Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)

1965-10-14 / nr. 42

TUDOR ARGHEZI: Zece harapi, Zece căţei, Zece miţe­ ­* Intre copii Tudor Arghezi se vrea unul de al lor nu-i su­ficient­ spus in cazul de faţă, ca de altfel nici In ea­tul „Horelor“. Numărătorile copiilor, automatis­me bazate pa gratuitate şi ab­surd, au menirea să umple un univers abstract, inutil In sine, dar domintnd Imaginaţia tuntru. Oralitatea singuri face sesizabilă puterea unor Jocuri ce se apropie de magie sau manevrează cu a­­sociaţiile cele mal surprinză­toare. Motivul celor zece negri, care rămin mereu mai puţin cu unul, este in circulaţie mal restrînsă decit enumerările crescătoare (acestea foarte frecvente adlt in româneşte cit st In alte lithbi, mai ales Intre aşa-numitele „comp­tines“ franţuzeşti) şi presupune o anumită vigoare epică. Ermetis­mul şi ilogicul dispar, doar nu­mărul aminteşte convenţia. Păs­­trînd schema generală a jocului. Arghezi e uşor de recunoscut printr-o descindere specifică lui In lumea incertă a imaginaţiei copiilor („Opt harapi s-au prins ca marea / Să o fure cu călda­rea“... „Şapte mite s-au jucat / A un joc nemaijucat“ etc.), prin­­tr-o ordonare relativă a întîmplă­­rilor, dar şi prin simularea unei Incoerenţe creatoare de efecte muzicale : „Doi harapi mîncau stafide, / Roşcove la Piramide".­­ In fabulă guvernează aceeaşi lege a jocului de copii : „S-au legat zece căţei / Să se facă derbedei", sau : „Zece mîţe-au fost poftite / La un ceai". Spiritului ludic Ii corespunde aici intenţia de a a­­muza, rîsul, mai bine-zis surîsul arghezian, complicat totdeauna din intrarea în poezie a oricărei­­ feţe a lumii. Literatura celui mai mare poet român al copiilor conţine şi de data aceasta un îndemn spre o sursă inepuizabilă­­, operele co­piilor înşişi. Ilustraţiile lui E. Tatu par oarecum academice tocmai în comparaţie cu modul arghezian de a privi Jocul nu­merelor. Gh. ANCA ION CALOVIA: Cintecul dimineţii Efecte umoristice, mnemoteh­nică, elemente de ritual feresc literatura pentru copii de pri­mejdia didacticismului. Pre­scripţiile morale la Cellu Naum, de pildă, sunt ascunse de umor, ironie, chiar maliţie. Cartea lui Ion Calovia, adresată preşcola­rilor şi şcolarilor mici, e mai moralizatoare (primul ciclu e intitulat sugestiv : „De la aste mici făpturi / ia şi tu învăţă­turi“). Autorul alege cîteva ca­­lităţi morale pe care le ilus­trează în planul ficţiunii cu «rol din lumea animalelor (modestie — privighetoarea , înfumurare— cocoşul etc.) Procedeul nu e nou, e al fabulei dintotdeauna. Dar, strofele conţin versuri graţioase, cantabile : „Cucul, pasăre streină, / Pune oul la vecină / Apoi stă pe unde-apu­­că / Cucuind, de dor de ducă" (Nerecunoştinţă — cucul). Snoa­vele şi poeziile din ciclul Car­net sunt scurte naraţiuni în versuri, copiii fiind mai recep­tivi la epica simplă, însă aici anecdotica e facilă şi, sub ra­port educativ, gratuită: un urs e deposedat de drepturile sale de stăpin In pădure prin unel­tirile mistreţului, dar îşi biruie rivalul cu ajutorul unor capca­ne săpate In pămînt etc. R. BRUMARU cronica literarănicolae velea: „paznic la armoniili Aproape toţi comentatorii povestirilor lui Nicolae Velea, remarcînd marile posibili­tăţi de analist revelate de ele, au vorbit despre adînca explorare a psihologiilor ţă­răneşti pe care prozatorul, mergînd pe dru­mul defrişat de Marin Preda, ar întreprin­­de-o, ba chiar, extinzînd sfera afirmaţiei, despre problematica ţărănească a scrierilor sale. Acestei opinii socotesc că este necesar să i se aducă unele amendamente. Dacă e foarte limpede că cele mai multe povestiri ale lui Velea sunt povestiri cu ţărani, sau, în orice caz, cu întîmplări din spaţiul ţără­nesc, mai dificil de stabilit este însă prin ce elemente anume procesele de conştiinţă atît de nuanţat investigate, conflictele uma­ne petrecute acolo sînt, în chip structural, ţărăneşti. Iată, de pildă, o scriere despre care s-a spus că înfăţişează o dramă ţără­nească tipică, nuvela „Intîlnire tîrzie“, un­de s-ar zice că asistăm la consumarea unui fapt de viaţă care e o prelungire a vechiu­lui antagonism dintre vocea pămintului şi vocea iubirii. Intr-adevăr, destrămarea le­găturii dintre Vilă Vîlsan şi Fica de aici porneşte, eroul fiind obsedat de ideea, ne­fondată, că