Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-01-01 / nr. 1

NICOLAIE MANOLESCU 1—2. Mi se pare că şi în 1304 poezia deţine întîietatea în competiţiile cu pro­za. Nu că ar lipsi volume substanţiale de proză, dar în general în poezie e mai multă fierbere, sunt mai vizibile căutările personale, efortul de diferen­ţiere şi înnoire. Spre deosebire de poe­zie, în proză se observă o oarecare inerţie. Cu excepţia cîtorva romane bune, interesante, cum ar fi Pîrjolul lui Cisek, Facerea lumii de E. Barbu, Des­coperirea familiei de Ion Brad, Vara oltenilor de D. R. Popescu sau a unui debut promiţător precum Călătoria de G. Bălăiţă, puţine titluri mai atrag în chip special atenţia. Au apărut destule cărţi inspirate din realitatea contempo­rană care decepţionează prin, să nu oco­lesc cuvîntul adevărat, platitudine. Cîtă vreme romancierii nu vor depăşi „unghiul de vedere jurnalist“, „spiritul cronogra­­fic“ (G. Călinescu) confundînd realul cu contingentul, nu vom avea cărţile aşteptate. Mulţi au protestat la observa­ţia mea că prozatorii nu trebuie să aibă o viziune reportericească, bănuindu-mă probabil, ştiu eu, de ostilitate faţă de reportaj. Dar era vorba tocmai de con­statarea că romanul nu se poate limita la perspectiva reportajului, cu alte cu­vinte că plecînd ca şi reportajul de la viaţă, luîndu-şi eroii din actualitatea cea mai directă, romanul trebuie să tin­dă spre universal. Fără o condiţie de universalitate care implică largi gene­ralizări de ordin social-filozofic, marea literatură nu e cu pu­tință. In al doilea rînd, sîntem în drept să cerem prozatorului „idei“, in­telectualitate, cultură. Un personaj din Risipitorii lui Preda face următoarea remarcă despre un roman care critică regimul trecut : „Critica unui regim făcută de pe punctul de vedere al unui (...) linge-blide îl îngreţoşă pe Vale“. Prea des citim o proză scrisă poate cu îndem­înare dar plată, fără intelec­tualitate. Criticii au partea lor de vină: nu odată, din complezenţă, au lăsat să se înţeleagă că un roman e slab pentru că autorul n-are „meşteşug“. Dar (exemplele sínt alese dintre romanele apărute anul acesta) Pasiuni de C. Chiriţă, al II-lea volum de „învăţă­torii de S. Nedelcu, Puterea de C. Leu, La porţile Severinului de I. Grecea etc., rup sínt romane „neîndemâ­­natece“ (Pasiuni e scris antrenant), ci plate, schematice, care simplifică pro­cesele umane şi sociale. Nu le putem discuta pe acelaşi plan cu, sa zicem, Facerea lumii sau Descoperirea fa­miliei. In acest caz diferenţierea pre­­mizelor de analiză e hotărîtoare pentru analiza însăşi. Mult mai multe satisfacţii ne oferă poezia acestui an. Cadenţe de T. Ar­­ghezi, Cu faruri aprinse de M. Be­niuc, O viziune a sentimentelor de Nichiita Stănescu Vis planetar de Cezar Baltag, Desprinderea de ţărm de Ilie Constantin, sînt volume remar­cabile. Un volum despre care critica a scris cu oarecare zgîrcenie dar care mi se pare foarte bun e Cartea mareelor de Şt. Aug. Doinaş. Feno­menul cel mai îmbucurător e însă ni­velul strălucit al debuturilor. Exceptînd cîteva, inevitabile, apariţii incolore-ino­­dore, sînt anul acesta cel puţin 5 nume noi, de care se leagă mari speranţe : Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana. 3. Nu cred că pe spaţiul unui singur an se poate vorbi de tendinţe, sensuri. Dacă îndrăznesc să observ ceva, e doar poziţia favorizată a poeziei aflată intr-un adevărat proces exploziv, faţă de relativa inerţie care caracterizează o bună parte din proză. Ar fi desigur foarte îmbucurător ca poezia tinerilor în plină dezvoltare să afirme cu mai mul­tă putere idealurile lumii noastre, pers­pectiva comunistă asupra vieţii. AL. OPREA 1. „Facerea lumii“ de Eugen Barbu, „Friguri“ de Marin Preda, „8 poves­tiri“ de Nicolae Velea (acestea două, apărute la sfirşitul anului trecut, au fost discutate la începutul anului 1964), „Cariatida“ de Ion Gheorghe, „Per­soana întîia plural“ de Ana Blandiana. Pentru a avea o imagine completă asupra anului literar 1964, cred că tre­buie să luăm în consideraţie nu numai cărţile — vreau să spun realizările edi­toriale — ci şi lucrările apărute în paginile revistelor. Dintre acestea men­ţionez : nuvelele lui Ştefan Bănulescu, schiţele lui Ion Lăncrănjan şi Dumitru Viadu Popescu, poeziile lui Ion Alexan­dru şi cele (serioase) ale lui Marin Sorescu. 3. Anul literar 1964, îmi apare ca un moment de meditaţie şi îndrăzneli, im­portant nu atît prin realizările obţi­nute cît prin drumurile literare prefigu­rate. Afirmaţia poate surprinde prin caracterul ei prezumţios, de aceea vreau să aduc unele argumente. Proza ultimului an — mă limitez la acest domeniu — continuă o tendinţă persistentă de mai multă vreme ; cău­tarea, cu osîrdie chiar, a originalităţii, a unor formule artistice (era să spun modalităţi, un termen de care s-a abu­zat în critica noastră) cu efecte cît mai neaşteptate şi inedite. S-a discutat în­delung în presa noastră pe marginea povestirilor lui Nicolae Velea sau a literaturii lui Teodor Mazilu. In ulti­mul timp s-au impus nuvelele lui Şte­fan Bănulescu (care îmbină o proză de un analism lucid, „scormonitor“ cu