Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)

1965-07-01 / nr. 27

gBazek­A 1 LITERARA i. d. bă­lan: „structura universului artistic al lui Octavian goga“ PROZĂ ȘI VERSURI: CICERONE THEODORESCU, HARALAMB ZINCĂ, GEORGE DEMETRU PAN, GRIGORE HAGIU, TRAIAN FILIP LEGEA FUNDAMENTALĂ Un anotimp darnic în eveni­mente deosebite ne-a adus în aceste zile proiectul Constitu­ţiei Republicii Socialiste Româ­nia. Avem în faţa ochilor, sem­­nalizînd luminos, şi în adîncul inimii, vibrînd cu intensitate, legea fundamentală a vieţii po­porului nostru, emanaţia puterii şi gîndirii lui, expresia unor biruinţi ce echivalează cu un nou şi strălucit capitol în lun­gul şi zbuciumatul şir al lupte­lor purtate pentru un „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar“. Niciodată sentimentul acut al istoriei, dominată şi făurită de oameni, iluminată de idealurile lor cele mai înalte, nu ne-a co­pleşit mai mult decît acum cînd fiecare cuvînt, fiecare articol al noii Constituţii vor­besc cu o expresi­vitate maximă des­pre drepturile şi îndatoririle ce şi le orînduieşte singur un popor liber şi stăpîn pe soarta sa. Sînt înscrise aici nu numai dominantele vieţi socialiste, re­laţiile lor directe cu viitorul patriei, dar şi determinările tre­cutului, tot ceea ce marii gînditori, lup­tătorii şi visătorii ei au întrevăzut, au năzuit, au plătit cu jertfe şi cu deza­măgiri. Dincolo de sensul imediat, cu un ecou larg în prezent, titlurile şi articolele acestei legi fundamentale proclamă parcă toc­mai împlinirea u­­nui sacru testa­ment al înainta­şilor, al revoluţio­narilor paşoptişti, al luptătorilor clasei muncitoare. Fluxul con­tinuu al ideilor dă, astfel, viaţă istoriei noastre, trăită şi înfăp­tuită unitar, în spaţii şi pe coordonate fireşti. Toată puterea şi nobleţea po­porului se întemeiază pe muncă. Prin ea îşi sporeşte bogăţiile şi frumuseţile. Fără ea n-ar fi fost de conceput realizările memo­rabile, consfinţite de noua Con­stituţie, în cele mai felurite ra­muri, multe inexistente altădată, ale economiei naţionale. Munca arată acum ca o oglindă cu o mie de feţe, în apele căreia îşi văd chipul cele nouăsprezece mi­lioane de muncitori cu braţele şi cu mintea, aici în ţara unde ex­ploatarea omului de către om a fost desfiinţată pentru totdeau­na, întreaga structură a statului reflectă domnia muncii libere şi creatoare, a poporului pentru popor, transformarea acestui principiu într-o chestiune de o­­noare, blazon al conştiinţei şi eticii socialiste. Toate legile pro­movează şi protejează munca, hărnicia, cinstea, adică temeliile puterii poporului, ale statului înălţat şi condus de el, prin li­bertăţi largi şi îndatoriri pa­triotice. Logica istoriei, ca o lumină Ion BRAD (Continuare în pagina 7) uitate, ce tînjeau în inerţie, sunt legate în circuitul in­dustrial şi ies din anonimat. Timpul, altădată parcă înţe­penit în pămînt, e trezit de buldozerele şi excavatoarele constructorilor şi devine isto­rie. Văd uriaşele izvoare de energie electrică, reţeaua li­niilor ei de transport şi distribuţie. Şi ca într-o cro­nică nescrisă a obştei stră­moşeşti îmi aud strigate numele rîurilor chemate să dea ţării această energie : Dunăre, Argeş, Lotru, Sebeş, Someş, Olt Criş. Şi mă opresc abia stăpînindu-mi e­­moţia. Aşadar toate