între el şi femeia iubită s-a interpus spectrul pogoanelor sale de pămint pentru care aceasta l-ar fi luat de bărbat. Un asemenea suport al dramei există, dar numai în punctul iniţial, fiindcă repede ne dăm seama că impasul intervenit între eroi nu e provocat de neputinţa vreunuia din ei de a se despărţi de pămînt, ci de faptul inexplicării reciproce a poziţiilor. Pentru Fica, problema pămîntului nu se pune în nici un fel, ea îi fusese încă de la început indiferentă, iar în ce-l priveşte pe Vilă, satisfăcut de munca sa la M.A.T., el hotărîse de mult să-şi dea lotul cooperativei. E vorba aşa­dar de o dramă declanşată de un mobil iluzoriu, alimentată de neînţelegeri suprapuse, de amînarea la infinit a explicării între cei doi protagonişti şi asta e tema adevărată a nuvelei. Faptul că acest mobil e obsesia pămîntului şi nu altul (gelozia, de pildă, sau altceva), capătă astfel mai mult o funcţie convenţională, toată naraţiunea tinzînd să realizeze o descriere a sentimentului de suspiciune, o „monografie a suspiciunii“ cum o numea cineva. De fapt, foarte mulţi eroi ai schiţelor lui Velea aparţin ambianţei rurale numai prin natura ocupaţiei lor (sînt învăţători de sat, şoferi la cooperativa agricolă, tracto­rişti, ş.a.m.d.) toţi laolaltă reprezentînd o lume care s-a desprins sau e pe cale să se desprindă de condiţia ei ţărănească. O umanitate care, chemată să se integreze unui circuit de existenţă schimbat, adus de prefacerile actuale din lumea satului, simte ne­voia imperioasă de a se defini în raport cu acestea. Gîndind asupra evenimentelor la care participă, aceşti oameni ajung, pe nesimţite, să gîndească asupra lor înşişi, să se descopere fiecare pe sine ca entitate spirituală şi acest proces constituie substanţa mai tuturor schiţelor lui N. Velea şi totodată ideea lor unificatoare. Tema descoperirii propriei lumi interioare de către oameni care îi ignoraseră pînă atunci existenţa o regăsim în aproape toate povestirile. Spirică din „Noapte“ e mişcat că asistă la un astfel de fenomen petrecut cu Ioana, fata pe care simte că începe s-o îndrăgească : „«Devine conştientă» îl fulgeră pe Spirică şi el se emoţionă“. In „Odihna“ Dănilă Lencioiu are, după o lungă letargie sufletească, revelaţia că ia din nou cunoş­tinţă de sine ; în „Sunetele“, Plesnicuţe, alt ţăran, retrăieşte, cu un sentiment dureros de data asta, amintirea, pe care vrea să şi-o reprime, a stării sale de proprietar ; în „Zbor jos“ (schiţă apărută ulterior volumului), Andrei Prundaru, un băieţaş, descoperă „că nimeni nu ştie ce e în mintea lui, că-şi poate schimba gîndurile şi judecăţile lui despre cineva de la o clipă la alta în bine sau în rău fără ca acesta să ştie nimic“. E evident, prin urmare, spre a reveni la ideea enunţată la început, că detectarea unor asemenea procese Velea nu o circumscrie numaidecît condiţiei ţărăneşti a eroilor săi, ci, dincolo de asta, disponibilităţilor interioare ale unor astfel de oameni (fie bătrîni, adolescenţi, sau copii) în stare să vibreze cu mare intensitate în faţa solicitărilor din afară. Fixindu-şi atenţia asupra unor realităţi omeneşti de această natură, Nicolae Velea dovedeşte într-adevăr, cum s-a subliniat de atâtea ori, o capacitate de investigare psihologică ieşită din comun. Metoda sa e a descompunerii cazului în fracţiuni mărun­te şi de aceea schiţele lui nici nu ţintesc să dea icoana unor psihologii tipice, ci doar să reconstituie, cu inegalabilă fineţe, diagrama unui sentiment, a unei stări de con­ştiinţă sau chiar a unor simple reacţii psihice. Instrumentul său de lucru e microscopul sub a cărui lentilă imaginea se dilată enorm şi de aici, nu o dată, impresia de straniu care i-a frapat pe unii critici. Intr-un material uman din care vechea nuvelistică reţi­nuse mai ales manifestările de automatism psihic, Velea aplică tehnica proustiană, scormonind abisurile interioare prin intermediul asocierilor neprevăzute ale memoriei, lăsînd jocul amintirii să scoată la suprafaţă zonele insondabile ale sufletului. Originalitatea lui Velea vine însă din faptul că literatura sa, preocupată, în esenţă, de observarea psihologiilor, e totodată, spre a folosi termenul consacrat de Ibrăileanu, şi li­teratură de creaţie, de evocare realistă a mediului, o literatură în care, aspect