Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)

1964-07-02 / nr. 27

CARNET DE SCRIITOR ROADELE MUNCII PAŞNICE de AUREL BARANGA întreg poporul nostru a luat cunoştinţă cu un sentiment de mul­ţumire şi de mîndrie de Hotărîrea Comitetului Central al Partidului şi a Consiliului de Miniştri cu privire la majorarea salariilor la toate cate­goriile de salariaţi, reducerea unor cote ale impozitului pe salarii şi creşte­rea plafonului de salarii în funcţie de care se acordă alocaţia de stat pentru copii. Dincolo de coeficientul exact, semnificînd o creştere sensibilă a câşti­gurilor, se descifrează semnificaţia socială şi morală a actului, sporul de­­rivînd din procesul în continuă dezvoltare a economiei noastre naţionale. Hotărîrea confirmă în mod exemplar faptul că politica economică a parti­dului e justă, că directivele Congresului al III-lea sînt îndeplinite, că întreg poporul nostru, strîns unit în jurul partidului, culege roadele acestei politici înţelepte, profund legată de viaţă. Am avut prilejul să ascult din primele ore comentariile entuziaste ale oamenilor muncii şi decizia lor fermă, neabătută, de a-şi spori eforturile în muncă. Fiindcă ceea ce s-a înţeles cu profunditate a fost faptul că acest spor derivă din creşterea întregii activităţi productive a ţării şi că succesele generale obţinute s-au răsfrînt firesc asupra acelora care le-au determinat prin munca şi abnegaţia lor. La o adunare, într-o mare unitate industrială, un vorbitor rezuma foarte plastic acest lucru : „Acum un an — spunea el — am hotărît să creştem producţia cu opt la sută. Am izbutit să mărim coefi­cientul la unsprezece. Punctele s-au întors asupra fiecăruia dintre noi, sub forma sporului de care vorbim“. Această circulaţie organică şi armonică, acest sistem de vase comuni­cante perfecte dintre interesele obşteşti şi cele personale, îşi găseşte expresia încă o dată în Hotărîrea Comitetului nostru Central privitoare la majorarea salariilor, ca încă o mărturie a succeselor cu care întîmpină poporul nostru marea sărbătoare de la 23 August, cînd vom prăznui două decenii de liber­tate, două decenii de cînd ne clădim o viaţă nouă cu propriile noastre mîini. Să ne amintim o clipă cum arăta ţara în ziua de 23 August 1944, să ne aducem aminte de moştenirea cumplită pe care am primit-o în acea zi : un stat sărăcit, cu o producţie dezorganizată, într-o vreme cînd pe harta lumii se mai dădeau lupte în care ostaşii noştri îşi aduceau tributul lor de sînge pentru dobîndirea victoriei împotriva fascismului. De la ceasurile acelea tragice şi pînă la zilele noastre de astăzi, cînd culegem roadele muncii paşnice, drumul parcurs, de o însemnătate istorică, nu poate fi mă­surat decît cu unitatea leninistă a revoluţiei. învăţătura marxist-leninistă e chezăşia tuturor succeselor repurtate în aceşti douăzeci de ani, succese atît de evidente, încît nu ne surprinde că în presa internaţională se vor­beşte tot mai des de „miracolul romînesc“. Acest miracol n-are nimic supra­natural, ci s-a născut firesc dintr-o operă de creaţie perseverentă şi îndîr­­jită, din lupta dată de poporul nostru împotriva atîtor greutăţi şi rămineri în urmă, împotriva atîtor piedici cîte am avut de înfruntat. Am ascultat angajamentele luate de muncitori, după ce au luat cu­noştinţă de cuprinsul Hotărîrii. Folosirea cît mai raţională a materiei prime, măsuri concrete pentru utilizarea cît mai raţională a maşinilor în scopul obţinerii unui randament sporit, însuşirea tehnicii avansate, bătălia aceasta pentru scoborîrea preţului de cost, lupta susţinută pentru obţinerea de eco­nomii — şi aceasta nu în dauna calităţii produselor — sunt obiective cu şi­­G î n u a­­ n Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! pag 3i „Diamantul“ — poem de MARIA BANUȘ pag. 8s PAUL GEORGESCU: Insemnari despre Albert Camus 00 finul XI Nr. 21 (538) Joi 2 iulie 1964 ORGAN SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICĂ POPULARĂ ROMTNA 8 pagini 50 bani MOMENTE ALE LITERATURI! NOI S-a făcut observaţia că Marin Preda procedează întocmai ca eroul său, „disimulatul“ Ilie Moro­­mete atunci cînd îşi începe cartea cu cuvintele: „In cîmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii : viaţa se scurgea aici fără conflicte mari“. Căci materia romanului dezminte repede această afirmaţie de la început scoţind la iveală o cu totul altă realitate. Asistăm de fapt la o încleştare aprigă de forţe aflate în opoziţii ire­ductibile, la o acumulare de conflicte care va de­clanşa pînă la urmă un lanţ de prăbuşiri răsună­toare. In plan social, mica gospodărie ţărănească * IN CAUTAREA FEERIEI de NINA CASSIAN se năruie sub presiunea relaţiilor capitaliste spolia­toare. Boţoghină, Moromete, ţărani împroprietăriţi după primul război pierd păminturile. Familiile se dezbină: înavuţitul Tudor Bălosu işi desmoşte­­neşte fata pentru că se dusese după un flăcău să­rac: cei trei băieţi ai lui Moromete orbiţi de ideea căpătuirii rapide se ridică împotriva tatălui, il je­fuiesc şi fug din sat. In plan moral are loc spulbe­rarea iluziilor in legătură cu trăinicia micii proprie­tăţi ţărăneşti. Tactica aminării, a tergiversărilor la infinit, aplicată de Ilie Moromete, s-a dovedit ineficace şi tot la fel împotrivirea violentă de unul singur, revolta anarhică ( jugurlan). De aici, ca o ultimă consecinţă, tulburarea echilibrului interior, întunecarea orizontului sufletesc, „înnegurarea" lui Moromete care intră, cum se afirmă în final, in acea „lungă stare depresivă“. S-au­ spus, în critică, lucruri pătrunzătoare despre semnificaţia acestor prăbuşiri concomitente înfăţi­şate în „Moromeţii“, prăbuşiri care ilustrează - cu o forţă dramatică neatinsă în literatura noastră -­­procesul disoluţiei micii proprietăţi agricole in capi­talism. Mai puţin s-a stăruit asupra faptului că, deşi cartea cumulează un asemenea număr de si­tuaţii şi deznodăminte tragice, sentimentul precum­pănitor pe care îl transmite nu este unul amar, de apăsare ci, paradoxal, unul de vigoare, de împli­nire armonioasă şi stenică. Intr-adevăr, roman al atîtor dureroase dislocări, „Moromeţii“ nu este to­tuşi o scriere întunecată şi, dincolo de evenimen­tele dramatice pe care le evocă, opera e cutreierată de un vast curent generos. De unde izvorăşte el ? Aş spune că, mai întîi, din acea impresionantă recon­stituire a fluxului existenţei ţărăneşti percepută în datele ei fundamentale, ciclice : copilăria, iubirea, căsătoria, lucrările agricole (secerişul, treierul, mer­sul la moară), orele satului (plecarea şi întoarce­rea de la cîmp, mulsul oilor, cina), jocuri şi datine (hora, căluşul) etc. Adunările liniştite de la fie­răria lui locan, scenele de muncă sau odihnă, în sîirşit toate acele împrejurări din carte care traduc ritmurile cotidiene ale vieţii satului — iată o zonă de manifestări unde pulsează deszăgăzuite inaltera­bile energii vitale. Desigur, durele conflicte pentru păm­int, amenin­ţările surde venind din toate direcţiile, presimţirea unor vremuri din ce în ce mai tulburi sunt realităţi care înăspresc sufletele oamenilor, feţele lor se vor posomori, reacţiile vor fi adeseori violente, brutale. Dar aceasta nu înseamnă atrofierea capacităţii lor de a vibra şi intr-un plan mai înalt al sentimente­lor, şi la alte valori decit acelea în jurul cărora se dezlănţuiau pasiunile achizitive. Marea clipă a începerii secerişului, prima pătrundere în lanul foş­nitor de spice va fi trăită cu aceeaşi infinitate de G. DIMISIANU (Continuare în pagina 7) Cine a copilărit la Braşov ea purta, pentru totdeauna In jurul amintirilor nimbul unui basm colorat, cu verde închis, de munţi, cu verde deschis, de dulce cimpie, cu aur şi negru, de turle şi acoperişe, cu roz-fumuriu, de stinci in amurg. Cine a copilărit la Braşov va păs­tra pentru totdeauna imaginea cetăţii fermecate, cu ogivele ei medievale, cu nenumăratele curţi interioare, locuite