Gazeta literară, iulie-decembrie 1963 (Anul 10, nr. 27-52)
1963-07-04 / nr. 27
PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • PE SCURT DESPRE CÂRTI • • SAVIN BRATU: „Mihail Sadoveanu" Realizată cu pasiune ştiinţifică şi literară, pe baza unei documentaţii îndelungi şi meticuloase, cartea lui Savin Bratu se impune ca o contribuţie remarcabilă (cea dinţii de această factură) la cunoaşterea deplină a operei lui Mihail Sadoveanu. Faţă de numeroasele investigaţii şi sinteze anterioare, lucrarea lui Savin Bratu prezintă avantajul unei cuprinderi integrale descriptiv-analitice şi istorice, izbutind să străbată cu dragoste şi hărnicie vastele teritorii ale universului sadovenian şi să desprindă materialul documentar şi interpretativ de neapărată trebuinţă in caracterizarea generală şi sistematică a operei. Fină să intrăm in materia scrierilor revelatoare, cercetătorul ne îndeamnă, preţ de aproape două sute de pagini, să stăruim asupra fazelor de cristalizare, de pregătire a operei prin acumulări încete, succesive. Fiecare perioadă caracteristică (anii debutului, scrierile puse sub semnul lui 1907, marea operă de maturitate situată intre cele două războaie, apoi literatura de după Eliberare) se bucură de investigaţii bibliografice migăloase, de o prelungită descriere şi analiză a operei, de caracterizarea atitudinii cetăţeneşti şi „doctrinare“ a marelui scriitor, insfirşit de o diferenţiată trecere în revistă a ecourilor operei în critica literară. Desigur, rindurile de faţă nu vin decit să semnaleze, pentru început, cititorului, apariţia unei lucrări interesante, utile, care îmbogăţeşte substanţial peisajul tot mai divers al criticii şi istoriei literare actuale. Rămine loc, fireşte, pentru rezerve, pentru puncte de vedere diferite. Credem, de pildă, că ocupindu-se foarte pe larg de fiecare etapă a evoluţiei scriitorului, Savin Bratu n-a apăsat cu destulă putere asupra momentelor capitale, punînd oarecum pe acelaşi plan aspectele secundare cu opera majoră, cu capodopera. Nu se profilează cu suficient şi energic contur piscurile nemuritoare ale operei, acelea care se detaşează cu strălucire definitivă. Am fi dorit o analiză, din acest punct de vedere mai limpede diferenţiată. Apoi, în raport cu cercetările anterioare, deşi există elemente noi de interpretare, nu se desprinde încă prea pronunţat viziunea particulară a criticului asupra scriitorului analizat. Nădăjduim că sinteza anunțată, va defini mai exact ceea ce aici e numai sugerat. In ansamblu, cartea lui Savin Bratu reprezintă o cercetare istorică-literară de deosebit interes, o carte necesară, solidă, binevenită. L. R. VICTOR TULBURE: „Aur" Acestultim volum al lui Victor Tulbure readuce in atenţia cititorului citeva din calităţile recunoscute ale poetului. Cintăreț al vietii plenare, al dragostei ţi urli in formele lor limpezi şi manifeste, cintăreţ al belşugului socialist şi evocator al luptelor din trecut, el izbuteşte in ciclurile intitulate Marea de aur, Aur în întuneric, Pragul de aur, Amintiri din Bulgaria, Privighetori străine, sa dea viaţă unui lirism substanţial, de autentică esenţă populară. Merită subliniată atitudinea răspicat cetăţenească, sentimentul de participare cetind, de prezenţă. Receptiv la problematica actuală a satului nostru pornit pe drumul socialismului, poetul ciută nu odată cu o vibraţie lirică adincă rodul bogat al gospodăriilor, pămînturile înfrăţite sub sărutul de foc al soarelui, talazurile de spice. Euforia aceasta a naturii e văzută ca o răsplată dobindită de eforturile oamenilor. Urările lui Tulbure se adresează muncii şi aceasta e binecuvântată in versuri cărora memoria le reţine sunetul plin şi căldura comunicativă : „şi a fost / •tita trudă să se verse / In pîntecul acestei mări ffirtile/Ca în adîncul brazdelor materne / seminţele / Ca icrele sub apă. / Să se-nmulţească şi să deie foşnet / talăzuirii galbene de spice ; / năvoadele sâ fie pururi pline,/ Ca tu şi eu şi toţi s-avem pe masă /Ci carnea lor cea proaspătă şi biună/învăluite-n aburul lor dulce / Franzelele - ca nişte crapi de aur !"