sate­le noastre vor ieşi din bezna milenară şi se vor încorpora în sistemul civi­lizator modern. Incomensu­rabile consecinţe pentru di­fuzarea culturii prin mijloa­cele moderne. Caut în proiectele de Di­rective prevederile care se referă la sectorul meu de activitate, al învăţămîntului şi al culturii, domeniul în care se creează o altă ener­gie, infuzată tuturor sectoa­relor de muncă, domeniul formării social-intelectuale a Emil GIURGIUCA 'Continuare în pagina 7) ClTEVA FlNTÎNI Iubesc fîntînile, pe cele ţîş­­nitoare mai ales. Le iubesc fiindcă sint graţioase şi dina­mice, fiindcă vin din miezul pămîntului şi după ce i-au fil­trat aromele, asprimile, tainele, apar cu elanul lor dezinvolt să se nască (şi să se curbeze) în lumina zilnică a oraşului. Visez mereu un oraş plin de fîntîni, neîntrerupte efigii sonore ale elanului, ale vieţii ce nu se sfîrşeşte. Sînt alături de Bietul Ioanide care vedea mare şi fantast o cetate plină de porţi, de turnuri şi de ape. In şesul Capitalei noastre, pe peluzele din faţa masivelor blocuri, apa e un complement natural care pune totul în vibraţie. Iată de pildă şase fîntîni ţîşnitoare în faţa Gării de Nord în parcul Ministerului Transporturilor, ar fi un perpetuu cîn­­tec de bun venit. O jerbă de ovaţii discrete. O neo­­dihnă încîntătoare. (In paranteză , acea piaţă e foar­te reuşită seara, cînd prin magazi­nele de la parterul blocurilor capătă un brîu luminos. De jur împrejur lumini, numai pe Bd. Golescu spre gara Basarab nu. Acolo blocul stă sever, rupînd, re­gretabil, linia lu­minoasă . — de ce ?­ Iubesc deci fîntî­­nile şi le aştept mirifica frenezie peste oraşul nos­tru de şes, una din puţinele Capitale aşezate pe o mică, modestă cureluşe de apă. Ştiu acum că n-am să le l­as­­degeaba. Am văzut eu în­sumi o fîntînă imensă, una din cele mai mari poate, culcată ori­zontal pe pămînt, fîntîna mare, fîntîna matcă, din care se pre­gătesc să țîşnească viitoarele havuze aie Bucureştiului. Am umblat în ea, dedesubtul ei, dedesubtul coajei aspre de şisturi, la locul unde se adună din patru cămări, prin patru şuvoaie, pute­rea unită a patru rîuri, unde din patru zămuice se despică patru rădăcini de apă şi merg de-a-ndaratelea spre patru obîr­­şii să se piardă In nemişcarea muntelui. Am văzut trunchiul lung al fîntînii care se perfo­rează acum, fîntînă culcată de-a lungul sub rocă, cu pe­reţi cetluiţi în beton, ghintuiţi un fier în care Vîlsanul şi To­­pologul, Argeşul şi Rîul Doam­nei îşi vor uni fiinţa lor fluidă, ca să vină nepotolit şi să iz­bucnească în cîntările artezie­ne ale Capitalei ţării. Acolo în chimirul tainic al muntelui se fac şi se prefac acum căile a­­cestei izbucniri. O să avem mai multă apă şi mai multă lu­mină. O să avem în străzile noastre mai mult munte şi mai multă pădure, mai mult foşnet Paul EVERAC (Continuare în pagina 7) tept O AM EPOCA PERSPECTIVE TIMPUL DEVINE ISTORIE Fiecare dintre noi are po­sibilitatea să vadă întregul, ansamblul problemelor ce privesc ţara şi dezvoltarea ei, cadranul uriaş al vieţii, în care toate orele sunt che­mate să bată simultan trep­tele creşterii. Citesc proiectele de Directi­ve ale Congresului al IV-lea al partidului şi am senzaţia că mă aflu pe un munte care iradiază o lumină albastră şi văd în adîncimea acestui întreg, secţiune