de mister, cu ierni sărbătoreşti in veci­nătatea pădurii adormite şi a viselor ei scinteietoare. Copilăria mea are trăsăturile oraşului Braşov ; acolo simţurile mele au intil­­nit pentru prima oară aţiţarea vege­tală de după ploaie şi sunetul casta­nelor pocnind pe jăratic, in zile de ger : acolo am învăţat primele numă­rători de joc, primele cintece, prima disciplină a excursiilor pe munte: a­­colo m-am îmbolnăvit, pentru prima oară, de poezie. Am revăzut Braşovul, cu multe alte prilejuri, in anii puterii populare. Am văzut o puternică privelişte industrială, suprapunindu-se vechiului peisaj natu­ral şi istoric. Am văzut valsind, in curtea fabricii care le-a dat naştere, primele tractoare române­şti şi recentul Universal 650; am văzut o splendidă sală de strunguri ultramoderne şi auto­camioanele româneşti de 4 tone. Am vizitat noile cartiere de locuinţe — dintre care unele sunt astăzi vechi de peste 10 ani — înfloritoarele gospo­dării agricole din împrejurimi, tot ceea ce contemporaneitatea socialistă a sti­mulat in oraşul meu, imprimirulu-i, o decisă şi armonioasă mişcare suitoare. îmi îngădui, de astă dată, citeva no­taţii dintr-o călătorie recentă făcută cu teama că propria mea copilărie s-a în­depărtat, a intrat in ceaţă, micşorn­­du-se pînă la dimensiunea unui ’ obiect ornamental, bun de pus In vitrina me­moriei. Am încercat­ să umblu pe firul basmului, cu o sete de feerie care nu m-a părăsit încă, şi, din acest traseu, amintesc... ...piaţa cu legume, cu fructe, cu flori, cu strigătele caracteristice de îmbiere..., oare la ce­,m-aş fi oprit, mai MU,­in copilărie ? Desigur, la flori : ghiocei, somptucişi, săturaţi de prospeţime, zam­bile de un alb îngheţat, lalele satinate, cărnoase, liliac juvenil, răspunzînd u­nei fermecate dărnicii climatice.......o poartă, ca atitea altele, din lemn ce­nuşiu, sculptat, dincolo de care începe o curte lungă, o fascinantă lume inte­rioară, şi, in fund, un atelier de lu­minări. Atmosferă călduţă, umedă, ca de seră, şi două culori, alb şi gălbui, curgind infăşurindu-se, scăldindu-se şi luminindu-se in forme suple ; o feerie liniştită, meşteşugărească, dirijată de un singur vrăjitor-inginer... ...unul din noile cinematografe, cu imenşi pereţi de sticlă — ce mare a crescut căsuţa de zahăr de demult ! —, cu o elegantă, pastelată sală in amfi­teatru... ...o conversaţie cu băt­rina îngrijitoa­re a cimitirului (unde ne jucam, copii, străini şi neştiutori de moarte) de la care am aflat că fiul ei — cel care-mi împrumutase toată seria „submarinu­lui Dox" — are astăzi 45 de ani și e doctor. Ia Sibiu... ...fenomenala balenă Goliath, intre­­rupindu-și peregrinarea încremenită si ancorind ca un straniu cargobot lingă silueta austeră a Bisericii Negre... ...fabrica de panglici şi ţesături în­guste de la Dirste, unde se ţes etiche­tele pentru produsele diferitelor fabrici de confecţii , felul special in care­ scli­peşte firul mătăsii cînd caligrafiază „made în Rumania". Bumbac, catifea, mătasă, panglici decorative, dar şi benzi pentru motoare Diesel, iată ce produce acest punct industrial, mai rar vizitat, în care o mare majoritate de femei muncesc cu perseverenţă şi minuţiozitate, dini ţării- afluenţi înguşti de ţesături, , cu­ inscripţii fine şi sem­nificative... ■­­..­.printre acestea, lingă ele, in jurul lor, drumurile citadine care se subţiază, treptat, intrind in munte, acolo unde basmul vorbeşte, cu silabele lui dintot­­deauna, cu consoane de piatră, cu vo­cale de izvoare... . Cer iertare pentru substanţa, poate minoră, a acestor însemnări, dar mi-am reactivat copilăria pe care o purtam ascunsă in fibra fiinţei mele de azi, aşa cum impunătorul suflet industrial şi matur al Braşovului păstrează, nealte­rată, adierea poveştii. HEDY LÖFFLER în muzeul de artă al R. P. R. INSULA Cîndva, aceste litere pierdute ca nişte reci schelete de mărgean pe rînd, în adîncimea fără cute a unui veşnic, nevăzut ocean se vor depune-ncet