(„Marea galbenă“). Dar vai, poetul nu se menţine constant la nivelul posibilităţilor sale, complinind citeodată strofe corecte dar neintraripate, comune, lipsite de forţa şi originalitatea de care se vădeşte capabil in ceasurile lui bune. De asemeni, in unele poezii cu caracter polemic există o agitaţie mai mult verbală, substanţa dovedindu-se pînă la urmă destul de săracă. O menţiune deosebită pentru versurile din ciclurile intitulate Amintiri din Bulgaria, Carnet ucrainean, Privighetori străine. T. R. MEDAL LIRI Numele poetului Demostene Botez a început să pătrundă în presa noastră literară mai acum o jumătate de veac. Mi-amintesc cu emoţie cum am citit, copil fiind, în ziarul Universul, o primă versiune a memorabilei poezii Cînta o catirincă, din culegerea Floarea pământului (Iaşi, „Viaţa romînească“, 1920). Banala flaşnetă era ridicată, prin talentul unui poet autentic, la treapta unui prestigios instrument muzical. Prea crud ca să formulez această judecată de valoare, m-am mulţumit cu legănarea melodioasă a versurilor şi atît. Mai tîrziu, cînd în primăvara anului 1918, puterile centrale, momentan biruitoare, ne-au impus un tratat de pace umilitor, am primit acea neuitată plachetă cenuşie, Munţii, conţinînd şase sonete admirabile şi un cuvîrit înainte de G. Ibrăileanu. Era singura protestare lirică împotriva mutilării vremelnice a ţării noastre, în acel ceas de mîhnire unanimă. Am recitit frumosul ciclu îmn Floarea pămîntului, ca student şi am admirat prospeţimea versurilor închinate naturii, într-o ciudată alternanţă cu acelea înclinate către depresiunea morală. De atunci, printre cele citeva sute de versuri române contemporane memorate, după eliberarea din robia mnemotehnicii didactice, reţin ca în prima zi acest minunat deziderat poetic : „Dintr-o mlădiţă de copac Necurăţită de secure Să-mi răsucesc un nerv mai dur, Şi-n imnul meu de trubadur Să cînt cum cîntă o pădure, Să văd cit vede-un lac...“ . Cred că aceasta-i piatra de încercare a valabilităţii unui mesaj liric, în ceasul său: numărul versurilor memorizate de primii cititori şi întipărite în memorie. Cîţi dintre poeţii debutanţi de astăzi n-ar fi fericiţi să ştie că un tînăr studios, dar şi ahotnic de versuri frumoase, în cămara lui de student, împingînd cu colo un curs indigest, citeşte şi reciteşte de atîtea ori una din poeziile noi preferate, pînă o învaţă, fără să vrea, pe din afară ! Poetul Demostene Botez era deplin format la apariţia numitei culegeri. Multiple tendinţe temperamentale se ciocneau intr-insul. Ca şi Iosif şi Goga, adolescentul plecat de la ţară a păstrat pînă tîrziu nostalgia plaiurilor sale, bătînd asfalturile neprietenoase ale tîrgurilor moldoveneşti. Tristeţile provinciale, duminicile pustii, sfîşiate de melopeea tristă a caterincelor, umanizează atmosfera bacoviană. Iaşul ii apare tinărului student „un uriaş înmormîntat de viu“. In aceste condiţii morale şi cosmice, refugiul în iubire se nuanţează şi el melancolic, ca două frunţi aplecate pe aceeaşi carte şi tulburate de „nenumărate gînduri“. Cred că nu mă înşel, mărturisind că versurile de iubire din Floarea pămîntului, de o certă putere de sugestie, mi s-au părut din acelaşi climat încîntător dar sfios, ca acela din Amintirile lui Constantin Cassian (ale mult sentimentalului umorist D. D. Pătrăşcanu). Desigur, peste notele depresive ale liricei lui Demostene Botez se schiţa frescheţa imagistică fermecătoare şi corectivul intelectualităţii în notaţii : „O prepeliţă-şi sună soneria...