Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)
1965-10-14 / nr. 42
TUDOR ARGHEZI: Zece harapi, Zece căţei, Zece miţe * Intre copii Tudor Arghezi se vrea unul de al lor nu-i suficient spus in cazul de faţă, ca de altfel nici In eatul „Horelor“. Numărătorile copiilor, automatisme bazate pa gratuitate şi absurd, au menirea să umple un univers abstract, inutil In sine, dar domintnd Imaginaţia tuntru. Oralitatea singuri face sesizabilă puterea unor Jocuri ce se apropie de magie sau manevrează cu asociaţiile cele mal surprinzătoare. Motivul celor zece negri, care rămin mereu mai puţin cu unul, este in circulaţie mal restrînsă decit enumerările crescătoare (acestea foarte frecvente adlt in româneşte cit st In alte lithbi, mai ales Intre aşa-numitele „comptines“ franţuzeşti) şi presupune o anumită vigoare epică. Ermetismul şi ilogicul dispar, doar numărul aminteşte convenţia. Păstrînd schema generală a jocului. Arghezi e uşor de recunoscut printr-o descindere specifică lui In lumea incertă a imaginaţiei copiilor („Opt harapi s-au prins ca marea / Să o fure cu căldarea“... „Şapte mite s-au jucat / A un joc nemaijucat“ etc.), printr-o ordonare relativă a întîmplărilor, dar şi prin simularea unei Incoerenţe creatoare de efecte muzicale : „Doi harapi mîncau stafide, / Roşcove la Piramide". In fabulă guvernează aceeaşi lege a jocului de copii : „S-au legat zece căţei / Să se facă derbedei", sau : „Zece mîţe-au fost poftite / La un ceai". Spiritului ludic Ii corespunde aici intenţia de a amuza, rîsul, mai bine-zis surîsul arghezian, complicat totdeauna din intrarea în poezie a oricărei feţe a lumii. Literatura celui mai mare poet român al copiilor conţine şi de data aceasta un îndemn spre o sursă inepuizabilă, operele copiilor înşişi. Ilustraţiile lui E. Tatu par oarecum academice tocmai în comparaţie cu modul arghezian de a privi Jocul numerelor. Gh. ANCA ION CALOVIA: Cintecul dimineţii Efecte umoristice, mnemotehnică, elemente de ritual feresc literatura pentru copii de primejdia didacticismului. Prescripţiile morale la Cellu Naum, de pildă, sunt ascunse de umor, ironie, chiar maliţie. Cartea lui Ion Calovia, adresată preşcolarilor şi şcolarilor mici, e mai moralizatoare (primul ciclu e intitulat sugestiv : „De la aste mici făpturi / ia şi tu învăţături“). Autorul alege cîteva calităţi morale pe care le ilustrează în planul ficţiunii cu «rol din lumea animalelor (modestie — privighetoarea , înfumurare— cocoşul etc.) Procedeul nu e nou, e al fabulei dintotdeauna. Dar, strofele conţin versuri graţioase, cantabile : „Cucul, pasăre streină, / Pune oul la vecină / Apoi stă pe unde-apucă / Cucuind, de dor de ducă" (Nerecunoştinţă — cucul). Snoavele şi poeziile din ciclul Carnet sunt scurte naraţiuni în versuri, copiii fiind mai receptivi la epica simplă, însă aici anecdotica e facilă şi, sub raport educativ, gratuită: un urs e deposedat de drepturile sale de stăpin In pădure prin uneltirile mistreţului, dar îşi biruie rivalul cu ajutorul unor capcane săpate In pămînt etc. R. BRUMARU cronica literarănicolae velea: „paznic la armoniili Aproape toţi comentatorii povestirilor lui Nicolae Velea, remarcînd marile posibilităţi de analist revelate de ele, au vorbit despre adînca explorare a psihologiilor ţărăneşti pe care prozatorul, mergînd pe drumul defrişat de Marin Preda, ar întreprinde-o, ba chiar, extinzînd sfera afirmaţiei, despre problematica ţărănească a scrierilor sale. Acestei opinii socotesc că este necesar să i se aducă unele amendamente. Dacă e foarte limpede că cele mai multe povestiri ale lui Velea sunt povestiri cu ţărani, sau, în orice caz, cu întîmplări din spaţiul ţărănesc, mai dificil de stabilit este însă prin ce elemente anume procesele de conştiinţă atît de nuanţat investigate, conflictele umane petrecute acolo sînt, în chip structural, ţărăneşti. Iată, de pildă, o scriere despre care s-a spus că înfăţişează o dramă ţărănească tipică, nuvela „Intîlnire tîrzie“, unde s-ar zice că asistăm la consumarea unui fapt de viaţă care e o prelungire a vechiului antagonism dintre vocea pămintului şi vocea iubirii. Intr-adevăr, destrămarea legăturii dintre Vilă Vîlsan şi Fica de aici porneşte, eroul fiind obsedat de ideea, nefondată, că