Gazeta literară, iulie-decembrie 1963 (Anul 10, nr. 27-52)

1963-07-04 / nr. 27

PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • • SAVIN BRATU: „Mihail Sadoveanu" Realizată cu pasiune ştiinţifică şi literară, pe baza unei documentaţii îndelungi şi meticuloase, cartea lui Savin Bratu se impune ca o contribuţie remarcabilă (cea dinţii de această factură) la cu­noaşterea deplină a operei lui Mihail Sadoveanu. Faţă de numeroasele investigaţii şi sinteze ante­rioare, lucrarea lui Savin Bratu prezintă avantajul unei cuprinderi integrale descriptiv-analitice şi is­torice, izbutind să străbată cu dragoste şi hărnicie vastele teritorii ale universului sadovenian şi să desprindă materialul documentar şi interpretativ de neapărată trebuinţă in caracterizarea generală şi sistematică a operei. Fină să intrăm in materia scrierilor revelatoare, cercetătorul ne îndeamnă, preţ de aproape două sute de pagini, să stăruim asupra fazelor de cristalizare, de pregătire a ope­rei prin acumulări încete, succesive. Fiecare pe­rioadă caracteristică (anii debutului, scrierile puse sub semnul lui 1907, marea operă de maturitate situată intre cele două războaie, apoi literatura de după Eliberare) se bucură de investigaţii biblio­grafice migăloase, de o prelungită descriere şi analiză a operei, de caracterizarea atitudinii cetă­ţeneşti şi „doctrinare“ a marelui scriitor, insfirşit de o diferenţiată trecere în revistă a ecourilor ope­rei în critica literară. Desigur, rindurile de faţă nu vin decit să sem­naleze, pentru început, cititorului, apariţia unei lu­crări interesante, utile, care îmbogăţeşte substan­ţial peisajul tot mai divers al criticii şi istoriei literare actuale. Rămine loc, fireşte, pentru re­zerve, pentru puncte de vedere diferite. Credem, de pildă, că ocupindu-se foarte pe larg de fie­care etapă a evoluţiei scriitorului, Savin Bratu n-a­ apăsat cu destulă putere asupra momentelor capitale, punînd oarecum pe acelaşi plan aspec­tele secundare cu opera majoră, cu capodopera. Nu se profilează cu suficient şi energic contur piscurile nemuritoare ale operei, acelea care se detaşează cu strălucire definitivă. Am fi dorit o analiză, din acest punct de vedere mai limpede diferenţiată. Apoi, în raport cu cercetările anterioare, deşi există elemente noi de interpretare, nu se desprinde încă prea pronunţat viziunea particulară a criti­cului asupra scriitorului analizat. Nădăjduim că sinteza anunțată, va defini mai exact ceea ce aici e numai sugerat. In ansamblu, cartea lui Savin Bratu reprezintă o cercetare istorică-literară de deosebit interes, o carte necesară, solidă, binevenită. L. R. VICTOR TULBURE: „Aur" Acest­­ultim volum al lui Victor T­ulbure readuce in atenţia cititorului citeva din calităţile recunos­cute ale poetului. Cintăreț al viet­ii plenare, al dragostei ţi urli in formele lor limpezi şi mani­feste, cintăreţ al belşugului socialist şi evocator al luptelor din trecut, el izbuteşte in ciclurile in­titulate Marea de aur, Aur în întuneric, Pragul de aur, Amintiri d­in Bulgaria, Privighetori străine, sa dea viaţă unui lirism substanţial, de autentică esenţă populară. Merită subliniată atitudinea răs­picat cetăţenească, sentimentul de participare ce­tind, de prezenţă. Receptiv la problematica ac­tuală a satului nostru pornit pe drumul socialis­mului, poetul ciută nu odată cu o vibraţie lirică adincă rodul bogat al gospodăriilor, pămînturile înfrăţite sub sărutul de foc al soarelui, talazurile de spice. Euforia aceasta a naturii e văzută ca o răsplată dobindită de eforturile oamenilor. Urările lui Tulbure se adresează muncii şi aceasta e bine­cuvântată in versuri cărora memoria le reţine su­netul plin şi căldura comunicativă : „şi a fost / •tita trudă să se verse / In pîntecul acestei mări ffirtile/Ca în adîncul brazdelor materne / seminţele / Ca icrele sub apă. / Să se-nmulţească şi să deie foşnet / talăzuirii galbene de spice ; / năvoadele sâ fie pururi pline,/ Ca tu şi eu şi toţi s-avem pe masă /Ci carnea lo­r cea proaspătă şi biună/învă­­luite-n aburul lor dulce / Franzelele - ca nişte crapi de aur !"