Gazeta literară, iulie-decembrie 1966 (Anul 13, nr. 27-52)

1966-07-07 / nr. 27

Vladimír Colin: „Viitorul al doilea“ Spaţiul şi timpul ar râmi­ne fără îndoială noţiuni goale sau reci întrupări ale fanteziei In literatura de anticipaţie, dacă scriitorul care le străbate n-ar izbuti să sugereze esenţa morală în diversele ei întru­pări posibile. Faptul se mai întîlneşte încă destul de des în unele cărţi circumscrise ge­nului. Literatura de anticipaţie a lui Vladimir Colin continuă însă a se profila în lumina caldă, învăluitoare a unui u­­nivers profund uman, încărcat de sensuri morale, aşa cum remarcau unii critici care s-au ocupat de cărţile sale ante­rioare. Căci Vladimir Colin nu e numai un foarte inventiv plăsmuitor de forme şi de cu­lori, a căror forţă plastică se impune cu o deosebită preg­nanţă şi putere de convinge­re (amintim printre altele re­vărsarea coloristică, imagismul de o plasticitate euforică din «Cetatea morţilor“ sau „Lna­­ga"), dar şi un iscusit creator de tensiune, o tensiune drama­tică, autentică — fiind suportul acelor urzeli de forme şi cu­lori ce alcătuiesc universul nou al scrierilor sale. Pe fundalul apocaliptic, de dimensiuni uriaşe sau minuscule, al unei naturi pe cit de neobişnuite pe atît de convingătoare, apare totdeauna o proble­matică umană diversă, fie că e proiectată in viitorul cel mai depărtat, fie în trecu­tul istoric. Căci în ultimul său volum de povestiri Vladimir Colin forţează şi îndepărtează limitele timpului, acesta deve­nind o axă pe care, cu o ex­presie a autorului, »se poate circula în voie". Timpul, acel obstacol invizibil, inatacabil, căruia omul nu i se poate îm­potrivi, aci e îmblinzit, supus. Eroii ultimei sale cărţi au în­suşirea de a putea sări aşadar barierele epocilor, de a se cu­funda în apele trecutului, pen­tru a-l retrăi cu o intensitate cel puţin egală cu aceea a cli­pei prezente, sau de a face salturi miraculoase în viitorul cel mai îndepărtat. Întîmplări­­le închipuite se remarcă prin­­tr-o reală, printr-o cuceritoare vervă imagistică, a cărei di­mensiune picturală atinge u­­neori virtuozitatea — de pildă acea paletă bogată de culori în continuă mişcare prin care se comunică beţia vizuală şi auditivă trăită de Vernon, după ce a mincat din ciuperca otrăvită, m­aga, sau descrierea lumii fragile, colorate şi duios de ridicole de pe planeta al­bastră, unde deosebirea dintre regnuri este foarte mult ate­nuată (»Intilnirea“). Dar, în ciuda acestor universuri di­verse, cu forme atrăgătoare sau ciudate, de culori ameţitoare în bizară concordantă cu sune­tele care izbesc şi Incintă, ceea ce se reţine cu deosebire şi ceea ce converteşte la viaţă artistică autentică dansul a­­cesta al volumelor şi al culo­rilor rămin problematica u­­rb­ană, mereu prezentă, densi­tatea ideilor, concordante cu evoluţia armonioasă a omului. Povestirile lui Vladimir Colin aduc în prim plan un univers moral distinct, in centrul preo­cupărilor sale se află investi­garea sufletului omului, al o­­mului cu mintea iscoditoare, dornic să cunoască și să des­copere legile noi ale materiei, chiar dacă pentru asta plăteşte tribut greu, propria sa viată („Ultimul avatar al lui Tris­tan“, „Oneiros"). La un capăt sau la altul al osiei timpului se proiectează, în decoruri ne­obişnuite, dar organic legate de substanţa artistică a scrie­rilor sale, oameni care caută fericirea, care se iubesc, care plătesc pentru păcatele stră­moşilor, de care ei înşişi se simt străini sau care stabilesc relaţii cu alte vieţuitoare raţio­nale, venite din alte galaxii, intr-un emoţionant gest de so­lidaritate. Aşadar, pe axa mo­bilă a timpului se perindă po­vestea dramatică a evoluţiei unor sentimente omeneşti, a unor precepte morale etice şi sociale, aşa cum autorul şi le-a imaginat, cu vervă, cu gravitate sau cu umor. Oricare dintre povestirile de faţă se