între el şi femeia iubită s-a interpus spectrul pogoanelor sale de pămint pentru care aceasta l-ar fi luat de bărbat. Un asemenea suport al dramei există, dar numai în punctul iniţial, fiindcă repede ne dăm seama că impasul intervenit între eroi nu e provocat de neputinţa vreunuia din ei de a se despărţi de pămînt, ci de faptul inexplicării reciproce a poziţiilor. Pentru Fica, problema pămîntului nu se pune în nici un fel, ea îi fusese încă de la început indiferentă, iar în ce-l priveşte pe Vilă, satisfăcut de munca sa la M.A.T., el hotărîse de mult să-şi dea lotul cooperativei. E vorba aşadar de o dramă declanşată de un mobil iluzoriu, alimentată de neînţelegeri suprapuse, de amînarea la infinit a explicării între cei doi protagonişti şi asta e tema adevărată a nuvelei. Faptul că acest mobil e obsesia pămîntului şi nu altul (gelozia, de pildă, sau altceva), capătă astfel mai mult o funcţie convenţională, toată naraţiunea tinzînd să realizeze o descriere a sentimentului de suspiciune, o „monografie a suspiciunii“ cum o numea cineva. De fapt, foarte mulţi eroi ai schiţelor lui Velea aparţin ambianţei rurale numai prin natura ocupaţiei lor (sînt învăţători de sat, şoferi la cooperativa agricolă, tractorişti, ş.a.m.d.) toţi laolaltă reprezentînd o lume care s-a desprins sau e pe cale să se desprindă de condiţia ei ţărănească. O umanitate care, chemată să se integreze unui circuit de existenţă schimbat, adus de prefacerile actuale din lumea satului, simte nevoia imperioasă de a se defini în raport cu acestea. Gîndind asupra evenimentelor la care participă, aceşti oameni ajung, pe nesimţite, să gîndească asupra lor înşişi, să se descopere fiecare pe sine ca entitate spirituală şi acest proces constituie substanţa mai tuturor schiţelor lui N. Velea şi totodată ideea lor unificatoare. Tema descoperirii propriei lumi interioare de către oameni care îi ignoraseră pînă atunci existenţa o regăsim în aproape toate povestirile. Spirică din „Noapte“ e mişcat că asistă la un astfel de fenomen petrecut cu Ioana, fata pe care simte că începe s-o îndrăgească : „«Devine conştientă» îl fulgeră pe Spirică şi el se emoţionă“. In „Odihna“ Dănilă Lencioiu are, după o lungă letargie sufletească, revelaţia că ia din nou cunoştinţă de sine ; în „Sunetele“, Plesnicuţe, alt ţăran, retrăieşte, cu un sentiment dureros de data asta, amintirea, pe care vrea să şi-o reprime, a stării sale de proprietar ; în „Zbor jos“ (schiţă apărută ulterior volumului), Andrei Prundaru, un băieţaş, descoperă „că nimeni nu ştie ce e în mintea lui, că-şi poate schimba gîndurile şi judecăţile lui despre cineva de la o clipă la alta în bine sau în rău fără ca acesta să ştie nimic“. E evident, prin urmare, spre a reveni la ideea enunţată la început, că detectarea unor asemenea procese Velea nu o circumscrie numaidecît condiţiei ţărăneşti a eroilor săi, ci, dincolo de asta, disponibilităţilor interioare ale unor astfel de oameni (fie bătrîni, adolescenţi, sau copii) în stare să vibreze cu mare intensitate în faţa solicitărilor din afară. Fixindu-şi atenţia asupra unor realităţi omeneşti de această natură, Nicolae Velea dovedeşte într-adevăr, cum s-a subliniat de atâtea ori, o capacitate de investigare psihologică ieşită din comun. Metoda sa e a descompunerii cazului în fracţiuni mărunte şi de aceea schiţele lui nici nu ţintesc să dea icoana unor psihologii tipice, ci doar să reconstituie, cu inegalabilă fineţe, diagrama unui sentiment, a unei stări de conştiinţă sau chiar a unor simple reacţii psihice. Instrumentul său de lucru e microscopul sub a cărui lentilă imaginea se dilată enorm şi de aici, nu o dată, impresia de straniu care i-a frapat pe unii critici. Intr-un material uman din care vechea nuvelistică reţinuse mai ales manifestările de automatism psihic, Velea aplică tehnica proustiană, scormonind abisurile interioare prin intermediul asocierilor neprevăzute ale memoriei, lăsînd jocul amintirii să scoată la suprafaţă zonele insondabile ale sufletului. Originalitatea lui Velea vine însă din faptul că literatura sa, preocupată, în esenţă, de observarea psihologiilor, e totodată, spre a folosi termenul consacrat de Ibrăileanu, şi literatură de creaţie, de evocare realistă a