nu prea obişnuit, urmărirea unor mutaţii infinitezimale de conştiinţă e proiectată pe un fundal fremătător de viaţă şi culoare, debordînd de umor suculent Ca în toate operele ce aspiră să transmită adevăruri fundamentale despre existenţa umană, în povestirile lui Velea dramaticul se întîlneşte cu comicul, suavul cu grotescul. Adeseori firul analizei se întrerupe şi, stimulat de cine ştie ce amănunt, prozatorul se opreşte spre a spune o anecdotă sau pentru a schiţa un portret hazlia. In plină desfăşurare a dramei (nuvela „Intîlnire tîrzie“), vine vorba de un personaj oarecare şi naratorul acceptă imediat să creioneze,­­ cu pastă groasă, o imagine burlescă, plină de savoare: „Nemaieşind la muncile cîmpului, Ubaie se ingrăşase în aşa fel, că pulpele îi umpleau piuă să crape crăcii^ destul de largi ai pantalonului. Cînd mergea pe drum avea spatele aşa căzut înapoi că ţi­ se părea că e mai scund şi că merge aşezat pe un scaun, ascunzîndu-şi înăl­ţimea adevărată“. In general se observă la Velea o mare uşurinţă de a crea din linii puţine o­ situaţie caracteristică, un profil uman pe care îl reţinem uneori numai prin­tr-o replică. Cîteva exemple : un personaj episodic, lăutar orb, merge pe drum şi strigă „pardon, pardon, să nu te răstorn“, un altul, vinzător la o baracă din tîrg, îşi laudă marfa în felul acesta : „Avem haine pentru bărbaţi, femei şi tot felul de persoane“ etc. Dar toate aceste digresiuni, momente de răgaz pe care autorul şi le oferă, au la Velea numai o aparenţă de gratuitate, ele comunicînd, în subtext, cu tema fundamentală a scrierii, luminîndu-i alte şi alte sensuri. Intr-un singur loc anecdoticul trece în prim-plan, în povestirea la „Groapa de fumat“, unde ideea schiţei rămîne doar un pretext pentru a ni se relata o serie de poveşti care nasc una din alta, ca în „Hanul Ancuţei“ al lui Sadoveanu.­­ Această­ nouă culegere din proza lui Nicolae Velea include povestiri mai vechi ale autorului, cărora li se adaugă cîteva inedite. Intîlnim, alături de puternica nuvelă „Intîl­­nire tîrzie“, amintită mai sus, bucăţi antologice ca : „Noapte“, „In treacăt“, „Transferul“, „întreruperea“, discutate fiecare pe larg în presa literară. Din cele noi, în chip deosebit se impune atenţiei schiţa „Salariul“, fără îndoială printre cele mai bune scrise de Velea în ultima vreme. Eroul, Tudor Dindelegan, care episodic apare şi în alte schiţe, face parte şi el din seria inşilor desprinşi de curînd de condiţia ţărănească (a intrat munci­tor într-o fabrică) dar legaţi încă, prin multe fire nevăzute, de sat. E un tînăr care, la fel cu alţi eroi ai lui Velea, nu trăieşte numai în exterior, ci, mereu cu privirile răsfrînte înlăuntrul său, işi evaluează din toate unghiurile acţiunile şi întîmplările proprii cu nă­zuinţa de a stabili concordanţe, raporturi armonioase între acestea şi lumea din jur. Intervin desigur şi momente de descumpănire, de criză lăuntrică, dar ele apar ca etape fireşti (şi necesare) în procesul de închegare a personalităţii eroului. Şi aici aceeaşi for­mulă analitică, de lente reconstituiri, aceeaşi rulare înceată, descompusă, a filmului interior. Celelalte schiţe inedite, „După soare“, „Paznic la armonii“ sunt de un interes mai scăzut. Ele aparţin unei maniere mai vechi, caracterizată prin apelul prea insistent, ostentativ chiar, la simboluri, (vezi şi „Ochelari cu imprumut“), manieră la care Velea pare să fi renunţat definitiv, în favoarea observaţiei şi acumulării de detalii semnifi­cative, în spirit realist. Remarcabilă este, în povestirile lui Nicolae Velea, arta concentrării, stricta supra­veghere a stilului, totdeauna adecvat ideii. Pagina sa e densă, condensînd parcă, dincolo de ceea ce expune nemijlocit, nenumărate alte subiecte virtuale, nenumărate sugestii. O artă a elaborărilor încete, cumpănite cu grijă, dar cu atît mai mult in mă­sură să asigure acestui scriitor, sever cu sine însuși, un loc proeminent în literatura română de astăzi. G. DIMISIANU PAGINA 2 • RADU NOR: Capitolul XXIII Capitolul XXIII de Radu Nor reia două din problemele mult tratate de scriitor : călătoria spre alte planete și călătoria în adîn­­cul pămîntului După ce descrie preocupările personajelor In spe­cialitatea lor : biologie, geologie, astronautică, sculptură si dezvă­luie rezultatele