înscrie într-o tonalita­te umană, caldă, învăluitoare, parcurgînd gama unor aspira­ţii sau sentimente convingă­toare, mergînd pînă la tragica realitate a setei de cunoaştere a făpturii umane care se cere scump plătită. .Undeva un om, e un imn închinat inteligenţei şi raţiunii, după cum „Intâlni­­rea“ vorbeşte despre solidari­tate, iar „Giovanna şi Îngerul" despre dragoste şi fericire. U­­niversul creat de autor devine astfel, în ciuda neobişnuitului său, apropiat şi familiar şi un suflu de autentică vibraţie străbate aceste povestiri des­pre trecut şi viitor, veritabile poeme dedicate omului, stăpîn al viitorului. Eugenia TUDOR Victor Kernbach: „Umbra timpului“ Umbra timpului e un mic ro­man de aventuri, cu implicaţii de utopie socială şi ştiinţifică, înte­meiat pe paradoxul einsteinian (privitor la diferenţa dintre tim­pul terestru şi cel cosmic), des utilizat astăzi In literatura de anticipaţie, sesizat insă, intuitiv, şi intr-un vechi basm românesc de inedite frumuseţi, ca Tinerele fără bătrineţe ti viaţă fără de moarte. Ideea, extrem de gene­roasă, deschide porţi largi fante­ziei creatoare, îngăduind dezba­terea, in spirit dialectic, a nu­meroase probleme de cea mai diferita speţă. In cartea lui, Vic­tor Kernbach Înlesneşte confrun­tarea dintre exponenţii civilizaţiei aproximativ contemporane nouă şi realităţile proprii (in viziunea scriitorului) viitorului Îndepărtat: doi cosmonauţi (românul Bucur şi germanul Wolfram), plecaţi de pe Terra în penultimul deceniu al secolului al XX-lea, se reîntorc pe planeta natală după cinci mii de ani pămînteni. Fiziologic, ei se află la o vîrstă apropiată ce­lei avute la lansarea lor în spa­ţiile intergalactice. Omenirea însă a parcurs, între timp, ore întregi, ajungînd la un stadiu de evoluţie de-a dreptul fantastic. Romanul nu e altceva decit înregistrarea succesivelor sentimente care-i în­cearcă pe cei doi cosmonauţi în contact cu această lume nouă, descrierea formelor de civilizaţie atinse de umanitate (cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii), interpretarea lor din unglsi filozofic şi social. Perspectivii e, inevitabil, utopică, dar Victor Kernbach are meri­tul de a o face plauzibilă, în sensul că amănuntele oferite ci­titorului (acceptată fiind­ conven­ţia) nu sunt îndeobşte, prin ra­portare la context, şocante. In cinci mii de ani, faţa planetei s-a schimbat, societatea a trăit mu­taţii structurale, radicale, viaţa, în ipostazele ei superioare, e la pragul perfecţiunii, omul a deve­nit stăpîn nu numai al legilor naturii înconjurătoare, ci şi al universului. Tabloul e paradisiac. Peste tot sunt flori ornamentale şi păduri, se respiră aer proas­păt, locul vechilor aşezări tenta­culare l-au luat oraşele subterane şi alpine, axa Pămîntului e corec­tată, continentul antarctic nu mai e acoperit de zăpezi, călătoriile se fac cu racheta, cultura e în­magazinată în enciclopedii ci­bernetice, se scrie prin conectarea la tîmple a unui emiţător, sis­temul de comunicare a gîndurilor e telepatia dirijată, organismul poate fi reîntinerit, durata vieţii e sensibil prelungită, maşinile se autoreproduc cînd ajung aproape de uzură, oamenii prepară sin­guri pentru hrană sinteza orga­nică, trei sferturi din activitatea umană e gîndire eliberată, mate­ria (cum spune Bucur) „s-a or­ganizat în conştiinţa de sine“, so­cietatea e „un organism fără ma­ladii interne“ etc. Dispărind con­diţiile obiective şi subiective ale alienării, omenirea a atins stadiul lui „homo sapiens humanior“, cînd o serie de concepte curente încă astăzi nu mai pot fi recep­tate, în adevăratul lor înţeles a­­fectiv, nici măcar cu ajutorul creierilor electronici şi al studiu­lui arhivelor istorice. Concurenţa, gloria, războiul, cearta, ruşinea, tribunalul, parazitismul, angeli­cul, uluitorul etc., morala însăşi, ca noţiune, aparţin unui trecut