mediului, o literatură în care, aspect nu prea obişnuit, urmărirea unor mutaţii infinitezimale de conştiinţă e proiectată pe un fundal fremătător de viaţă şi culoare, debordînd de umor suculent Ca în toate operele ce aspiră să transmită adevăruri fundamentale despre existenţa umană, în povestirile lui Velea dramaticul se întîlneşte cu comicul, suavul cu grotescul. Adeseori firul analizei se întrerupe şi, stimulat de cine ştie ce amănunt, prozatorul se opreşte spre a spune o anecdotă sau pentru a schiţa un portret hazlia. In plină desfăşurare a dramei (nuvela „Intîlnire tîrzie“), vine vorba de un personaj oarecare şi naratorul acceptă imediat să creioneze, cu pastă groasă, o imagine burlescă, plină de savoare: „Nemaieşind la muncile cîmpului, Ubaie se ingrăşase în aşa fel, că pulpele îi umpleau piuă să crape crăcii^ destul de largi ai pantalonului. Cînd mergea pe drum avea spatele aşa căzut înapoi că ţi se părea că e mai scund şi că merge aşezat pe un scaun, ascunzîndu-şi înălţimea adevărată“. In general se observă la Velea o mare uşurinţă de a crea din linii puţine o situaţie caracteristică, un profil uman pe care îl reţinem uneori numai printr-o replică. Cîteva exemple : un personaj episodic, lăutar orb, merge pe drum şi strigă „pardon, pardon, să nu te răstorn“, un altul, vinzător la o baracă din tîrg, îşi laudă marfa în felul acesta : „Avem haine pentru bărbaţi, femei şi tot felul de persoane“ etc. Dar toate aceste digresiuni, momente de răgaz pe care autorul şi le oferă, au la Velea numai o aparenţă de gratuitate, ele comunicînd, în subtext, cu tema fundamentală a scrierii, luminîndu-i alte şi alte sensuri. Intr-un singur loc anecdoticul trece în prim-plan, în povestirea la „Groapa de fumat“, unde ideea schiţei rămîne doar un pretext pentru a ni se relata o serie de poveşti care nasc una din alta, ca în „Hanul Ancuţei“ al lui Sadoveanu. Această nouă culegere din proza lui Nicolae Velea include povestiri mai vechi ale autorului, cărora li se adaugă cîteva inedite. Intîlnim, alături de puternica nuvelă „Intîlnire tîrzie“, amintită mai sus, bucăţi antologice ca : „Noapte“, „In treacăt“, „Transferul“, „întreruperea“, discutate fiecare pe larg în presa literară. Din cele noi, în chip deosebit se impune atenţiei schiţa „Salariul“, fără îndoială printre cele mai bune scrise de Velea în ultima vreme. Eroul, Tudor Dindelegan, care episodic apare şi în alte schiţe, face parte şi el din seria inşilor desprinşi de curînd de condiţia ţărănească (a intrat muncitor într-o fabrică) dar legaţi încă, prin multe fire nevăzute, de sat. E un tînăr care, la fel cu alţi eroi ai lui Velea, nu trăieşte numai în exterior, ci, mereu cu privirile răsfrînte înlăuntrul său, işi evaluează din toate unghiurile acţiunile şi întîmplările proprii cu năzuinţa de a stabili concordanţe, raporturi armonioase între acestea şi lumea din jur. Intervin desigur şi momente de descumpănire, de criză lăuntrică, dar ele apar ca etape fireşti (şi necesare) în procesul de închegare a personalităţii eroului. Şi aici aceeaşi formulă analitică, de lente reconstituiri, aceeaşi rulare înceată, descompusă, a filmului interior. Celelalte schiţe inedite, „După soare“, „Paznic la armonii“ sunt de un interes mai scăzut. Ele aparţin unei maniere mai vechi, caracterizată prin apelul prea insistent, ostentativ chiar, la simboluri, (vezi şi „Ochelari cu imprumut“), manieră la care Velea pare să fi renunţat definitiv, în favoarea observaţiei şi acumulării de detalii semnificative, în spirit realist. Remarcabilă este, în povestirile lui Nicolae Velea, arta concentrării, stricta supraveghere a stilului, totdeauna adecvat ideii. Pagina sa e densă, condensînd parcă, dincolo de ceea ce expune nemijlocit, nenumărate alte subiecte virtuale, nenumărate sugestii. O artă a elaborărilor încete, cumpănite cu grijă, dar cu atît mai mult in măsură să asigure acestui scriitor, sever cu sine însuși, un loc proeminent în literatura română de astăzi. G. DIMISIANU PAGINA 2 • RADU NOR: Capitolul XXIII Capitolul XXIII de Radu Nor reia două din problemele mult tratate de scriitor : călătoria spre alte planete și călătoria în adîncul pămîntului După ce descrie preocupările personajelor In specialitatea lor : biologie, geologie, astronautică, sculptură si dezvăluie rezultatele pe care acestea le obţin, autorul ii aduni la un loc In timpul călătoriei spre steaua Tourna A. Este o călătorie cu peripeţii, in care anticipaţia Ştiinţifică nu se deosebeşte Prea mult de a altor scrieri cu subiect asemănător. Radu Nor găseşte Insă un procedeu scriitoricesc ingenios. Călătoria spre Tolima A. realizată după anul 2002 este descrisă de un scriitor din anul 2002. Viziunea asupra acestei călătorii nu este așadar anticipativă, ci istorică. Despre personaje si faptele lor se vorbeşte ca despre eroi al omenirii care au adus contribuţii uriaşe In marile descoperiri. De aici şi titlul cărţii. Capitolul XXIII este de fapt un capitol din Antologia marilor descoperiri. Această construcţie originală a romanului putea da scriitorului posibilitatea să realizeze o dublă anticipaţie: cea asupra oamenilor anului 2000, mai apropiaţi de zilele noastre, care trăiesc pe pămînt tn deplină Înţelegere, fiind In acelagi timp cuceritori al cosmosului, iar pe de alta, cea asupra oamenilor mai deosebiţi ca factură, din anul 2999. Dar această distanţă de un mileniu, echivalind cu cincisprezece generaţii succesive, nu a fost definită de scriitor, cu toată Încercarea timidă pe care o face In primele pagini. Generaţia anului 2000 nu se prea deosebeşte de a noastră, are aceleaşi atribute esenţiale : pasiunea în muncă, sacrificiul în folosul omenirii, umanismul, de aceea, oglindirea psihologică a acestor personaje nu a fost prea greu de realizat. Totuşi scriitorul, preocupat de spiritul scientist al epocii, pierde din vedere poezia marilor descoperiri geografice, îngustînd bogăţia morală a omului viitorului. Mai interesant ar fi fost de realizat specificul personajelor de la sfîrşitul mileniului al treilea, dar în această privinţă prozatorul nu aduce vreo contribuţie notabilă. Reluînd motive din Site scrieri ale sale şi tratindu-le intr-un mod ingenios, Radu Nor a realizat o carte care se citeşte cu interes, dar căreia îi lipseşte fiorul liric. Modalitatea artistică folosită ar fi putut duce, printr-o mai mare inventivitate şi printr-o adîncire a planurilor şi valorilor morale, la un interesant roman ştiinţificofantastic. Victor CRĂCIUN G. I. TOHÃNEANU: Studii de stilistică eminesciană Aspectele stilistice ale creaţiei literare, vitregite îndeobşte de toţi cei care le-ar putea dezbate — fie ei critici literari, fie lingvişti — reintră în drepturile lor absolute îndată ce obiectul studiului este un text eminescian. Şi este firesc să fie astfel atunci cînd e vorba de cel mai strălucit minuitor al verbului românesc. Iată de ce cercetarea întinsă a lui G. I. Tohăneanu găseşte de la început un interes treaz în rîndurile cititorilor, deşi lucrarea sa vine după cercetări prestigioase ca ale regretatului Tudor Vianu, memoriei căreia, de altfel, autorul îi dedică volumul. Studiile de stilistică cuprinse în acest volum urmăresc două aspecte şi sunt grupate din această cauză în două secţiuni : prima, alcătuind o cercetare închegată, monografică, asupra limbii şi stilului operelor din prima perioadă a creaţiei eminesciene considerată ca o epocă de acumulări şi de căutări, a doua parte fiind compusă din trei studii independente, consacrate unor probleme speciale ale stilisticii eminesciene (Valori stilistice ale întrebuinţării timpurilor in poezia lui Eminescu, Convergenţa procedeelor artistice in poemul eminescian, Din valurile vremii si Un laitmotiv eminescian : marmura). Urmărind, în prima parte a cercetării sale, procedeele de limbă şi stil folosite de Eminescu în poeziile din tinereţe, autorul ajunge la concluzia edificatoare, cunoscută în parte de exegeza eminesciană : întinderea şi maleabilitatea vocabularului folosit, cu înclinare către căutarea epitetelor ornante, bogăţia sinonimelor, utilizarea frecventă a comparaţiilor şi diminutivelor, prezenţa elementelor livreşti (asociaţii şi comparaţii cu termeni recoltaţi din istorie, arte plastice, mitologie etc.), iar pe de altă parte, existenţa unor caracteris tici care se vor dezvolta fecund în anii maturităţii : împerecheri armonioase ale neologismelor cu arhaisme pline de savoare, utilizarea derivării semantice, a sinonimiei parţiale şi a multor