Gazeta literară, ianuarie-iunie 1963 (Anul 10, nr. 1-25)

1963-01-03 / nr. 1

t I ^HRohyn ; «-r....r NICA PETRE Cincisprezece zăpezi s-au ţesut şi s-au destrămat peste oraşul esenţial. Anotimpul cu degete de gheaţă a smuls, ba încet şi tînji­­tor, ba mînios şi sălbatic petalele albe ale pufoaselor margarete polare şi le-a lăsat pradă crivăţului să facă ce vrea cu ele. Zăpezile au darul să ascundă pretutindeni sub cortini străluci­toare tot­ ce e urît pe pămînt, să vrăjească sufletul, să niveleze, să pună căciuli înalte peste cocioabe, să Îmbrace în horbotă spumoasă curţile noroiaşe, străzile necanalizate unde îngheaţă ape putrede, copacilor desfrunziţi să le încălzească ramurile înfrigurate cu blăniţe de hermină şi codiţe de iepuri albi, noaptea să împrăştie lumină în periferiile fără măcar felinare cu gaz aerian. In lumea celor cu fruntea înnegurată de drămuirea lemnelor şi cu haine sărace începe o existenţă afectivă oscilantă între admiraţie pentru darul festiv al naturii şi ura pentru asprimea lui. Primăvara, soarele trage cortina, între timp veştejită, zdrenţuită, să vadă cu ochiul lui necruţător dacă s-a mai schimbat ceva. Mereu pe acelaşi decor „îngheţat“ s-au ridicat zăpezile, fumegând în aerul îmbălsămat de martie, decenii întregi, desluşind parcă mai fără de speranţă uriaşa stagnare a vieţii, violenţa contrastelor, evidenţa ascuţită a lumilor despărţite, a graniţelor nete dintre imen­sele periferii bucureştene şi cartierele celor ce se îngrăşau sin­guri pentru marele Ignat, cu aceeaşi porcească nepăsare ca şi se­menii lor patrupeni. Pină la începutul acestor cincisprezece zăpezi şi la noi a fost aşa. Zăpezile dintîi au avut de ascuns multe urîţenii. De atunci, soarele a trecut din uimire în uimire, în fiecare primăvară, la tragerea cor­tinei. A văzut dislocindu-­se din Capitală, ca niște ghețari negri, cartiere întregi, lunecînd pe noroaie în oceanul neantu­lui pină n-au mai rămas din ele decit ici, colo, cîteva sfărâ­mături ce vor dispărea curînd la rîndul lor. Pe luciul apei limpezite au început să plutească transatlanticele blocurilor cu multe punţi şi mii de ferestre şi cu catargele lor ciudate în formă de liră, an­tenele de radio şi televiziune. S-a topit luciul vechilor felinare „K­inston“ şi de o parte şi de alta a străzilor s-au descolăcit şerpi de argint cu limbile lor bifurcate de neon şuierând uşor la balus­tradele balcoanelor. Zăpezile ţes mantii efemere, timpul ţese fapte. Soarele a răsărit peste un oraş fără clase antagonice. Lumile despărţite ale Capi­talei nu mai sunt. La adăpostul celor cincisprezece, zăpezi care au acoperit pe rund oraşul şi s-au topit, s-au deplasat sistematic, sub imperiul unei conştiinţe lucide, muncitorii din insalubrele lor case periferice în, mari centre urbanistice civilizate. Apoi, sub imperiul aceleiaşi conştiinţe lucide au fost dărâmate chichineţele cu muci­­gaiuri la temelii şi sclipiri bolnave, ca ai ochilor de ftizie. S-a sfîrşit cu acel „mic Paris din mijlocul unui sat mare“. In urma basculantelor cu moloz au ră­mas noi­­centre“ ale Capiparei : Feren­tari, Griviţa Roşie, Floreasca. Molozul a umplut mărnile gropi ale cărămidăriilor de demult, infectate de gunoaie şi purulenţe sociale