foarte îndepărtat. In contact cu atari realităţi, cei doi cosmonauţi („paleoastro­­nauţi“) trăiesc intens sentimen­tul uimirii, al îndoielii, al setei de cunoaştere, al sublimului. Ei vin însă cu zestrea psihologică a aşa-numitei „antichităţi lucide“, sunt încă robi ai unor prejude­căţi (mai ales Wolfram) şi ai unui mod de a gîndi relativ ana­cronic. Peste ei pluteşte din cînd în cînd, mai stăruitor sau mai fugar, „umbra timpului“, adică amintirea vremurilor pe care le reprezintă, împiedicînd adaptarea totală la noile împrejurări. Cu­nosc, de aceea, senzaţia deznă­dejdei şi a singurătăţii, a invi­diei şi a nostalgiei, a dorului şi a satisfacţiei, a ruşinii şi a plictisului, emoţia dragostei, a­­tracţia naturii, rămînînd, în con­tinuare, firi temperamentale di­ferite, aşa cum vor fi fost şi cu cinci milenii înainte. Indivi­­dualizîndu-i, prin antecedente biografice şi mai cu seamă prin trăsături caracterologice, Victor Kernbach a izbutit să le dea amîndurora personalitate. N-aş spune acelaşi lucru şi despre oa­menii „epocii galactice“. Cu ex­cepţia unor deosebiri de ordin mai degrabă exterior decît spiri­tual, aceştia nu se disting a­­proape prin nimic aparte, suge­­rîndu-ni-se astfel ideea de loc surîzătoare că umanitatea ar tinde spre nivelare, că în viitorul ideal particularităţile individului ar dispărea, că preocupările lui nu s-ar delimita decît formal. E drept că, la un moment dat, pro­zatorul ne prezintă un poet, apoi un constructor de „oraşe foto­­nice“ sau pe nu ştiu care mem­bru al Consiliului academic. Ima­ginea lor nu se imprimă însă în memorie, aşa cum cele două fe­mei de care se îndrăgostesc Bucur şi Wolfram nu se diferen­ţiază una de alta decît prin cu­loarea părului. Ceea ce, chiar in­tr-o naraţiune ştiinţifico-fantas­­tică, e, totuşi, de neînchipuit. Că autorul putea rezolva şi atari ecuaţii, nu încape îndoială. Car­tea e prea bine scrisă, prea ri­guros arhitecturală, pentru ca în­cercarea de a crea individualităţi vii şi din exponenţii epocii ga­lactice să nu fi izbutit. Se pare însă că o asemenea intenţie n-a existat, nu virtual, ci deliberat. Mai ales In anii de după război, popularitatea literatu­rii numită de science-fiction (neînregistrată aproape de loc în vechile istorii literare) sporește vertiginos, genul impunîndu-se ca obiect al unor numere speciale din impor­tante reviste de cultură, cum este Europe, sau ca tema a unor prestigioase colocvii internaţionale. Am în faţă o carte care ne edifică asupra modului cum el a­ evoluat în cuprinsul uneia din marile literaturi ale lumii, realizare editorială datorată prozatorului Ion Hobana, întreprin­dere de anvergură, necesitînd erudiţie în materie şi gust literar ales. Cartea de care e vorba, sub un titlu cam­anodin, de reportaj oarecare, închide pagini de natură să procure o emoţie estetică superioară, cele mai multe ve­nind pentru întîia dată sub ochii cititorilor de la noi. Nu este o antologie propriu-zisă această retrospectivă a anti­cipaţiei franceze (cum o subintitulează autorul), ci o quasi prezentare critică ce suplineşte însă şi rostul unei anto­logii prin mulţimea şi dimensiunile întinse ale textelor cu care comentariul e ilustrat. Sensul vastei reconstituiri, care începe cu autorii de utopii satirice şi poetice din secolele XVII şi XVIII (Cy­rano de Bergerac, Voltaire, Restif de la Bretonne), pentru a ajunge la scriitori afirmaţi în ultimul deceniu postbe­lic (Jean Paulhac, Michel Demuth ş. a.) este de a dovedi o dată mai mult vitalitatea unui gen literar de sine stă­tător, manifestată atît în diversitatea formelor sale stilis­tice, cit şi în marea lui vechime (ce ar urca, după unii co­mentatori citaţi de I. Hobana, pînă în anumite pagini vi­zionare din Vechiul Testament). Atît de bogatul material literar îndeamnă la meditaţie asupra originii şi caractere­lor acestui