“ Păstrez şi astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, în acelaşi raft al lecturilor de taină, lingă Floarea pămîntului, pe semivelină săracă, mai arătoasa Povestea omului, apărută după doi ani, cu hîrtia şi copertele de lux, cum se cuvenea cinstită cartea unui autor între timp premiat de Academia Romina. Volumul se deschidea cu o artă poetică revendicativă : „Cuvinte nouă-mi trebuiesc...“ Poema din care am extras citatul, îl exprimă desăvîrşit pe autor, pe „lunatecul“ încărcat de toate mîhnirile semenilor săi : „Nici nu-nţeleg — parc-am căzut din lună. Prin suflet simt durerea lumii toată, Pe care însă nimeni niciodată Nu a putut prin vorbe să mi-o spună“ („Primitivism“) Cu Povestea omului se introduce în poezia lui Demostene Botez mesajul umanist, cu largă îmbrăţişare a omenirii Întregi. Volumul e o etapă in drumul scriitorului către o lirică militantă cu tematică socială. O notă aparte, discordantă în bogata lui operă (poezii, nuvele, romane) o schiţează cronicile din Comedia umană, unde umorul sec, gen Mark Twain, ascunde sistematic sentimentul profund de înţelegere a tot ce este omenesc. Din aceeaşi simţire dăruitoare a generat şi sectorul mai puţin cunoscut al operei scriitorului : literatura pentru copii (cu cartea de succes : Sfredeluş). Călătorul care a străbătut trei continente şi-a intitulat impropriu impresiile cuprinzătoare : In căutarea mea, (Călătorii, Europa, Africa, Asia), — impropriu deoarece nota specifică nu apare narcisismul omului plecat asupră şi ci dimpotrivă, imaginea lumii exterioare şi chipul mereu variat al semenilor. Preocuparea pentru destinul umanităţii muncitoare l-a condus pe Demostene Botez la viziunea nouă de viaţă a socialismului. Nopţile lui, ca şi în trecut, consacrate veghei creatoare, sunt străbătute de şuierul locomotivei : „E poate două noaptea. E tîrziu.../ Mai şlefuiesc cu trudă încă-un vers.../ Un fluierat de tren, din depărtare.../ Ca un semnal de frate, un salut,/ Ce mi-a trimis mecanicul, în dar // De-aceea potrivesc aici, pe-ascuns/ Cuvinte dăltuite pin’ tîrziu/ Să le trimit spre ziuă, drept răspuns/ Acelui om pe care nici nu-l ştiu." Publicist cu o bogată activitate obştească, Demostene Botez a rămas mereu în adîncul lui poetul setos de împărtăşire cu suferinţele şi bucuriile omenirii întregi. In „acest tîrziu amurg“, cum şi-a prevăzut vîrsta, el poate să-şi recapituleze senin bilanţul multiplelor sale experienţe, lirice şi umane, de generoasă reflectare : „Ca-n apa lacului răsfrînte-acum,/ un suflet eu am oglindit mereu/ Tot ce-am iubit şi am văzut în drum...“ (Ca-n apa lacului, 1957, Carnet, 1961). încununările recente, care recompensează o operă vastă şi variată, şi o nobilă conştiinţă civică, îl găsesc pe poetul iubirii de oameni cu condeiul în mină. Activitatea creatoare n-are limite de vîrstă. Şerban CIOCULESCU ■ dimos rendis LEGENDA LACULUI Ceea ce constituie unitatea ultimului volum de versuri al lui Dimos Rendis este o anume înclinaţie spre reflexia etică, pe care o regăsim în toate cele trei poeme de amplă respiraţie lirică reunite între coperţile lui („Cit mai e timp“, tradus de G. Tomozei, „Căderea lui Icar“, tradus de I. Olteanu, „Legenda lacului“, tradus de Nina Cassian). Ideea responsabilităţii, a creaţiei şi a muncii, deduse dintr-o dialectică a istoriei şi dezbătute în citeva din implicaţiile lor fundamentale, par a alcătui coordonatele pe care Dimos Rendis şi le-a stabilit , coordonate, desigur, foarte largi, dar totodată pe deplin