şi deasupra trecutului înmomiîntat s-au pus lespezile multicolore definitive ale blocurilor, şcolilor şi muzeelor, teatrelor şi cinemato­grafelor. Zăpezile dau iluzia unei existenţe unitare, înveşmîntînd totul în alb. Mantia multicoloră de construcţii vesele şi solide des­făşurată pe întreaga suprafaţă a marelui oraş, inima şi creatul ţării, nu e o zăpadă scînteietoare ci o realitate de beton ar­mat, travertin şi tăblii de oţel şlefuit. Străzile principale nu-şi mai sfîrşesc lărgimea şi asfaltul, canalizarea şi iluminatul la în­tâlnirea cu periferiile. O dată cu topirea celor cincisprezece zăpezi s-au topit în neant şi siluete bucureştene ale unor vremi negre : şo­merii, meseriaşii ambulanţi fără lucru, copiii şi oamenii nimănui. Drojdia socială deasemeni s-a volatilizat. Femei tîrîte de sărăcie intr-o viaţă mutilantă nu mai apar în porţile unor case dubioase. Nu mai vezi silueta sumbră, slăbănoagă şi dezarticulată cu încăl­ţăminte rînjită şi haina peticită ca de clovn. Circul nu mai e locul u­nde plăteşti să ţi se facă milă şi de unde să pleci cu inima ţăn­dări­i şi nu numai pentru că are un palat în loc de tradiţionalul cort flenduros. Chioşcul de fier din Piaţa Mare, in jurul căruia se etajau într-un joc cubist schelete de lemn, mese de bucătărie şi taburete din brad alb nevopsit, mărfuri pentru consumatorii rurali, suburbani şi periferici, era locul unde muncitorii cumpărau mo­bila cea mai sumară. O imagine, aproape obsedantă azi pe străzile Capitalei, este furgoneta încărcată cu divan-studiouri, toalete cu oglinzi mari, şifoniere şi celelalte, toate furniruite, şi de cea mai bună calitate. Şi nu e greu să identifici în cumpărător pe omul muncii. Zăpezile vor acoperi o suprafaţă mereu mărită de acoperi­şuri la etajul opt. Va fi în continuare rezultatul muncii conştiente a locuitorilor Bucureştiului. Ne-am obişnuit să ni se clipească discret la intersecţii, colorat, roşu, galben, verde, şi intr-o tacită înţelegere cu semi-robotul văr­gat, să traversăm marile artere fără grijă şi ni se pare că aşa e de cînd lumea. Călătorim cu troleibuze şi autobuze elegante şi ni se pare că aşa a fost din totdeauna ; experimentăm rezistenţa cinstei în autobuzul 35 şi-l numim pe încasator conştiinţă, şi cînd peste cîţiva ani va fi un fapt obişnuit să ne scoatem singuri bilete din flaşneta fără papagal, ni se va părea că aşa a fost mereu. Aşa cum ni se pare cînd ne luăm singuri marfa frumos ambalată din magazinele cu autoservire. Zicem : cobor la Teatrul de Operă şi Balet, călcăm pe asfaltul care a şters linia tramvaiului 14, pe bule­vardul 6 Martie şi tot aşa , ni se pare că totdeauna a fost acolo clădirea cu vagi influenţe greceşti. Umplem marile restaurante, noi t°th Cată forai in populaţia unitari a Capitalei, legaţi prin munci de suratele mai de mult pogorîte pe pămînt, că­rora, printr-un fîşiil ce abia se aude, le dă in şoaptă „bun-găsit“. Din desiş a apărut uniforma verde a paznicului. Prima goană a luat sfîrşit. Dar vraja clipelor de adineauri mai stăruie în jur in aşteptarea goanei a doua. De data asta şed pe un colţ de stincă ; puşca imi odihneşte pe genunchi. E o stincă ce aduce o trambulină de schi, doar că nu e la poale, ci pe creastă. Dacă