pe care acestea le obţin, autorul ii aduni la un loc In timpul călătoriei spre steaua Tourna A. Este o călătorie cu peripeţii, in care anticipaţia Ştiinţifică nu se deosebeşte Prea mult de a altor scrieri cu subiect asemănător. Radu Nor găseşte In­să un procedeu scriitoricesc inge­nios. Călătoria spre Tolima A. realizată după anul 2002 este des­crisă de un scriitor din anul 2002. Viziunea asupra acestei călătorii nu este așa­dar anticipativă, ci istorică. Despre personaje si fap­tele lor se vorbeşte ca despre eroi al omenirii care au adus contribuţii uriaşe In marile des­coperiri. De aici şi titlul cărţii. Capitolul XXIII este de fapt un capitol din Antologia marilor des­coperiri. Această construcţie originală a romanului putea da scriitorului posibilitatea să realizeze o dublă anticipaţie: cea asupra oamenilor anului 2000, mai apropiaţi de zile­le noastre, care trăiesc pe pămînt tn deplină Înţelegere, fiind In a­­celagi timp cuceritori al cos­mosului, iar pe de alta, cea asu­pra oamenilor mai deosebiţi ca factură, din anul 2999. Dar această distanţă de un mileniu, echiva­­lind cu cincisprezece generaţii succesive, nu a fost definită de scriitor, cu toată Încercarea timi­dă pe care o face In primele pa­gini. Generaţia anului 2000 nu se prea deosebeşte de a noastră, are aceleaşi atribute esenţiale : pasiu­nea în muncă, sacrificiul în folo­sul omenirii, umanismul, de a­­ceea, oglindirea psihologică a a­­cestor personaje nu a fost prea greu de realizat. Totuşi scriitorul, preocupat de spiritul scientist al epocii, pierde din vedere poezia marilor descoperiri geografice, în­­gustînd bogăţia morală a omului viitorului. Mai interesant ar fi fost de realizat specificul perso­najelor de la sfîrşitul mileniului al treilea, dar în această pri­vinţă prozatorul nu aduce vreo contribuţie notabilă. Reluînd motive din Site scrieri ale sale şi tratindu-le intr-un mod ingenios, Radu Nor a realizat o carte care se citeşte cu interes, dar căreia îi lipseşte fiorul liric. Modalitatea artistică folosită ar fi putut duce, printr-o mai mare inventivitate şi printr-o adîncire a planurilor şi valorilor morale, la un interesant roman ştiinţifico­­fantastic. Victor CRĂCIUN G. I. TOHÃNEANU: Studii de stilistică eminesciană Aspectele stilistice ale creaţiei literare, vitregite îndeobşte de toţi cei care le-ar putea dezbate — fie ei critici literari, fie lingvişti — reintră în drepturile lor absolute îndată ce obiectul studiului este un text eminesci­an. Şi este firesc să fie astfel atunci cînd e vorba de cel mai strălucit minuitor al verbului românesc. Iată de ce cercetarea întinsă a lui G. I. Tohăneanu găseşte de la început un interes treaz în rîndurile cititorilor, deşi lucrarea sa vine după cer­cetări prestigioase ca ale regre­tatului Tudor Vianu, memoriei căreia, de altfel, autorul îi de­dică volumul. Studiile de stilistică cuprinse în acest volum urmăresc două aspecte şi sunt grupate din a­­ceastă cauză în două secţiuni : prima, alcătuind o cercetare în­chegată, monografică, asupra limbii şi stilului operelor din prima perioadă a creaţiei emi­nesciene considerată ca o epocă de acumulări şi de căutări, a doua parte fiind compusă din trei studii independente, consacrate unor probleme speciale ale sti­listicii eminesciene (Valori stilis­tice ale întrebuinţării timpurilor in poezia lui Eminescu, Conver­genţa procedeelor artistice in poemul eminescian, Din valurile vremii si Un laitmotiv emines­cian : marmura). Urmărind, în prima parte a cercetării sale, procedeele de limbă şi stil folo­site de Eminescu în poeziile din tinereţe, autorul ajunge la concluzia edificatoare, cunoscută în parte de exegeza eminesci­ană : întinderea şi maleabilitatea vocabularului folosit, cu încli­nare către căutarea epitetelor or­nante, bogăţia sinonimelor, utili­zarea frecventă a comparaţiilor şi diminutivelor, prezenţa ele­mentelor livreşti (asociaţii şi comparaţii cu termeni recol­taţi din istorie, arte plastice, mitologie etc.), iar pe de altă parte, existenţa unor caracteris­ tici care se vor dezvolta fecund în anii maturităţii : împerecheri armonioase ale neologismelor cu arhaisme pline de savoare, uti­lizarea derivării semantice, a si­nonimiei parţiale şi a multor altor procedee cu adevărat cre­atoare. Contribuţia masiv