(„Marea galbenă“). Dar vai, poetul nu se menţine constant la nivelul posibilităţilor sale, complinind cite­odată strofe corecte dar neintrari­­pate, comune, lipsite de forţa şi originalitatea de care se vădeşte capabil in ceasurile lui bune. De asemeni, in unele poezii cu caracter pole­mic există o agitaţie mai mult verbală, sub­stanţa dovedindu-se pînă la urmă destul de săracă. O menţiune deosebită pentru versurile din ci­clurile intitulate Amintiri din Bulgaria, Carnet ucrainean, Privighetori străine. T. R. MEDAL L­I­R­I Numele poetului Demostene Bo­tez a început să pătrundă în presa noastră literară mai acum o ju­mătate de veac. Mi-amintesc cu e­­moţie cum am citit, copil fiind, în ziarul Universul, o primă ver­siune a memorabilei poezii Cînta o catirincă, din culegerea Floarea pământului (Iaşi, „Viaţa romînească“, 1920). Banala flaşnetă era ridicată, prin talentul unui poet autentic, la treapta unui prestigios instrument muzical. Prea crud ca să formulez această judecată de valoare, m-am mulţumit cu legănarea melodioasă a versurilor şi atît. Mai tîrziu, cînd în primăvara anului 1918, puterile centrale, momentan biruitoare, ne-au impus un tratat de pace umilitor, am primit acea neuitată plachetă ce­nuşie, Munţii, conţinînd şase sonete admirabile şi un cuvîrit înainte de G. Ibrăileanu. Era singura protes­tare lirică împotriva mutilării vre­melnice a ţării noastre, în acel ceas de mîhnire unanimă. Am recitit frumosul ciclu îmn Floarea pămîntu­­lui, ca student şi am admirat pros­peţimea versurilor închinate naturii, într-o ciudată alternanţă cu acelea înclinate către depresiunea morală. De atunci, printre cele citeva sute de versuri române contemporane memorate, după eliberarea din ro­bia mnemotehnicii didactice, reţin ca în prima zi acest minunat de­ziderat poetic : „Dintr-o mlădiţă de copac Necurăţită de secure Să-mi răsucesc un nerv mai dur, Şi-n imnul meu de trubadur Să cînt cum cîntă o pădure, Să văd cit vede-un lac...“ . Cred că aceasta-i piatra de încer­care a valabilităţii u­nui mesaj li­ric, în ceasul său: numărul versu­rilor memorizate de primii cititori şi întipărite în memorie. Cîţi dintre poeţii debutanţi de astăzi n-ar fi fericiţi să ştie că un tînăr studios, dar şi ahotnic de versuri frumoase, în cămara lui de student, împin­­gînd cu­ colo un curs indigest, ci­teşte şi reciteşte de atîtea ori una din poeziile noi preferate, pînă o învaţă, fără să vrea, pe din afară ! Poetul Demostene Botez era de­plin format la apariţia numitei cu­legeri. Multiple tendinţe tempera­mentale se ciocneau intr-insul. Ca şi Iosif şi Goga, adolescentul ple­cat de la ţară a păstrat pînă tîrziu nostalgia plaiurilor sale, bătînd as­falturile neprietenoase ale tîrguri­lor moldoveneşti. Tristeţile provin­ciale, duminicile pustii, sfîşiate de melopeea tristă a caterincelor, u­­manizează atmosfera bacoviană. Iaşul ii apare tinărului student „un uriaş înmormîntat de viu“. In a­­ceste condiţii morale şi cosmice, re­fugiul în iubire se nuanţează şi el melancolic, ca două frunţi aplecate pe aceeaşi carte şi tulburate de „nenumărate gînduri“. Cred că nu mă înşel, mărturisind că versurile de iubire din Floarea pămîntului, de o certă putere de sugestie, mi s-au părut din acelaşi climat în­­cîntător dar sfios, ca acela din Amintirile lui Constantin Cassian (ale mult sentimentalului umorist D. D. Pătrăşcanu). Desigur, peste notele depresive ale liricei lui De­mostene Botez se schiţa fresche­­ţa imagistică fermecătoare şi corec­tivul intelectualităţii în notaţii : „O prepeliţă-şi sună soneria...