m-aş întoarce niţel şi mi-aş lua cvint, aş putea sări drept în mijlocul încilcelii de zmeuriş ce se găseşte la doi-trei metri sub mine. Prin faţa mea, la cîţiva paşi, trece cruciş un fel de gard viu alcătuit din lăstăriş des. Din­colo de acesta e stincă golaşă , colţi, precum şi nişte adevărate colonade ce se înalţă, încreme­nite, drept spre cer. La stingă mea, în fundul văii, un vînător mai virstnic şade pe un trunchi răsturnat. E un oaspete de departe al cetei noas­tre şi omul n-a mai fost la munte... Puşca şi-a culcat-o lungă , el, pe pajişte, şi-a aprins ţigara şi-acum iată-l pufăind nori albăstrii de fum, spre zarea poleită cu aurul toamnei. Ni se dă­duse, amîndorura, aşa zise „standuri proaste“. Mie, pentru că înainte de masă împuşcasem deja ceva vînat, lui pentru că pregeta să ia muntele pieptiş şi pentru că trebuia ferit de cine ştie ca sur­priză. Simt totuşi, cu toate fibrele fiinţei mele, că acest loc „rău“ va vedea azi lucruri mari. De aceea sînt atît de liniştit. Mă uit la ceas. Acum trebuie să fi pornit şiragul de hăitaşi, peste văi şi coaste, spre noi, stîrnind sălbătăciunile retrase la odihnă. Vînzătorul cel virstnic a urcat la mine, şi-a culcat puşca „Holland-Holland“, de calibru mare, în iarbă, iar el s-a aşezat alături... Mă uluieşte purtarea lui uşuratică. Am simțămîntul că, datorită prezenței lui lingă mine, am rămas în postura de simplu figurant. El e vînătorul, eu, un biet chibiţ, care nu are alta de făcut, decit să caşte gura. — Stingeţi ţigara, zic, căci vînatul o simte de departe. — Care vînat ? Crezi că vine ceva pe-aici ? ! — De ce să nu vină ?... Acu’ vă pomeniţi cu ursul... Mă priveşte cu îndoială, dar şi cu un dram de surprindere. Şi-o fi adus aminte de poveştile cu ursul domesticit trimis anume asupra vînătorului­­oaspete. Ţigara s-a stins, ultima pală de fum s-a destrămat în văzduh, în aceeaşi clipă de dincolo, de după peretele de stincă, a izbucnit gîfiiala pripită a ursului ureînd tăpşanul. E la de-abia douăzeci şi cina de paşi de noi. Se zbate prin gardul de lăstăriş şi rămîne dincolo... li văd doar o ureche şi ceva din conturul capului. Se uită stăruitor la noi. Oaspetele pune mina pe puşcă şi dă să se ridice, dar îl ţintuiesc locului. — Ssst ! îi şoptesc, că acu’ se repede la noi. Lui moş Martin, fireşte, nu-i arde de aşa ceva, doamne-fereşte ! Se ridică totuşi... Se aude un pufăit, de-ai zice că cineva a dat drumul pre­siunii dintr-o locomotivă, cu toată puterea... Ursul a luat-o fuga pe lingă desișul care ne desparte, apoi, la vreo­incisprezece pași de noi, răzbate prin el cu mare zarvă și iese în luminiș. — Poftim ! zic. Impușcă-l !... Fiara avea blană castanie-deschisă, aproape găl­buie, păr des, lucios, cu sclipiri metalice pe gît şi pe spinare. A zdrobit sub enormele-i labe tu­fele de zmeuriş şi-acum tropăie, preţ de un sfert de cerc, prin faţa noastră, fără să se apropie şi fără să se îndepărteze. Parcă-i văd şi-acum mult alungită umbră alunecînd încoace şi încolo pe pajişte. Puşca cea grea a vecinului meu a bubuit de două ori, trezind din toropeală tot cuprinsul ; locul de izbire al celor două gloanţe s-a vădit prin doi norişori de praf stîrniţi, unul după altul, pe undeva pe sub picioarele