origi­nală şi remarcabilă a acestor studii este analiza la obiect, ex­trem de detaliată și plină de fine disocieri care depășesc de fapt cadrul unei stilistici rigide, furnizind sugestii valoroase ori­cărei interpretări de fond. Ana­­lizind pe rind, cu metodă rigu­roasă, elementele lexicale, struc­tura gramaticală, versificaţia şi stilul acestor creaţii din epoca de tinereţe a lui Eminescu, G. I. Tohăneanu cerne un imens ma­terial de fapte, conferind astfel concluziilor (dintre care — cum spuneam — unele erau cunoscu­te) un fundament greu de zdrun­cinat. In unele din aceste capi­tole, autorul pornește de la studii existente, îndeosebi de la cele ale lui Tudor Vianu, adîn­­cind si diversificind cercetarea­­ asa sint capitolele dedicate neo­­logramelor, formării cuvintelor, epitetului eminescian. Altele, cele mai multe, reprezintă aproape in Întregime rezultatul efortului de pionierat al autorului. Dintre a­­cestea din urmă se remarcă În­deosebi paginile dedicate sino­nimiei, repetiţiei *1, mai ales, sintaxei poetice a lui Eminescu, prilej pentru observaţii subtile şi fundamentale relative la arhi­tectura internă a expresiei ma­relui nostru poet. Dintre cele trei studii cuprinse in partea a doua a volumului, cel mai interesant sau, mai bine spus, studiul cu cea mai mare valoare de generalitate privind cele mai largi implicaţii ale o­­perei, este ultimul, Un laitmotiv eminescian : marmura. Plecind de la frecventa acestui cuvint (marmură) si a derivatelor sale in textele eminesciene, izolind un mare număr de înţelesuri si de nuanţe, autorul demonstrează că poetul a trăit, ca nici un alt mare poet al lumii, „obsesia marmurii ca ideal al d­esavirşirii artistice, ca simbol al unei arte Întemeiate pe echilibru şi ar­monie". Folosind un material imens de referinţă (pentru că au­torul nu se limitează la textul eminescian şi nici la bibliografia tradiţională a problemei, ci Sta­bileşte analogii şi comparaţii cu o arie de termeni extrem de vaşti, înglobînd limbile şi lite­raturile familiare lui Eminescu), scrisă cu inteligenţă şi nerv, cu­legerea de studii eminesciene datorită lui G. I. Tohăneanu re­prezintă un cert succes al exegeticii eminesciene şi al sti­listicii noastre în general. Mircea ANGHELESCU DRAGOŞ NICOL: Dinamica Cartea cuprinde povestiri des­pre Infanterişti, aviatori, panto­nieri şi grăniceri, povestiri care deşi se vor „rod­al unor trăiri ale autorului alături de eroii săi, rămin uneori simple consemnări reportericeşti. Anecdotica volumului e împru­mutată din viaţa nouă a ostaşi­lor noştri. In acest mediu, meca­nismul cazon absurd, denunţat de Brâescu sau Bacalbaşa nu mai funcţionează. Ingenuitatea şi cu­rajul soldatului Ion Sprinceană din Grănicerul cel mititel nu mai intimpina obtuzitatea şi cru­zimea gradelor superioare. La exerciţii, Ion Sprinceană e lăsat cu generozitate să învingă perma­nent pentru a-i insufla sentimen­tul forţei. Bucata are cîteva pa­gini foarte frumoase în consem­narea momentelor de forţă (in­­trucîtva donchişoreşti) pe care le încearcă Ion Sprinceană şi desi­gur ea ar fi fost mai reuşită dacă ar fi fost lipsită de balastul co­mentariilor. In fiecare schiţă eroii „pirpirii şi delăsători” capătă atitudini răspicate, devin energici şi sprin­teni. De fapt, personajele poves­tirilor lui Dragoş Vicol se asea­mănă foarte mult între ele : sunt nişte prezenţe exemplare a­par toţi nişte fruntaşi sau sergenţi aliniaţi In primele coloane ale rlndurilor, istorisind blajin celor­lalţi soldaţi cum trebuie să se poarte pentru ca totul să iasă bine. Şi pină la urmă totul iese bine — şi de aici vine şi tonul de idilă. Să spicuim din povestea Dina­mica : „Şi prin ceea ce faci, faci tot 09 trebuia ca ideile să se concre­tizeze. Exact ca pe timpul de luptă. E greu, e adevărat, dar n-ai dreptul să te laşi învins de greutăţi. Trebuie să le învingi tu pe ele..." Volumul are o anecdotică bo­gată. Nu e cazul să-i reproşăm autorului faptul că n-a „prelu­crat“ materialul cu care a pornit la drum atunci cînd a început să-şi sorie cartea. Pentru că a­­tunci cînd face aceasta, Dragoş Vicol cade în păcatul „literaturi­zării”. Iar reuşitele sale epice din acest volum rezidă tocmai in relatările directe neparazitate de frazele care, e drept, au legănare moldovenească — dulce și