“ Păstrez şi astăzi, după mai bine de patru­zeci de ani, în acelaşi raft al lecturilor de taină, lingă Floarea pămîntului, pe semivelină săracă, mai arătoasa Povestea omului, apă­rută după doi ani, cu hîrtia şi co­pertele de lux, cum se cuvenea cinstită cartea unui autor între timp premiat de Academia Romina. Volumul se deschidea cu o artă poetică revendicativă : „Cuvinte nouă-mi trebuiesc...“ Poema din care am extras citatul, îl exprimă desăvîrşit pe autor, pe „lunatecul“ încărcat de toate mîh­­nirile semenilor săi : „Nici nu-nţeleg — parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care însă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună“ („Primitivism“) Cu Povestea omului se introduce în poezia lui Dem­ostene Botez me­sajul umanist, cu­ largă îmbrăţişa­re a omenirii Întregi. Volumul e o etapă in­ drumul scriitorului către o lirică militantă cu tematică socială. O notă aparte, discordantă în bo­gata lui operă (poezii, nuvele, ro­mane) o schiţează cronicile din Comedia umană, unde umorul sec, gen Mark Twain, ascunde siste­matic sentimentul profund de în­ţelegere a tot ce este omenesc. Din aceeaşi simţire dăruitoare a gene­rat şi sectorul mai puţin cunoscut al operei scriitorului : literatura pentru copii (cu cartea de succes : Sfredeluş). Călătorul care a străbă­tut trei continente şi-a intitulat im­propriu impresiile cuprinzătoare : In căutarea mea, (Călătorii, Euro­pa, Africa, Asia), — impropriu de­oarece nota specifică nu apare nar­cisismul omului plecat asupră­ şi ci dimpotrivă, imaginea lumii ex­terioare şi chipul mereu variat al semenilor. Preocuparea pentru des­tinul umanităţii muncitoare l-a condus pe Demostene Botez la vi­ziunea nouă de viaţă a socialis­mului. Nopţile lui, ca şi în trecut, consacrate veghei creatoare, sunt străbătute de şuierul locomotivei : „E poate două noaptea. E tîrziu.../ Mai şlefuiesc cu trudă încă-un vers.../ Un fluierat de tren, din de­părtare.../ Ca un semnal de frate, un salut,/ Ce mi-a trimis mecani­cul, în dar // De-aceea potrivesc aici, pe-ascuns/ Cuvinte dăltuite pin’ tîrziu/ Să le trimit spre ziuă, drept răspuns/ Acelui om pe care nici nu-l ştiu." Publicist cu o bogată activitate obştească, Demostene Botez a rămas mereu în adîncu­l lui poetul setos de împărtăşire cu suferinţele şi bucuriile omenirii întregi. In „acest tîrziu amurg“, cum şi-a pre­văzut vîrsta, el poate să-şi recapi­tuleze senin bilanţul multiplelor sale experienţe, lirice şi umane, de generoasă reflectare : „Ca-n a­­pa lacului răsfrînte-acum,/ un su­flet eu am oglindit mereu/ Tot ce-am iubit şi am văzut în drum...“ (Ca-n apa lacului, 1957, Carnet, 1961). încununările recente, care recompensează o operă vastă şi variată, şi o nobilă conştiinţă ci­vică, îl găsesc pe poetul iubirii de oameni cu condeiul în mină. Acti­vitatea creatoare n-are limite de vîrstă. Şerban CIOCULESCU ■ dimos rendis LEGENDA LACULUI Ceea ce constituie unitatea ultimului volum de versuri al lui Dimos Rendis este o anume înclinaţie spre reflexia etică, pe care­ o regăsim în toate cele trei poeme de amplă respiraţie lirică reunite între coperţile lui („Cit mai e timp“, tradus de G. Tomozei, „Căderea lui Icar“, tradus de I. Olteanu, „Legenda lacului“, tradus de Nina Cassian). Ideea responsabi­lităţii, a creaţiei şi a muncii, deduse dintr-o dialectică a istoriei şi dezbă­tute în citeva din implicaţiile lor fundamentale, par a alcătui coordona­tele pe care Dimos Rendis şi le-a stabilit , coordonate, desigur, foarte largi, dar totodată pe deplin semnificative pentru