Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)
1966-01-06 / nr. 1
EUGEN FRUNZĂ PUTNA Mă culc la picioarele tale noapte moldavă cu iz de cimbrujos, la izvorul sălbatec mai tropotă-n goană un zimbru Către poiana cu lună trec ciutele negre perechi , undeva o toacă străbună mai bate sub ziduri străvechi. Mai tremură ziua frîntă de mult într-un bucium crestat rotesc buzdugane şi bat şi lăncii-n văzduh se frămînt şl îmi joacă la tîmpla stindarde şi ierburi şi vremuri şi nume la cripta lui Ştefan mai arde o stea din amincuri de lume. Şi brazii cu frunţile-n cer îşi scutură bruma tîrzie şi par străjuind veşnicie arcaşi în zale de fier SĂGEATA LUI ŞTEFAN Sub cerul de-aici, noptatec, urma săgeţii din arcul lui mai stăruie încă boltită pe grui - dungă de gînd şi jăratec. Nu au spălat-o negrele ploi, n-a stins-o codrul-viscol verde ; plecată din veacuri se pierde abia în ţărîna de sub noi. Şi parcă pătrunde iarăşi un glie săgeata străbună de foc şi gînd cu ecou subţire vibrînd ca pentru o nouă ctitorie • GELLU NAUM DIN CICLUL „FLANDRE" PROFUNZIMILE SUPRAFEŢEI Ar fi trebuit un acompaniament pentru care ar fi trebuit cîteva sunete pentru oglinzi ar fi trebuit cîteva gesturi decisive şi sigure Dar se trăgeau clopotele și din ele cădeau numai bucăți mari de vată. — N-o să fie nici pe-a voastră nici pe-a lor. Alb și gata. De jur împrejurul casei, deasupra ferestrelor trag un brîu lila deschis cu praf de mătase. Luă vopseaua, găleata, pensula, scara i-o vîrî noră-sa pe mină, sprijinindu-i-o de umăr și-i așeză din loc în loc caprele cu scînduri late ca să se poată sui. Grădiniţa îngustă era plină de narcise, zambile şi viorele. Pe sub ferestre treceau, pînă cădea zăpada, rînduri, rînduri de flori ca într-o competiţie a anotimpurilor. Se pregăteau tulipanii. Vopsi toată după amiaza. Lumea ÎI saluta, el şedea cu spatele şi pentru că vedea strada departe în stingă şi în dreapta, unora le răspundea, pe alţii nu-i auzea. — Şuşnik baci să nu cădeţi ! — Şuşnik baci să nu ameţiţi ! — Şuşnik baci să nu se rupă scîndura ! Stătea mare, lat, supărat, crăcănat, pe scăriţa cu două montante (după care se dădeau în vînt copiii mai ales la vremea vișinilor) pe care se plimba cum voia, ca pe catalige. Cascheta dintr-o pungă de hîrtie îi alunecase într-o parte. Creasta albă îi ședea strîmbă pe cap ca un rest dintr-o perucă smulsă. Ploaia i se brobonea călduţă, sudoare străină a cuiva care și-ar fi lipit obrazul de al lui. Cei de la „unelte agricole" veniseră şi azi dimineaţă la el să-l întrebe de sănătate. Dar el ştia exact ce voiau. Vezi că încă mai aveau nevoie de el ? La plecare se uitară mult la lămîii din curte, cercetară lămîi cu lămîi (erau 20 cu frunze de ceară, plini de rod, de multe feluri de rod şi ziseră, aşa, în trecere : — Ţi-ai scos lămîii. Nu-i prea devreme ? — Pentru lămîi nu-i prea devreme. — Da’pentru cucuruz o fi ? — încă n-a trecut frunza dealul. Uitaţi-vă şi voi. Se uitară lung dar nu se dumiriră dacă el îşi bătea joc de ei şi ar mai fi stat dar nu-i pofti nimeni. Mai dădură un ocol lămîilor aşezaţi în semicerc, priviră o dată Cireşelul, se întoarseră înspre Rugu. Dealurile