ursului. Care va să zică, cel căruia îi era sortit rolul princpal îşi rostise replica. Era rîndul meu, al simplului fi­gurant... Vedeam dănţuind în vîrful cărârii cara­binei, catifelata spată a fiarei, razele soarelui ju­cau pe ea ca pe faţa unui lac cu unda abia în­volburată. Puşca îmi ţăcăni un sec, cartuşul re­fuzase să ia foc. Incidentul mi se pare cu totul firesc ; viaţa nu-i doar un şir de izbînzi uşoare ! Puşca mai ţăcăne o dată, tot în sec. Ursul se îndepărtase binişor şi nu-i mai lipseau decât două-trei salturi pină să dispară-n desiş. De-abia al treilea cartuş binevoi să ia foc, în ultima clipită, rănind fiara uşor, la laba dreaptă de dinapoi. Apoi cortina de crengi şi lăstăriş se în­chise. Uşoara mişcare sacadată a unui petec de lăstăriş, pierdută in neclintirea codrului era sa­lutul de bun-rămas pe care ursul îl trimitea celor ce nu fuseseră vrednic să li se arate. A doua oară, de-abm­a, codrul îşi scutură coa­ma veştejită. Pielea vierului celui mare am aşternut-o pe podeaua odăii mele de lucru, în dreptul sobei. Cînd soarele pătrunde prin ferestre scăldînd-o în razele lui, rămîn cu ochii aţintiţi asupra ei. Ii examinez cu atenţie smocurile bogate de păr, ca tăciunele, de pe la urechi, inspicăturile de pe botul puternic şi mă simt cuprins de un fel de nelinişte... Constat cu uimire că pielea mis­treţului meu nu-mi aminteşte clipa ând stăteam vrăjit, la marginea codrului desfrunzit de vîntul toamnei, privind uluit la vîrtejul de frunze moar­te, nu-mi aminteşte nici fleacul de distanţă ce mă despărţea de fiară, distanţă pe care numai un deosebit de norocos foc de armă o mai putea lungi, ca să mai folosească la ceva... Privirea îmi e pironită asupra pieii porcului sălbatic, dar cu ochii minţii văd blana îndesată, străluitoare, a ursului care dispărea, in ce mă priveşte, pen­tru totdeauna, în desimea codrului. E bine că-i aşa ! Prefer să simt, cit mai îndelung, persistenta durere pe care mi-a pricinuit-o înfrângerea, deât să mă găsesc răsfăţat doar pentru o clipă de bucuria unui trecător succes. In româneşte de NIC. A. STRAVOLLI şi interese comune, umplem marile cofetării, barurile, bufetele-ex­­pres, sălile de dans şi ni se pare că niciodată nu ni s-a interzis accesul în astfel de localuri, fiindcă nu aveam cu ce plăti. Omul din 1963 distinge năvalnica fervoare a dezgheţului vieţii interioare. Au lunecat în neant nu numai cartierele sordide, ci şi sloiurile reci ale indiferenţei dintre oameni. La fiecare ridicare de cortină soarele a răsărit peste un om mai cult, mai profund din punct de vedere spiritual, cu o perspectivă din ce în ce mai clară asupra existenţei şi problemelor vieţii contemporane, mai responsabil de ceea ce se petrece în întreaga lume, mai serios, mai deştept, mai muncitor. Moravuri, obiceiuri noi. Omul nu mai e judecat după titlul de proprietar, e judecat după muncă, l­a fiecare ridicare de cortină a primelor zăpezi, au mai dispărut cîteva zeci de mii de analfabeţi, apoi cu o frenezie de căutători de frumos au început marile aglomerări la casele de­bilete ale cinematografelor, teatrelor, sălilor de concerte, operă. Ii auzi pe copii, mari şi mici, strigind din stradă : „Mamă, m­ă duc la „Casa de cultură“ şi mama : „Stai, drace, ia-ţi un sanviş“ (sau jacheta, sau altceva, sau: „Vezi cum traversezi“, căci mamele au totdeauna de dat ceva, măcar un sfat, în orice caz ceva de dat). 