sector al literaturii, aflat astăzi în atenţia unui public care devine din ce în ce mai numeros. „Literatură de anticipaţie“, „ficţiune anticipativă“, „li­teratură ştiinţifico-fantastică“, iată alăturări de termeni ce mărturisesc din capul locului că avem de-a face cu o realitate estetică ieşită din confluenţa unor elemente de sens divergent, şi primul fapt ce trebuie elucidat ar fi de a vedea care este natura intimă a raporturilor dintre ele şi în primul rînd dintre cele două entităţi fundamen­tale : poezie şi ştiinţă. E limpede că o operă de science­­fiction poate să atragă categorii întinse de cititori (şi-i va atrage cu siguranţă !), preocupaţi să afle cum va arăta lu­mea peste un mileniu, ce înfăţişare va­ avea relaţiile sociale, civilizaţia tehnică Ş.a.m.d. — şi, luînd cunoştinţă de aceste fapte, ei vor trăi un sentiment de satisfacere. Dar reprezintă acesta o emoţie estetică ? Desigur că nu, ci abia una de cunoaştere, sinonimă, la urma urmei, cu aceea pe care i-o procură neofitului lectura unui manual de ştiinţă popularizată. Rezultă că tema ştiinţifică e necesar să se asocieze unei teme poetice, ba chiar să se subordo­neze acesteia care, ea singură, poate salva opera de peri­mare. Lipsa de vigoare artistică a industriei de „Science­fiction“, categorie în care se înscriu şi multe din broşu­rile publicate în colecţia revistei Ştiinţă şi tehnică, aici îşi are explicaţia. Dar situaţia poate fi ilustrată şi în sens in­vers. Cele mai multe anticipări ştiinţifice din opera lui Jules Verne şi-au găsit întruchiparea la puţine decenii după moartea scriitorului, ba chiar e straniu să constaţi (în schiţa inclusă in culegere) că descoperiri intrate deja în deprinderile noastre curente, precum transmiterea ima­ginii la distanţă, radio-ul, folosirea energiei solare etc. el le vedea făcînd parte din recuzita vieţuitorilor de peste toc­mai un mileniu ! Şi totuşi farmecul cărţilor lui Jules Verne rămîne aproape intact, pentru că el vine din altă direcţie. Pe cine ar mai interesa astăzi povestea călătoriei subma­rine a vasului Nautilus dacă nu ar exista — dincolo de faptul imaginării unui vehicul neobişnuit — poezia peregri­nării prin lumile subacvatice şi mai ales aceea care încon­joară figura enigmatică a căpitanului Nemo, prinţul soli­tar, dezamăgit de imperfecţiunea umană şi socială, erou romantic rătăcitor, evadat din civilizaţia epocii lui şi construindu-şi singur un univers aparte ! Care e atunci, în aceste scrieri, rolul „ştiinţei“ ? Sigur că nu acela de a ne face să întrezărim cu o clipă mai de­vreme soluţionarea unor probleme ale civilizaţiei practice, nici măcar acela de a schiţa înfăţişări plauzibile ale so­cietăţii viitorului — ci numai să potenţeze starea de vis, imaginaţia poetică, fantezia. Orice operă autentică din această categorie tinde să afirme un simbol revelator, să dezvolte o parabolă — de semnificaţie filozofică, poetică sau umoristică — acestea fiind de altfel şi principalele direcţii ilustrate de retrospectiva anticipaţiei franceze de la care au pornit consideraţiile noastre. In felul acesta, literatura de „science-fiction“ dobîndeşte valori estetice de sens major, mereu reînnoite prin interferarea continuă cu numeroase alte forme literare. In unele povestiri din culegere factorul ştiinţific are o Ion Hobana cronica literară„Viitorul a început ieri“ greutate minimă, precumpănitor rămînînd elementul fan­tastic şi legendar, ca în tulburătoarea nuvelă filozofică şi pehuzii a lui J. H. Rosny­aîné, scriitor pe care René Laiou îl consideră „un mare romancier de imaginație“. Faptele se petrec într-un trecut îndepărtat, mitic, în era tribală, „cu o mie de ani înaintea aglomerării civilizatoa­re din care au izvorît Ninive, Babilon, Ecbatana“ ; unul din popoarele nomade întîlnește, în drumurile sale, o stranie îngrămădire de Forme: conuri