Gazeta literară, iulie-decembrie 1966 (Anul 13, nr. 27-52)
1966-07-07 / nr. 27
Vladimír Colin: „Viitorul al doilea“ Spaţiul şi timpul ar râmine fără îndoială noţiuni goale sau reci întrupări ale fanteziei In literatura de anticipaţie, dacă scriitorul care le străbate n-ar izbuti să sugereze esenţa morală în diversele ei întrupări posibile. Faptul se mai întîlneşte încă destul de des în unele cărţi circumscrise genului. Literatura de anticipaţie a lui Vladimir Colin continuă însă a se profila în lumina caldă, învăluitoare a unui univers profund uman, încărcat de sensuri morale, aşa cum remarcau unii critici care s-au ocupat de cărţile sale anterioare. Căci Vladimir Colin nu e numai un foarte inventiv plăsmuitor de forme şi de culori, a căror forţă plastică se impune cu o deosebită pregnanţă şi putere de convingere (amintim printre altele revărsarea coloristică, imagismul de o plasticitate euforică din «Cetatea morţilor“ sau „Lnaga"), dar şi un iscusit creator de tensiune, o tensiune dramatică, autentică — fiind suportul acelor urzeli de forme şi culori ce alcătuiesc universul nou al scrierilor sale. Pe fundalul apocaliptic, de dimensiuni uriaşe sau minuscule, al unei naturi pe cit de neobişnuite pe atît de convingătoare, apare totdeauna o problematică umană diversă, fie că e proiectată in viitorul cel mai depărtat, fie în trecutul istoric. Căci în ultimul său volum de povestiri Vladimir Colin forţează şi îndepărtează limitele timpului, acesta devenind o axă pe care, cu o expresie a autorului, »se poate circula în voie". Timpul, acel obstacol invizibil, inatacabil, căruia omul nu i se poate împotrivi, aci e îmblinzit, supus. Eroii ultimei sale cărţi au însuşirea de a putea sări aşadar barierele epocilor, de a se cufunda în apele trecutului, pentru a-l retrăi cu o intensitate cel puţin egală cu aceea a clipei prezente, sau de a face salturi miraculoase în viitorul cel mai îndepărtat. Întîmplările închipuite se remarcă printr-o reală, printr-o cuceritoare vervă imagistică, a cărei dimensiune picturală atinge uneori virtuozitatea — de pildă acea paletă bogată de culori în continuă mişcare prin care se comunică beţia vizuală şi auditivă trăită de Vernon, după ce a mincat din ciuperca otrăvită, maga, sau descrierea lumii fragile, colorate şi duios de ridicole de pe planeta albastră, unde deosebirea dintre regnuri este foarte mult atenuată (»Intilnirea“). Dar, în ciuda acestor universuri diverse, cu forme atrăgătoare sau ciudate, de culori ameţitoare în bizară concordantă cu sunetele care izbesc şi Incintă, ceea ce se reţine cu deosebire şi ceea ce converteşte la viaţă artistică autentică dansul acesta al volumelor şi al culorilor rămin problematica urbană, mereu prezentă, densitatea ideilor, concordante cu evoluţia armonioasă a omului. Povestirile lui Vladimir Colin aduc în prim plan un univers moral distinct, in centrul preocupărilor sale se află investigarea sufletului omului, al omului cu mintea iscoditoare, dornic să cunoască și să descopere legile noi ale materiei, chiar dacă pentru asta plăteşte tribut greu, propria sa viată („Ultimul avatar al lui Tristan“, „Oneiros"). La un capăt sau la altul al osiei timpului se proiectează, în decoruri neobişnuite, dar organic legate de substanţa artistică a scrierilor sale, oameni care caută fericirea, care se iubesc, care plătesc pentru păcatele strămoşilor, de care ei înşişi se simt străini sau care stabilesc relaţii cu alte vieţuitoare raţionale, venite din alte galaxii, intr-un emoţionant gest de solidaritate. Aşadar, pe axa mobilă a timpului se perindă povestea dramatică a evoluţiei unor sentimente omeneşti, a unor precepte morale etice şi sociale, aşa cum autorul şi le-a imaginat, cu vervă, cu gravitate sau cu umor. Oricare dintre povestirile de faţă se înscrie