erau pînă aproape la jumătate acoperite cu spuzeala aceea galben-verzuie după ce s-a dus floarea şi încă n-a dat frunza. Ziseră ziua bună şi plecară îngînduraţi, încurcaţi. Unul din ei avea falca umflată, „era duminică, aha ! se bătuseră ieri la popice, lasă-i să se bată proştii, ca şi cînd nu şi-ar putea cheltui energia altfel, la box, la lupte greco-romane“. Şi-şi aduse aminte de falca englezului. Nu şi-ar fi amintit dacă nu l-ar fi chemat Falke. Ca din greșeală, cînd s-au aplecat amîndoi, el i-a apucat cu palma lui lată ca o paletă de rotor încheieturile maxilarelor — „să se sprijine“ — și l-a strîns o dată ca pe o nucă lă,sîndu-l cu gura căscată. — Bine, dar asta n-a fost cinstit nici sportiv. Sușnik baci se făcu iar că nu aude şi nu se întoarse. Nu-i plăcea să i se bage cineva în vorbă aşa tam-nesam, să-i răspundă gîndurilor lui. De cîteva ori se prinsese în astfel de discuţii şi nu ieşise tocmai bine. Acum nu vru să se uite intr-adins, pentru că era prea de tot. Dar se sprijini de uruchrea scării şi răspunse foarte clar : — Ei, pe dracu, dacă eşti la înghesuială şi e să cîştigi sau să pierzi, te mai uiţi la ce-i cinstit şi ce nu ? Trebuie să cîştigăm ! — Atunci abia se întoarse. Văzu, proptit cu braţele de gard, un băieţandru de vreo 16-17 ani, foarte trist, cu o bandă neagră pe mînecă. La vîrsta asta își pierduse și el tatăl în accident la „Mundus", așa că Sușnik bani se înmuie și zise : • • — Bună ziua. Băiatul se grăbi să-l asigure că el l-a salutat de vreo cîteva ori dar se pare că fusese prea preocupat de falca englezului. — Totul depinde de ce urmărești și pe cine servești. — Uite, tata mare — gîndul i se adinei ca un izvor subteran şi uită de băiatul de la gard — tata mare era foarte cinstit Dar il servea pe Bibel. Ce rost avusese să fie cinstit cu Bibel ? Ce bărbat voinic, Ion Robert ! Toţi erau în neamul lor Ion Robert. Toţi se însuraseră cu românce şi făcură între şase şi zece copii. — Bună săminţă, zise Ion Robert Susnik şi făcu un pas cu scara să ajungă după colţul casei. — Bună, zău. Iar faci pasul prea mare. Ai să calci alături ! — Și ce, îmi rup gîtul tău? Pe al meu îl rup ! răspunse Ion Robert celui care-i strigase să aibă grijă. Acum era supărat de-a binelea. Ce-i obiceiul ăsta să te bagi în vorbă cu necunoscuți ? Omul cînd e cu el, cînd face o treabă serioasă coboară ceva mai adînc în ei, mai zice şi ce nu trebuie. Tu, lingă el cu borderoul, zici o vorbă, scapi un vînt, gata, le şi treci la „ieşire“. — Frumoasă casă ! Eh ! Aici Şuşnik baci nu mai rezistă şi se întoarse. Un tînăr cu ochelari, în haine de duminică, foarte strimte, purtate îndelung, se aşezase şi el la gard şi-i zîmbea ca dintr-o fotografie ştearsă. Lui Şuşnik baci ii veni să rîdă de primul lui costum „de mire“, închiriat de la un negustor și nerestituit în termen astfel că plătise prețul unui costum bunicel cam in doi ani și umblase zece ani în ţoale de mire. — Am făcut-o după proiectele mele. Casa era într-adevăr frumoasă dar neobișnuită, largă, pătrată cu odaia din mijloc ieșind cu totul din rînd la stradă, între două camere mari. Pe laturi, alte două, de o parte şi de alta. La