aceea a unei atmosfere de un intens parfum folcloric). Lista este însă mult mai lungă. Se adaugă, de pildă, volu­­mul de povestiri al lui Alecu Ivan Chi­lia, în care acest moldovean­­ inten­ţionat folosesc epitetul pentru că au­torul se leapădă de el cu oroare — vrea să scape de sub influenţa tiranică a unor tipare clasice. Căutarea unei formule epice originale o dovedeşte şi romanul lui Pop Simion „Triunghiul“. Desigur rezultatele în toate cazurile citate impun aprecieri diferenţiate. Bunăoară, la Al. I. Ghik­a şi la Pop Simion se întrevede o anume osten­taţie a efectelor de ordin stilistic. Anul care s-a încheiat a prilejuit „prospecţiuni“ îndrăzneţe şi în privin­ţa conflictelor actualităţii, publicându-se creaţii care înfăţişează în chip mani­fest realitatea socialistă şi căile com­plicate prin care noul învinge­re­ PAGINA 2 chiul. La acest capitol se pot cita o seamă de schiţe apărute in re­viste sub semnătura lui Ion Lăncrăn­­jan, Dumitru Radu Popescu, Ion Băieşu ori romanul lui Ion Brad „Descoperi­rea familiei“ precum şi fragmentele a­­părute pînă acum din noul roman al lui Titus Popovici. Evident, s-ar co­mite o greşeală dacă respectivelor crea­ţii li s-ar da o semnificaţie singulară, ele comunicînd subteran cu efortul creator al celor mai mulţi dintre pro­zatorii noştri. Este vorba doar de ac­centuarea trăsăturilor unei proze de atitudine, ce tratează momente deose­bit de însemnate din istoria revoluţiei noastre. Dată fiind importanţa acestei ten­dinţe mi se pare oportun să semnalez fi cusururile întîlnite. Propriu-zis aş vrea să subliniez unul singur : atracţia către spectaculos, către îngrămădirea unor întîmplări dramatice, fără un efort simultan spre generalizări ideologico­­estetice mai profunde. Un exemplu : povestirea lui Ion Băieşu „Fătu şi Pi­sică (vezi „Luceafărul“) începe cu un amplu tablou social şi termină cu de­scrierea peripeţiilor uşor anecdotice ale protagoniştilor principali. Romanul lui Ion Brad — interesantă realizare a unui poet d in paginile dedicate con­­flictului social-istoric rămine la supra­faţă, utilizînd mijloace gazetăreşti. (Oricu­m ,aceste aspecte pot fi discu­tate cu mai mult folos decit, conform unui consacrat obicei al criticilor noştri, dacă autorul a ieşit sau nu de sub pulpana lui Ion Slavici). Mă opresc insă aici dîndu-mi seama că ating probleme cere depăşesc limitele chestionarului, cerind o amplă demonstrație, pe care o voi face cu alt prilej. VICTOR FELEA 1—2—3. — Anul 64 a fost bogat în poezie — nu numai cantitativ, ci şi în calitate. Nu mă voi referi aici la tot ceea ce a fost valoros ; mă restrîng la cîteva însem­nări disparate. Printre cărţile de poezie apărute în anul acesta, cele semnate de Tudor Arghezi (Cadenţe), Ion Vinea (Ora fîntînilor), Magda Isanos (Versuri) şi A. E. Baconsky (Cele mai frumoase poezii) reprezintă momente de elevaţie lirică. Ion Vinea deşi prezentat într-o culegere incompletă, s-a bucurat de o primire favorabilă. Spun favora­bilă, pentru că dincolo de consemnările obişnuite ale cronicarilor, nu am întîl­­niit ecouri mai deosebite în legătură cu poemele sale. Mî-ar fi plăcut să văd din partea scriitorilor noştri — fie critici, fie poeţi — mai multă receptivitate faţă de o poezie cvasiinedită avînd atîtea virtuţi turburătoare, receptivitate manifestată prin articole sau însemnări cu un carac­ter mai viu, mai personal, în care lucru­rile să fie văzute dinăuntrul lor. Eferves­cenţă nu s-a produs nici în jurul versu­rilor Magdei Isanos, deşi au fost bine primite. Am impresia că există o anume blazare a criticii, ocupată îndeosebi cu inventarieri şi clasamente, nu cu pune­rea în lumină a unor noi accente şi frumuseţi, operaţie mai profitabilă pen­tru gustul cititorilor. Cît despre poeziile lui Baconsky, ele au fost trecute în mod elegant cu vederea, deşi o culegere înmănunchindu-i „cele mai frumoase poezii“ ar fi trebuit să atragă atenţia criticii ; se pare însă că blazarea ei devine ulteori indiferenţă, ceea ce e mai îngrijorător. Nichita Stănescu, la al doilea volum (O viziune a sentimentelor), s-a contu­rat cu mai multă precizie, îndeosebi pe linia manierei sale , manieră care îl exprimă aşa cum e, cu accentele şi re­liefurile proprii, fără să ne dea senti­mentul că există pe undeva vreo falsi­tate. Poetul se află în întregime în ver­surile sale, şi ele ni-l arată ca pe un arhitect sensibil şi fantast, ingenuu şi lucid al propriilor senzaţii şi sentimente. Contactul cu lumea exterioară sau in­terioară se concretizează în imagini sur­prinzătoare, pline de relief, şi adeseori de prospeţime ; poetul parcă se mişcă printr-un peisaj caleidoscopic, făurit de el însuşi, gata uneori să-l copleşească, alteori să dispară. Dar acesta e numai modul de întruchipare a fondului său intim, a unei experienţe de viaţă. Ră­­mîne de văzut care e experienţa însăşi, noutatea ei intrinsecă, vehiculată de mij­loacele pe care le-am văzut. Căci im­portant e, în cele din urmă, ceea ce spui, atunci cînd originalitatea nu ţi-a fost refuzată. (Şi Nichita Stănescu e cel mai original dintre poeţii tineri). In acest sens, al profunzimii şi al