orientarea unui poet comunist cum este autorul „Legendei lacului“. Cu unele excepţii, gîndirea lirică a lui Dimos Rendis este alimentată de sevele faptului trăit, ale ex­perienţei în concretul realităţii, noţiunile abstracte au o încărcătură afec­tivă distinctă. Nu asistăm, în general, la desfăşurări conceptuale reci şi discursive, meditaţia luînd uneori chiar forma unei confesiuni, cu inflexi­uni intime şi grave (în „Cit mai e timp“). O astfel de împrejurare e în măsură să explice lipsa retorismului într-o poezie care rămîne totuşi, prin particularităţile ei cele mai pregnante, o poezie adresată. Modalitatea lirică preferată de Dimos Rendis (deşi nu cu exclusivitate) e aceea a transcrierii cotidianului, a unui univers familiar şi simplu, cu obiectele lui modeste şi cu evenimentele lui, sub aparenţa cărora sunt des­coperite sensuri profunde, mari simboluri. Limbajul e şi el firesc, cursiv şi aproape prozaic, lipsit de ornamente imagistice pînă la nuditate. O ase­menea modalitate, foarte răspîndită în lirica acestui secol­­şi ilustrînd di­recţiile estetice cele mai diverse, de vreme ce o identificăm la poeţi atît de structural deosebiţi ca T. S. Eliot, Carl Sandburg, Edgar Lee Masters, sau, mai recent, spre a mă referi la un compatriot al lui Dimos Rendis, la Iannis Ritsos, precum şi la numeroşi dintre poeţii contemporani italieni, de la Ungaretti încoace) provine dintr-o reacţie faţă de prelungirile ro­mantismului şi faţă de simbolism, dintr-o reacţie, în fond „anticalofilă“. Ca orice modalitate, şi aceasta poate fi folosită, în sensuri estetice divergente, de la decadentism pînă la o poezie umanist-revoluţionară. O formulă de felul celei practicate de Dimos Rendis are puncte comune cu poezia progresistă neogreacă şi, deloc surprinzător, se întîlneşte şi cu unele tendinţe din cadrul liricii noastre contemporane, de valorificare a cotidianului şi a stilului aparent prozaic în poezie. Fireşte, definirea modalităţii predilecte a unui scriitor nu are caracterul unei judecăţi de valoare, ci constituie doar ceea ce s-ar putea numi o judecată de situare, o delimitare, la un nivel general, a tradiţiilor sau direcţiilor literare la care artistul aderă. Cele mai bune versuri ale lui Dimos Rendis sunt acelea în care poetul încearcă să concentreze un patos implicit, un patos al situaţiilor de viaţă expuse într-o succesiune simplă, directă. In „Legenda lacului“, poemul cel mai izbutit din culegere, efectele lirice în ordinea implicitului, a subtex­­tului, cum se zice, sunt frecvente şi adeseori de o remarcabilă calitate. Căutînd o formulă de clasificare, aş spune că avem de a face cu un poem epico-liric, deşi noţiunea necesită anumite precizări. Elementele de epic sunt evidente , personajele (bărbatul, femeia, secretarul, copilul) care dia­loghează, într-un moment de tensiune emotivă, căci vn zori ei trebuie să părăsească valea Bistriţei. Barajul marii hidrocentrale de la Bicaz e ter­minat şi se fac ultimele pregătiri înainte de stăvilirea apelor, pentru a se forma lacul de acumulare. Mai mult decit atît, din desfăşurarea poemului se deduc o serie de informaţii în legătură cu biografia personajelor. Băr­batul fusese plutaş, femeia o ţărancă din satul pe care-l vor acoperi apele lacului. Deverliseră muncitori pe şantierul hidrocentralei şi acum, con­strucţia odată încheiată, ei trebuie să-şi părăsească vechea lor casă ţără­nească, să se mute într-o altă locuinţă şi să-şi înceapă munca altundeva, pe alt şantier al socialismului. Ei intră într-o nouă etapă a existenţei lor. E deci noaptea unei răscruci, un moment de supensie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi : un moment de rememorări şi de speranţe. Descrierea persona­jelor, a gesturilor pe