albăstrii-translucide, cilindri, piramide fosforescente şi avînd toate la bază o stea orbitoare. Spre groaza oamenilor, aceste misterioase forme acţionează ca nişte fiinţe, năvălesc peste ei şi-i de­cimează, arzînd totul în jur. S-ar părea ca „omul avea să piară“ într-o luptă dură şi îndelungată, răpus de Forme (Xipehuzii,) ideea povestirii fiind că „măcelul se poartă între două regnuri“, mineral şi uman, „dintre care unul nu putea să existe decît prin nimicirea celuilalt“. Omul va învinge, pînă la urmă, datorită raţiunii. Alte poves­tiri, ţinînd la fel mai mult de specia naraţiunii fantastice decît de aceea a anticipaţiei ştiinţifice, aduc de asemenea viziuni ale unor epoci străvechi, cuprinzînd fiecare o idee de inestimabilă frumuseţe poetică. Ceaţa din 26 octombrie de Maurice Renard imaginează o transpor­tare a unor contemporani în decorul luxuriant al erei neozoice, unde au viziunea strămoşilor antidiluvieni în­zestraţi cu aripi. Semnificaţia este că „nemuritoarea noastră dorinţă de a zbura" nu e decît „un regret nelămurit.. regretul după aripile pierdute... după paradisul pierdut“, întîlnim şi fantasticul macabru, terifiant (Astrul de groa­ză de Gustave Le Rouge) în descendenţa povestirilor lui Hoffmann sau Edgar Poe, dar mai ales atitudinea umo­ristică cu punctul de plecare în utopiile comice ale lui Swift şi Voltaire. Fanteziile satirice din Contes cruels (A­­fişajul ceresc şi Maşina gloriei) ale lui Villiers de l’Isle Adam, povestirea lui Jules Verne Ziua unui ziarist ame­rican, în 2­089 sau utopia comică Viaţa oamenilor de An­dré Maurois sunt proiectări ale unor realităţi sociale contemporane în spaţiul unor lumi imaginare. Une­ori intenţia e numai de a parodia stilul povestirilor fantastice, ca in această savuroasă farsă galică a lui Tris­tan Bernard intitulată Oare ce vor să ne spună ? Tema, s-a înţeles, este a comunicărilor interplanetare — atît de mult frecventată in anii cînd se emitea pentru întîia oară ipoteza existenţei vieţii pe Marie. Marţienii dau semne că au ceva de spus celor de pe Terra şi atunci are loc ur­mătorul dialog, prin intermediul unei imense coaje de hîrtie, întinsă pe toată Sahara, pe care pămîntenii scriu cu tone de cerneală : „— Ce doriţi ?" La care răspunsul este : „— Nimic“. Alte tone de cerneală, o nouă între­bare: „— Atunci de ce ne făceţi semne?“ Un nou răspuns: „— Nu vorbim cu dumneavoastră, vorbim cu cei de pe Saturn !“. Tot un sens parodic descifrăm şi în Cursa de zece mii de mile de Alfred Jarry (povestea aventurii ne­buneşti a unor ciclişti în întrecere cu un tren­ expres) con­tenind elemente de umor absurd : „Chimistul cu barbă albă ţinea în mină, cu precauţii infinite, o sticluţă con­­ţinind, după cum am aflat ulterior, un rom admirabil, care ar fi putut să fie strămoşul lui Elsen şi pe care-l păs­trase să-l bea singur ; el varsă acest ultim combustibl în focarul locomotivei... alcoolul era fără îndoială prea ad­mirabil: mașina făcu psss... și se stinse". S-ar mai putea vorbi despre satira amară din Copiii umbrei de René Bar­­javel, cuprinzînd o viziune a omenirii după un pos­til prăpăd atomic, și desigur că excursiunea noastră în acest atît de bogat şi divers teritoriu al literaturii de anticipa­ţie franceze ar mai putea continua. Ion Hobană, autor el însuşi de opere ştiinţifico-fantas­­tice, nu a desfăşurat numai o muncă enormă de selectare şi traducere, de organizare a imensului material, muncă de care s-a achitat admirabil, dar şi una de interpretare, comentînd textele şi căutînd să dea o perspectivă istorică asupra evoluţiei genului. Acţiunea sa a tins mai mult către o sistematizare a ideilor decît către comentariul es­tetic, retrăgîndu-se cu discreţie înapoia autorilor selec­taţi, îndeajuns de elocvenţi prin ei înşişi. Vom încheia cu constatarea că efectul cel mai precifiu al naraţiunilor de tipul acelora pe