semnifi­caţiilor majore, aş dori să văd la Ni­chita Stănescu un spor de conţinut, o lărgire a orizontului. O excelentă prezentare a unui poet rămîne articolul semnat de Ov. S. Crohmălniceanu în Gazeta literară, XI, 43 (554) din 22 oct. 1964. E vorba de concentrata monografie închinată lui B. Fundoianu. Printr-o serie de pătrunză­toare disociaţii, criticul desprinde lim­pede originalitatea şi semnificaţiile po­eziei lui Fundoianu, lăsîndui-ne să ve­dem, dincolo de naturismul şi imagis­­mul poetului, latura sa mai adîncă, de autentică şi mare vibraţie umană. Nu a­m înţeles niciodată temeiul ad­miraţiei pe care unii o au faţă de poetul Ion Gheorghe. Am auzit sau am citit adeseori cuvinte măgulitoare, spuse fără nici o reţinere, la adresa talentului său şi am aşteptat ca vreun eveniment poe­tic să confirme entuziasmul şi încrede­rea investite. Iată că la apariţia noului său volum Cariatida, laudele se repetă, dar nici de astă dată nu mi se par jus­tificate. „Am crezut în talentul cu to­tul neobişnuit al lui Ion Gheorghe“, recunoaşte Crohmălniceanu (în cronica sa din Gazeta literară), iar G. Dimi­­sianu (în Poemele lui Ion Gheorghe, Luceafărul, VII, 25, 1964) nu face decît să schimbe puţin formula : „talent ieşit din comun“, „o prezenţă de puternică originalitate". După mine, atît romanul în versuri Pline şi sare, cît şi Căile pămîntului sînt doar nişte experienţe pe teme de actua­litate, în care se exacerbează vînjoşenia rurală şi pitorescul limbajului ţărănesc. Pe vremuri, într-un alt context istoric, un N. Crevedia avea merite cam de aceeaşi natură, uitate însă astăzi, după cîte ştiu. Nici în cele cinci poeme din Cariatida, Ion Gheorghe nu depăşeşte stadiul promisiunilor. Promile, pare a spune ceva, s a subtilizat în expresie, dar atîta tot. Nu are nici un poem re­alizat în întregime, închegat, autentic ; e prea multă schelărie poetică în jurul ideii centrale. Numai versuri, imagini răzleţe dovedesc o anumită vir­tuozitate. De altfel, înşişi criticii amintiţi, prin obiecţiile pe care i le aduc la sfîrşitul cronicilor, îşi distrug în pro­porţie de nouăzeci la sută elogiile ini­ţiale. Asta dovedeşte că „marele ta­lent“ al lui Ion Gheorghe are încă nevoie de travaliul susţinut, executat cu modestie în umbra atelierului propriu. Doi tineri poeţi talentaţi : Ana Blan­ NICOLAE CIOBANU 1. Cred că în decursul anului 1964, dintre toate genurile literare, cele mai bune rezultate le-a obţinut — în­tr-un anume sens — poezia ; prin urmare, dacă mă pot exprima astfel, 1964 a fost în primul rînd un an liric. Numărul volumelor valoroase este mare. Acestea sînt caracteristice pentru an­samblul liricii româneşti de astăzi. Lis­ta începe cu Cadenţe de Tudor Arghezi, Ora fîntînilor de Ion Vinea şi volumul Cu faruri aprinse de Mihai Beniuc. Ea continuă cu Jocul de-a stelele şi Stampe de Aurel Rău şi cu „debutul" de un fel deosebit al lui Şt. Aug. Doinaş (Cartea mareelor). Pe urmă, înregistrează reve­nirea in atenţia cititorilor a poeţilor aflaţi la al doilea volum (Cezar Baltag: Vis planetar, Nichita Stănescu: O viziu­ne a sentimentelor, Angl­ei Dumbră­­veanu , (Pămîntul şi fructele) şi se în­cheie cu cele mai noi descoperiri ale colecţiei „Luceafărul" Ion Alexandru (Cum să vă spun), Ana Blandiana (Persoana întîia plural), Dimitrie Rachici (Intre mare şi cer). In majoritatea lor, aceste volume sunt pătrunse de un su­flu contemporan socialist. Mai puţin concludente pentru momen­tul literar actual mi se par apariţiile din domeniul prozei. E adevărat, au existat cîteva tentative interesante in ceea ce priveşte romanul : Facerea lu­mii de Eugen Barbu, Descoperirea fa­miliei de Ion Brad, Triunghiul de Pop Simion şi Vara oltenilor de D. R. Po­pescu. Un merit de căpetenie al acestor cărţi este acela de a fi încercat să su­gereze procesul de pătrundere a noului umanism în conştiinţa omului de azi, să fixeze imagini caracteristice ale aces­tui fenomen de o însemnătate copleşi­toare. Totuşi, sincer vorbind, satisfacţia nu e deplină în nici unul din cazurile revelate. Eugen Barbu, care este, poa­te, cel mai valoros nuvelist român con­temporan, se pare, că încă nu-şi găseş­te pe deplin tonul în aşa-zisul roman de reconstituire — ceea ce mă face să cred că „Groapa“ e un roman sin­gular. La D­ R. Popescu, excelent nu­velist şi­ el, ceea ce numim „vocaţia pentru roman", la un prozator in cazul lui apare încă destul de incertă. De la debuturi mature ca cele ale lui Pop Si­mion şi Ion Brad, avem motive temei­nice să aşteptăm în viitor confirmări depline. In domeniul genului scurt, ca volu­me, in afara cîtorva excepţii interesante, (Povestiri de AL Ivan Chik­a, Călătorie de George Bălăiţă şi O plimbare cu barca de T. Mazilu), de asemenea, lu­cruri excepţionale nu s-au înregistrat în acest an. Chiar şi un „as" al genului, precum D. R. Popescu, prin culegerea Fata de la miazăzi nu mai realizează performan­ţa din anul precedent. Cartea din urmă, in afara foarte bunei bucăţi Maşina dă puternic impresia că a fost alcătuită din ce a mai rămas de la Umbrela de soare. In schimb, au apărut în presă o serie de nuvele şi povestiri, mai ales ale tinerilor, care mă fac să cred că anul viitor se vor publica cel puţin 3—4 volume deosebit de valoroase ; ele vor aparţine cred, lui Ştefan Bănulescu, Culegerea Cantonul părăsit de Făinuş Neaga nu poate fi privită ca o carte, a anului 1964, pentru că, — cu excep­ţia frumoasei bucăţi ce-i dă titlul — reuneşte scrieri din culegerile anterioa­re, ale autorului. Şi, pentru că am a­­mintit şi de lucrări publicate pînă acum liÎlSîlli! « « (MM » ANCHETA „GAZETEI LITERARE“ CRONICARI AI REVISTELOR LITERARE DESPRE CĂRŢILE ANULUI 1964 1. — Care sunt, după Dvs. cele mai bune cărţi ale anului 1964? Cum motivaţi alegerea? 