semnificative pentru orientarea unui poet comunist cum este autorul „Legendei lacului“. Cu unele excepţii, gîndirea lirică a lui Dimos Rendis este alimentată de sevele faptului trăit, ale experienţei în concretul realităţii, noţiunile abstracte au o încărcătură afectivă distinctă. Nu asistăm, în general, la desfăşurări conceptuale reci şi discursive, meditaţia luînd uneori chiar forma unei confesiuni, cu inflexiuni intime şi grave (în „Cit mai e timp“). O astfel de împrejurare e în măsură să explice lipsa retorismului într-o poezie care rămîne totuşi, prin particularităţile ei cele mai pregnante, o poezie adresată. Modalitatea lirică preferată de Dimos Rendis (deşi nu cu exclusivitate) e aceea a transcrierii cotidianului, a unui univers familiar şi simplu, cu obiectele lui modeste şi cu evenimentele lui, sub aparenţa cărora sunt descoperite sensuri profunde, mari simboluri. Limbajul e şi el firesc, cursiv şi aproape prozaic, lipsit de ornamente imagistice pînă la nuditate. O asemenea modalitate, foarte răspîndită în lirica acestui secolşi ilustrînd direcţiile estetice cele mai diverse, de vreme ce o identificăm la poeţi atît de structural deosebiţi ca T. S. Eliot, Carl Sandburg, Edgar Lee Masters, sau, mai recent, spre a mă referi la un compatriot al lui Dimos Rendis, la Iannis Ritsos, precum şi la numeroşi dintre poeţii contemporani italieni, de la Ungaretti încoace) provine dintr-o reacţie faţă de prelungirile romantismului şi faţă de simbolism, dintr-o reacţie, în fond „anticalofilă“. Ca orice modalitate, şi aceasta poate fi folosită, în sensuri estetice divergente, de la decadentism pînă la o poezie umanist-revoluţionară. O formulă de felul celei practicate de Dimos Rendis are puncte comune cu poezia progresistă neogreacă şi, deloc surprinzător, se întîlneşte şi cu unele tendinţe din cadrul liricii noastre contemporane, de valorificare a cotidianului şi a stilului aparent prozaic în poezie. Fireşte, definirea modalităţii predilecte a unui scriitor nu are caracterul unei judecăţi de valoare, ci constituie doar ceea ce s-ar putea numi o judecată de situare, o delimitare, la un nivel general, a tradiţiilor sau direcţiilor literare la care artistul aderă. Cele mai bune versuri ale lui Dimos Rendis sunt acelea în care poetul încearcă să concentreze un patos implicit, un patos al situaţiilor de viaţă expuse într-o succesiune simplă, directă. In „Legenda lacului“, poemul cel mai izbutit din culegere, efectele lirice în ordinea implicitului, a subtextului, cum se zice, sunt frecvente şi adeseori de o remarcabilă calitate. Căutînd o formulă de clasificare, aş spune că avem de a face cu un poem epico-liric, deşi noţiunea necesită anumite precizări. Elementele de epic sunt evidente , personajele (bărbatul, femeia, secretarul, copilul) care dialoghează, într-un moment de tensiune emotivă, căci vn zori ei trebuie să părăsească valea Bistriţei. Barajul marii hidrocentrale de la Bicaz e terminat şi se fac ultimele pregătiri înainte de stăvilirea apelor, pentru a se forma lacul de acumulare. Mai mult decit atît, din desfăşurarea poemului se deduc o serie de informaţii în legătură cu biografia personajelor. Bărbatul fusese plutaş, femeia o ţărancă din satul pe care-l vor acoperi apele lacului. Deverliseră muncitori pe şantierul hidrocentralei şi acum, construcţia odată încheiată, ei trebuie să-şi părăsească vechea lor casă ţărănească, să se mute într-o altă locuinţă şi să-şi înceapă munca altundeva, pe alt şantier al socialismului. Ei intră într-o nouă etapă a existenţei lor. E deci noaptea unei răscruci, un moment de supensie între ceea ce a fost şi ceea ce va fi : un moment de rememorări şi de speranţe. Descrierea