de secţiune. Ii văd legătura strînsă dintre părţi. Ii văd solidele temelii teh­­nico-materiale. Giganţii de oţel ai industriei grele pro­pulsoare. Văd răsărind, re­partizate armonios pe su­prafaţa ţării, noi construcţii industriale şi urbane. Oraşe ORAŢIE LA ZENIT înalţă-te neclătinat cuvînt al cumpenei de secol, suitoare, născut din tîmpla de zenit fecund în care lumile pronunţă soare. De aur suveran acest obraz. Amiaza, trunchi al stemei tale fie. Oglindă-mamă, orizont viteaz, REPUBLICA SOCIALISTA, ROMÂNIE. Cezar BALTAG învăţătorul Deseori observaţiile generale cu o sorginte, aş zice, intimă şi casnică. Uitînd propria-mi copilărie cu tăbliţă şi condei de piatră, ziua cînd băiatul meu a plecat în prima lui dimineaţă la şcoală, m-a făcut să-l des­copăr din nou pe învăţător. Nu-l uitasem de tot, dar de vreo douăzeci de ani încoace întîlnirile noastre erau viciate de profesia reporterului : eu puneam întrebări şi el răspun­dea. Intr-o pauză de zece mi­nute, între două lecţii marcate de rîsul şăgalnic al clopoţelu­lui, aproape n-aveam timp să observ că învăţătorul nu înde­plinea numai o simplă profesie. încă din prima zi de şcoală, copilul meu, întocmai ca mili­oane de alţi copii din ţara asta, a dobîndit ceva mai mult de­cît un tată şi o mamă şi ceva mai mult decît un prieten. In viaţa noastră a intrat de la ora 8 a acelei dimineţi, învăţăto­rul, cu înţelepciunea şi rîu­lui de albină modestă, ca un fel de unchi cu abecedar, as­pru şi prietenos în acelaşi timp, zidar în mîinile căruia mistria stătea ocrotită de paginile abecedarului. In universul de jucării al co­pilului, au pătruns literele mari şi mici, silabele, nu­merele pînă la o sută şi un milion, istoria şi geografia, bu­nele deprinderi oglindite în nota de la purtare, cu un uni­vers tot mai profund de uimiri, revelaţii şi certitudini. La o eclipsă de soare, Ţucurel şi-a pregătit cu o zi înainte un o­chelar de geam afumat, la lotul şcolar a plecat cu stropitoarea de apă şi, de la fereastra unui tren, mi-a arătat Dunărea la Porţile de Fier, informîndu-mă că aici se va construi comple­xul hidroenergetic. A plecat în excursie şcolară la Fundulea şi cînd s-a întors, parcă devenise agronom, mi-a pomenit despre porumbul dublu-hibrid. A visat rind pe rînd să fie şofer, cos­monaut, lup de mare, strungar la o maşină cu comandă elec­tronică, constructor de hidro­centrale şi arhitect şi în toate aceste visuri vedeam frun­tea boltită a învăţătorului său, smalţul insignei de pio­nier şi rodul peren al pri­mului abecedar. Uite aşa, reporterul din mine şi-a rea­mintit de învăţător, uimit a descoperi în drumurile sale mii de şcoli noi, cîte treizeci de în­văţători într-un sat unde odi­nioară era unul singur (uitat şi ■stingher), mîndru să întîlnească lâ Ostrov sau la Belinţ un liceu cu profesori şi cu examen de maturitate, fericit să afle că în fiecare toamnă statul împarte gratuit milioane de abecedare, aritmetici, geografii şi cărţi de citire. Acum, de ziua învăţătorului, caligrafiez o scrisoare de re­cunoştinţă şi respect tuturor a­­celora care ne învaţă copiii să crească frumos şi înţelept, pe măsura epocii noastre socialis­te. Pe condei, lingă mîna mea, simt cum stau milioane de mîi­ni micuţe. Cum aş putea uita, în această împrejurare, faptul că patria