2. — Care sunt cărţile care vi s-au părut mai neizbutite ? 3. — Ce tendinţe interesante s-au cristalizat, după părerea Dvs. în proza şi poezia acestui an A­diana şi Ion Alexandru. Au fost salutaţi cu entuziasm, şi­­asta nu fără îndreptă­ţire. Am simţit însă o tendinţă­ de a face din ei vedetele celei mai­ tinere poezii, printr-un abuz al numelui lor în discuţii, în aprecierile festive ca şi în cele de toate zilele. Poate că o poziţie mai critică faţă de poezia lor le-ar fi mai utilă decît aerul festiv care îi înconjoară. Acesta predispune la o atitudine corespunzătoare în creaţie, la supralicitarea conştientă a propriilor mijloace, duce la convingerea că totul e uşor, că totul ţi se cuvine, că micile tale „originalităţi" sunt ultimele des­coperiri în materie de poezie. Ana Blan­diana are, de exemplu, o anumită a­­fectare în modul ei de a fi entuziastă, în timp ce la Ion Alexandru există o pornire către năzdrăvănia limbajului, de unde imprecizii, confuzii, enormităţi. Să avem cultul poeziei bune (expresie a sensibilităţii şi idealurilor vremii noastre) nu al succesului cu orice preţ. Nu din vreun resentiment personal mă refer aici la Marin Sorescu. Sincer vorbind, parodiile lui mi s-au părut lip­site de harul şi spiritul necesare genu­lui. Unele sînt mai bune decît altele, dar în general nu depăşesc nivelul obiş­nuit. Sugerează lucrul făcut, nu vocaţia irecuzabilă. Versurile de fantezie, pu­blicate după apariţia volumului, indică mai multă degajare, nu fără o oarecare poză. Cine ştie, s-ar putea să mă înşel, să nu gust îndeajuns umorul lui Sorescu, doar în presă, aş vrea să spun că po­vestirile-cartuş ale dv. Vasile Re­­breanu nu prea m-au încintat . in com­paraţie cu prozele sale scurte mai vechi, autorul nuvelei Pămînt amar, îmi pare acum rutinat înainte de vreme. Probabil că şi „enciclopedismul" lui de ultimă oră, (roman, teatru, scenariu cinemato­grafic ) este de vină. 2" Dintre cărţile de versuri nu mi-au plăcut deloc : Minunile de fiecare zi de Dan Deşliu, Orizonturi de AL Căpra­­riu, Frumuseţe continuă de Vio­leta Zamfir­escu, Vîrsta sărutului de Gh. Tomozei şi Lumina pămîntului de Constantin Abăluţă. In ceea ce priveşte proza sînt, cred, mult sub ni­velul exigenţelor de azi, încercări in domeniul romanului ca: Pasiuni de Constantin Chiriţă, Puterea de C. Leu, şi La Porţile Severinului de Ion Gre­cea. Îmi pare in cea mai mare măsură dincolo de zonele literaturii adevărate romanul învăţătorii de Şerban Nedelcu şi consider cartea Stăpînii de Titus Mo­­canu­ un debut banal intru totul nesem­nificativ. In nota lor obişnuită au fost: Teofil Buşecan (O sută de paşi), Ştefan Gheorghiu (Brăţara), Petru Vintilă (Oraş încercuit), P. Sălcudeanu (Vreau să trăiesc). 3. In proza şi poezia acestui an se constată evoluţia unor tendinţe extrem de interesante , concludente pentru maturitatea literaturii române de azi. In poezie este de subliniat, cum spu­neam, acuitatea­ problematică a liris­mului, la care se adaugă neapărat o puţin obişnuită efervescenţă creatoare in planul expresiei. „Concurenţa“ pe care poezia noastră de azi o face sub toate raporturile celeia dintre cele două războaie (cu care de fapt polemizează subtil), atrage in chip deosebit atenţia. Produce, totuşi, o anumită insatisfacţie faptul că unii poeţi, mai tineri sau mai virstnici nu cultivă cu destulă pasi­une lirică cetăţenească, agitatorică în sensul înalt al cuvîntului. In proză, calea de a investiga dină­untru actualitatea­, din perspectiva unor generalizări etico-flozofice semnificati­ve, după cum ş. a. valorificării un.­r modalităţi artistice mai elevate, moder­ne, este continuată şi in anul 1964. Un lucru e cert: nivelul ridicat al exigenţelor estetice de azi constituie un indiciu sigur al stadiului la care lite­ratura română se află la ora actuală. In această privinţă, şi fenomenul diferen­ţierii de valori, e o dovadă concluden­tă: distanţa dintre literatura autentică şi cea mediocră, ca să nu mai vorbim de imixtiunile mai mult sau mai puţin pseudoliterare, este de netrecut. Prin urmare, unităţile de măsură sînt atit de riguroase, incit literatura mediocră şi submediocră, trece din ce in ce mai greu prin urechile acului critic. Ion Gheorghe şi Ion Alexandru sînt liricii vieţii imediate. Unul o vede sub aspectele ei tragic sublime, celălalt cu un ochi dramatic, necruţător. Amindoi apasă pe orga sentimentelor mari, co­lective, proectîndu-se în simboluri cu­prinzătoare. Mai multă simplitate în imagine (Ion Gheorghe) şi un control