într-o tonalitate umană, caldă, învăluitoare, parcurgînd gama unor aspiraţii sau sentimente convingătoare, mergînd pînă la tragica realitate a setei de cunoaştere a făpturii umane care se cere scump plătită. .Undeva un om, e un imn închinat inteligenţei şi raţiunii, după cum „Intâlnirea“ vorbeşte despre solidaritate, iar „Giovanna şi Îngerul" despre dragoste şi fericire. Universul creat de autor devine astfel, în ciuda neobişnuitului său, apropiat şi familiar şi un suflu de autentică vibraţie străbate aceste povestiri despre trecut şi viitor, veritabile poeme dedicate omului, stăpîn al viitorului. Eugenia TUDOR Victor Kernbach: „Umbra timpului“ Umbra timpului e un mic roman de aventuri, cu implicaţii de utopie socială şi ştiinţifică, întemeiat pe paradoxul einsteinian (privitor la diferenţa dintre timpul terestru şi cel cosmic), des utilizat astăzi In literatura de anticipaţie, sesizat insă, intuitiv, şi intr-un vechi basm românesc de inedite frumuseţi, ca Tinerele fără bătrineţe ti viaţă fără de moarte. Ideea, extrem de generoasă, deschide porţi largi fanteziei creatoare, îngăduind dezbaterea, in spirit dialectic, a numeroase probleme de cea mai diferita speţă. In cartea lui, Victor Kernbach Înlesneşte confruntarea dintre exponenţii civilizaţiei aproximativ contemporane nouă şi realităţile proprii (in viziunea scriitorului) viitorului Îndepărtat: doi cosmonauţi (românul Bucur şi germanul Wolfram), plecaţi de pe Terra în penultimul deceniu al secolului al XX-lea, se reîntorc pe planeta natală după cinci mii de ani pămînteni. Fiziologic, ei se află la o vîrstă apropiată celei avute la lansarea lor în spaţiile intergalactice. Omenirea însă a parcurs, între timp, ore întregi, ajungînd la un stadiu de evoluţie de-a dreptul fantastic. Romanul nu e altceva decit înregistrarea succesivelor sentimente care-i încearcă pe cei doi cosmonauţi în contact cu această lume nouă, descrierea formelor de civilizaţie atinse de umanitate (cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii), interpretarea lor din unglsi filozofic şi social. Perspectivii e, inevitabil, utopică, dar Victor Kernbach are meritul de a o face plauzibilă, în sensul că amănuntele oferite cititorului (acceptată fiind convenţia) nu sunt îndeobşte, prin raportare la context, şocante. In cinci mii de ani, faţa planetei s-a schimbat, societatea a trăit mutaţii structurale, radicale, viaţa, în ipostazele ei superioare, e la pragul perfecţiunii, omul a devenit stăpîn nu numai al legilor naturii înconjurătoare, ci şi al universului. Tabloul e paradisiac. Peste tot sunt flori ornamentale şi păduri, se respiră aer proaspăt, locul vechilor aşezări tentaculare l-au luat oraşele subterane şi alpine, axa Pămîntului e corectată, continentul antarctic nu mai e acoperit de zăpezi, călătoriile se fac cu racheta, cultura e înmagazinată în enciclopedii cibernetice, se scrie prin conectarea la tîmple a unui emiţător, sistemul de comunicare a gîndurilor e telepatia dirijată, organismul poate fi reîntinerit, durata vieţii e sensibil prelungită, maşinile se autoreproduc cînd ajung aproape de uzură, oamenii prepară singuri pentru hrană sinteza organică, trei sferturi din activitatea umană e gîndire eliberată, materia (cum spune Bucur) „s-a organizat în conştiinţa de sine“, societatea e „un organism fără maladii interne“ etc. Dispărind condiţiile obiective şi subiective ale alienării, omenirea a atins stadiul lui „homo sapiens humanior“, cînd o serie de concepte curente încă astăzi nu mai pot fi receptate, în adevăratul lor înţeles afectiv, nici măcar cu ajutorul creierilor electronici şi al studiului arhivelor istorice. Concurenţa, gloria, războiul, cearta, ruşinea, tribunalul, parazitismul, angelicul, uluitorul etc., morala însăşi, ca noţiune, aparţin unui trecut