altor procedee cu adevărat creatoare. Contribuţia masiv originală şi remarcabilă a acestor studii este analiza la obiect, extrem de detaliată și plină de fine disocieri care depășesc de fapt cadrul unei stilistici rigide, furnizind sugestii valoroase oricărei interpretări de fond. Analizind pe rind, cu metodă riguroasă, elementele lexicale, structura gramaticală, versificaţia şi stilul acestor creaţii din epoca de tinereţe a lui Eminescu, G. I. Tohăneanu cerne un imens material de fapte, conferind astfel concluziilor (dintre care — cum spuneam — unele erau cunoscute) un fundament greu de zdruncinat. In unele din aceste capitole, autorul pornește de la studii existente, îndeosebi de la cele ale lui Tudor Vianu, adîncind si diversificind cercetarea asa sint capitolele dedicate neologramelor, formării cuvintelor, epitetului eminescian. Altele, cele mai multe, reprezintă aproape in Întregime rezultatul efortului de pionierat al autorului. Dintre acestea din urmă se remarcă Îndeosebi paginile dedicate sinonimiei, repetiţiei *1, mai ales, sintaxei poetice a lui Eminescu, prilej pentru observaţii subtile şi fundamentale relative la arhitectura internă a expresiei marelui nostru poet. Dintre cele trei studii cuprinse in partea a doua a volumului, cel mai interesant sau, mai bine spus, studiul cu cea mai mare valoare de generalitate privind cele mai largi implicaţii ale operei, este ultimul, Un laitmotiv eminescian : marmura. Plecind de la frecventa acestui cuvint (marmură) si a derivatelor sale in textele eminesciene, izolind un mare număr de înţelesuri si de nuanţe, autorul demonstrează că poetul a trăit, ca nici un alt mare poet al lumii, „obsesia marmurii ca ideal al desavirşirii artistice, ca simbol al unei arte Întemeiate pe echilibru şi armonie". Folosind un material imens de referinţă (pentru că autorul nu se limitează la textul eminescian şi nici la bibliografia tradiţională a problemei, ci Stabileşte analogii şi comparaţii cu o arie de termeni extrem de vaşti, înglobînd limbile şi literaturile familiare lui Eminescu), scrisă cu inteligenţă şi nerv, culegerea de studii eminesciene datorită lui G. I. Tohăneanu reprezintă un cert succes al exegeticii eminesciene şi al stilisticii noastre în general. Mircea ANGHELESCU DRAGOŞ NICOL: Dinamica Cartea cuprinde povestiri despre Infanterişti, aviatori, pantonieri şi grăniceri, povestiri care deşi se vor „rodal unor trăiri ale autorului alături de eroii săi, rămin uneori simple consemnări reportericeşti. Anecdotica volumului e împrumutată din viaţa nouă a ostaşilor noştri. In acest mediu, mecanismul cazon absurd, denunţat de Brâescu sau Bacalbaşa nu mai funcţionează. Ingenuitatea şi curajul soldatului Ion Sprinceană din Grănicerul cel mititel nu mai intimpina obtuzitatea şi cruzimea gradelor superioare. La exerciţii, Ion Sprinceană e lăsat cu generozitate să învingă permanent pentru a-i insufla sentimentul forţei. Bucata are cîteva pagini foarte frumoase în consemnarea momentelor de forţă (intrucîtva donchişoreşti) pe care le încearcă Ion Sprinceană şi desigur ea ar fi fost mai reuşită dacă ar fi fost lipsită de balastul comentariilor. In fiecare schiţă eroii „pirpirii şi delăsători” capătă atitudini răspicate, devin energici şi sprinteni. De fapt, personajele povestirilor lui Dragoş Vicol se aseamănă foarte mult între ele : sunt nişte prezenţe exemplare apar toţi nişte fruntaşi sau sergenţi aliniaţi In primele coloane ale rlndurilor, istorisind blajin celorlalţi soldaţi cum trebuie să se poarte pentru ca totul să iasă bine. Şi pină la urmă totul iese bine — şi de aici vine şi tonul de idilă. Să spicuim din povestea Dinamica : „Şi prin ceea ce faci, faci tot 09 trebuia ca ideile să se concretizeze. Exact ca pe timpul de luptă. E greu, e adevărat, dar n-ai dreptul să te laşi învins de greutăţi. Trebuie să le învingi tu pe ele..." Volumul are o anecdotică bogată. Nu e cazul să-i reproşăm autorului faptul că n-a „prelucrat“ materialul cu care a pornit la drum atunci cînd a început să-şi sorie cartea. Pentru că atunci cînd face aceasta, Dragoş Vicol cade în păcatul „literaturizării”. Iar reuşitele sale epice din acest volum rezidă tocmai in relatările directe neparazitate de frazele care, e