mijloc, un hol în care toamna se adăposteau cei douăzeci de lămîi. In spate, o bucătărie imensă, cît toată faţada, ceva între atrium, living room şi bucătărie nordică în care se putea locui toată viaţa, se putea dansa, se gătea, te şi izolai în nişele mari, „ca la sambru separeu" zicea Suşnik baci, cu multe coloane, cuptoare şi şemineuri. Totul era strălucitor, cu aramă atîrnată pe pereți, cu perdele în carouri galbene, străvezii, înfoiate de jur împrejur. Ceea ce avea casa intr-adevăr izbitor erau ferestrele , înconjurată de lungi şi late uşi-ferestre, pe culisante, camera din mijloc, cea ieşită din planul pătrat al casei, avea trei pereţi de sticlă, clădirea toată părea o vitrină întreruptă din loc în loc de sapte colonete răsucite. — Ce vrei, mă omule, să stai ca în expoziţie cu vînzare ? ziceau vecinii. — Şi ce-i cu asta ? Ce, am ceva de ascuns ? Las’ să mă vadă oamenii şi ce mănînc şi cu ce mă îmbrac şi cum îmi omenesc oaspeţii. — Măcar la dormitor puneţi transperante, că ruşinezi femeia. — De aşa ruşine să aibă parte muierile voastre. Să vă fie vouă ruşine că la 60 de ani sînteţi nişte bieţi cocoşi penzionişti cu creasta bleagă. la uitaţi-vă aici ! Şuşnik baci îşi umplu plămânii cu aer, se umflă şi se încordă pînă i se conturară pectoralii de piatră şi bicepsii ca ciocanele-Rise şi in ochii vineţi-cenuşii i se îngustă o lamă lungă ca tăişul custurilor călită de el altădată. — Straşnic bărbat ! Ai fost luptător ? — Am fost ! Te prinzi cu mine? Păi ce credeţi voi? Cei trei oameni care se rezemau acum de gard să-l privească nu credeau nimic, îl priveau pur şi simplu cu admiraţie. Cu o tristă admiraţie. — Ce de străini prin părţile noastre. Deşi chipul ăstuia parcă l-am mai văzut, omul nu e de pe aici. Ultimul venit era un bărbat de vreo 40 de ani, foarte voinic, cu faţa încordată şi bătăioasă. — Asta-i pus pe treabă, nu glumă. Te pomeneşti că e noul maister la hala de turnare. O fi venit de la Reşiţa. Nu cumva are de gînd să-i ia locul lui Stoia ? Cum mi-a luat el locul mie. Să vadă şi el ce bine-i. Dar ăsta pare dintr-o bucată. Mai păşi o dată cu scara. Frau Suşnik a treia şezu o vreme pe bancă în faţa grădiniţii şi de cite ori păşea el cu scara de la o scîndură la alta, strîngea ochii. El pipăia parcă scîndura, apoi aducea și celălalt montant. îi plăcea să se prefacă doar ca s-o sperie, că nimerește alături. Ea îi strigă să aibă grijă. El se bucura de frica ei, mai ales știind că nu-i e cu adevărat frică. Iar ea era sigură că el nu va cădea. Hîrjoană tîrzie şi blinda ca vîntul de septembrie printre frunze şi brînduşe. Prima nevastă ii născuse un copil mort. Fiind foarte lacomă, lehuză, se apucă să fiarbă un cazan de tăieţei cu varză. Şi înfulecă pînă plesni. A doua plîngea într-una. El glumea şi venea cu prieteni, ori nu venea zile în şir. Ea plîngea de cum deschidea ochii pînă noaptea tîrziu. Suşnik baci o găsea bocind, ba că-i visase beat mort, ba că fusese cu altele. Şi de ceea ce îi era frică nu scăpa. Nu pentru că a-ţi fi frică de ceva sau pentru ceva atrage după sine funeste consecinţe, ci invers, ţi-e frică pentru ceea ce nu eşti în stare să