11 auzi pe tată, spunând cu voce de bas : „Mă duc la repetiţie.“ Artist amator. Zeci de mii de muncitori, bucureşteni, funcţionari şi alte categorii de salariaţi au de-a face în orele libere cu teatrul, cu muzica, cu pictura, cu poezia. Rezultatele s-au văzut chiar la acest sfîrşit de an. Aplauzele se mai aud şi acum, şi se vor mai auzi. Din atingerea acestor preocupări răsar pe trun­chiul muncii gingaşele crengi ale înfrăţirii între oameni. Este în cinste ideea de muncă pentru obşte. Deputaţii sînt oa­meni care nu cer plată pentru efortul lor închinat binelui obştesc. Cetăţenii din Comitetele de stradă, din organizaţiile de cartier slujesc pur şi simplu dintr-un simţământ de datorie faţă de toţi. Nu mai vezi, decit întâmplător, imaginea femeilor din marginea Capitalei, strânse ciorcă pe banca înţepenită în faţa porţii, ca la ţară, să piardă timpul tăifăsuind fără rost. Trecerea timpului, de la o zăpadă la alta, nu este şi trecerea timpului omenesc. Nu există timp pierdut. Sub pomii din curte, vara, se adună femeile la biblioteca de casă şi-i citesc şi-i comentează pe Tolstoi şi Shakes­peare, pe Creangă sau pe Rebreanu. Iuţeala cu care bucureşteanul asimilează tot ce e nou, pină la a i se părea că aşa a fost de cînd lumea, dă timpului adîncime, o adîncime mai mare decit o marchează ţeserea şi destrămarea tăpeailor. Zorile găsiseră covorul de frunze moarte aco­perit de pojghiţa albă-surie a primelor îngheţuri dar mai apoi, după ce soarele s-a mai ridicat, carapacea de brumă s-a prefăcut în rouă, care la rîndul ei, s-a înălţat degrabă un văzduh. Acum pădurea respiră iarăşi căldură şi uscăciune. To­tuşi vîntuleţul ce s-a stîrnit, aducind dinspre Deda-Bistra şuierat de locomotivă, e destul de rece. El netezeşte fruntea codrului înecată în lumină, purtînd din cind în­­And pe deasupra văii adormite cite o frunză îngălbenită. Uniforma verde a paznicului de vînătoare a dispărut în desişe, lăsîndu-mă singur, în tăcerea de ţintiri, ce mă înconjoară. Stau, copleşit de minunăţia peisajului de toamnă, rezemat de-un copac şi privesc dus spre zări. Şi am impresia că de­­And sent n-am văzut neguri ca acele ce tocmai se ridică de după creste, nici piele ca acele ce se învălmășesc prin fundurile văilor, nici culori galben-aprinse ca ale pilcurilor de mes­teceni ce rup monotonia verdelui întunecat al masivelor de brad. Parcă nicicînd nu mi-ar mai fi fost dat să aud sunetul pe care-l face frunza veştedă,­­And pică pe covorul foşnitor al ierbii pălite. încă tot uluit şi încremenit mă găsesc, întrebîndu-mă mereu dacă ceea ce văd e vis sau realitate, în momentul cînd îşi face apariţia vie­rul cel mare... De mult gonacii îl vor fi stîrnit din culcuşul lui şi-acum iată-l că vine ; urcă — cu respiraţia tăiată şi suflînd puternic — coasta, se strecoară, negru şi fioros, în zgomot de vreascuri sfărîmate, printre copaci. Face şi el parte din munte. El e cel ce dă farmec şi poezie peisajului care, cu toată măreţia lui, are ceva sumbru, ceva înfrico­şător. .. Dusă-i pe copcă neclintirea de adineauri ! Mă