drept, au legănare moldovenească — dulce și cântată, dar sunt exterioare epicii povestirilor și deci de prisos. V. ELENA La expoziţia comemorativă „Vasile Alecsandri" organizată de Muzeul de istorie literară, printre exponatele legate de viaţa, activitatea şi opera poetului, se află şi un exemplar rar de carte cu coperţe de lemn sculptat, din ediţia Poesii populare ale Românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Bucuresci, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, MDCCCLXVI. Nu vizitează ţara scriitorii cehoslovaci Rudolf Fahrt şi Vladimir Pribakov, scriitorul american Felix Bonoschi şi scriitorul suedez Pierre Zechelli. Răspunzind la Întrebarea „Ce părere aveţi despre mode şi modele literare Şerban Cioculescu răspunde (Contemporanul de vineri 8.X.1965) : „...Cred că modele literare sunt îngăduite astăzi tuturor debutanţilor care zburdă in libertate şi efectuează, in fond, experienţe pe cont propriu, care nu dăunează nimănui. Scopul final este însă clasicitatea fiecărui scriitor, adică realizarea unui echilibru ideal al facultăţilor sufleteşti şi a unei măiestrii artistice desăvirşite”. In Editura pentru literatură universală vor apare : Kieu de Nguyen Du, capodoperă a literaturii clasice vietnameze in tâlmăcirea Aurorei Cornu şi Poveste neterminată de D’Henry„ o suită de schiţe şi povestiri umoristice traduse de Al. Halunga şi I. Peltz, cu o prefaţă de Marin Sorescu. Editura pentru literatură pregăteşte Opere de G. Călinescu (vol. I—IV, Îngrijite de autor), Tudor Arghezi, Scrieri (vol. X, îngrijit de autor) şi Răzleţe, proze argheziene. In colecţia „Biblioteca pentru toţi” va apare „Crăiasa Zăpezii” de Andersen, in traducerea lui Al. Philippide şi I. Cassian- Mătăsaru, despre poezie*, semnat* de Dr. Ţepeş. Spre exemplu, contabilul care in orele libere scrie versuri: „Nu ştiu cum fac, dar le încurc pe toate / Căci cînd porneşte pana-n zbor să scrie / Fac poezie-n contabilitate / Şi contabilitate-n poezie". Glăsuieşte şi fotbalistul : „A poeziei tainică chemare / Prin siderale înălţimi ne poartă / / La inălţimile-asemănătoare ! Cu şuturile mele peste poartă". Putem afla In cuprinsul aceleiaşi pagini o variantă contemporaneizată a arhicunoscutei fabule „Greierele şi furnica", aparţinind Rodicăi Toth. Inventivitatea autoarei plăsmuieşte trei „morale“ (după ce furnica respinge cererea In căsătorie a greierului). Greierul : „Azi femeile mai toate / Sint niște Interesate". Furnica : „Dacă n-are bani la CEC ! Greierul e tot... zevzec". Iar morala adevărată : „Cred că amincinuă-s bune / Dar depinde cine-o ...spune". Toate bune I adăugăm noi. Vom urmări in continuare pagina plină de haz săptăminal din Informaţia Bucureştiului. MIHAI BOTEZ • Am semnalat, cu un alt prilej, o proză semnată Ion Bălăceanu in steaua. Relevam atunci abundenţa de impresii a naratorului ca şi darul său de povestitor. Ceaşca de Ion Bălăceanu (Steaua, nr. *, confirmă bunele impresii furnizate de lectura amintită. E vizibil, de asemenea, un progres însemnat in ceea ce priveşte stăpînirea mijloacelor artistice. Finalul (halucinaţia eroului, pasărea neagră, groapa) atestă un prozator. • Ce păcat că nu-l putem cunoaşte mai bine pe Radnóti Miklós ! Cind şi cltul, o traducere rătăcită ici-colo ne aduce un sunet, unul singur, dintr-un discurs pe care l ghicim excepţional. Ajunşi la capătul unui poem încercăm nostalgia după întreg. Este şi cazul poemului Exotism european apărut in Steaua în traducerea lui Octavian Şireagu. Pe cind un volum, nu româneşte, de Radnóti Miklós . • In acelaşi număr, Petru Stoica prezintă publicului nostru pe una dintre cele mai de seamă figuri ale liricii austriece contemporane, pe Christine Busta. Cele cinci poeme traduse ne introduc intr-un univers nostalgic, luminat de un soare crepuscular, cu sunete moi şi culori blinde. Ele denotă că ne aflăm in faţa unuia dintre cei mai interesanţi lirici ai Europei contemporane. • Chinuind-o amarnic pe biata zeiţă Ironia, I. Apahideanu ii face, în coloanele Stelei, un cap de acuzare criticului I. D. Bălan pentru că acesta din urmă a scris intr-un articol: „critica este conștiința di sine a unei literaturi". Asta, după ce celebrul, arhicunoscutul P. Souday (1869—1929) a scris că „la