personajelor, a gesturilor pe care le fac, reproducerea discuţiilor, a monoloagelor interioare sunt realizate intr-un stil lipsit de tropi şi folosind un lexic al prozei, singura lui trăsătură poetică fiind poate o anume solemnitate calmă pe care o presupune versul alb (solemnitate destul de iluzorie de altfel şi total insuficientă, în absenţa altor calităţi poetice de substanţă, căci platitudinile unor falşi poeţi, din cind în cind frunte tipografic, rămin şi în versuri albe tot cenuşii). De unde provine deci lirismul de care vorbeam şi care constituie caracteristica dominantă a poemului lui Dimos Rendis ? E aici o problemă in primul rînd de optică. Din procesul epic, poetul elimină fazele de trecere, articulaţiile şi selectează doar rezultantele, investindu-le (mai mult prin însăşi selecţia efectuată decît prin diferite procedee colaterale) cu valori simbolice. Cu alte cuvinte, un material epic e privit dintr-un punct de vedere liric. împrejurarea e constatabilă destul de frecvent în poezia contemporană. îmi place în „Legenda lacului" lipsa protocolurilor, a marilor exclamaţii şi a entuziasmelor mimate. Poemul are, de fapt, drept obiect, eroismul (deşi acest cuvint nu e pronunţat niciodată). Se cuvin totuşi semnalate unele inconsecvenţe. Ele ţin de toleranţa autorului, din cînd în cind, faţă de recuzita poetică obişnuită (finalul poemului, cu simbolul artificial al Ceahlăului care află, oglindindu-se un lac, cit e de înalt, poate ilustra afirmaţia făcută). „Legenda lacului“ e o meditaţie asupra muncii, asupra semnificaţiei efortului constructiv in lumea socialistă, eliberată de exploatare. Fiind vorba de un poem epico-liric in sensul pe care am încercat să-l lămuresc mai sus, e lesne de înţeles că sentimentul estetic rezultă din considerarea ansamblului, construit după o logică poetică, pe care adeseori nu o intuim dacă luăm separat fragmentele, episoadele. Ele n-au valoare autonomă, simbolurile constituindu-se din alăturarea mai multor astfel de episoade. Un exemplu : copilul se joacă și face dintr-un ziar o bărcuţă. Mai tîrziu, dus pe gînduri, bărbatul ia şi el în mină bărcuţa de hîrtie şi secretarul îl întreabă „Ce faci? Te joci cu o bărcuţă?“... „Bărbatul dădu din cap şi se cufundă în gîndurîle vechi şi noi“... Abia un alt episod întregeşte înţelesul acestui simbol : „Şi iată, intră în odaie o poetă / care lucra la ziarul şantierului... / Avea mişcări greoaie, bărbăteşti, / pentru că se obişnuise să calce bărbăteşte / prin noroiul şantierului, / uitînd, de multe ori, că poartă fustă. / Intrase fumind dintr-un ţigaret lung / ţinut bărbăteşte între degete, / pentru că şantierul cere rrtîirii de bărbat / şi vocea ei era răguşită (...) Poeta, de opt ani de zile pe şantier / se încurcase : nu ştia ce dăruise, ce primise, / în afara acelor cifre fără sfîrşit — atîta beton, atitia metri cubi de pămînt, / atîţia oameni în atitea zile... / Şi, în această ultimă noapte, / umbla din casă în casă, / doar-doar va găsi un semn / care să-i arate ce dăduse, ce luase. / Se aşeză şi privi în întunericul odăii, / căutînd semnul. / Zări pe masă bărcuţa făcută din ziarul „Con cronica literară structorul Bicaziului“. / O luă în mîini — / iată Semnul mult aşteptat. / «De n-ar fi fost decît bărcuţa asta, / şi tot merita să stau opt ani de zile aici. / Nu sunt de plîns anii mei, / Cînd plecă, mişcările ei căpătaseră / ceva nespus de feminin, / in felul în care mergea / şi în felul în care vocea ei rostise «Pe mîine !» ,/ pentru că acum era sigură / că aceşti opt ani ai ei / nu rămîneau pierduţi, în fundul Iadului“. Lipsit de poeticitate la nivelul detaliului, poemul are totuşi, în întregul lui, o reală forţă de iradiaţie lirică. Nu