care ni le oferă cartea realizată de Ion Hobană este că ne dezarmează lucidita­tea, transportîndu-ne, chiar şi pentru cîteva ceasuri, în atmosfera spirituală a unei vîrste generoase, dăruită tu­turor mirajelor, vîrstă la care ne gîndim cu nostalgie, dar pe care altfel nu mai avem mijloace să o regăsim G. DIMISIANU PAGINA 2 Adrian Rogoz: „Omul şi năluca“ dorinţa de a ieşi din comun, de a epata, de a trăi (la tensiuni cit mai m­ice) beţia gestului temerar, primejdios, altfel spus, de a se remarca, prin raportare la semeni, ca excepţie de la regulă. Expo­nentul acestui chip de a concepe ideea de thrill, aviatorul Dutch, e convins (cel puţin un timp) de utilitatea unei asemenea filozofii şi o practică în con­secinţă. E unul din motivele (un altul e nevoia de singurătate, con­jugată cu mizantropia) pentru care acceptă oferta industriaşului Somestone de a zbura spre Ve­nus, pe bordul­­navei cosmice „Năluca“. (Pentru el, thrill-ul se reduce, intr-un fel, la viteză şi acceleraţie, iar thrill-ul cosmic, după ce încercase diversele th­rill­­uri terestre, e experienţa cea mai teribilă ce poate fi efectuată). Pe cale de a se pierde în spaţiile siderale, e salvat de o expediţie internaţională (avind ca obiectiv şi ea aventisarea). In sufletul lui (altminteri sfîşiat de nume­roase contradicţii) se petrec unele mutaţii. Dutch descoperă o altă cele mai elocvente, esenţa umană.’ Nu e greu însă de observat că, in ciuda elementelor noi, insolite, ivite in textura epică, tensiunea romanului scade vertiginos în capitolele consacrate vieţii de pe Venus, că ideea de thrill ce­­ se reclama să fie reliefată în di­mensiuni corespunzătoare e, prac­tic, aproape părăsită. Aventura e aici concretizată, din păcate, în date prea exterioare pentru a mai emoţiona la nivelul cerut de împrejurări. La urma urmei, a­­sistăm­ (sau ar fi trebuit să asis­tăm) la înfruntarea (din pers­pectivă, evident, omenească) a două „civilizaţii“, a două întru­chipări diferite ale materiei vii. Dutch (al cărui suflet pare a fi foarte sensibil şi receptiv) nu trăieşte efectiv (potrivit struc­turii lui de făptură pămînteană) evenimentul. M-aş fi aşteptat să-l văd comportîndu-se de fiecare dată ca exponent al speciei u­­mane, oscilînd, aşadar, de la caz la caz, intre uimire şi înţe­legere, între setea de cunoaştere şi neputinţa de a pătrunde mis­ Aventura, senzaţia tare, setea de insolit, evadarea, adică ceea ce americanii numesc intr-un cu­­vînt thrill, pare a fi, la urma urmei, o componentă de bază a aproape tuturor naraţiunilor ştiin­ţifico- fantastice. O exploatează, de altminteri, orice autor de atare literatură, în măsura în care con­sideră aprioric că investigarea unor lumi prin definiţie inedite presupune, în multiple planuri existenţiale şi gnoseologice, si­tuaţii neobişnuite, reacţii sufle­teşti imprevizibile, eroi extraor­dinari etc., climat (volens-nolens) romantic. Că nu e obligatoriu ca vocabela să aibă mereu acelaşi conţinut afectiv e de la sine în­ţeles. In Omul şi năluca, ea de­semnează un mod de a gîndi, ac­ţiona şi visa pe care Adrian Ro­goz îl consideră specific unui a­­nume tineret american, sedus de umanitate decît aceea familiară lui în America. Departe de Păs­mint are sentimentul apartenen­ţei la omenire şi al solidarităţii. Thrill-ul îşi atenuează progresiv vibraţiile iniţiale, aventura pri­meşte valenţe de ordin spiritual, eroul prinde a se „umaniza“, re­devenind ceea ce fusese cîndva, in adolescenţă, adică poet. Zbo­rul îi provoacă asociaţii mitolo­gice, Orfeu se configurează ca zeu tutelar, poezia şi muzica în­cep să-i umple stăruitor existen­ţa sufletească. Procesul e de dezalienare. Ajuns pe Venus, cos­monautul trăieşte, în fapt, con­diţiile celui mai neobişnuit thrill posibil: izolat de celălalt echi­paj (cu care avea doar legături prin radio), supus de unul sin­gur unor nebănuite