care le fac, reproducerea discuţiilor, a monoloagelor interioare sunt realizate intr-un stil lipsit de tropi şi folosind un lexic al prozei, singura lui trăsătură poetică fiind poate o anume solemnitate calmă pe care o presupune versul alb (solemnitate destul de iluzorie de altfel şi total insuficientă, în absenţa altor calităţi poetice de substanţă, căci platitudinile unor falşi poeţi, din cind în cind frunte tipografic, rămin şi în versuri albe tot cenuşii). De unde provine deci lirismul de care vorbeam şi care constituie caracteristica dominantă a poemului lui Dimos Rendis ? E aici o problemă in primul rînd de optică. Din procesul epic, poetul elimină fazele de trecere, articulaţiile şi selectează doar rezultan­tele, investindu-le (mai mult prin însăşi selecţia efectuată decît prin dife­rite procedee colaterale) cu valori simbolice. Cu alte cuvinte, un material epic e privit dintr-un punct de vedere liric. împrejurarea e constatabilă destul de frecvent în poezia contemporană. îmi place în „Legenda la­cului" lipsa protocolurilor, a marilor exclamaţii şi a entuziasmelor mi­mate. Poemul are, de fapt, drept obiect, eroismul (deşi acest cuvint nu e pronunţat niciodată). Se cuvin totuşi semnalate unele inconsecvenţe. Ele ţin de toleranţa autorului, din cînd în cind, faţă de recuzita poetică obiş­nuită (finalul poemului, cu simbolul artificial al Ceahlăului care află, oglindindu-se un lac, cit e de înalt, poate ilustra afirmaţia făcută). „Legenda lacului“ e o meditaţie asupra muncii, asupra semnificaţiei efortului constructiv in lumea socialistă, eliberată de exploatare. Fiind vorba de un poem epico-liric in sensul pe care am încercat să-l lămuresc mai sus, e lesne de înţeles că sentimentul estetic rezultă din considerarea ansamblului, construit după o logică poetică, pe care adeseori nu o intuim dacă luăm separat fragmentele, episoadele. Ele n-au valoare autonomă, simbolurile constituindu-se din alăturarea mai multor astfel de episoade. Un exemplu : copilul se joacă și face dintr-un ziar o bărcuţă. Mai tîrziu, dus pe gînduri, bărbatul ia şi el în mină bărcuţa de hîrtie şi secretarul îl întreabă „­Ce faci? Te joci cu o bărcuţă?“... „Bărbatul dădu din cap şi se cufundă­­ în gîndurîle vechi şi noi“... Abia un alt episod întregeşte înţe­lesul acestui simbol : „Şi iată, intră în odaie o poetă / care lucra la ziarul şantierului... / Avea mişcări greoaie, bărbăteşti, / pentru că se obişnuise să calce bărbăteşte / prin noroiul şantierului, / uitînd, de multe ori, că poartă fustă. / Intrase fumind dintr-un ţigaret lung / ţinut bărbăteşte între degete, / pentru că şantierul cere rrtîirii de bărbat / şi vocea ei era răgu­şită (...) Poeta, de opt ani de zile pe şantier / se încurcase : nu ştia ce dăruise, ce primise, / în afara acelor cifre fără sfîrşit —­­ atîta beton, atitia metri cubi de pămînt, / atîţia oameni în atitea zile... / Şi, în această ultimă noapte, / umbla din casă în casă, / doar-doar va găsi un semn / care să-i arate ce dăduse, ce luase. / Se aşeză şi privi în întunericul odăii, / căutînd semnul. / Zări pe masă bărcuţa făcută din ziarul „Con­ cronica literară structorul Bicaziului“. / O luă în mîini — / iată Semnul mult aşteptat. / «De n-ar fi fost decît bărcuţa asta, / şi tot merita să stau opt ani de zile aici. / Nu sunt de plîns anii mei­, / Cînd plecă, mişcările ei căpătaseră / ceva nespus de feminin, / in felul în car­e mergea / şi în felul în care vocea ei rostise «Pe mîine !» ,/ pentru că acum era sigură / că aceşti opt ani ai ei / nu rămîneau pierduţi, în fundul Iadului“. Lipsit de poeticitate la nivelul detaliului, poemul are totuşi, în întregul lui, o reală forţă de iradiaţie lirică. Nu acelaşi lucru se poate spune despre „Căderea