foarte îndepărtat. In contact cu atari realităţi, cei doi cosmonauţi („paleoastronauţi“) trăiesc intens sentimentul uimirii, al îndoielii, al setei de cunoaştere, al sublimului. Ei vin însă cu zestrea psihologică a aşa-numitei „antichităţi lucide“, sunt încă robi ai unor prejudecăţi (mai ales Wolfram) şi ai unui mod de a gîndi relativ anacronic. Peste ei pluteşte din cînd în cînd, mai stăruitor sau mai fugar, „umbra timpului“, adică amintirea vremurilor pe care le reprezintă, împiedicînd adaptarea totală la noile împrejurări. Cunosc, de aceea, senzaţia deznădejdei şi a singurătăţii, a invidiei şi a nostalgiei, a dorului şi a satisfacţiei, a ruşinii şi a plictisului, emoţia dragostei, atracţia naturii, rămînînd, în continuare, firi temperamentale diferite, aşa cum vor fi fost şi cu cinci milenii înainte. Individualizîndu-i, prin antecedente biografice şi mai cu seamă prin trăsături caracterologice, Victor Kernbach a izbutit să le dea amîndurora personalitate. N-aş spune acelaşi lucru şi despre oamenii „epocii galactice“. Cu excepţia unor deosebiri de ordin mai degrabă exterior decît spiritual, aceştia nu se disting aproape prin nimic aparte, sugerîndu-ni-se astfel ideea de loc surîzătoare că umanitatea ar tinde spre nivelare, că în viitorul ideal particularităţile individului ar dispărea, că preocupările lui nu s-ar delimita decît formal. E drept că, la un moment dat, prozatorul ne prezintă un poet, apoi un constructor de „oraşe fotonice“ sau pe nu ştiu care membru al Consiliului academic. Imaginea lor nu se imprimă însă în memorie, aşa cum cele două femei de care se îndrăgostesc Bucur şi Wolfram nu se diferenţiază una de alta decît prin culoarea părului. Ceea ce, chiar intr-o naraţiune ştiinţifico-fantastică, e, totuşi, de neînchipuit. Că autorul putea rezolva şi atari ecuaţii, nu încape îndoială. Cartea e prea bine scrisă, prea riguros arhitecturală, pentru ca încercarea de a crea individualităţi vii şi din exponenţii epocii galactice să nu fi izbutit. Se pare însă că o asemenea intenţie n-a existat, nu virtual, ci deliberat. Mai ales In anii de după război, popularitatea literaturii numită de science-fiction (neînregistrată aproape de loc în vechile istorii literare) sporește vertiginos, genul impunîndu-se ca obiect al unor numere speciale din importante reviste de cultură, cum este Europe, sau ca tema a unor prestigioase colocvii internaţionale. Am în faţă o carte care ne edifică asupra modului cum el a evoluat în cuprinsul uneia din marile literaturi ale lumii, realizare editorială datorată prozatorului Ion Hobana, întreprindere de anvergură, necesitînd erudiţie în materie şi gust literar ales. Cartea de care e vorba, sub un titlu camanodin, de reportaj oarecare, închide pagini de natură să procure o emoţie estetică superioară, cele mai multe venind pentru întîia dată sub ochii cititorilor de la noi. Nu este o antologie propriu-zisă această retrospectivă a anticipaţiei franceze (cum o subintitulează autorul), ci o quasi prezentare critică ce suplineşte însă şi rostul unei antologii prin mulţimea şi dimensiunile întinse ale textelor cu care comentariul e ilustrat. Sensul vastei reconstituiri, care începe cu autorii de utopii satirice şi poetice din secolele XVII şi XVIII (Cyrano de Bergerac, Voltaire, Restif de la Bretonne), pentru a ajunge la scriitori afirmaţi în ultimul deceniu postbelic (Jean Paulhac, Michel Demuth ş. a.) este de a dovedi o dată mai mult vitalitatea unui gen literar de sine stătător, manifestată atît în diversitatea formelor sale stilistice, cit şi în marea lui vechime (ce ar urca, după unii comentatori citaţi de I. Hobana, pînă în anumite pagini vizionare din Vechiul Testament). Atît de bogatul material literar îndeamnă la meditaţie asupra originii şi caracterelor acestui sector al