primejdii, constată că planeta e populată cu monştri, dar şi cu fiinţe ase­mănătoare omului. Numai că aces­tea nu au structură animală, ci vegetală, se hrănesc prin foto­­sinteză, au comportări relativ a­­parte etc. Intre Dutch şi o fată­­floare, dezrădăcinată de el (în sensul concret al cuvîntului), în timpul unei furtuni, se încheagă un mic şi tulburător roman de dragoste, încheiat însă curînd prin moartea venusienei. Salvat, in fine, cosmonautul american se reîntoarce pe Pămînt, dar cu min­ţile rătăcite. Miron (din basmul lui Eminescu) se stingea de dor, cu imaginea frumoasei fără corp în memorie . Dutch piere asasinat din ordinul unuia dintre rivalii săi erotici (acţiunea se petrece în vremurile noastre), incapabil să se readapteze modului de via­ţă american. Romanul ar merita, desigur, o analiză multilaterală, impusă de chiar dimensiunile lui. Şi, fireşte, de varietatea problemelor abor­date. Ca şi de calitatea caracte­rologică a personajelor angrenate în acţiune. S-ar putea comenta, astfel, ipotezele ştiinţifice pro­movate de autor, luîndu-se în discuţie coeficientul lor de vero­similitate şi cu deosebire (ceea ce interesează în primul rînd) măsura în care ele reprezintă, în Omul şi năluca, surse primordiale ale fanteziei creatoare. Mă gîn­­desc, între altele, la structura pe care o are (în viziunea lui Adrian Rogoz) biosfera venu­­siană, la capacitatea fiinţelor ve­­nusiene raţionale de a-şi însuşi cu uşurinţa al doilea sistem de semnalizare terestru, la faculta­tea lor de a se adapta modului de gîndire pămîntean, dar mai ales la felul de a reacţiona al lui Dutch în faţa tuturor acestor realităţi extraordinare. E vorba, în fond, de împrejurări în stare a scoate in evidenţă, in formele terele planetei ce-l găzduieşte, în­tre beţia succesului şi amărăciu­nea deznădejdilor, între temerita­te şi teamă, intre dor şi renun­ţare, acţionînd ca fiinţă raţională, lucid sau pradă impasului, cu simţurile ascuţite, frămîntat de sentimente contradictorii, filozof şi meşteşugar, poet şi aviator, conform, deci, sie însuşi, conştient că e martor şi erou al unor în­­tîmplări ce întrec puterea de în­chipuire a oricui. In locul unor capitole care să releve firesc condiţia morală a unui om aflat în situaţii excepţionale (dar om!), Adrian Rogoz ne oferă pagini după pagini în care thrill-ul e sacrificat gratuit pe altarul infor­maţiei livreşti, niţel cam pe­dante, cu citate din diverşi au­tori şi cu zeci de cuvinte extrase din lexiconul celor mai felurite idiomuri pămîntene, interesante şi instructive desigur, dar nu ab­solut necesare în economia roma­nului. Semne de întrebare ridică iubitorului de literatură auten­tică şi alte personaje. Mă refer, în speţă, la componenţii echipa­jului astronavei „Vulcan“ (un so­vietic, un român, un francez şi un indian). Cu excepţia ultimului, astronom şi filozof, căruia i s-a rezervat rolul de duhovnic, sfă­tuitor şi ghid spiritual al lui Dutch, ceilalţi sînt prezenţe re­lativ convenţionale, sortite a ilus­tra mai degrabă idei decît a re­liefa realităţi caracterologice con­crete. Expresia simbolică (în in­tenţia autorului) a umanităţii reunite, invincibile, solidare, exem­plare, ei ar fi trebuit să consti­tuie, de fapt, o replică la indivi­dualismul cosmonautului ameri­can şi al lui Somestone, aşa cum numele celor două astronave ar fi trebuit să sugereze iradiant două antinomii la rîndul lor ire­conciliabile : Năluca (adică ilu­zia) şi Vulcan (adică efort, mun­că). Eroi apoi, ei înşişi, ai unui thrill cosmic, membrii echipajului internaţional ar fi trebuit să trăiască (vrînd-nevrînd), potrivit structurii lor particulare, educa­ţiei, idealului, apartenenţei so­ciale etc. (date asupra cărora, în treacăt fie spus, romancierul in­sistă mult prea puţin), marea a­­ventură a zborului spre necunos­cut şi a aventisării. Cartea, ca să