mai sever al spontaneităţii asociative (Ion Alexandru) ar duce, fără îndoială, la sporirea forţei emotive. In fine, Ilie Constantin evoluiază spre o poezie concentrată iar Ana Blan­diana contrazice parcă toate avansurile vechi despre aşa numitul specific femi­nin etern, imuabil. Lirica ei înfloreşte în zonele aspre ale vieţii, ca o floare de pisc, mai exact în sfera problemelor actuale de mare tensiune, dezvăluind o biografie exemplară. Pe scurt, aş putea spune că poezia tinerilor amintiţi, diversă şi nuanţată cum este, exprimă limpede dorinţa omu­lui înaintat de astăzi de a trăi cu min­tea şi inima, tot ce viaţa îi oferă mai bun, mai frumos şi mai intens în con­sonanţă deplină cu exigențele înalte ale poporului nostru. ION OARCĂSU I—2—3. — Poate nu exagerez prea mult afirmînd că lirica a dat tonul în anul trecut — şi în special creaţia ti­nerilor. In orice caz, flindu-mi mai la inimă, voi spune cîteva cuvinte despre unele cărţi de poezie apărute în peri­oada amintită. Fie că e vorba de structuri cu încli­naţii picturale (Aurel Rău , Jocul de-a stelele) sau de firi ce privesc lumea printr-un unghi dramatic (Ion Alexan­dru, Ion Gheorghe), fie că ne aflăm în faţa unor originalităţi mai greu de ca­racterizat cu o singură noţiune (Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ilie Constan­tin, Ana Blandiana), tinerii s-au dove­dit la înălţime, dezvăluindu-şi mai bine personalitatea. Poeţii de care vorbeam nu scriu des­pre orice, la întîmplare, cu bonomia uni­formă a versificatorului ocazional — ci se definesc mereu în adîncime, în ra­port cu idealurile umanismului comu­nist. Devenit necesitate interioară şi mod de reflecţie, pastelul lui Aurel Rău se învecinează cu meditaţia pe teme contemporane (în Jocul de-a stelele, fiindcă volumul său ultim, Stampe, re­vine la descriptivism, perioadă pe care o credeam depăşită de evoluţia poetu­lui). Lirica elegiacă a lui Cezar Baltag dezvăluie o structură complexă, de in­telectual rafinat şi sincer, care se simte bine în lumea ideilor sensibile pe care le vede plastic, le aude mu­zical şi le dă forme rotunde, în spirit clasic. Uşoara tendinţă de ermetizare a frazei, ca şi lipsa ei de fluiditate, vor fi, desigur, depăşite, fiindcă Cezar Baltag e un poet exigent cu sine pînă la tiranie. Viziunea lui Nichita Stănescu s-a precizat şi ea, a devenit limpede şi mai cuprinzătoare ; poetul concepe univer­sul ca un şir neîntrerupt de corespon­dente. Firul ierbii, din element deco­rativ, primeşte funcţii sonore, cristalul cîntă, piatra „suferă“ omeneşte, natura întreagă tinde spre o altă simetrie, mai ingenuă, ca-n visurile unor poeţi ro­mantici. Nichita Stănescu are intuiţia geologicului în mişcare, sporind ima­ginea pe care ne-am format-o despre lume prin tehnica trimiterilor (uneori necontrolate, gratuite) la mai multe regnuri; vegetalul şi umanul se apro­pie, împrumutîndu-şi caracteristicile, iar autonomia sentimentelor — altă latură specifică viziunii sale poetice — cre­ează senzaţia prezenţei lor materiale. p-AZJET'V OV. S. CROHMĂLNICEANU 1. Cititorul obişnuit nici nu bănu­ieşte cîtă invidie stîrneşte în sufletele criticilor. El îşi alege cum vrea lectu­rile şi-şi poate permite să ignore pur şi simplu pe autorii plicticoşi. Mai mult, dacă, începînd o carte, nu gă­seşte în ea nimic interesant, nu se simte obligat să o ducă neapărat pînă la capăt, şi îşi rezervă suprema pre­rogativă s- o arunce pur ș­i simplu. O, vicisitudini ale criticii profesioniste ! Pagini străbătute răbdător, ba chiar cu un fel de perversitate, care-şi caută plăcere în tortură, pagini previzibile pînă la ultimul detaliu, pagini vide de gîndire sortite să fie totuşi parcurse, ba chiar comentate în cronica literară programată pentru săptămîna respec­tivă ! Formula lui Valeriu Larbaud cu­noaşte hotărît în această ipostază o variantă radical modificată : „Ce vice puni, la lecture !“ Fie atunci, ca măcar la o asemenea anchetă, criticului să i se acorde invi­diatele drepturi ale cititorului de rînd, adică să spună fără diverse conside­rente de rigoare ce i-a plăcut, efectiv şi ce nu, ce l-a entuziasmat şi ce l-a scos din sărite. Orice poezie nouă ele Tudor Arghezi mie mi se pare un dar nesperat, aşa că am parcurs placheta Cadenţe cu acest sentiment, nedesminţit pînă la ul­tima filă. Am avut apoi o rară plăcere să citesc Ora fîntînilor, primul volum care stringe între coperţile sale o parte din versurile lui Ion Vinea. Apariţia a fost pentru mine un prilej de veri­ficări şi surprize, în orice caz o salu­tară excursie pe înălţimile poeziei. In ultimul volum al lui Mihai Beniuc, Cu faruri aprinse, am găsit ca şi altă dată, cel puţin cîteva piese admi­rabile ca „Decoraţii“, „Sînt oamenii“, „Teascul inimii“, „Porumbar, pustiu“. Profit de această ocazie pentru a a­­trage atenţia asupra lui Şt. Aug. Doi­naş, după opinia mea, împreună cu Nina Cassian şi Geo Dumitrescu, unul "din reprezentanţii­­formulelor lirice, poate cele mai originale ale gene­raţiei lor. N-am apucat, din păcate, să comen­tez Cartea mareelor. Cinci Şt. Aug. Doinaş îşi va tipări şi Baladele se va vedea că în el poezia noastră