lui Icar“, în care Dimos Rendis încearcă o altă modalitate, mai convenţională, determinat probabil de ideea că aceasta e necesară in reinterpretarea unui mit. Dar substanţa mitului — care a atras, de-a lungul secolelor, atiţia poeţi, filozofi, pictori — apare la Dimos Rendis mult sărăcită, simplificată. Poe­tul a ales, în acest poem, perspectiva reconstituirii istorice a perioadei pe care o reflectă povestea lui Icar, nu insă fără intenţii generalizatoare. Dar un mit este istorie sublimată, devenită legendă, şi raportul între is­torie şi mit nu e niciodată unul de determinare unilaterală. Viziunea lui Dimos Rendis suferă, după părerea mea, de un istorism care, in coordona­tele foarte generale stabilite de poet, respinge nuanţele şi tinde spre un anume schematism. Epicul — reproducînd succesiunea episoadelor mitului — e destul de dezvoltat. Poetul vrea să reliefeze o serie de idei etice : incompatibilitatea dintre artistul-constructor (Dedal, Icar) şi tiranul vindi­cativ (Minos), contradicţia dintre creaţie şi lipsa de libertate, înfăţişînd totodată situaţia socială a claselor exploatate (fragmentele : „Vislaşii“, „Cîntecul ostaşilor“). Ansamblul nu se constituie însă, — artistic vorbind — intr-lin tot organic, închegat, şi simbolul asipraţiei frinte a lui Icar îşi pierde polivalenţa implicită. In timp ce se avîntă, purtat de străve­­ziile-i aripi de ceară, spre soare, Icar monologhează in distihuri elegiace, adueîndu-i reproşuri lui Dedal, după cum urmează : „Cînd mi-ai dezvăluit taina zidirii palatelor / să-mi fi spus cum se fac şi bordeiele satelor. / / Cind mi-ai destăinuit graiul de linii subţiri şi volute, / să-mi fi sp­us şi de graiul buzelor apăsate şi mute. // Cînd de mină mă călăuzeai spre sufletul pur al culorilor, / de ce nu m-ai dus şi spre sufletele muncitorilor“ etc. De altfel, în întregul poem sunt frecvente contrastele şi antitezele, dar ele derivă, ca şi in aceste versuri citate, dintr-o viziune prea generală şi sumară. , Fără calităţile „Legendei lacului“, „Cit mai e timp" ilustrează conclu­dent modalitatea pe care poetul o cultivă cu rezultate relevabile. Poemul are factura unei autobiografii lirice, intr-un ton de meditaţie şi confe­siune. Substanţa poetică a reprezentărilor simbolice o dă, ca şi in „Le­genda lacului“, notaţia cotidiană simplă, fără figuri poetice sau interjecţii patetice. O amintire de un acut dramatism se concentrează într-un frag­ment ca acesta : „Mi-am amintit de ziua / retragerii din­ Atena / şi de clipa în care, după 15 zile de marş / prin­ gepul lui Ianuarie 1945, / am ajuns, înfometaţi, / cu mîinile îngheţate, / la Termopile... / Ne-am scos bocancii / şi ne-am cufundat picioarele în apa caldă / din istorica strîm­­toare , / şi-a poţi picioarele ni s-au umflait, / şi am continuat marşul des­culţi, / scrîşnind din dinţi de du­rere“. „Cit mai e timp“ e un examen de conştiinţă, un poem despre responsabilitate, despre educaţie şi autoedu­­caţie, într-o concepţie etică revoluţionară. Ideile sunt privite în implica­ţiile lor concret omeneşti, fără vreo ostentaţie sau rigiditate, dar autorul nu izbuteşte să se situeze totdeauna în limitele unui prozaism doar apa­rent, şi, astfel, unele notaţii sunt lipsite de acel subtext Urbe absolut ne­cesar intr-o formulă poetică de tipul celei alese de Dimos Rendis. Dincolo de inegalităţile lui, ultimul volum al lui Dimos Rendis vădeşte un poet de vibraţie contemporană, preocupat statornic de Un ideal al au­tenticităţii limbajului liric, de unde şi interesantele sale experienţe in do­meniul poemului epico-liric (cu încercarea de a realiza un transfer fericit de mijloace între proză şi poezie). Matei CALINESCU FaGINA 2 S Proverbul cu funia... Un articol din „Luceafărul“, „Despre gîndirea critică“ semnat de Liviu Că­lin, atrage încă o dată atenţia asupra necesităţii de a purta discuţii substan­ţiale, pe temele cele mai importante ale literaturii contemporane. Articolul ar milita, prin unele din formulările lui mai limpezi, pentru schimbul de opinii, pentru o atitudine diferenţiată faţă de literatură, dar, din păcate, chiar semnatarul lui dovedeşte, într-un chip bătător la ochi, cum în spatele unor fraze, spuse cu solemnitate, se ascunde o biată vanitate rănită. Faptul nu ar avea prea mare importanţă, dacă articolul citat nu ar ilustra şi o ten­dinţă (afirmată, e drept, prin cazuri izolate) de a substitui criticii adevă­rate, examinării atente, nuanţate a fenomenului literar contemporan, o sofistică întristătoare, aşezată sub aus­picii respectabile. O bună parte din articolul la care ne referim nu con­stituie altceva decît o înşiruire de ti­tluri şi de fraze generale, menite să dovedească originalitatea şi emulaţia criticii şi a istoriei literare contem­porane. Din cînd în cînd spiritul critic al autorului se mai face simţit acolo unde introduce cite o paranteză în care atrage atenţia asupra pericolului impresionismului sau al didacticismu­lui, fără, fireşte, sa dea vreun exem­plu. In cea de a doua parte a ari­­colului, autorul pare a fi mai la obiect, dar şi aici comentariul nu depăşeşte nivelul unor sfaturi adresate criticilor, pe un ton condescendent, prezumţios. Autorul pare a se fi specializat ex­clusiv în problema eticii profesionale. El nu are opinii literare, nu scrie ni­ciodată despre cărţile care apar, nu-şi asumă riscul unei judecăţi de valoare, făcînd doar pe arbitrul. Cutare este „sobru şi niciodată jignitor“, un­­itul este pripit, altcineva nediferenţiat etc. Intr-o parte a articolului se arată cu­cerit de ideea onestităţii profe­sionale, („foarte scumpă noua“ cum precizează) iar cu două-trei rînduri mai înainte încercuieşte cu ironie dispreţui­toare pe un tînăr critic, Mircea Tomuş, fără a formulă vreun argument, fără a-şi spune el opinia despre volumul în litigiu. Dar, se înţelege, Liviu Călin nu are timp de toate acestea, terenul lui de observaţie este etica... Cu ochii în patru, că nu cumva un recenzent să aibă o opinie mai entuziastă, el cercetează cu minuţie totul, da în vileag maşinaţiuni grave, este suspicios, neliniştit dacă nu cumva, pe temeiul că autorul vo­lumului este membru în comitetul mu­zeului sau al bibliotecii raionale, cri­ticul săvîrşeşte un act deliberat de apologetistă. Severul cenzor veghează, deprins cu subterfugiile eticii el ob­servă totul, arbitrează cu severitate literatura. Dacă într-o notă a „Gazetei literare“ apare o apreciere nu tocmai entuziastă despre versurile sale, el nu scrie, doamne ferește... un articol des­pre gîndirea etică, războîndu-se (pe probleme etice, se înţelege) cu redac­torii respectivei reviste, nu, nici vorbă de aşa ceva: cavaler al onestităţii pro­fesionale el se arată inflexibil, necru­ţător cu inconsecvenţele altora. Rămîne, cu toate acestea, întrebarea dacă articole de genul „Despre gîndirea critică'' nu ocupă spaţiul inutil, nu agită false probleme, orientînd dezbaterea critică pe căile sterile şi condamnabile ale răfuielii mărunte. Tudor ROTARU GAZETA LITERARA Ti * i» Ştefan Luca semnează cî­­teva scurte fragmente din* tr-o povestire mai amplă in* titulată Septembrie pe Cri­­şuri. Povestirea intenţionea­ză sa evoce — cum des­prindem din nota introduc­tivă a autorului, dar $1 din cuprinsul fragmentelor ti­părite — evenimentele şi at­mosfera toamnei hotarâtoare a anului 1944, aspecte ale luptei împotriva cotropitoru­lui fascist. Instantanee de front, gesturi, scene şi vor­be caracteristice, o diversi­tate de chipuri omeneşti pe fundalul