literaturii, aflat astăzi în atenţia unui public care devine din ce în ce mai numeros. „Literatură de anticipaţie“, „ficţiune anticipativă“, „literatură ştiinţifico-fantastică“, iată alăturări de termeni ce mărturisesc din capul locului că avem de-a face cu o realitate estetică ieşită din confluenţa unor elemente de sens divergent, şi primul fapt ce trebuie elucidat ar fi de a vedea care este natura intimă a raporturilor dintre ele şi în primul rînd dintre cele două entităţi fundamentale : poezie şi ştiinţă. E limpede că o operă de sciencefiction poate să atragă categorii întinse de cititori (şi-i va atrage cu siguranţă !), preocupaţi să afle cum va arăta lumea peste un mileniu, ce înfăţişare va avea relaţiile sociale, civilizaţia tehnică Ş.a.m.d. — şi, luînd cunoştinţă de aceste fapte, ei vor trăi un sentiment de satisfacere. Dar reprezintă acesta o emoţie estetică ? Desigur că nu, ci abia una de cunoaştere, sinonimă, la urma urmei, cu aceea pe care i-o procură neofitului lectura unui manual de ştiinţă popularizată. Rezultă că tema ştiinţifică e necesar să se asocieze unei teme poetice, ba chiar să se subordoneze acesteia care, ea singură, poate salva opera de perimare. Lipsa de vigoare artistică a industriei de „Sciencefiction“, categorie în care se înscriu şi multe din broşurile publicate în colecţia revistei Ştiinţă şi tehnică, aici îşi are explicaţia. Dar situaţia poate fi ilustrată şi în sens invers. Cele mai multe anticipări ştiinţifice din opera lui Jules Verne şi-au găsit întruchiparea la puţine decenii după moartea scriitorului, ba chiar e straniu să constaţi (în schiţa inclusă in culegere) că descoperiri intrate deja în deprinderile noastre curente, precum transmiterea imaginii la distanţă, radio-ul, folosirea energiei solare etc. el le vedea făcînd parte din recuzita vieţuitorilor de peste tocmai un mileniu ! Şi totuşi farmecul cărţilor lui Jules Verne rămîne aproape intact, pentru că el vine din altă direcţie. Pe cine ar mai interesa astăzi povestea călătoriei submarine a vasului Nautilus dacă nu ar exista — dincolo de faptul imaginării unui vehicul neobişnuit — poezia peregrinării prin lumile subacvatice şi mai ales aceea care înconjoară figura enigmatică a căpitanului Nemo, prinţul solitar, dezamăgit de imperfecţiunea umană şi socială, erou romantic rătăcitor, evadat din civilizaţia epocii lui şi construindu-şi singur un univers aparte ! Care e atunci, în aceste scrieri, rolul „ştiinţei“ ? Sigur că nu acela de a ne face să întrezărim cu o clipă mai devreme soluţionarea unor probleme ale civilizaţiei practice, nici măcar acela de a schiţa înfăţişări plauzibile ale societăţii viitorului — ci numai să potenţeze starea de vis, imaginaţia poetică, fantezia. Orice operă autentică din această categorie tinde să afirme un simbol revelator, să dezvolte o parabolă — de semnificaţie filozofică, poetică sau umoristică — acestea fiind de altfel şi principalele direcţii ilustrate de retrospectiva anticipaţiei franceze de la care au pornit consideraţiile noastre. In felul acesta, literatura de „science-fiction“ dobîndeşte valori estetice de sens major, mereu reînnoite prin interferarea continuă cu numeroase alte forme literare. In unele povestiri din culegere factorul ştiinţific are o Ion Hobana cronica literară„Viitorul a început ieri“ greutate minimă, precumpănitor rămînînd elementul fantastic şi legendar, ca în tulburătoarea nuvelă filozofică şi pehuzii a lui J. H. Rosnyaîné, scriitor pe care René Laiou îl consideră „un mare romancier de imaginație“. Faptele se petrec într-un trecut îndepărtat, mitic, în era tribală, „cu o mie de ani înaintea aglomerării civilizatoare din care au izvorît Ninive, Babilon, Ecbatana“ ; unul din popoarele nomade întîlnește, în drumurile sale, o stranie îngrămădire de Forme: conuri albăstrii-translucide, cilindri, piramide fosforescente şi avînd toate la bază o stea orbitoare. Spre groaza oamenilor, aceste misterioase forme acţionează ca nişte fiinţe, năvălesc peste ei şi-i decimează, arzînd totul în jur. S-ar părea ca „omul avea să piară“ într-o luptă dură şi îndelungată, răpus de Forme (Xipehuzii,) ideea povestirii fiind că „măcelul se poartă între două regnuri“, mineral şi uman, „dintre care unul nu putea să existe decît prin nimicirea celuilalt“. Omul va învinge, pînă la urmă, datorită raţiunii. Alte povestiri, ţinînd la fel mai mult de specia naraţiunii fantastice decît de aceea a anticipaţiei ştiinţifice, aduc de asemenea viziuni ale unor epoci străvechi, cuprinzînd fiecare o idee de inestimabilă frumuseţe poetică. Ceaţa din 26 octombrie de Maurice Renard imaginează o transportare a unor contemporani în decorul luxuriant al erei neozoice, unde au viziunea strămoşilor antidiluvieni înzestraţi cu aripi. Semnificaţia este că „nemuritoarea noastră dorinţă de a zbura" nu e decît „un regret nelămurit.. regretul după aripile pierdute... după paradisul pierdut“, întîlnim şi fantasticul macabru, terifiant (Astrul de groază de Gustave Le Rouge) în descendenţa povestirilor lui Hoffmann sau Edgar Poe, dar mai ales atitudinea umoristică cu punctul de plecare în utopiile comice ale lui Swift şi Voltaire. Fanteziile satirice din Contes cruels (Afişajul ceresc şi Maşina gloriei) ale lui Villiers de l’Isle Adam, povestirea lui Jules Verne Ziua unui ziarist american, în 2089 sau utopia comică Viaţa oamenilor de André Maurois sunt proiectări ale unor realităţi sociale contemporane în spaţiul unor lumi imaginare. Uneori intenţia e numai de a parodia stilul povestirilor fantastice, ca in această savuroasă farsă galică a lui Tristan Bernard intitulată Oare ce vor să ne spună ? Tema, s-a înţeles, este a comunicărilor interplanetare — atît de mult frecventată in anii cînd se emitea pentru întîia oară ipoteza existenţei vieţii pe Marie. Marţienii dau semne că au ceva de spus celor de pe Terra şi atunci are loc următorul dialog, prin intermediul unei imense coaje de hîrtie, întinsă pe toată Sahara, pe care pămîntenii scriu cu tone de cerneală : „— Ce doriţi ?" La care răspunsul este : „— Nimic“. Alte tone de cerneală, o nouă întrebare: „— Atunci de ce ne făceţi semne?“ Un nou răspuns: „— Nu vorbim cu dumneavoastră, vorbim cu cei de pe Saturn !“. Tot un sens parodic descifrăm şi în Cursa de zece mii de mile de Alfred Jarry (povestea aventurii nebuneşti a unor ciclişti în întrecere cu un tren expres) contenind elemente de umor absurd : „Chimistul cu barbă albă ţinea în mină, cu precauţii infinite, o sticluţă conţinind, după cum am aflat ulterior, un rom admirabil, care ar fi putut să fie strămoşul lui Elsen şi pe care-l păstrase să-l bea singur ; el varsă acest ultim combustibl în focarul locomotivei... alcoolul era fără îndoială prea admirabil: mașina făcu psss... și se stinse". S-ar mai putea vorbi despre satira amară din Copiii umbrei de René Barjavel, cuprinzînd o viziune a omenirii după un postil prăpăd atomic, și desigur că excursiunea noastră în acest atît de bogat şi divers teritoriu al literaturii de anticipaţie franceze ar mai putea continua. Ion Hobană, autor el însuşi de opere ştiinţifico-fantastice, nu a desfăşurat numai o muncă enormă de selectare şi traducere, de organizare a imensului material, muncă de care s-a achitat admirabil, dar şi una de interpretare, comentînd textele şi căutînd să dea o perspectivă istorică asupra evoluţiei genului. Acţiunea sa a tins mai mult către o sistematizare a ideilor decît către comentariul estetic, retrăgîndu-se cu discreţie înapoia autorilor selectaţi, îndeajuns de elocvenţi prin ei înşişi. Vom încheia cu constatarea că efectul cel mai precifiu