în straturi groase, temeinic, sub fantasticul cristal al unor alte zile mai frumoase, şi­­ fără să stîrnească nici un val­­ aproape în secret, or să-şi ridice atolii inelaţi mereu mai sus prin apa care cu mişcări complice o să le spele creştetul apus, din ce în ce mai mult şi mai fierbinte, din ce în ce mai des şi mai duios, parcă chemînd aducerea aminte din măduva de­ argint a unui os, pînă ce­ oglinda mării se va sparge de fruntea lor ieşită din adînc ca o epavă cu străvechi catarge ce poartă încă pînze la oblînc. Şi poate-atunci, aduse-n larg de vînturi din ţărmuri viitoare, pulberi vii or să aştearnă proaspete pămînturi pe piscurile reci şi alburii. Şi astfel, într-o bună dimineaţă, la ora cînd azuru-i încă crud, o insulă va răsări din ceaţă în drumul marinarilor spre sud. Iar căpitanul, aspru, o să strige :­­ „Hei ! Ancora!" Şi fierul va cădea în mare, şi­ ascuţitele cîrlige o zi întreagă vor vibra în ea, în timp ce mateloţii or să care butoaiele cu apă de băut de pe ostrovul fără nume, care aşa, ca din senin, a apărut. O gură doar­­ sorbită pe-ntrecute ! Apoi, din nou, scufunde-se-n ocean pe veci aceste litere pierdute, ca nişte reci schelete de mărgean... Ştefan Aug. DOINAŞ Cum se întîmplă şi în cazul celorlalte genuri literare, a încerca să dai o imagine critică glo­bală a prozei scurte actuale, în limitele unui articol, mi se, pare ,cu­ totul inoperant. Dacă s-ar proceda în acest fel, dat , fiind extrem de marea bogăţie de fapte, riscul alunecării în relatare,­ expozitivă, ar fi de-a­ dreptul inevitabil. De a­­­­ceea, mai util este, cred, să încercăm a reface peisajul­ literaturii de acest gen, din perspectiva cîtorva probleme specifice. Preocupările din ultima vreme, tot mai frec­vente, privind aşa-zisa condiţie estetică a genu­rilor literare în epoca noastră, nu sînt deloc în­­tîmplătoare. Ele probează, în fond, interesul cri­ticii şi esteticii contemporane de­­a fixa cu cît mai multă claritate notele diferenţiale ale acestei importante probleme, în raport atît cu tradiţia literară, cît­­şi cu diversele opinii estetice. Ceea ce mi se pare straniu, insa, referindu-ne­la condiţia genului epic, este frecvenţa cu care discuţiile, fie teoretice, fie analitice, ignorează prezenţa epicii de scurte proporţii, respectiv nu­vela, Schiţa şi povestirea ; şi aceasta în ciuda ade­vărului indubitabil că speciile amintite cunosc o în­florire im­presionantă în toate literaturile contem­porane.. Se poate oare susţine cu real temei că genul pro­teic, romanul, pune în umbră, în vreuun fel, proza scurtă, în sensul împingerii acesteia la periferia activităţii prozatorilor sau al neglijării ei de către marele public cititor ? O simplă confruntare cu rea­litatea literară ar fi de natură să demonstreze exact contrariul. Astfel, este greu de admis că proza scurtă şi-ar manifesta incapacitatea de a rezista presu­pusei „concurenţe“ venite din partea romanului, de vreme ce numai istoria literară va fi în măsură — ca...să, amintesc, doar cîteva exemple — să ho­tărască­,prin ce este­ mai­, importantă contribuţia (roman sau nuvelă) unui Hemingway, Caldwel, Mo­ravia, etc. la dezvoltarea naraţiunii contempora­ne. Şi, ca să ne referim şi la literatura romina ac­tuală, acelaşi lucru se poate spune şi despre Eu­gen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Francisc Mun­­teanu, Alecu Ivan Ghik­a şi alţii, prezenţi în ega­lă măsură pe cuprinsurile ambelor genuri. Dincolo de aceste consideraţii, estetic vorbind, opoziţia dintre roman şi proza scurtă mi se pare total artificioasă. Dacă totuşi ea există merită să fie examinată. E vorba mai întîi despre un aspect ce ţine de sfera prejudecăţilor pe care cri­tica uneori le împămînteneşte, din păcate, cu un zel surprinzător. De exemplu, a devenit un bun comun al majorităţii cronicarilor literari de a a­­naliza volumele de nuvele, schiţe şi povestiri sub N. CIOBANU­ (C on t­i n u a r e In pagina 7) g­i­n 2)

Next