acelaşi lucru se poate spune despre „Căderea lui Icar“, în care Dimos Rendis încearcă o altă modalitate, mai convenţională, determinat probabil de ideea că aceasta e necesară in reinterpretarea unui mit. Dar substanţa mitului — care a atras, de-a lungul secolelor, atiţia poeţi, filozofi, pictori — apare la Dimos Rendis mult sărăcită, simplificată. Poetul a ales, în acest poem, perspectiva reconstituirii istorice a perioadei pe care o reflectă povestea lui Icar, nu insă fără intenţii generalizatoare. Dar un mit este istorie sublimată, devenită legendă, şi raportul între istorie şi mit nu e niciodată unul de determinare unilaterală. Viziunea lui Dimos Rendis suferă, după părerea mea, de un istorism care, in coordonatele foarte generale stabilite de poet, respinge nuanţele şi tinde spre un anume schematism. Epicul — reproducînd succesiunea episoadelor mitului — e destul de dezvoltat. Poetul vrea să reliefeze o serie de idei etice : incompatibilitatea dintre artistul-constructor (Dedal, Icar) şi tiranul vindicativ (Minos), contradicţia dintre creaţie şi lipsa de libertate, înfăţişînd totodată situaţia socială a claselor exploatate (fragmentele : „Vislaşii“, „Cîntecul ostaşilor“). Ansamblul nu se constituie însă, — artistic vorbind — intr-lin tot organic, închegat, şi simbolul asipraţiei frinte a lui Icar îşi pierde polivalenţa implicită. In timp ce se avîntă, purtat de străveziile-i aripi de ceară, spre soare, Icar monologhează in distihuri elegiace, adueîndu-i reproşuri lui Dedal, după cum urmează : „Cînd mi-ai dezvăluit taina zidirii palatelor / să-mi fi spus cum se fac şi bordeiele satelor. / / Cind mi-ai destăinuit graiul de linii subţiri şi volute, / să-mi fi spus şi de graiul buzelor apăsate şi mute. // Cînd de mină mă călăuzeai spre sufletul pur al culorilor, / de ce nu m-ai dus şi spre sufletele muncitorilor“ etc. De altfel, în întregul poem sunt frecvente contrastele şi antitezele, dar ele derivă, ca şi in aceste versuri citate, dintr-o viziune prea generală şi sumară. , Fără calităţile „Legendei lacului“, „Cit mai e timp" ilustrează concludent modalitatea pe care poetul o cultivă cu rezultate relevabile. Poemul are factura unei autobiografii lirice, intr-un ton de meditaţie şi confesiune. Substanţa poetică a reprezentărilor simbolice o dă, ca şi in „Legenda lacului“, notaţia cotidiană simplă, fără figuri poetice sau interjecţii patetice. O amintire de un acut dramatism se concentrează într-un fragment ca acesta : „Mi-am amintit de ziua / retragerii din Atena / şi de clipa în care, după 15 zile de marş / prin gepul lui Ianuarie 1945, / am ajuns, înfometaţi, / cu mîinile îngheţate, / la Termopile... / Ne-am scos bocancii / şi ne-am cufundat picioarele în apa caldă / din istorica strîmtoare , / şi-a poţi picioarele ni s-au umflait, / şi am continuat marşul desculţi, / scrîşnind din dinţi de durere“. „Cit mai e timp“ e un examen de conştiinţă, un poem despre responsabilitate, despre educaţie şi autoeducaţie, într-o concepţie etică revoluţionară. Ideile sunt privite în implicaţiile lor concret omeneşti, fără vreo ostentaţie sau rigiditate, dar autorul nu izbuteşte să se situeze totdeauna în limitele unui prozaism doar aparent, şi, astfel, unele notaţii sunt lipsite de acel subtext Urbe absolut necesar intr-o formulă poetică de tipul celei alese de Dimos Rendis. Dincolo de inegalităţile lui, ultimul volum al lui Dimos Rendis vădeşte un poet de vibraţie contemporană, preocupat statornic de Un ideal al autenticităţii limbajului liric, de unde şi interesantele sale experienţe in domeniul poemului epico-liric (cu încercarea de a realiza un transfer fericit de mijloace între proză şi poezie). Matei CALINESCU FaGINA 