stăpîneşti. Paguba e o căţea rea, simte pe cel care se teme, cel care se teme nu are cu ce să sperie căţeaua şi paguba întărîtată muşcă. Şuşnik baci îi scotea degeaba de prin buzunare şocolăţi, jurubiţe de mătase şi basmale colorate, că ea plîngea şi de amar şi de bucurie. Fiindcă nu mai putu îndura gîndul că-1 pierde, dădu divorţ şi prinse şi prinse, de judecătorii nu ştiau ce să-i mai facă. Ţi se rupe inima să vezi o femeie gravă şi grasă plîngînd. La motivare nu ştiu ce să spună. O suceau în fel și chip, doar or scoate ceva de la ea. • •• MAIA BELCIU • •• DUPA-AMIAZA FOȘTILOR CAMPIONI — Bine, femeie, dar ce-i reproșezi ? — Are, abia izbuti ea să ingaime printre sughițuri, are 49 la ghete ! Și pun-te iar pe plîns. Judecătorul amuți și se gîndi mult și serios. — Ei, drace, asta da, motiv de divorț. Nu poți obliga o femeie să trăiască toată viața cu un bărbat care poartă pantofi numărul 49. Da, sigur. Cite necazuri se ivesc dintr-un pantof 49 ! Să stai să-i cureţi în fiecare zi, te rid vecinele că ai bărbat cu aşa picior. Pe urmă, altceva e cînd îţi dă un picior cu, hai să zicem, 44 cel mult, fără să mai socotim ce urme lasă pe covor un picior 49. Şi ce urmări poate avea un dans cu asemenea partener. — Te joacă ? — Mă joacă, de cîte ori se ciupeşte, hohoti Frau Şuşnik a doua. Aşa că se admise desfacerii căsătoriei din vina soţului pirat. Frau Şuşnik cea care şedea în faţa grădiniţei pe bancă era a treia nevastă, îl luase de 30 de ani şi-i făcuse 8 copii. Era măruntă, rotundă, bună, cu faţa roză şi întinsă, cu trei gropiţe şi cu aerul unei bătrine fetiţe care primeşte încă într-ascuns scrisori de la băieţi. Şuşnik baci — chiar dacă mai umbla pe la fetele din Gai — nu mai putea după ea. Cînd îi văzu pieptul bătăios, numai piatră, repezit în afară şi lama din ochii îngustaţi, Frau Susnik a treia îşi aduse subit aminte că trebuia să pună aleţelul la dospit, să ude muşcatele, să dea la pui, îşi adună şorţul în care se îngrămădiseră la somn doi pisoi siamezi afumaţi şi se strecură uşoară pe sub mînîa soțului ei căruia îi zîmbi, nu se știe de ce, complice și mai privi înapoi încurcată, de parcă iar ascundea în sin o scrisoare de la vreun băiat îndrăgostit. — Nu mă prind ! răspunse maisterul cel străin. Pentru că eu sînt în formă, iar dumneata ești prea bine hrănit. Mi-ar fi frică să nu te apuce vreun cîrcel la inimă. Şuşnik baci se făcu negru. — Eu am fost campion naţional la lupte greco-romane. Să vii în casă să-ţi arăt... — Şi eu am fost campion naţional la lupte greco-romane. Şuşnik baci aştepta explicaţii Băiatul cel trist îndrăzni. — Eu am fost campion naţional la nataţie juniori. Celălalt, flăcăul cu constumul îndelung purtat, uşor Intimidat, spuse foarte încet: — Eu am fost mulţi ani campion la categorie grea. I-am doborît pe Zapory şi pe Idaho şi ziarele din toată lumea se dădeau în vînt după fotografia mea. Suşnik baci fu atît de mirat îneît uită să-l întrebe de vîrstă. Pe Zapory și pe Idaho îi doborîse și el cu treizeci de ani în urmă. Băiețandrul cu doliul pe mînecă nu ținu seamă de uimirea lui și zise cu amărăciune : — I-am dat concurentului meu în dimineața întrecerii