cântată, dar sunt exterioare epicii poves­tirilor și deci de prisos. V. ELENA La expoziţia comemorativă „Va­sile Alecsandri" organizată de Muzeul de istorie literară, prin­tre exponatele legate de viaţa, activitatea şi opera poetului, se află şi un exemplar rar de carte cu coperţ­e de lemn sculptat, din ediţia Poesii populare ale Românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Bucuresci, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, MDCCCLXVI. Nu vizitează ţara scriitorii ce­­hoslovaci Rudolf Fahrt şi Vladi­mir Pribakov, scriitorul american Felix Bonoschi şi scriitorul sue­dez Pierre Zechelli. Răspunzind la Întrebarea „Ce părere aveţi despre mode şi mo­dele literare Şerban Cioculescu răspunde (Contemporanul de vi­neri 8.X.1965) : „...Cred că modele literare sunt îngăduite astăzi tutu­ror debutanţilor care zburdă in libertate şi efectuează, in fond, experienţe pe cont propriu, care nu dăunează nimănui. Scopul fi­nal este însă clasicitatea fiecă­rui scriitor, adică realizarea unui echilibru ideal al facultăţilor su­fleteşti şi a unei măiestrii artis­tice desăvirşite”. In Editura pentru literatură uni­versală vor apare : Kieu de Ngu­yen Du, capodoperă a litera­turii clasice vietnameze in tâlmă­­cirea Aurorei Cornu şi Poveste neterminată de D’Henry„ o su­ită de schiţe şi povestiri umoristi­ce traduse de Al. Halunga şi I. Peltz, cu o prefaţă de Marin Sores­cu. Editura pentru literatură pregă­teşte Opere de G. Călinescu (vol. I—IV, Îngrijite de autor), Tudor Arghezi, Scrieri (vol. X, îngrijit de autor) şi Răzleţe, proze arghe­ziene. In colecţia „Biblioteca pen­tru toţi” va apare „Crăiasa Zăpe­zii” de Andersen, in traducerea lui Al. Philippide şi I. Cassian- Mătăsaru, despre poezie*, semnat* de Dr. Ţepeş. Spre exemplu, contabilul care in orele libere scrie versuri: „Nu ştiu cum fac, dar le încurc pe toate / Căci cînd porneşte pana-n zbor să scrie / Fac poe­­zie-n contabilitate / Şi contabili­­tate-n poezie". Glăsuieşte şi fot­balistul : „A poeziei tainică che­mare / Prin siderale înălţimi ne poartă / / La inălţimile-asemă­­nătoare ! Cu şuturile mele peste poartă". Putem afla In cuprinsul aceleiaşi pagini o variantă con­­temporaneizată a arhicunoscutei fabule „Greierele şi furnica", a­­parţinind Rodicăi Toth. Inventi­vitatea autoarei plăsmuieşte trei „morale“ (după ce furnica respin­ge cererea In căsătorie a greieru­lui). Greierul : „Azi femeile mai toate / Sint niște Interesate". Furnica : „Dacă n-are bani la CEC ! Greierul e tot... zevzec". Iar mo­rala adevărată : „Cred că amin­­cinuă-s bune / Dar depinde cine-o ...spune". Toate bune I adăugăm noi. Vom urmări in continuare pagina plină de haz săptăminal din Informaţia Bucureştiului. MIHAI BOTEZ • Am semnalat, cu un alt pri­­lej, o proză semnată Ion Bălă­­ceanu in steaua. Relevam atunci abundenţa de impresii a narato­rului ca şi darul său de povesti­­tor. Ceaşca de Ion Bălăceanu (Steaua, nr. *, confirmă bunele impresii furnizate de lectura a­­mintită. E vizibil, de asemenea, un progres însemnat in ceea ce pri­veşte stăpînirea mijloacelor artis­tice. Finalul (halucinaţia eroului, pasărea neagră, groapa) atestă un prozator. • Ce păcat că nu-l putem cu­noaşte mai bine pe Radnóti Mi­klós ! Cind şi cltul, o traducere rătăcită ici-colo ne aduce un sunet, unul singur, dintr-un discurs pe care l ghicim excepţional. Ajunşi la ca­pătul unui poem încercăm nos­­talgia după întreg. Este şi ca­zul poemului Exotism european apărut in Steaua în traducerea lui Octavian Şireagu. Pe cind un volum, nu româ­neşte, de Radnóti Miklós . • In acelaşi număr, Petru Stoica prezintă publicului nostru pe una dintre cele mai de sea­mă figuri ale liricii austriece contemporane, pe Christine Busta. Cele cinci poeme traduse ne in­troduc intr-un univers nostalgic, luminat de un soare crepuscular, cu sunete moi şi culori blinde. Ele denotă că ne aflăm in faţa unuia dintre cei mai interesanţi lirici ai Europei contemporane. • Chinuind-o amarnic pe bia­ta zeiţă Ironia, I. Apahideanu ii face, în coloanele Stelei, un cap de acuzare criticului I. D. Bălan pentru că acesta din ur­mă a scris intr-un articol: „cri­tica este conștiința di sine a unei literaturi". Asta, după ce celebrul, arhicunoscutul P. Sou­day (1869—1929) a scris că „la critique est la conscience de la littérature". Dacă cineva ar a­­vea răbdarea lui I. A. („formula a început să nu-mi dea pace, să mă urmărească, să mă obsede­ze... Cîteva luni nu mi-am pasit liniștea"), ar putea dovedi că fie­care frază din nota sa „a mai intilnit-o tipărită. Iscălită". No­roc că 1. A. nu-l obsedează pe nimeni... G.