nouă are unul din cei mai fideli slujitori. Am citit cu g­reală satisfacţie volu­mele de versuri ale lui Nichita Stă­­nescu (O viziune a sentimentelor), Ce­zar Baltag (Vis planetar) şi Ion Gheor­ghe (Cariatida). Încrederea care le-a fost acordată, de unii cu toată inima, de alţii mai cu jumătate de gură, se confirmă pină la urmă , toţi trei, din­­colo de schimbările glasului, pe tei pe colo cu supărătoarele stridenţe ale vîr­­stei ingrate, se dovedesc poeţi auten­tici, în stare să-şi impună o viziune proprie, originală, a universului. în proză, oricît m-ar fi iritat o anu­mită grabă a autorului, am sfîrşit lec­­tura romanului Facerea lumii cu o im­presie bună. Filipache e o realizare incontestabilă şi tabloid Bucureştiului răscolit de febră revoluţionară degajă un farmec secret, pe care puţini din prozatorii noştri ştiu să-l dea evocări­lor lor. Mai bine sfătuit, Eugen Barbu nu cu încă­ prea mult efort, dar cu o dorinţă efectivă de a căuta dimensiunea adîncă a întîmplărilor povestite, putea face din ultimul său roman, o carte tot atît de solidă ca Groapa. Vara oltenilor mi-a stîrnit reacţii contradictorii. Romanul are nenumărate pagini excelente, e scris cu virtuozitate nu numai cu talent, împinge departe investigaţia sufletului ţărănesc, dar res­piră un aer de neautenticitate. Prin intriga complicată şi conflictele ascuţite în aparenţă, se lasă ghicit un idilism foarte dibaci ascuns, nu ab­ia insă incit să nu răpească monologuri­­lor interioare şi frământărilor de con­ştiinţă (foarte interesante dealtfel) ac­centul care să le facă intr-adevăr cre­dibile. Descoperirea familiei de Ion Brad, n-are nici atîta culoare, nici atîta fier­bere. E o carte mai cuminte, dar mai bine gindită şi mai adevărată. E vizi­bil că cel puţin o parte a ei a fost pentru autor, într-un fel sau altul, o problemă acută, personală, trăită şi exa­minată cu gravitate interioară. Frămân­tările sufleteşti ale lui Oct­avian Bor­cea nu par nici o clipă artificiale, născo­cite, şi cu tot caracterul lor complet inedit, îşi păstrează autenticitatea, apar ca expresie firească a unui stil de viaţă secular. Dacă Ion Brad, nu atenua la­tura socială a conflictelor­­ce se în­­timpla dacă efectiv Octavian ajungea să fie „dat la gazetă“ şi eventual beş­telit în adunarea generală a colectiviş­tilor, pentru că nu vrea să execute sar­cinile care i s-au încredinţat . Cum se realiza în astfel de condiţii împăcarea cu familia, înfrîngerea spiritului indi­vidualist ?) cartea ar fi cîştigat şi mai multă naturaleţe. Chiar şi aşa, ea face o secţiune interesantă şi revelatoare în universul satului ardelean actual şi con­strucţia cîteodată stîngace a acestui ro­man scris de un poet nu mă deran­jează atît, cît timiditatea în abordarea problematicii respective din unghiurile neavantajoase, greu rezolvabile. Am savurat ironia acidă din schijele care alcătuiesc volumul lui Teodor Ma­­zilu „O plimbare cu barcă“. Mi-au cam tăiat avînturile şi aici anumite reţineri şi precauţii. M-a cucerit însă un auten­tic patos împotriva lichelei cu prin­cipii şi o ascuţime a observaţiei morale ca şi o artă a reducţiei comice elocven­te, cu totul ieşită din comun. Cronicile optimistului selectate de C. Călinescu la tipărirea în volum cu (vai !) prea multă severitate, m-au făcut să regăsesc toate deliciile lecturii. Le-am retrăit de asemenea, cu o in­tensitate sporită, recitind biografiile lui Eminescu şi Creangă, apărute în ediţii­­ noi. Nu puţine lucrări de critică iarăşi mi-au dat reale satisfacţii : Arghezi, poet al omului de regretatul Tudor Vianu, Titanul şi geniul în poezia lui Mihai Eminescu de Matei Călinescu, Proza lui Mihai Eminescu de Eugen Simion, Titu Maiorescu — critic literar de Paul Georgescu, Literatura română premodernă de Al. Piru, Anton Pann de Paid Cornea, Jean-Paul Sartre de Georgeta Horodincă. Neavînd nici o îndoială că mă, voi copilări, cu adevărat, adică recîştigînţi prin facultăţile poeziei adevărate, mă­car pentru o oră, ingenuităţile vârstei fericite, m-am grăbit să cumpăr A doua carte cu Apolodor de Cellu Naum şi nu m-am înşelat. 2. La această întrebare mi-e,mai greu, să răspund. Unde se află punctul li-, mită al non-literaturii ? Celor grăbiţi să-l indice le-aş atrage atenţia că Şer­­ban Nedelcu păstrează o anumită jo­vialitate candidă în învăţătorii (11), Constantin Chiriţă are încă multă ima­ginaţie şi „problematizează“ viaţa în Pasiuni, iar Corneliu Leu nu renunţă la „tipizare“ în Puterea. Stilul absolut anodin, „le degré zéro de l'écriture“ mai rămîne un deziderat neatins. S. Realizările anului ca şi înainte, traduc înţelegerea şi urmarea de că­tre scriitorii noştri a îndrumărilor par­­tidului. Chemarea către o literatură sub­stanţială, legată strîns de viaţă, de opera construcţiei socialiste îşi găseşte răspuns în cărţi scrise cu o din ce în ce mai înaltă conştiinţă profesională. Creşterea exigenţei, lupta pentru că­­litate, prezenţa în toate compartimen­tele vieţii obşteşti îşi găseşte un ecou firesc şi în activitatea scriitoricească. Nevoia de a da publicului cititor o hra­nă spirituală corespunzătoare necesită­ţilor lui actuale se