coprul în ciocolată, deși știam că voi învinge. Trebuia să nu mă gîndesc o clipă că voi pierde. Cînd eziți, pierzi. Dar tot eu i-am spart capul notarului care mîncase banii văduvelor de război, — se grăbi el să adauge. — Eu i-am scos pe cîțiva din lot — zise maisterul cel străin. Eram sigur că voiau s-o întindă, dar n-aveam dovezi şi atunci le-am tras o poveste cu morala. Şi cine nu poate fi agăţat pe o chestie cu morala ? El nu păţeşte nimic, dar tu scapi de concurenţă pentru o vreme. Suşnik baci se mai limpezi. — Da, mi s-a întîmplat și mie. Pînă să dovedeşti pe umil că e de rea credință, el continuă să-și facă mendrele. O chestie cu morala nu face rău la nimeni, dar, vorba dumitale, îl scoţi pentru o vreme din lot. Ţăranii de la „unelte agricole" se întorceau din vale şi opriră iar în faţa casei. Cel cu falca umflată şedea mai într-o parte ruşinat, ceilalți se codiră, cel mai tînăr zise : — Parcă ar fi mai bine să băgaţi tămîii. Are să îngheţe la noapte. Şuşnik bac! se făcu foc. Ţăranul mai adăugă : — Şi agronomul ne-a sfătuit să mai aşteptăm cu cucuruzul. Cînd o trece frunza dealul, pămîntul are căldura lui şi nu-i mai pasă, chiar dacă dă un suflet de îngheţ. Tocmai cînd Ion Robert Susnik vru să-i trimită la mama nevoii, se apropie de peste drum, parcă dinspre linia ferată, ori de către cimitir, un bărbat voinic cu păr alb, cu ochii albaştri, uşor cherchent și zise : — Bună vremea. Ia uite ce de lume! Eu am fost campion la găluști de prune. Cîte optzeci mîncam şi-i rămîneam pe toţi. Ţăranii plecară în sus spre pod, cei de la gard se rezemară mai departe gînditori, cu privirile duse undeva către dealurile luminate de soarele filtrat şi gălbui ca o candelă. — De ce nu te ţii de ei să-şi samene porumbul ? Oamenii au venit după un sfat. Ce-s vorbele astea, „Cînd o trece frunza dealul"? Cine a mai văzut ca la vremea asta ei să nu-și samene cucuruzul ? Ce-i dacă a înghețat acum doi ani cînd l-ai silit tu să-l samene ? Fostul campion la găluște se pare că țintise bine. — Lua-te-ar !... Sușnik baci se întoarse înfuriat şi făcu un pas larg cu scara cît să cuprindă două scînduri. Dar pentru că era supărat şi pentru că, oricît ar fi păşit de larg, nu putea cuprinde a doua seîndură, se întîmplă ceva inevitabil şi grav şi pe urmă o vreme nu se mai întîmplă nimic. Astfel că brîul cu praf de mătase rămase netras. De aici încolo vom pîndi delirul unui bătrîn campion pentru că nu se poate intra chiar pe toate făgașele creierului brăzdat cu varice gata să plesnească. Cineva trase perdelele largi și înfoiate. După-amiaza se strecură îm cameră, slabă, ca de miere îndoită cu lapte. Patul ședea pe un podium, la vedere. Marile culisante alunecară şi foştii campioni intrară pe acolo, unul după altul. Tîrziu veni şi bătrînul uşor cherchelit, fostul campion la găluştt cu prune şi încercă să-i stirnească pe ceilalţi. — Nu-i frumos să pensionezi un bărbat în puterea vîrstei, care mai poate munci. După ce ai fost zeci de ani primul în hala de turnare să te pună preşedinte la „Unelte agricole". Ce să faci cu puterea, cu toată puterea asta ? Să joci biliard, să sapi în grădină ? Suşnik baci vru