­R. C. • Trebuie salutat modul in care, in genere, publicaţiile lu­nare ale Uniunii scriitorilor şi celelalte reviste de cultură găz­duiesc in paginile lor numeroase studii ample de critică şi istorie literară, multe reprezentînd contribuţii esenţiale de care cercetătorii nu se pot lipsi. Este, măcar acesta, un mod de a suplini absenţa unei publica­ţii specializate la înălţimea sar­cinilor. Foarte preţiose sunt şi multe din articolele presei săp­­tămlnale literare, chiar dacă dimensiunile lor sunt, fatalmente, mai restrinse, şi nu o dată eşti pus in situaţia de a solicita co­lecţiile spre a descoperi cine ştie ce titlu pe care nu l-ai putut decupa la vreme din pe­riodicul respectiv. Iată de ce, credem că se impune ca una din publicaţiile care beneficiază de mai mult spaţiu — şi ne gin­­dim in primul rind la Viaţa românească — să-şi asume sar­cina ca, la sfirşitul anului, să dea o bibliografie exhaustivă a cri­ticii şi istoriei literare din anul respectiv, după criterii de or­donare care rămin a se stabili. Numai aşa, foarte multe mate­riale, mai ales din presa literară săptăminală sau din cea nelite­rară (Scinteia, România liberă etc.), vor putea fi păstrate in a­­tenţia cercetătorilor şi vor servi şi acelora care nu-şi fac colecţii complete sau nu-şi decupează ar­ticolele ce-i interesează. Cita vreme se continuă principiul bi­­bliografiilor „selective" (Aurel Martin a arătat cam ce este a­­ceasta) cercetătorul va rămine tri­butarul investigaţiei proprii pen­tru o informare completă. Şi se ştie cit timp la aceasta. In sfîrşit, dacă nici Viaţa românească şi nici, eventual, Revista de isto­­rie şi teorie literară nu vor con­sidera posibilă o asemenea biblio­grafie, socotim că se impune neapărat ca, după modelul Ra­murilor, săptămîna­lele literare şi de cultură să publice, în numă­rul final al anului, indicele bi­bliografic al numerelor apărute. Revista Limba română practică bibliografiile exhaustive a cerce­tărilor de lingvistică de mai mulţi ani. Dacă st nu critică şi in istorie literară s-ar introduce acest bun obicei, foarte mulţi critici ar putea scrie într-o cu­noştinţă mai largă a o­pionilor con­fraţilor şi multe „Americi fără apă" n-ar fi descoperite de mai multe ori.­­ „Romantismul românesc" (1) se intitulează un articol semnat de H. Zalis în nr. 9 al revistei Iaşul literar. Autorul readuce in discuţie puncte de vedere expri­­mate de N. Iorga, Pompiliu Con­­stantinescu, Ov­idiu Papadima, Em. Bucuţa, Al. Ph­ippide, Tu­dor Vianu, Ion Pillat şi de cercetători mai recenţi, însă înso­­ţindu-le cu observaţii demne de reţinut, deşi nu totdeauna con­vingătoare. De pildă, oricât am fi de acord că „un aport de seamă la definirea acestei ori­­ginalităţi (a romantismului ro­mâne­sc)­ l-a adus Ion Pillat“, ceea ce citează autorul in con­tinuare suscită o discuţie in con­tradictoriu. De altfel, chiar au­­torul, in finalul articolului il contrazice pe Pillat cind spune : „Reexaminarea intr.un cadru a­­decvat a acestei probleme va intdri cred impresia că fără a deprecia rolul influenţelor, nu acestea ne-au «smuls din în­tuneric» (Pompiliu Eliade, I. Pillat n.n.) şi ne-au redat civili­zaţiei, ci lupta istorică purtată de cei mai buni fii ai poporului pentru progres, luptă care i-a văzut angajaţi şi pe cei mai mulţi dintre romanticii români, atit la 1818 cit şi dupa aceea". Lipseşte, din păcate, din aceste consideraţii pe marginea roman­tismului românesc, recunoaşterea unui fapt esenţial in explicarea saltului pe care o face cultura română in sec. XIX. E vorba de solida bază culturală autohtonă care nu avea prea mult de a face cu „bezna evului mediu oriental“ de care vorbea Ion Pillat. Se ţine seama prea pu­ţin de faptul că evoluţia culturii române este, de la început, o soluţie în cadrul unor orizonturi europene deschise, că nici civi­lizaţia bizantină, nici curentele de cultură ale occidentului — renaştere, reformă, contrarefor­mă, umanism, iluminism — n-au trecut fără a-şi trimite intr-un