mir nespus, cum icoana asta a toamnei, din al cărei dulce elixir de atîtea ori am băut, e în stare să mă ameţească în halul ăsta, de parcă pentru întîia oară în viaţa mea m-aş găsi în creier de munte, la căderea frunzelor. In schimb, apariţia mistreţului nu-mi pricinu­­ieşte nici o mirare. O găsesc cu totul firească, deşi pentru prima oară văd de atît de aproape o asemenea fioroasă fiară a codrului. Ce-a ieşit, pină la urmă, din întîlnirea mea cu vierul cel mare, a rămas scris pe pajiştea uscată. Şi a rămas atît de bine scris, îneît paznicul, ţinînd dfra lăsată de fiară, a fost în stare să citească totul... ca din carte. Porcul răsărise ca din pă­­mint, în dreapta mea, ţinînd la deal. Cînd a ajuns la vreo cincizeci de paşi de locul unde mă găseam, l-am ochit în spată şi am tras, dar nu l-am văzut prăbuşindu-se, precum ar fi fost de aşteptat. îl zăresc trecîndu-şi într-un mod tare ciudat întreaga greutate a corpului pe picioarele de dinapoi, cotind brusc şi repezindu-se drept spre mine. Caut să-mi explic : ce naiba l-o fi îndem­­nînd să vină asupra mea ? dar repede îmi dau seama că momentul nu e tocmai potrivit pentru filozofări, căci oricit de grăbit manevrez închi­zătorul carabinei, pină să-i trimit al doilea foc — de data asta in piept — fiara tot a redus la jumătate distanţa ce ne despărţea iniţial. Venea în goana­ mare, gîfîind şi horcăind, împuşcînd cu­ colo iarba uscată pe care o călca în picioare. Mi se părea că asupra mea vine o locomotivă pufă­­indă, cuprinsă într-un adevărat nor de frunze aurii. Trag deci şi a doua oară, dar situaţia ră­­mine neschimbată. Printre copacii desfrunziţi stră­bat raze de soare, aşa că negreaţă ce vine spre mine e cind scăldată în lumină, cînd cuprinsă de întuneric , cînd zici că-i un bolovan de argint, cînd că-i un bloc de cărbune. Tare frumos ne învălmăşeşte în jurul lui învolburarea de frunze arămii şi sîngerii prin care străfulgeră din cînd în cind — apariţie parcă cu totul nefirească — albul ivoriu al colţilor puternici. Cu cit sălbă­­tăciunea se apropie, din ce în ce mă conving că mîndreţea de coamă ce i se întinde de-a lungul grumazului şi al greabănului e departe de-a fi năclăită in­­m­ă. Ba chiar îmi pare foarte îngri­jită, ai zice proaspăt pieptănată. Şi copitele îi sînt tare curate, aproape lucioase. Scăzînd în cîteva clipe distanţa dintre mine şi fiară la mai-nimica, simt că prin poezia de pină acuma prind a răzbate şi unele zgomote mai pu­ţin paşnice : mi se năzare că aud cînd ropote şi tropote ce se topesc în tragice acorduri finale, cînd vesel glas de corn ce vesteşte izbînda. E im­posibil insă să le deosebeşti limpede unele de altele, căci huietele ce sporesc mereu sînt în fond aceleaşi, ele prevestind — toate — victoria unuia şi prăbuşirea celuilalt.