2 S Proverbul cu funia... Un articol din „Luceafărul“, „Despre gîndirea critică“ semnat de Liviu Călin, atrage încă o dată atenţia asupra necesităţii de a purta discuţii substanţiale, pe temele cele mai importante ale literaturii contemporane. Articolul ar milita, prin unele din formulările lui mai limpezi, pentru schimbul de opinii, pentru o atitudine diferenţiată faţă de literatură, dar, din păcate, chiar semnatarul lui dovedeşte, într-un chip bătător la ochi, cum în spatele unor fraze, spuse cu solemnitate, se ascunde o biată vanitate rănită. Faptul nu ar avea prea mare importanţă, dacă articolul citat nu ar ilustra şi o tendinţă (afirmată, e drept, prin cazuri izolate) de a substitui criticii adevărate, examinării atente, nuanţate a fenomenului literar contemporan, o sofistică întristătoare, aşezată sub auspicii respectabile. O bună parte din articolul la care ne referim nu constituie altceva decît o înşiruire de titluri şi de fraze generale, menite să dovedească originalitatea şi emulaţia criticii şi a istoriei literare contemporane. Din cînd în cînd spiritul critic al autorului se mai face simţit acolo unde introduce cite o paranteză în care atrage atenţia asupra pericolului impresionismului sau al didacticismului, fără, fireşte, sa dea vreun exemplu. In cea de a doua parte a aricolului, autorul pare a fi mai la obiect, dar şi aici comentariul nu depăşeşte nivelul unor sfaturi adresate criticilor, pe un ton condescendent, prezumţios. Autorul pare a se fi specializat exclusiv în problema eticii profesionale. El nu are opinii literare, nu scrie niciodată despre cărţile care apar, nu-şi asumă riscul unei judecăţi de valoare, făcînd doar pe arbitrul. Cutare este „sobru şi niciodată jignitor“, unitul este pripit, altcineva nediferenţiat etc. Intr-o parte a articolului se arată cucerit de ideea onestităţii profesionale, („foarte scumpă noua“ cum precizează) iar cu două-trei rînduri mai înainte încercuieşte cu ironie dispreţuitoare pe un tînăr critic, Mircea Tomuş, fără a formulă vreun argument, fără a-şi spune el opinia despre volumul în litigiu. Dar, se înţelege, Liviu Călin nu are timp de toate acestea, terenul lui de observaţie este etica... Cu ochii în patru, că nu cumva un recenzent să aibă o opinie mai entuziastă, el cercetează cu minuţie totul, da în vileag maşinaţiuni grave, este suspicios, neliniştit dacă nu cumva, pe temeiul că autorul volumului este membru în comitetul muzeului sau al bibliotecii raionale, criticul săvîrşeşte un act deliberat de apologetistă. Severul cenzor veghează, deprins cu subterfugiile eticii el observă totul, arbitrează cu severitate literatura. Dacă într-o notă a „Gazetei literare“ apare o apreciere nu tocmai entuziastă despre versurile sale, el nu scrie, doamne ferește... un articol despre gîndirea etică, războîndu-se (pe probleme etice, se înţelege) cu redactorii respectivei reviste, nu, nici vorbă de aşa ceva: cavaler al onestităţii profesionale el se arată inflexibil, necruţător cu inconsecvenţele altora. Rămîne, cu toate acestea, întrebarea dacă articole de genul „Despre gîndirea critică'' nu ocupă spaţiul inutil, nu agită false probleme, orientînd dezbaterea critică pe căile sterile şi condamnabile ale răfuielii mărunte. Tudor ROTARU GAZETA LITERARA Ti * i» Ştefan Luca semnează cîteva scurte fragmente din* tr-o povestire mai amplă in* titulată Septembrie pe Crişuri. Povestirea intenţionează sa evoce — cum desprindem din nota introductivă a autorului, dar $1 din cuprinsul fragmentelor tipărite — evenimentele şi atmosfera toamnei hotarâtoare a anului 1944, aspecte ale luptei împotriva cotropitorului fascist. Instantanee de front, gesturi, scene şi vorbe caracteristice, o