al naraţiunilor de tipul acelora pe care ni le oferă cartea realizată de Ion Hobană este că ne dezarmează luciditatea, transportîndu-ne, chiar şi pentru cîteva ceasuri, în atmosfera spirituală a unei vîrste generoase, dăruită tuturor mirajelor, vîrstă la care ne gîndim cu nostalgie, dar pe care altfel nu mai avem mijloace să o regăsim G. DIMISIANU PAGINA 2 Adrian Rogoz: „Omul şi năluca“ dorinţa de a ieşi din comun, de a epata, de a trăi (la tensiuni cit mai mice) beţia gestului temerar, primejdios, altfel spus, de a se remarca, prin raportare la semeni, ca excepţie de la regulă. Exponentul acestui chip de a concepe ideea de thrill, aviatorul Dutch, e convins (cel puţin un timp) de utilitatea unei asemenea filozofii şi o practică în consecinţă. E unul din motivele (un altul e nevoia de singurătate, conjugată cu mizantropia) pentru care acceptă oferta industriaşului Somestone de a zbura spre Venus, pe bordulnavei cosmice „Năluca“. (Pentru el, thrill-ul se reduce, intr-un fel, la viteză şi acceleraţie, iar thrill-ul cosmic, după ce încercase diversele thrilluri terestre, e experienţa cea mai teribilă ce poate fi efectuată). Pe cale de a se pierde în spaţiile siderale, e salvat de o expediţie internaţională (avind ca obiectiv şi ea aventisarea). In sufletul lui (altminteri sfîşiat de numeroase contradicţii) se petrec unele mutaţii. Dutch descoperă o altă cele mai elocvente, esenţa umană.’ Nu e greu însă de observat că, in ciuda elementelor noi, insolite, ivite in textura epică, tensiunea romanului scade vertiginos în capitolele consacrate vieţii de pe Venus, că ideea de thrill ce se reclama să fie reliefată în dimensiuni corespunzătoare e, practic, aproape părăsită. Aventura e aici concretizată, din păcate, în date prea exterioare pentru a mai emoţiona la nivelul cerut de împrejurări. La urma urmei, asistăm (sau ar fi trebuit să asistăm) la înfruntarea (din perspectivă, evident, omenească) a două „civilizaţii“, a două întruchipări diferite ale materiei vii. Dutch (al cărui suflet pare a fi foarte sensibil şi receptiv) nu trăieşte efectiv (potrivit structurii lui de făptură pămînteană) evenimentul. M-aş fi aşteptat să-l văd comportîndu-se de fiecare dată ca exponent al speciei umane, oscilînd, aşadar, de la caz la caz, intre uimire şi înţelegere, între setea de cunoaştere şi neputinţa de a pătrunde mis Aventura, senzaţia tare, setea de insolit, evadarea, adică ceea ce americanii numesc intr-un cuvînt thrill, pare a fi, la urma urmei, o componentă de bază a aproape tuturor naraţiunilor ştiinţifico- fantastice. O exploatează, de altminteri, orice autor de atare literatură, în măsura în care consideră aprioric că investigarea unor lumi prin definiţie inedite presupune, în multiple planuri existenţiale şi gnoseologice, situaţii neobişnuite, reacţii sufleteşti imprevizibile, eroi extraordinari etc., climat (volens-nolens) romantic. Că nu e obligatoriu ca vocabela să aibă mereu acelaşi conţinut afectiv e de la sine înţeles. In Omul şi năluca, ea desemnează un mod de a gîndi, acţiona şi visa pe care Adrian Rogoz îl consideră specific unui anume tineret american, sedus de umanitate decît aceea familiară lui în America. Departe de Păsmint are sentimentul apartenenţei la omenire şi al solidarităţii. Thrill-ul îşi atenuează progresiv vibraţiile iniţiale, aventura primeşte valenţe de ordin spiritual, eroul prinde a se „umaniza“, redevenind ceea ce fusese cîndva, in adolescenţă, adică poet. Zborul îi provoacă asociaţii mitologice, Orfeu se configurează ca zeu tutelar, poezia şi muzica încep să-i umple stăruitor existenţa sufletească. Procesul e de dezalienare. Ajuns pe Venus, cosmonautul trăieşte, în fapt, condiţiile celui mai neobişnuit thrill posibil: izolat de celălalt echipaj (cu care avea doar legături prin radio), supus