unor împrejurări dramatice. Regăsim trăsă­turile cunoscute ale prozei lui Ştefan Luca — notaţia directă, precisă, densă, a­­tenţia la detaliu, la concret, priceperea de a reconstitui o atmosferă, virtuţi suges­tive, migală stilistică etc. Se face simţită însă şi o oare­care ariditate; o excesivă meticulozitate poate pune în primejdie Înaintarea epică şi claritatea de ansamblu a naraţiunii. Din fragmentele parcurse încă nu se între­vede o idee artistică mai o­­riginală şi nu se desprinde prea clar tirul unei acţiuni unitare. Avem deocamdată o succesiune de scene care, luate în parte, sunt sugesti­ve, bine compuse, ceea ce face sa aşteptăm cu inte­res ansamblul. Povestirea .Frumosul­ de Eugen Teodoru relevă In­tenţii şi preocupări etice clar marcate şi dotate pen­tru genul satiric. Relatarea unui cap de narcisism, înso­ţit de un vid moral, este făcută cu­­ mijloace portre­tistice vii. Eroul povestirii este un tânăr abulic, încli­nat spre reverii inutile, de o totală pasivitate, rupt de colectivul întreprinderii, dez­interesat de ceea ce se pe­trece în jurul sau, socotind că lui viaţa nu-i cere­­ ni­mic dar trebuie sa-i dea totul numai pentru că are o înfăţişare plăcută. Vidul lăuntric caută să i 1-1 aco­pere printr-o preocupare for­mală și exagerată pentru salaria surorilor Iul, cons­truind mental tot felul de ipoteze legate de teama că vor rămîne nemăritate, că timpul trece iar ele nu-șl găsesc un rost etc. Se con­stată Insă că fetele sa des­curcă singure In vreme ce el se zbuciumă lăuntric pentru viitorul lor. Povesti­rea scoate la iveală reale aptitudini, inventivitate epi­ca, simţ al observaţiei, u­­mor etc. Ar fi de observat însă că leit-motivul cu o­­glinda (eroul se priveşte mereu în oglindă) putea să lipsească, e cam uzat, nu produce nici un efect de surpriză. Prezenţa ingineru­lui (menită să simbolizeze e­­lementul activ, pozitiv) su­feră de oarecare schema­tism didacticist, e lipsită de Personajul nu sa expună un punct de vedere de la sine nţeles. Ştefan Bănulescu, credin­pregnanţă, face decit­cios unor statornice preocu­pări, semnează reportajul .Colocvii la casele memo­riale­, interesanta trecere în revistă a unor locuri cele­bre, legate de existenţa şi creaţia marilor scriitori. Re­portajul vădeşte o foarte bună cunoaştere a proble­mei. Demn de semnalat este faptul că autorul grupează notele sale în jurul unor as­pecte actuale, in jurul­­pro­ceselor culturale contempo­rane de masă” şi nu se mulţumeşte să expună ci in­tervine activ, aduce propu­neri judicioase, critică ten­dinţa spre Inerţie şi şablon, pledează nu numai pentru o mai documentată informa­re a vizitatorului caselor memoriale, dar şi pentru e­­ducarea lui artistică reali­zată complex şi nuanţat. N-ar strica deloc ca foru­rile interesate sa ţină sea­ma de asemenea preţioase propuneri. Poeziile publicate In a­­cest număr, tinereşti, entu­ziaste, nu depăşesc totuşi un nivel curent. .Soarele mi­erilor' de Ion Crîngulea­­nu realizează o pregnantă evocare a mancii minerilor. Gica Iures Închină o poezie primei femei cosmonaute. Ion Iancu Lefter aduce un ci­clu care nu marchează vreun progres în raport cu versurile sale publicate an­terior in revistă. Claritate, avînt real — dar asta nu ajunge. Imagini forţate, ar­tificiale, de tipul «Soarele / Noul comandant al popoare­lor'*. Ne-a plăcut — din a­­cest ciclu — poezia .Pacea Nopţilor*. Versurile Anei Blandiana reflectă ca de o­­bicei sensibilitate, patos li­ric. Declamaţia însă d nu nota unui vitalism banalizat — nu e lipsită de stridenţe: „Azi noapte m-a străbătut o uluitoare bănuială / Pămtn­­tul iubeşte invăţînd de la mine iubirea". CRONICAR­ EVISTA­­TOI­STE LOR LUCEAF­A R­U­L nr. 13/1963 — proză, poezie, reportaj —

Next