mea se află printre cele dintîi din lume în ceea ce priveşte preocuparea pentru e­­ducaţia copiilor, pentru învăţă­­mînt, pentru ocrotirea plină de grijă umanistă şi patriotică a viitoarelor generaţii de con­structori ai comunismului ! Nu­mai în viitorii cinci ani, statul nostru va aloca pentru învăţă­­mînt astronomica sumă de 3,5 miliarde lei. Iată o investiţie superbă prin coordonatele ei morale, şi, prin ea, partidul nostru dovedeşte o dată în plus cit de profundă şi minu­nată este legătura lui cu însăşi fiinţa poporului nostru. Miile de şcoli noi, construite de-a lungul şi de-a latul ţării, miile de învăţători şi profesori care an de an sporesc numărul a­­cestor entuziaşti purtători de lumină, sutele de mii de elevi şi studenţi care ies de pe băn­cile şcolilor — toate acestea laolaltă fac din ziua învăţăto­rului una din cele mai frumoa­se sărbători ale calendarului. Petru VINTILA z‚ uF­LU Q_ z O cn o › Oi › Oo LUz 3 X ¥ .! ■ ! • .. @.. •. ' ‚•. ' Jlîttf. LiHO jpj TABLETĂCe este „Arta"? începusem sä mä gîndesc la Arta oltenească, de care Îmi voi vorbi altă dată dar de la călimară la hîrtie condeiul mi s-a strîmbat. Ai mai auzit, Bade Ioane, de vorba asta Artă? Dă-mi voie sa încerc să fi­ o tîlmăcesc. Ţi-aş mărturisi că nu-i prea uşor. Au încercat şi alţii mult mai chemaţi decît sluga dumitale, fără să-şi poată duce făgâduiala pînă la capăt, ca, de pildă, unul Tolstoi, de care am bănuială că ai fi auzit mai mult, o minte mare, într-ade­­văr. Numele lui poate fi pus în Scripturi alături de cel ce a scris acum cîteva mii de ani, Deşer­tăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune, Ecleziastul, cum ar veni pe româneşte Popa sau Patriarhul, adică acela care făcea slujba in altar. Numele lui de om nu se cunoaşte, pentru că şi l-a şters din scrieri, de teamă să nu cadă şi el în deşertăciune. Tolstoi fusese mare d­regător la Curtea împără­ţiei, dar scîrbit sa fie mare şi puternic, a plecat într-o bună zi fără ştirea nimănuia, din lasnaia Poliana, din mijlocul moşiilor lui, în pribegie. Căutat pretutindeni pe toate întinsurile fără margini a ţării Ţarului, împăratul, se părea că ar fi pierit. Dar din întîmplare a fost descoperit mort într-o staţie de tren pierdută prin pustii, cu picioarele goale, înnotate în mocirlele pribegiei, ca un ţăran din miile de ţărani morţi pe drumu­rile dintre Moscova şi Siberia, rătăcitori şi flă­­mînzi din marea împărăţie, mare cît 20 de ţări mari, împărăţie uriaşe. Mare în tot ce cugeta şi învăţătură, contele Tolstoi a scris o carte pe franţuzeşte Ce este Arta ? Pribegeam şi eu pe atunci, acum vreo 60 de ani prin străinătăţi, i-am cumpărat cartea, i-am citit-o şi recitit-o, am venit cu ea subsuoară în Bucureşti, am pus-o de­asupra cărţilor mele cu grîje şi cartea Apostolului, cum eram socotit, mi-a fost furată. Nu pentru problemele ei, ci ca să fie vîndută de semenul literar hoţ. Multe cărţi mi s-au tîlhărit astfel şi pe unele le-am cumpărat, semnate de mine, din nou de pe la­ negustorii de cărţi vechi, numiţi pe la noi anticari. Nici din car­tea marelui scriitor n-am putut afla ce este Arta, cum nici dumneata nu ştii. Insă dumneata o faci, o faci aşa pe neaşteptate şi o faci tare frumoasă. O faci din pămînt frămîntat şi ars, la gura unui cuptor de oale, zmălţuită