de unul singur unor nebănuite primejdii, constată că planeta e populată cu monştri, dar şi cu fiinţe asemănătoare omului. Numai că acestea nu au structură animală, ci vegetală, se hrănesc prin fotosinteză, au comportări relativ aparte etc. Intre Dutch şi o fatăfloare, dezrădăcinată de el (în sensul concret al cuvîntului), în timpul unei furtuni, se încheagă un mic şi tulburător roman de dragoste, încheiat însă curînd prin moartea venusienei. Salvat, in fine, cosmonautul american se reîntoarce pe Pămînt, dar cu minţile rătăcite. Miron (din basmul lui Eminescu) se stingea de dor, cu imaginea frumoasei fără corp în memorie . Dutch piere asasinat din ordinul unuia dintre rivalii săi erotici (acţiunea se petrece în vremurile noastre), incapabil să se readapteze modului de viaţă american. Romanul ar merita, desigur, o analiză multilaterală, impusă de chiar dimensiunile lui. Şi, fireşte, de varietatea problemelor abordate. Ca şi de calitatea caracterologică a personajelor angrenate în acţiune. S-ar putea comenta, astfel, ipotezele ştiinţifice promovate de autor, luîndu-se în discuţie coeficientul lor de verosimilitate şi cu deosebire (ceea ce interesează în primul rînd) măsura în care ele reprezintă, în Omul şi năluca, surse primordiale ale fanteziei creatoare. Mă gîndesc, între altele, la structura pe care o are (în viziunea lui Adrian Rogoz) biosfera venusiană, la capacitatea fiinţelor venusiene raţionale de a-şi însuşi cu uşurinţa al doilea sistem de semnalizare terestru, la facultatea lor de a se adapta modului de gîndire pămîntean, dar mai ales la felul de a reacţiona al lui Dutch în faţa tuturor acestor realităţi extraordinare. E vorba, în fond, de împrejurări în stare a scoate in evidenţă, in formele terele planetei ce-l găzduieşte, între beţia succesului şi amărăciunea deznădejdilor, între temeritate şi teamă, intre dor şi renunţare, acţionînd ca fiinţă raţională, lucid sau pradă impasului, cu simţurile ascuţite, frămîntat de sentimente contradictorii, filozof şi meşteşugar, poet şi aviator, conform, deci, sie însuşi, conştient că e martor şi erou al unor întîmplări ce întrec puterea de închipuire a oricui. In locul unor capitole care să releve firesc condiţia morală a unui om aflat în situaţii excepţionale (dar om!), Adrian Rogoz ne oferă pagini după pagini în care thrill-ul e sacrificat gratuit pe altarul informaţiei livreşti, niţel cam pedante, cu citate din diverşi autori şi cu zeci de cuvinte extrase din lexiconul celor mai felurite idiomuri pămîntene, interesante şi instructive desigur, dar nu absolut necesare în economia romanului. Semne de întrebare ridică iubitorului de literatură autentică şi alte personaje. Mă refer, în speţă, la componenţii echipajului astronavei „Vulcan“ (un sovietic, un român, un francez şi un indian). Cu excepţia ultimului, astronom şi filozof, căruia i s-a rezervat rolul de duhovnic, sfătuitor şi ghid spiritual al lui Dutch, ceilalţi sînt prezenţe relativ convenţionale, sortite a ilustra mai degrabă idei decît a reliefa realităţi caracterologice concrete. Expresia simbolică (în intenţia autorului) a umanităţii reunite, invincibile, solidare, exemplare, ei ar fi trebuit să constituie, de fapt, o replică la individualismul cosmonautului american şi al lui Somestone, aşa cum numele celor două astronave ar fi trebuit să sugereze iradiant două antinomii la rîndul lor ireconciliabile : Năluca (adică iluzia) şi Vulcan (adică efort, muncă). Eroi apoi, ei înşişi, ai unui thrill cosmic, membrii echipajului internaţional ar fi trebuit să trăiască (vrînd-nevrînd), potrivit structurii lor particulare, educaţiei, idealului, apartenenţei sociale etc. (date asupra cărora, în treacăt fie spus, romancierul insistă mult prea puţin), marea aventură a zborului spre necunoscut şi a