fel sau altul, ecourile in cultura română. „Bezna“ poate fi uneori de informaţie. In realitate, dacă Heliade, Bălcescu, Alexandrescu Negruzzi, Odobescu au izbutit aşa de repede să dea o sinteză originală a romantismului şi tra­diţiilor autohtone, au făcut-o fiindcă fuseseră şcolarizaţi in atmosfera literaturii clasice an­­tice, care se cultiva de aproape două secole la noi, şi pentru că au găsit in Ureche, Miron Costin, Cantemir şi în marii ardeleni, gata elaborat, acel tip de cărturar militant, angajat, care a dat pecete proprie romantismului românesc. DAN ZAMFIRESCU • Precum se ştie, exista cel puţin teoretic o armonioasă îmbi­nare a satirei cu umorul. De aici intenţia generoasă a multora de a alcătui pagini in publicaţiile co­tidiene, emisiuni, reviste „profila­te" etc. care au menirea teore­tică, dar de data aceasta am do­ri-o şi confirmată p­ citic­a de a dovedi buna rudenie dintre muza satirică şi cea umoristică. Si totuşi, forletind anumite ziare — să zicem Informaţia Bucureş­­tiului — simbătă seara, cind a­­pare şi pagina inspirata de muze, constatăm că autorii in dese pri­­lejuri sint certaţi de-a binelea cu ceie doua rude care ar trebui — măcar de complezenţă — să-şi facă simţită participarea. Nu se iveşte însă momentul. Bunăoară, în Informaţia Bucureştiului din 2 octombrie a.c (nr. 3779) citim poezii, fabule, răvaşe etc. conclu­dente pentru conflictul de care aminteam. Este omagiată în pagi­nă „Săptămîna poeziei". Ştefan Tita îi închină versuri propunîn­­du-şi să apeleze la lirism, satiră, umor, ironie disimulată : „In săp­tămîna aceasta de fior inefabil / Ar trebui oricine să-ţi fie bun amic / Ca, rătăcind prin spaţiu, prin timpul impalpabil / Să-ţi dăruiască lumea un zimbet cald şi mic" Sau : „Să nu-ţi­ umbreas­că raza nici un fuior de ceaţă / Dar să nu ştii vreodată că sufle­tul ţi-e plin / Ca să auzi cum sună lung talnice de viaţă / Şi să te soarbă clipa ca pe un ul­cior cu vin". Mai descoperim nişte catrene conţinind „gînduri TUDOR GEORGE Maternitate POEZIE — Mihai Beniuc, Zi de zi versuri, E.P.L. — Tudor Măinescu, Versuri clare, Editura tineretului. — Majteny Erik, Am visat o statuie, versuri (în limba maghiară) E.P.L. PROZA — Pavel Dan, Scrieri, edi­ţie îngrijită şi studiu intro­ductiv de Cornel Regman, E.P.L. (col. Scriitori români). — Vasile Rebreanu, Călăul cel bun, roman, E.T. — Tita Chiper, 6 paşi în 9 zile, reportaje pentru pre­şcolari, E.T. — Ştefan Luca, Salcia supă­rată, roman, E.T. (col. Aven­tura). — Nicolae Mărgeanu, Cer­cul magic, roman, E.T. (col. Aventura). — Leonida Neamţu, Fru­museţea pietrei nevăzute, ro­man, E.T. (col. Cutezătorii). — Călin Gruia, Ograda, po­vestiri, E.T. — Kuncz Aladar, Mînăsti­­rea neagră, roman (în limba maghiară) E.P.L. — Jokay Mor, Omul de aur, roman, 2 volume, în româneş­te de Noran Sever, E.P.L. (co­lecţia Biblioteca pentru toţi). INTRAN­SIGENŢĂ (Urmare din pag. 1) Ştim că existau şi succese facile. O practică mai veche făcea din diplomă un­ fetiş de hirtie, o poliţă fără aco­perire. Acest lucru nu mai e cu pu­tinţă in România socialistă. Fraza in legătură cu şcoala, din Directivele Congresului al IX-lea al PC.R., privitoa­re la dezvoltarea economiei naţionale şi in care se afir­mă că in perioada 1966—1970, dezvoltarea invăţămintului ..se va caracteriza atit prin creş­terea numărului de elevi şi studenţi, cit şi prin ridicarea nivelului său calitativ“ — această frază se declară ina­mica mediocrităţii. Drumul cunoaşterii e difi­cil şi lung. El cere sirguinţă, seriozitate, simţ de răspun­dere, după exemplul marilor cărturari înaintaşi ai tradi­ţiilor româneşti. Ne trebuie ingineri, tehnicieni inventivi, profesori cu dăruire, medici pasionaţi, oameni de cultură informaţi pe măsura elanu­lui economic şi spiritual al patriei. Nepregătirea unui politehnician poate fi mai păgubitoare chiar decit o uzină prost utilată (presupu­­nind că s-ar mai găsi aşa ceva). Intransigenţa promovă­rii s-a convertit intr-o In­transigenţă lăuntrică, in voin­ţa de a şti mai bine, mai mult. Cerul nu mai are culoarea faianţei albastre. Soarele nu te mai cheamă afară. A în­ceput toamna rece, intimă şi studioasă. La două săptă­­mîni încheiate, după începe­rea noului an universitar, în plină perioadă de ritm înte­ţit, succes ! • GAZETA LITERARĂ

Next