şi înflo­rită, cu ştiinţele din cei mai vechi străbuni, trecute din neam în neam şi păstrate întregi de dumneata. Lasă-mă, Bade Ioane, să-ţi zic mai bine tu, ca lui Dumnezeu. O faci în scoarţe şi ţoale, cu femeia şi fetele tale şi in cusături gin­gaşe, cu izvoade pe marame şi cămeşi. O faci în urma plugului, la seceră şi coasă. Dovadă cîntecele tale, mai frumoase decît tot ce au scris condeiele, decît tot ce zic naiul, alăuta şi cim­poiul. Sînt şi eu o fărîmă de lăutar, dar nu te pot ajunge pe tine. Mă baţi oridecîte ori mă si­lesc să şuier după fluierul tău. Tudor ARGHEZI CRITICI AUTORI îmi spunea el, de a nu cunoaşte personal pe aproape nici u­­nul din autorii despre care îşi propunea să scrie. Am conve­nit de îndată că ignoranţa în această privinţă nu poate fi de­cit în favoarea exercitării actu­lui critic, o garanţie în plus a deplinei obiectivări necesare în fata operei, obiectivare para altfel se obţine numai cu pre­ţul unor dificile eforturi de ab­stragere.­­ Cît de dificile anume am con­statat eu însumi în numeroase ocazii. Citesc de pildă noul ro­man al prozatorului X (despre care urmează să scriu un arti­col) și-i găsesc o seamă de slăbiciuni care, toate la un loc, mă duc la încheierea că lu­crarea în cauză reprezintă un eşec. Scriu asta în articol şi plec apoi la redacţie unde pri­mul om cu care mă întîlnesc e tocmai autorul meu, „victima". Face parte, am convingerea, dintre persoanele cele mai sti­mabile căci nu văd să-i pot re­proşa alt lucru decît chestiuni de ordin literar. De cînd ne cu­noaştem legături prea strînse n-am avut, însă tacit, cum se întîmplă cîteodată, un curent de simpatie pare să se fi sta­tornicit între noi. Mă întîmpi­­nă deci, ca de obicei, radios, îmi strînge mîna cu o afecţiune pe care sint convins că nu o simulează. Eu In schimb mă simt dintr-o dată nespus de stingherit, fals, meschin : am în­­ buzunar nefericitul acela de ar­ticol. Schiţez un zîmbet chi­nuit, îngîn cîteva vorbe şi plec mai­ departe abătut. Mai public articolul sau îl rup? II public totuşi, deşi presimt că începu­tul gingaş al unei prietenii po­sibile a fost umbrit pentru mul­tă vreme. Dar nu vreau să-l mai plictisesc pe cititor cu e­­vocarea acestor „dureri înă­buşite" ale criticilor : dincolo de aspectul anecdotic chestiu­nea are latura ei gravă, cu con­secinţe adînci pentru litera­tură, şi mai ales asupra aces­tora îmi propun să stărui în însemnările care urmează. Aprecierea unei opere şi per­soana care a produs-o sînt lucruri ce trebuie considerate separat în cadrul actului de e- G. DIMISIANU (Continuare In pagina 7) Un amic, confrate de breaslă, îmi mărturisea într-o zi că îl încearcă un sentiment de nos­talgie după vremea, nu prea îndepărtată de altfel, cînd, proaspăt ieşit din Universitate şi nevoit, din pricini oarecare, să-şi petreacă cea mai mare parte a săptămînii departe de Bucureşti, beneficia de împre­jurarea, ideală pentru un critic. ÎNAINTE Lovind în stîncile colţuroase ale trecutului şi în gheţarii albaştri din faţă, ţara s-a revărsat în marea ei albie deschisă cu ciocanul. Cine-ar putea — pămînt în pămînt — să nu încovoaie spinarea bătrînâ asemeni lui Atlas ? Părinţii noştri înşişi aleargă la temelia apelor, împreună să ne arătăm un acelaşi chip, ca al lumii. Dragoş VRINCEANU

Next