aventisării. Cartea, ca să închei, ar fi putut fi, pornind de la materia epică existentă şi de la intenţii ideologice mai nuanţate, un foarte interesant roman de dezbatere a unor probleme în primul rînd etice. Thrill-ul însuşi e o noţiune cu adinei implicaţii morale. „Om“ şi „nălucă“, de asemenea. Aurel MARTIN „ARGEŞ"„ASTRA" La Piteşti a apărut, zilele acestea, primul număr al revistei Argeş. Publicaţie lunară, politică, socială şi culturală, ea îşi propune să fie expresia noilor realităţi, „durate pe locuri- ile unde s-a înfiripat legenda Meşterului Manole, pe locurile legate de întemeierea şi consolidarea Ţării Româneşti", să comunice „cele mai înaintate tradiţii populare, istorice şi culturale ale regiunii“. Revista publică, în acest prim număr, un amplu fotoreportaj închinat vizitei conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Argeş, un salut al lui T. Arghezi, o suită de articole privind coordonatele complexe ale cercetării ştiinţifice, o discuţie referitoare la „tradiţional şi modern în arhitectura contemporană“, materiale cu caracter istoric şi educativ, o pagină despre milenarul dans al „căluşarilor“, reportaje, versuri (de I. Bănuţă, Cezar Baltag, G. Cristea-Nicolescu ş.a.), proză ,epică (de M. Diaconescu şi Ioniţă Marin), cronici literare (de Marin Bucur şi P. M. Gorcea), comentarii critice (de Şerban Cioculescu), note, recenzii etc. în numărul viitor al Argeşului, T. Arghezi va semna Bilete de papagal. Aproape concomitent, a văzut lumina tiparului, la Braşov, primul număr al revistei lunare cu profil politic, social şi cultural Astra. Publicaţia îşi propune să se integreze organic „în eforturile generale îndreptate spre dezvoltarea economiei naţionale, a ştiinţei şi culturii, a literaturii şi artei“, să participe activ „la schimbul de opinii care are loc în prezent în ţară în toate aceste domenii, precum şi la confruntarea de idei ce se desfăşoară în lume în problemele culturii“, să contribuie „la afirmarea creaţiei literare şi artistice originale, în primul rînd din regiunea Braşov“, să militeze pentru promovarea umanismului socialist şi stimularea diversităţii de stiluri şi de modalităţi artistice, să valorifice şi să continue pe o treaptă superioară tradiţiile progresiste ale culturii româneşti, cu deosebire braşovene, să evidenţieze „aspecte ale luptei seculare comune duse de masele populare, fără deosebire de naţionalitate, pentru progres social“ şi, în mod deosebit, să oglindească „frăţia indestructibilă dintre oamenii muncii români, maghiari şi germani, pentru victoria noii orînduiri, pentru înflorirea patriei comune“. Revista publică în acest prim număr salutul Comitetului regional Braşov al P.C.R., al lui Tudor Arghezi, Zaharia Stancu (în numele Uniunii Scriitorilor), Eugen Jebeleanu, Ion Pas, C. Daicoviciu, T. Brediceanu, Ion Lupaş, A. P. Bănuţ, Al. Dima, A. Breitenhofer, Balogh Edgár, Szemlér Ferenc, o anchetă despre ştiinţă ca dimensiune a epocii contemporane, pagini de arhitectură, de teatru, de muzică, de cinema, de artă plastică, un articol de Gherghinescu-Vania despre Blaga şi Arghezi, un fragment din memoriile inedite ale lui Sextil Puşcariu (Mărturii lingvistice ale continuitaţii), o cronică la Jurnal de Eugen Barbu, versuri de Gherghinescu-Vania, Bartalis János, Werner Bossert, M. Crama ş.a., proză de Radu Tudoran, o pagină închinată poetului grec Nikos Pappas şi poemului său Elegia României, recenzii, note, însemnări pe teme diferite etc. Salutînd apariţia Argeşului şi a Astrei, colectivul de redacţie şi colaboratorii Gazetei literare urează celor două reviste succes deplin în realizarea nobilelor sarcini ce le revin în oglindirea vieţii culturale, literare şi artistice a României socialiste, în plină eflorescenţă. G. L. Desen de RADU GEORGESCU ! S. • GAZETA LITERARĂ