­­ Mă găsesc tot în aceeaşi poziţie , rezemat de copacul cu pricina. Doar dispoziţia îmi e ceva mai schimbată : mă simt mai sprinten, mai pu­ţin visător. Fac un pas înainte (să mă omori şi nici azi nu ştiu de ce... căci distanţa dintre mine şi vier era şi aşa destul de mică), aşadar fac un pas înainte, şi trag de la nici cinci paşi, drept între cele două luminiţe de sub fruntea namilei ce se prăvălea asupra mea. Cinci paşi... atîta spa­ţiu şi atîta timp mi-a mai rămas din toate cite au fost... Vierul a lăsat capul în pămînt, botul i s-a proptit în iarbă şi iată că matahala s-a pră­vălit, dîndu-se de-a berbeleacul, pe lingă mine. Mă pomenesc învăluit in norul de frunze galbene. Mai aud o vreme trosnetul vreascurilor, apoi îmi dau seama că trupul fără de viaţă al mistreţu­lui a rămas nemişcat, undeva in fundul văii. E linişte iar. Se aud, foarte de departe, hăitaşii, dar chiotele lor se topesc parcă în aer dens, scîn­­teietor. Mă proptesc iar de copac şi îmi plimb ochii pe pajiştea multicoloră din faţa mea. Pri­virea-mi lunecă pe dira de iarbă, culcată la pă­mînt şi răvăşită, pe care vîntul a şi început să o pieptene, să fie cum a fost ! Mă pătrunde mi­reasma codrului dezgolit de frunziş, dar icoa­na toamnei poleite nu mă mai copleşeşte, ca adi­neauri, ci mă aromeşte doar în dulci visări. Un vînt rece a prins a sufla dinspre creste, mîngî­­indu-mi buzele uscate, cu gusturi acrii. Vremea trece... De pe crengile uscate tot mai pică din cînd in cînd cite o frunză mtîrziată printre cren­gile golaşe, spre a-şi găsi loc de odihnă alături Ilustraţie ^ 9 de NICULAE STOIAN Omul c­împiei Unui activist de partid la șale Nu-i bate-n zori la uşă niciodată ; E prea tîrziu ca să-l mai afli-acasă. Cerneala-ntr-adevăr e nezvîntată, Pe fila albă ca o chiparoasă. Şi de privirea lui, mai radiază Fosforescente, literele-n carte, Dar paşii lui cu-a zilei primă rază încrezători răsună-n cîmp, departe, Că trebuie tractoarele să fie Sirenele care trezesc pămîntul Nainte ca din lut vreo ciocîrlie, Să-şi zvîrle-n soare - fulger gingaş -cîntul, Chiar bolta-nnourată îi aşteaptă, Surîsul generos să o-nsenine Şi holda sta s-o-ncerce, de e coaptă, Cu spicele de pîinea fării pline. Cîmpiei largi îi este veche rudă De cînd îl cunoscu întîia oară, Că pentru toate-are urechi s-audă Şi pentru toate inimă să-l doară. Şi cabinet de lucru-i e cîmpia, Cărarea - secretară personală - De-aceea-audiențele-s cu mia Şi nu le fine nimeni socoteală. Dreptatea nu o-mparte ca pe-o milă Ci ca pe-un drept pe care-un om şi-l cere ; Ca brazda-i este vorba de fertilă, Mustind de-a germinafiei putere, Prin vorba-i limpede cum e cleştarul Strălumină atîtea conştiinţe, Partidul lui - plenipotenţiarul A două mii de ani de suferințe. Și-mpresurînd aceste bărăgane Cu fabricile-ntr-un torent, le-adună, Din om în om trecînd, Cum pe oceane Din val în val aleargă o furtună. DRAGOȘ VRINCEANU Noul poet Ca-o mînă susține troica-naltă, ca pe un policandru es dibuie cu cealaltă butonul secretelor luminei, plutind în spațiul cabinei, asemeni, unui scafandru... Adăpostit pe navă, ca într-un castru, omul forțează circumferința pupilei şi descoperă Pămîntul albastru. Eresul Bucăţile de pămînt erau înainte ca niște farmece , cîrpe cu țărînă și cu os sfînt. Să sfarme­ce ? Omul le stătea de straje, prins între nevoie și vraje. Cînd îi era mai mare cazna cu sapa, pămîntul o lua razna ca apa. Alerga fiecare să-l prindă să-și curme însetarea -cum ai aduna soarele cu căldarea. Dacă-l scăpa jos, pămîntul devenea furios -o pornea tura-vura pe pripor, urlînd cît îl ținea gura după omor... Puterea eresului era mare : legăna omul,între amăgire și turbare.

Next