impune tot mai mult, devine o condiţie a progresu­lui. Critica a început să numească armăsarul, armăsar şi ţînţarul, ţintar. E o tendinţă, care dacă se va menţine, sînt convins că numărul cărţilor bune va creşte la anul, simţitor. EUGEN SIMION 1. — 2. — 3 — Anul literar 1964? Hotărît, un an al poeziei şi al istoriei iterare ! Au apărut şi în proză (des­­pre dramaturgie e bine să nu vorbim !) sirieri ce trebuie menţionate pentru ca­­acterul lor analitic (Facerea lumii de Eugen Barbu, Vara oltenilor de D. R. Popescu, Descoperirea familiei de Ion Arad, Cantonul părăsit de Fănuş Nea­­ru — o reeditare îmbogăţită etc.), în poezie şi în istoria literară numărul vo­­umelor despre care se va mai vorbi şi de aici înainte e însă mult mai mare,­ar cîteva apariţii sînt, realmente, sur­­prinzătoare. Cadenţe (Tudor Arghezi), cu faruri aprinse (Mihai Beniuc), lum­­ea mareelor (un debut tardiv, Şt.­­tig Doinaş), O viziune a sentimentelor (Nichita Stănescu), Pis planetar (Ce­­zar Baltag), Cariatida (Ion Gheorghe), Cum să vă spun­ (Ion Alexandru). Singur printre poeţi (Marin Sorescu), mi se par, cu diferenţierile de rigoare, contribuţiile care marchează, cum obser­vam şi cu alt­­prilej, , amploarea şi a­­dîncimea procesului de substanţializare şi interiorizare prin care trece, astăzi poezia românească. Un eveniment literar al anului îl constituie debuturile. Din 1960 nu au mai fost semnalate atîtea izbucniri de energii poetice. Am citat numele lui Ion Alexandru (despre originalitatea acestui debutant am discutat, pe larg la apariţia volumului) şi Marin Sorescu (ironist ce dovedeşte fineţe şi în formele directe de comunicare poetică). Am fi nedrepţi dacă nu am aminti-o şi pe Ana Blan­­diana, care aduce în lirică exuberanţa vîrstei sale, un senzorialism de bună calitate, fixat în desene pline de graţie. Universul poeziei s-a lărgit, prin con­tribuţiile tinerilor, în mod simţitor. Re­cunoaştem, aici, ca şi în cazul operelor datorate scriitorilor mai vîrstnici, in­fluenţa binefăcătoare a îndrumării de partid, îndemnurile la o sporită exigen­ţă, la o reconstituire cu mijloacele unei arte superioare, a universului de viaţă propriu omului contemporan, deta­şat de inerţiile trecutului. De aceste nume se pot lega speranţe (nu uit pe tînărul Adrian Păunescu, mai norocos în ultima vreme în lupta cu o spontaneitate rebelă!) fără să ignorez faptul că istoria literară la tot pasul in­firmă prevederile entuziaste ale criticii. Am în faţă acum, însemnările lui Mace­­donski, din 1878, privitoare la poeţii timpului său. Cită risipă de amabilitate ! Ce superbă înşelăciune ! Cine mai ştie, astăzi, de Paraschiv Georgescu cu al său Cerşetor de guriţe, pe dulcele june Nicolae Fabiu Bădescu, „plin de spe­ranţe şi de viitor“, pe alt june, Scărl­at Scurtu, a cărui moarte îndurera pe poe­tul de mai tîrziu al Nopţilor ? Cît de severă e uneori istoria şi cîte amare dezamăgiri rezervă ea comentatorului li­terar ! Profesiunea de haruspice nu e, orişice s-ar spune, veselă, cînd func­ţionează într-un cîmp, ca cel literar, unde cristalele stau adesea acoperite de nămolurile mediocrităţii. Trecînd la critică şi istorie literară, putem spune că anul 1964 (anul Emi­­nescu şi Creangă, anul aniversării a două decenii de la Eliberare etc.) a fost favorabil ucenicilor lui Aristare. Mai în­­tîi, studiile despre Eminescu şi, acum în urmă, despre Creangă, altele privi­toare la curente şi scriitori mai puţin cercetaţi etc. Semnalez Cronicile optimistului de­­ Călinescu (operă originală de moralist, modern ), Lucian Blaga de Ov. S. Croh­­înălnic­eanu, Literatura română la începu­­tul secolului XX de­ D. Micu, Literatu­ra româân­ă premodernă de Al. Piru şi Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu ele Matei Călinescu. Cît despre scrierile neizbutite, acestea fireşte, n-au întîrziat să apară la timp, să primească, uneori, Sufragiile criticii şi să se­ rînduiască, frumos, în biblioteci. Chiar­ dacă le-ar­ numi (au făcut-o co­legii mei din această pagină) ele vor continua să apară, mai repede şi mai des decît cărţile bune. Ne-au reţinut atenţia cîteva prin farmecul platitudinii lor. Un prozator nu şi-a înrudit în pri­mul volum toate personajele, mai are de divorţat eroina principală şi de readus de la mînăstire eroul principal, retras acolo din motive care nu interesează. Volumul următor va pune capăt, cred, după ce toate cuscriile se vor aranja, după ce toate evenimentele vor fi epui­zate, unei melodrame strălucitoare prin caracterul ei anodin. DIN CĂRŢILE ANULUI 1965 EDITURA PENTRU LITERATURĂ Ca întotdeauna, la începutul unui nou an ne-am adre­sat directorilor principalelor edituri bucureştene. Tovarăşul Ion Bănuţă, directorul Editurii pentru litera­tură, tovarăşul Al. Georgescu, directorul Editurii Tinere­tului şi tovarăşul Const. Măciucă, directorul Editurii Uni­versale ne-au informat asupra lucrărilor mai importante ce urmează să apară anul vitor. Spicuim din planul pe 1995 al acestor trei edituri doar cîteva din titlurile mai importante : în proză vor apare printre al­tele : Vîntul şi ploaia de Za­­haria Stancu, romanul Lunaticii vol. I şi II