să le explice oaspeţilor ce mai poate face un bărbat pensionat care se simte încă în putere, dar se întîmplă ca tocmai atunci să moară. Se pregăti deci să se lase dus cu onoruri la locul de veri. Ia uite ce mutre lungi ! Şi ce discursuri ! Află că ei apreciau totuşi că lockout-ul din 38 fusese susţinut de el, de Menotti şi Strungă. Foştii campioni însă nu se lăsară şi interveniră chiar şi la înmormîntarea lui, adică acolo unde el era cel sărbătorit cum nu-l sărbătoriseră în viaţă niciodată. Pentru că avusese el grijă să facă una groasă şi lată şi iar nu-l mai sărbătoreau. Foştii campioni spuneau că lucra singur pentru că el se credea mai deştept decit toată lumea Directorul se băgă peste foştii campioni şi le spuse că Ion Robert Şuşnik fusese totuşi un om mare, că nu toţi oamenii pot fi măsuraţi cu aceeaşi măsură şi că trebuia să se ţină cont că acesta purta 49 la pantofi. Atunci se făcu un fel de melee şi toţi sportivii de la cluburile în care fusese el membru se repeziră să-l ridice pe umeri şi nu ştim cum se întîmplă cu luptătorii se aşezară toţi pe dreapta şi erau cam de doi metri fiecare şi înnotătorii se aşezară toţi pe stingă şi erau cu toţii foarte mărunţi. Făcură ce făcură, îl răsturnară și el rămase cu gura căscată și-l pomi un rîs teribil pentru că-și aminti de falca englezului și știa că pînă la urmă n-o să fie nici pe-a unora nici pe-a altora. Frau Susnik vru să tragă la loc perdelele ca să nu-l supere lumina, el îi făcu semn că nu-l supără. Ea se retrase. El îi privea amuzat pe foştii campioni. Aceştia spuseră că da, se întîmplă, că poate nu trebuiau să fie atît de severi, pentru că omul face şi lucruri bune în viaţă şi totul este ceea ce rămîne să tragă mai greu în cumpănă. De jur Împrejur, departe, spuzeala galbenă-verzuie trecuse de jumătatea pantei. Sus pe culme, un dres mare, rotat, ameninţa să păşească temerar şi singur înverzit peste muchea golaşă a dealului. Foştii campioni se mai foiră o vreme pe scaune şi plecară prin ferestrele larg deschise spunînd că se vor mai întoarce. Desene de ILIE CIOARTA PAGINA 4 • MULT MAI BINE E mult mai bine să ai frunze mult mai bine să rămîi undeva plin de frunze undeva în conturul tău de răcoare Sigur nu mai poţi să citeşti cărţi portocalii nici să te aşezi picior peste picior pe o bancă nici să-ţi pui pălăria alături şi nici să desenezi cu creta pe asfalt. Dar cînd ploile te îngreunează prea tare poţi să te scuturi încet şi să porneşti pe străzi şi în urma ta rămîne o pată imensă rotundă in centrul căreia poţi să-ţi laşi pălăria ca pe un fruct ud. • ADRIAN PĂUNESCU APĂ ŞI ROUĂ Nimeni, numai rouă mă aude şi apa mă aude şi forţa lor de a veni mereu, apa şi rouă mă mai aud, ele, privirile pămîntului care nu-l părăsesc, apa şi rouă nu-l părăsesc, niciodată, roiul lor tentacular şi senin pătrunde-n toate formele pămîntului apa şi rouă intră în temelia noastră, din apă şi rouă sîntem făcuţi, apă e osul blînd îngheţată în polul cărnii, apă e carnea fraged încremenită sub ochiul cerului Rouă e faptul de a auzi, rouă e faptul de a privi, rouă e faptul de a pipăi, apă e faptul de a gîndi, apă e unghia, rouă e faptul de