diversitate de chipuri omeneşti pe fundalul unor împrejurări dramatice. Regăsim trăsăturile cunoscute ale prozei lui Ştefan Luca — notaţia directă, precisă, densă, atenţia la detaliu, la concret, priceperea de a reconstitui o atmosferă, virtuţi sugestive, migală stilistică etc. Se face simţită însă şi o oarecare ariditate; o excesivă meticulozitate poate pune în primejdie Înaintarea epică şi claritatea de ansamblu a naraţiunii. Din fragmentele parcurse încă nu se întrevede o idee artistică mai originală şi nu se desprinde prea clar tirul unei acţiuni unitare. Avem deocamdată o succesiune de scene care, luate în parte, sunt sugestive, bine compuse, ceea ce face sa aşteptăm cu interes ansamblul. Povestirea .Frumosul de Eugen Teodoru relevă Intenţii şi preocupări etice clar marcate şi dotate pentru genul satiric. Relatarea unui cap de narcisism, însoţit de un vid moral, este făcută cu mijloace portretistice vii. Eroul povestirii este un tânăr abulic, înclinat spre reverii inutile, de o totală pasivitate, rupt de colectivul întreprinderii, dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul sau, socotind că lui viaţa nu-i cere nimic dar trebuie sa-i dea totul numai pentru că are o înfăţişare plăcută. Vidul lăuntric caută să i 1-1 acopere printr-o preocupare formală și exagerată pentru salaria surorilor Iul, construind mental tot felul de ipoteze legate de teama că vor rămîne nemăritate, că timpul trece iar ele nu-șl găsesc un rost etc. Se constată Insă că fetele sa descurcă singure In vreme ce el se zbuciumă lăuntric pentru viitorul lor. Povestirea scoate la iveală reale aptitudini, inventivitate epica, simţ al observaţiei, umor etc. Ar fi de observat însă că leit-motivul cu oglinda (eroul se priveşte mereu în oglindă) putea să lipsească, e cam uzat, nu produce nici un efect de surpriză. Prezenţa inginerului (menită să simbolizeze elementul activ, pozitiv) suferă de oarecare schematism didacticist, e lipsită de Personajul nu sa expună un punct de vedere de la sine nţeles. Ştefan Bănulescu, credinpregnanţă, face decitcios unor statornice preocupări, semnează reportajul .Colocvii la casele memoriale, interesanta trecere în revistă a unor locuri celebre, legate de existenţa şi creaţia marilor scriitori. Reportajul vădeşte o foarte bună cunoaştere a problemei. Demn de semnalat este faptul că autorul grupează notele sale în jurul unor aspecte actuale, in jurulproceselor culturale contemporane de masă” şi nu se mulţumeşte să expună ci intervine activ, aduce propuneri judicioase, critică tendinţa spre Inerţie şi şablon, pledează nu numai pentru o mai documentată informare a vizitatorului caselor memoriale, dar şi pentru educarea lui artistică realizată complex şi nuanţat. N-ar strica deloc ca forurile interesate sa ţină seama de asemenea preţioase propuneri. Poeziile publicate In acest număr, tinereşti, entuziaste, nu depăşesc totuşi un nivel curent. .Soarele mierilor' de Ion Crînguleanu realizează o pregnantă evocare a mancii minerilor. Gica Iures Închină o poezie primei femei cosmonaute. Ion Iancu Lefter aduce un ciclu care nu marchează vreun progres în raport cu versurile sale publicate anterior in revistă. Claritate, avînt real — dar asta nu ajunge. Imagini forţate, artificiale, de tipul «Soarele / Noul comandant al popoarelor'*. Ne-a plăcut — din acest ciclu — poezia .Pacea Nopţilor*. Versurile Anei Blandiana reflectă ca de obicei sensibilitate, patos liric. Declamaţia însă d nu nota unui vitalism banalizat — nu e lipsită de stridenţe: „Azi noapte m-a străbătut o uluitoare bănuială / Pămtntul iubeşte invăţînd de la mine iubirea". CRONICAR EVISTATOISTE LOR LUCEAFA RUL nr. 13/1963 — proză, poezie, reportaj —