de Ion Vinea; Şo­seaua Nordului de Eugen Barbu (ediţie revăzuta); Puterea de Titus Popovici; Bietul Ioanide de G. Călinescu (ediţie revă­zută); Căderea Arhanghelilor de Szemler Ferenc ; Satul uitat de Eusebiu Camilar; volumele de nuvele Carte despre drumuri stungi de Ion Pas şi Iarna bărbaţilor de Ştefan Bănulescu. Vor fi tipărite volume de versuri semnate de : Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Nina Cas­­sian, A. E. Baconsky, Mihu Dragomir, Tiberiu Utan, Geo Dumi­­trescu, Ion Brad, Eugen Frunză, Dragoş Vrînceanu, Agata Baco­­via ca şi ale scriitorilor mai tineri, Romulus Vulpescu, Petre Stoica, Marin Sorescu, Platon Pardau, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Vera Lungu, Corneliu Sturzu. In colecţia „Biblioteca pentru toţi" se vor publica opere de Bolintineanu, Octavian Goga, Vlahuţă, Sadoveanu, Rebreanu, Ba­­covia, Brăescu, Mihail Sorbul, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Matei Caragiale, Geo Bogza etc. Din literatura universală vor apare : o culegere din lucrările lui W. Faulkner, volume de teatru de Sofocle, Euripide, Dürrenmatt, două volume de proză umoristică engleză, Promoteu dezlănţuit al lui Shelley, Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, Caracterele lui La Bruyère,­­Condiţia umană de Malraux, Moartea la Veneţia de Thomas Mann, Pe frontul de vest nimic nou de E. Maria Remarque, Casa fără paznic de H. Boli, Opere complete de Lampedusa. Vor apare de asemenea volume semnate de Dostoievski, Solohov, Kipling, George Sand, Victor Hugo, Baudelaire, Brecht, Feucht­­wanger, Pier Paolo Pasolini Seria liliput va prezenta in ediţie bilingvă, versuri de Apollinaire, Paul Eluard, Garcia Lorca, Quasimodo şi Ungaretti. In limbile minorităţilor naţionale vor apare numeroase lucrări din care semnalăm romanele : Plaiaşa de Lemeny Janos, Ceaţă şi soare de Tompa István, In ploaie de Marosi Baarna, un ro­man satiric de Bajor Andor, Nuvele de Tamas Gáspár, Sütő An­drás, Versuri de Horvath István, Majtony Erik, Hajdú Zoltán, Szilagy Domokos, Eseuri de Gall Ernő, Szexnler Ferenc, romanele Desis în preajma zărilor de O. W. Cisek, Unde nu-i stăpîn nici zori de Georg Scherg, Două zile grele de Fr. Storch, poezii de Frantz Bulhard. EDITURA PENTRU LITERATURA UNIVERSALA Clasici ai literaturii universale. Evenimentul editorial cel mai important va fi „Anul Dante“. Cu acest prilej se vor publica iDivina Comedie, intr-o nouă versiune semnată de Etta Boeriu și un volum cu operele minore ale lui Dante. De asemenea va apare Viaţa lui Dante de Bo­ccaccio. Vor mai apare de ase­menea Luisiada de Camoens, Tristan şi Isolda. Don Quijon­e de Cervantes, o antologie a nuvelei austriece din sec. XIX. Viaţa lui Henri Brulard de Stend­hal. Ciclul Istoria contempora­nă de Anatole France. Ţăranii de Raymont„ închisorile mele de Silvio Pelico, Gorki : Opere, vol. XXVIII, Fraţii Karamazov de Dostoievski (pe hîrtie de ţigară) şi altele. In literatura universală con­temporană în anul viitor vor apare opere valoroase ca­ două volume ontologice din literatura sovietică, unul de nuvele şi altul de versuri, o selecţie din Pipele lui Ilya Ehrenburg, culegeri de nuvele semnate de Leonov şi Tendriacov. Jean Paul Sartre va fi prezent cu volumul Vorbele, iar Simone de Beauvoir cu Amintirile unei fete, Juan Goytisolo cu La Chouca, Georges Simenon cu Răposatul domn Gallé, He­mingway cu romanul Cui îi bate ceasul, Caldwell cu Jenny, John Braine cu Viaţa în înalta societate. Vor mai apare romana semnate de Dieter Noll, Goda Gabor, Indiferenţii de Moravia, Intimplarile Nicoletei Brusaci de Branco Ciopici, Procesul de Kafka, o antologie a r­uve­lei­ contemporane poloneze, primul volum din antologia literaturii maghiare care va cuprinde o epoca întinsă de la origini şi pîrnă la 1848. EDITURA TINERETULUI Proză pentru tineret : V. Em. Galan Cărţile Horodiţei, I. Russe Amiaza, Lucia Demetrius Primăvara pe Tirnave (vol. III) Pop Simion Vot de blam , romane şi nuvele semnate de Constantin Chiriţă, Petru Vintilă, V. Baron, A. Buzura, Ion Grigorescu, D­r. Popescu, Dragoş Vicol, Gheorghe Tomozei, Nicolae Murgeanu. Volume de versuri vor semna anul acesta: Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu, etc Colecţia „Cele mai frumoase poezii“ va prezenta culegeri din creaţia unor mari poeţi ca Pablo Neruda, Carl Sandburg Georgios Seferis, Vasco Popa, Juvenal, Heine, Byron. Literatură pentru copii : două volume semnate de Tudor Ar­ghezi, Zece harapi, zece căţei, zece miţe şi Animale mari şi mici. Micul Hans descoperă lumea de Alfred Margul Sperber, Isprăvile lui Ciopîrţită de Tiberiu Utan, Eu eram ziua de M. Sîn­­timbreanu, Excursie în munţi de Paul Anghel, Şase paşi în şasa zile de Tita Chiper, Puişorul moţat de Elena Farago, volumul de basme Omul de piatră de Victor Efemiu, Bristina, fiica dacilor de David Sava, Stejarul din Robeşti de Eusebiu Camilar, La umbra stejarului de Profira Sadoveanu Un băiat şi un maimuţoi de Din­éni Istvan. Poveştile pădurii de Dragoş Vicol, şi în sfîrşit două romane pentru copii . A murit Luchi de Otilia Cazimir și Ograda de Călin Gruia. GAZETA LITERARA

Next