critique est la conscience de la littérature". Dacă cineva ar avea răbdarea lui I. A. („formula a început să nu-mi dea pace, să mă urmărească, să mă obsedeze... Cîteva luni nu mi-am pasit liniștea"), ar putea dovedi că fiecare frază din nota sa „a mai intilnit-o tipărită. Iscălită". Noroc că 1. A. nu-l obsedează pe nimeni... G.R. C. • Trebuie salutat modul in care, in genere, publicaţiile lunare ale Uniunii scriitorilor şi celelalte reviste de cultură găzduiesc in paginile lor numeroase studii ample de critică şi istorie literară, multe reprezentînd contribuţii esenţiale de care cercetătorii nu se pot lipsi. Este, măcar acesta, un mod de a suplini absenţa unei publicaţii specializate la înălţimea sarcinilor. Foarte preţiose sunt şi multe din articolele presei săptămlnale literare, chiar dacă dimensiunile lor sunt, fatalmente, mai restrinse, şi nu o dată eşti pus in situaţia de a solicita colecţiile spre a descoperi cine ştie ce titlu pe care nu l-ai putut decupa la vreme din periodicul respectiv. Iată de ce, credem că se impune ca una din publicaţiile care beneficiază de mai mult spaţiu — şi ne gindim in primul rind la Viaţa românească — să-şi asume sarcina ca, la sfirşitul anului, să dea o bibliografie exhaustivă a criticii şi istoriei literare din anul respectiv, după criterii de ordonare care rămin a se stabili. Numai aşa, foarte multe materiale, mai ales din presa literară săptăminală sau din cea neliterară (Scinteia, România liberă etc.), vor putea fi păstrate in atenţia cercetătorilor şi vor servi şi acelora care nu-şi fac colecţii complete sau nu-şi decupează articolele ce-i interesează. Cita vreme se continuă principiul bibliografiilor „selective" (Aurel Martin a arătat cam ce este aceasta) cercetătorul va rămine tributarul investigaţiei proprii pentru o informare completă. Şi se ştie cit timp la aceasta. In sfîrşit, dacă nici Viaţa românească şi nici, eventual, Revista de istorie şi teorie literară nu vor considera posibilă o asemenea bibliografie, socotim că se impune neapărat ca, după modelul Ramurilor, săptămînalele literare şi de cultură să publice, în numărul final al anului, indicele bibliografic al numerelor apărute. Revista Limba română practică bibliografiile exhaustive a cercetărilor de lingvistică de mai mulţi ani. Dacă st nu critică şi in istorie literară s-ar introduce acest bun obicei, foarte mulţi critici ar putea scrie într-o cunoştinţă mai largă a opionilor confraţilor şi multe „Americi fără apă" n-ar fi descoperite de mai multe ori. „Romantismul românesc" (1) se intitulează un articol semnat de H. Zalis în nr. 9 al revistei Iaşul literar. Autorul readuce in discuţie puncte de vedere exprimate de N. Iorga, Pompiliu Constantinescu, Ovidiu Papadima, Em. Bucuţa, Al. Phippide, Tudor Vianu, Ion Pillat şi de cercetători mai recenţi, însă însoţindu-le cu observaţii demne de reţinut, deşi nu totdeauna convingătoare. De pildă, oricât am fi de acord că „un aport de seamă la definirea acestei originalităţi (a romantismului românesc) l-a adus Ion Pillat“, ceea ce citează autorul in continuare suscită o discuţie in contradictoriu. De altfel, chiar autorul, in finalul articolului il contrazice pe Pillat cind spune : „Reexaminarea intr.un cadru adecvat a acestei probleme va intdri cred impresia că fără a deprecia rolul influenţelor, nu acestea ne-au «smuls din întuneric» (Pompiliu Eliade, I. Pillat n.n.) şi ne-au redat civilizaţiei, ci lupta istorică purtată de cei mai buni fii ai poporului pentru progres, luptă care i-a văzut angajaţi şi pe cei mai mulţi dintre romanticii români, atit la 1818 cit şi dupa aceea". Lipseşte, din păcate, din aceste consideraţii pe marginea romantismului românesc, recunoaşterea unui fapt esenţial in explicarea saltului pe care o face cultura română in sec. XIX. E vorba de solida bază culturală autohtonă care nu avea prea mult de a face cu „bezna evului mediu oriental“ de care vorbea Ion Pillat. Se ţine seama prea puţin de faptul că evoluţia culturii române este, de la început, o soluţie în cadrul unor orizonturi europene deschise, că nici civilizaţia bizantină, nici curentele de cultură ale occidentului — renaştere, reformă, contrareformă, umanism, iluminism — n-au trecut fără a-şi trimite