închei, ar fi putut fi, pornind de la materia epică existentă şi de la intenţii ideo­logice mai nuanţate, un foarte interesant roman de dezbatere a unor probleme în primul rînd e­­tice. Thrill-ul însuşi e o noţiune cu adinei implicaţii morale. „Om“ şi „nălucă“, de asemenea. Aurel MARTIN „ARGEŞ"­„ASTRA" La Piteşti a apărut, zilele­­ acestea, primul număr al revis­tei Argeş. Publicaţie lunară, po­litică, socială şi culturală, ea îşi propune să fie expresia noi­lor realităţi, „durate pe locuri- i­­le unde s-a înfiripat legenda Meşterului Manole, pe locurile legate de întemeierea şi conso­lidarea Ţării Româneşti", să comunice „cele mai înaintate­­ tradiţii populare, istorice şi culturale ale regiunii“. Revista publică, în acest prim număr, un amplu fotore­portaj închinat vizitei conducă­torilor de partid şi de stat în regiunea Argeş, un salut al lui T. Arghezi, o suită de articole privind coordonatele complexe ale cercetării ştiinţifice, o dis­cuţie referitoare la „tradiţional şi modern în arhitectura contem­porană“, materiale cu caracter istoric şi educativ, o pagină des­pre milenarul dans al „căluşa­rilor“, reportaje, versuri (de I. Bănuţă, Cezar Baltag, G. Cris­­tea-Nicolescu ş.a.), proză ,epică (de M. Diaconescu şi Ioniţă Ma­rin), cronici literare (de Marin Bucur şi P. M. Gorcea), comen­tarii critice (de Şerban Ciocu­­lescu), note, recenzii etc. în nu­mărul viitor al Argeşului, T. Arghezi va semna Bilete de pa­pagal. Aproape concomitent, a văzut lumina tiparului, la Braşov, pri­mul număr al revistei lunare cu profil politic, social şi cul­tural Astra. Publicaţia îşi pro­pune să se integreze organic „în eforturile generale îndrep­tate spre dezvoltarea economiei naţionale, a ştiinţei şi culturii, a literaturii şi artei“, să parti­cipe activ „la schimbul de opi­nii care are loc în prezent în ţară în toate aceste domenii, precum şi la confruntarea de idei ce se desfăşoară în lume în problemele culturii“, să con­tribuie „la afirmarea creaţiei li­terare şi artistice originale, în primul rînd din regiunea Bra­şov“, să militeze pentru pro­movarea umanismului socialist şi stimularea diversităţii de stiluri şi de modalităţi artisti­ce, să valorifice şi să continue pe o treaptă superioară tra­diţiile progresiste ale culturii româneşti, cu deosebire bra­şovene, să evidenţieze „as­pecte ale luptei seculare co­mune duse de masele popula­re, fără deosebire de naţiona­litate, pentru progres social“ şi, în mod deosebit, să o­­glindească „frăţia indestruc­tibilă dintre oamenii muncii români, maghiari şi germani, pentru victoria noii orînduiri, pentru înflorirea patriei co­mune“. Revista publică în a­­cest prim număr salutul Comi­tetului regional Braşov al P.C.R., al lui Tudor Arghezi, Zaharia Stancu (în numele Uniunii Scriitorilor), Eugen Je­­beleanu, Ion Pas, C. Daicoviciu, T. Brediceanu, Ion Lupaş, A. P. Bănuţ, Al. Dima, A. Brei­­tenhofer, Balogh Edgár, Szem­­lér Ferenc, o anchetă despre ştiinţă ca dimensiune a epo­cii contemporane, pagini de arhitectură, de teatru, de mu­zică, de cinema, de artă plas­tică, un articol de Gherghines­­cu-Vania despre Blaga şi Ar­­ghezi, un fragment din memo­riile inedite ale lui Sextil Puş­­cariu (Mărturii lingvistice ale continuitaţii), o cronică la Jur­nal de Eugen Barbu, versuri de Gherghinescu-Vania, Bar­­talis János, Werner Bossert, M. Crama ş.a., proză de Radu Tudoran, o pagină închinată poetului grec Nikos Pappas şi poemului său Elegia României, recenzii, note, însemnări pe te­me diferite etc. Salutînd apariţia Argeşului şi a Astrei, colectivul de redac­ţie şi colaboratorii Gazetei li­terare urează celor două reviste succes deplin în realizarea nobi­lelor sarcini ce le revin în o­­glindirea vieţii culturale, lite­rare şi artistice a României so­cialiste, în plină eflorescenţă. G. L. Desen de RADU GEORGESCU ! S. • GAZETA LITERARĂ

Next