a întinde braţul în aer, apă e faptul de a te naşte gol dintr-un pîntec sfînt într-o zi, gheaţă e faptul de a te cheltui, rouă e faptul de a trăi. Apă e pasărea care-şi cloceşte gheaţa pe care a pus-o în ouă, totul e apă, rouă e restul, apă şi rouă, apă şi rouă. • URSULA ŞCHIOPU POEM DE NOAPTE Noaptea mă împresoară necunoscute oşti, Cu lăncii mari de cîntece străvechi Aleg un cal cu ţinta albă-n frunte Şi ne pornim spre inima de munte, întors în sine, timpul îşi revarsă Pomii bătrîni şi ierbile perene, Calea lactee, albă de nisipuri Ce nu se-nchină curgerii eterne. O aplecare simt, adîncă, Spre marele ciclu al vieţii... Pe la răscruci pietrele mă învaţă Să citesc în stele şi să nu-mi fie teamă, Lăstarele mă învaţă Să citesc în anotimp şi să nu şovăiesc niciodată. Căpeteniile oştilor mă îndeamnă Să citesc în urme, să cint. îmi arată apoi izvoarele clare : Sînt toate ale tale ! îmi spun nocturnele oşti. Ecoul repetă .. ale tale .. Cu sunet vibrînd de metale. Tîrziu, înspre zori Oştite intră tăcute în trecut, Calul meu cu-o ţintă albă în frunte Aşteaptă, atent. Iar eu descalec Să întîmpin soarele Peste prezent. DIALOG CU PIETRELE Spune, soră piatră, spune, mă poartă Pe fir de ape freatice, neliniştite, în geologia mea Prin şisturi, prin feldspad şi ozocherite. Ce e sub rocă ? Argile, pirite. Mai jos ? Lave răcite, Numai roci şi oseminte. Sînt ei, bătrînii. Cu cite-un bănuţ, în lespedea mîinii. Mai jos ? E bazalt, un templu păgîn, Marmuri, coloane, Vai ce multă piatră... încrîncenată... Roca mamă Cu peşteri şi urme de focuri... Blocuri de sare, granit, Pieptenul unei femei ce a murit — Era timp de furtună Şi ea aştepta... Nu mai pot săpa. COLOANA INFINITĂ Mi-am dăruit din miezul întretăiat multiplu Un arc întors de rocă tinzînd spre infinit, Prin care magma vremii albastră își revarsă Eterna-i vastitate, voindu-se granit. Cînd s-a cerut din lumea clădită-n multitudini De fete plane, rupte cu palmele din soare, Vorbea prin aliaje chemarea legendară. Un şarpe viu, fantastic, s-a pregătit să zboare. Veni încremenirea, cu solzii stilizaţi, Sculptată în aramă, viu ritm şi armonie Coloana-şi lasă umbra întoarsă peste lut Să-şi recioplească forma şerpuitoare, vie. • BARTALIS JÁNOS DE LA ŞAPTEZECI LA OPTZECI Cît mă dor azi ! mă dor de-o sută de ori mai mult dispărutele zile, zburatele roiuri, sărutul de miere. Inima cum mi se zbate gîndind la trecerea zilelor, la serile fără lumină, cu stele stinse ! Acum mi-ar trebui mai multe Florii. Veniţi, veniţi, luni mari de lumină ! Deschideţi-vă azi, trandafiri, şi voi, crini, cît nu e tîrziu, cît încă e vreme ! De la şaptezeci la optzeci. O, se mai trăiesc un avînt uriaş {poate ultimul ?} şi focul să mi se aprindă din nou pe crestele munţilor, şi sîngele cald al inimii mele să înroşească flacăra însăşi fîlfîind în steag, peste lume. De la şaptezeci - la optzeci. O, încă o dată ! O singură dată ! Să se trezească miracolul flăcării-n mine, să crească apele primăverii în amurgul vieţii pentru tot ce nu mi-a fost dat în timpul sterp ce-a trecut, să prindă contur, împlinindu-se, nălucile vîntului. In românește de VERONICA • GAZETA LITERARĂ