intr-un fel sau altul, ecourile in cultura română. „Bezna“ poate fi uneori de informaţie. In realitate, dacă Heliade, Bălcescu, Alexandrescu Negruzzi, Odobescu au izbutit aşa de repede să dea o sinteză originală a romantismului şi tradiţiilor autohtone, au făcut-o fiindcă fuseseră şcolarizaţi in atmosfera literaturii clasice antice, care se cultiva de aproape două secole la noi, şi pentru că au găsit in Ureche, Miron Costin, Cantemir şi în marii ardeleni, gata elaborat, acel tip de cărturar militant, angajat, care a dat pecete proprie romantismului românesc. DAN ZAMFIRESCU • Precum se ştie, exista cel puţin teoretic o armonioasă îmbinare a satirei cu umorul. De aici intenţia generoasă a multora de a alcătui pagini in publicaţiile cotidiene, emisiuni, reviste „profilate" etc. care au menirea teoretică, dar de data aceasta am dori-o şi confirmată p citica de a dovedi buna rudenie dintre muza satirică şi cea umoristică. Si totuşi, forletind anumite ziare — să zicem Informaţia Bucureştiului — simbătă seara, cind apare şi pagina inspirata de muze, constatăm că autorii in dese prilejuri sint certaţi de-a binelea cu ceie doua rude care ar trebui — măcar de complezenţă — să-şi facă simţită participarea. Nu se iveşte însă momentul. Bunăoară, în Informaţia Bucureştiului din 2 octombrie a.c (nr. 3779) citim poezii, fabule, răvaşe etc. concludente pentru conflictul de care aminteam. Este omagiată în pagină „Săptămîna poeziei". Ştefan Tita îi închină versuri propunîndu-şi să apeleze la lirism, satiră, umor, ironie disimulată : „In săptămîna aceasta de fior inefabil / Ar trebui oricine să-ţi fie bun amic / Ca, rătăcind prin spaţiu, prin timpul impalpabil / Să-ţi dăruiască lumea un zimbet cald şi mic" Sau : „Să nu-ţi umbrească raza nici un fuior de ceaţă / Dar să nu ştii vreodată că sufletul ţi-e plin / Ca să auzi cum sună lung talnice de viaţă / Şi să te soarbă clipa ca pe un ulcior cu vin". Mai descoperim nişte catrene conţinind „gînduri TUDOR GEORGE Maternitate POEZIE — Mihai Beniuc, Zi de zi versuri, E.P.L. — Tudor Măinescu, Versuri clare, Editura tineretului. — Majteny Erik, Am visat o statuie, versuri (în limba maghiară) E.P.L. PROZA — Pavel Dan, Scrieri, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Cornel Regman, E.P.L. (col. Scriitori români). — Vasile Rebreanu, Călăul cel bun, roman, E.T. — Tita Chiper, 6 paşi în 9 zile, reportaje pentru preşcolari, E.T. — Ştefan Luca, Salcia supărată, roman, E.T. (col. Aventura). — Nicolae Mărgeanu, Cercul magic, roman, E.T. (col. Aventura). — Leonida Neamţu, Frumuseţea pietrei nevăzute, roman, E.T. (col. Cutezătorii). — Călin Gruia, Ograda, povestiri, E.T. — Kuncz Aladar, Mînăstirea neagră, roman (în limba maghiară) E.P.L. — Jokay Mor, Omul de aur, roman, 2 volume, în româneşte de Noran Sever, E.P.L. (colecţia Biblioteca pentru toţi). INTRANSIGENŢĂ (Urmare din pag. 1) Ştim că existau şi succese facile. O practică mai veche făcea din diplomă un fetiş de hirtie, o poliţă fără acoperire. Acest lucru nu mai e cu putinţă in România socialistă. Fraza in legătură cu şcoala, din Directivele Congresului al IX-lea al PC.R., privitoare la dezvoltarea economiei naţionale şi in care se afirmă că in perioada 1966—1970, dezvoltarea invăţămintului ..se va caracteriza atit prin creşterea numărului de elevi şi studenţi, cit şi prin ridicarea nivelului său calitativ“ — această frază se declară inamica mediocrităţii. Drumul cunoaşterii e dificil şi lung. El cere sirguinţă, seriozitate, simţ de răspundere, după exemplul marilor cărturari înaintaşi ai tradiţiilor româneşti. Ne trebuie ingineri, tehnicieni inventivi, profesori cu dăruire, medici pasionaţi, oameni de cultură informaţi pe măsura elanului economic şi spiritual al patriei. Nepregătirea unui politehnician poate fi mai păgubitoare chiar decit o uzină prost utilată (presupunind că s-ar mai găsi aşa ceva). Intransigenţa promovării s-a convertit intr-o Intransigenţă lăuntrică, in voinţa de a şti mai bine, mai mult. Cerul nu mai are culoarea faianţei albastre. Soarele nu te mai cheamă afară. A început toamna rece, intimă şi studioasă. La două săptămîni încheiate, după începerea noului an universitar, în plină perioadă de ritm înteţit, succes ! • GAZETA LITERARĂ