Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-01-05 / nr. 1

ITORIA ZILIERU: Orfeu îndrăgostit Un vers caracterizează îndeosebi poezia pe care o face Horia Zi­­lieni ; are forma unei întrebări, puţin orgolioase, puţin triste, pu­ţin sentimentale : „e prea tîrziu romanticul parfum Fără să vrea, autorul se defineşte aici pe sine şi cercetează, neliniştit, des­tinul unei poezii care se menţine în cadrele vechi ale sensibilităţii şi perseverează în reprezentări care au adus, altădată, gloria lui Petică sau Anghel, poeţi care fac trecerea de la romantismul elegiac la simbolism. E, aşadar, „prea tîrziu romanticul parfum mai spune, azi, ceva o poezie a flo­rilor, a universurilor mici, infi­nitesimale, o poezie în esenţa ei Sentimentală, fără simţ cosnite şi viziuni hotărîtoare ? Mai are vreun ecou o poezie de graţii prozodice, sensibilă la ceea ce e suav şi dia­fan in univers, realizată cu mij­loace exclusiv muzicale, o poe­­zie, în fine, fără „filozofie“ ? Curios, dar după o abundentă producţie de versuri de un erme­tism gramatical, o poezie canta­bilă, lin curgătoare, graţios de­senată în cadrele exacte ale me­tricii clasice, ne produce, o vie satisfacţie. Observam nu demult, în cad­rul unei anchete, că ce e dezolant la unii poeţi nu lipsiţi de talent e dezinteresul pentru orice noţiune de versificaţie. Au uitat, se pare, că poezia e o artă muzicală. Poe­mele torenţiale ameninţă, metafo­rele se prăvălesc şi de la o vreme, citind toate acestea, simţim nos­­talgia cîntecelor elegiace, a can­tilenelor, a poemului diafan, încheind această paranteză, ne­cesară, cred, pentru a explica o prejudecată cu mai mare frec­venţă în poezie, să revenim la Orfeu îndrăgostit, volumul recent al lui Horia Zilieru. Autorul lui, ieşit din zona folclorică a Arge­şului, s-a fixat, ca altă dată, George Topîrceanu, la Iaşi, deve­nind, tot ca şi el, un veritabil moldovean, un cuget şi-n simţire. Cum s-a observat şi la volumul de debut, Zilieru , un sentimen­tal, dar ceea ce trebuie reţinut acum (în noile versuri), e faptul că el caută o formulă de poezie modernă, pornind de la clteva ex­perienţe lirice interbelice funda­mentale. Lectura lui Pillat, Barbu, Bacovia se simte. Cu aceste alu­viuni, Horia Zilieru se realizează în cadrele unei poezii muzicale,­­ tonuri dulci şi caligrafia fină , o poezie filigranată, executată cu un veritabil meşteşug prozodic. Descripţiile sale bogat ornamen­tate sunt, în fapt, nişte paste­luri asediate de efluvii sentimen­tale. Molizii, crinii, chiparoasele, albele crizanteme, jugaştrii­, gu­­tuile, din nou cupele crinilor, bu­jorii ca nişte fiole roşii — flori de zi, flori de noapte, specii do­mestice şi sălbatice — sînt evo­cate cu o notă elegiacă : „Dar, în plopul tinăr înmuiat în lună,­­ vîntul harfe limpezi îşi resfiră iară / lingă golful unde, trepte reci de seară / scad în apa verde. Plîns pe piatră sună / / Nuferii mei negri-n bulbi se-nchid sub gene / cum rămîn un geruri vaze cu lumină / și pe Drîna-minsă, umbra ei străină , ancore îmi lasă, arlechini, sirene..." Versurile de aici și altele, fi­xează imaginea unui poet al flo­rilor, pe urmele lui Anghel, spelă rară în epoca noastră, deschisă spre lirismul cerebral. Anghel pre­fera maghiranul şi narcisul, Zi­­lieru cîntă crinii şi nuferii, exem­plare suave ale lumii vegetale, simboluri ale imaculării. Trebuie observat că această poezie e, es­­teticeşte, justificată şi H. Zilie­­ru are talentul necesar pentru a-i da o notă personală. Distonează cîteva construcţii imagistice, în maniera ermetică a lui Ion Barbu, insuficient asimilate. Ex­perienţa lui merge spre o poe­zie de r­otaţie plastică şi mu­zicală : „Mor colori în suplele petale / zbucium cald în fragedul ţesut / Umple­­tale să îi fie scut / şi să ardă-n umbra palmei tale ? ! Parcă-n foi cristalizară ape / în arpegii caste, din pămînt / Suflete, te­­zice c-un descînt / Phoenix — pasărea din scrum, sub pleoape* (...) Pastelist cu reale posibilităţi, autorul volumului Orfeu îndrăgos­tit e, in aceeaşi măsură, un poet delicat al iubirii casnice, al iubi­rii sfioase, romantice, fără nervi, fără angoase : „Umbra ni s-a fă­cut mai subţire, mai mică. / Din vile de iederi, frunze în roşu ne pică , / tu le-aduni şi le sufli de brume, / şi le coşi în ghirlande, cu fir de mătase de stea. / Una vom pune-o lîngă lampă , pe masa mea, / cu călimări, singurătăţi şi parfume.­­/ Alta, zeiţă, o-nfăşuri pe frunte-ţi, uşor, / şi-ncepe în aer un cor, / aieve, pe luna-n dogoare.­­ / ...Sînge-n statuia ce­­tăţii ne doare...“ De la iubirea casnică la poezia vieţii familiale trecerea,e firească. Horia Zilieru evocă, în bune sti­huri muzicale, porlile încrustate, scoarţele, crinii din vază, carpe­tele, etajera, masa de lucru, căli­mara, tablourile de pe pereţi, ine­lul de pe mina iubitei, sim­i­nţica, lampa de bronz, lampadarul din bol, ulcioarele înflorate etc. apoi, lărgind cadrele observaţiei, căde­rea frunzelor, toamnele opulente, melancolia anotimpului, singurătă­ţile senine, reconfortante. Versul e strîns, bine lucrat, prins în copcile unei notaţii bogat orna­mentate : „Candide­­lori noctur­­ne-n bolţi răsfrinte / Cad Un, cad lin, singurătăţi să-ngroape­­/ Şi mi-au ajuns nămeţii pînă-n pleoa­pe / şi plopii se fac flaute să evite.“ Găsim, aşadar, vocaţia reală a lui Horia Zilieru în poezia de evocare a universului mic şi in arta desenurilor pe porţelanuri. Eugen SIMION HARALAMBIE ŢUGUI: Poezii Paralel cu editarea retrospecti­velor lirice fundamentale ale lite­raturii române au început să a­­pară­ micro-retrospective aparţinând unor micropoeţi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi cititorului contemporan. Unul dintre cei care beneficiază de această iniţiativă editorială este Ilaralambie Ţugui. Poetul şi-a intitulat memoriul li­ric printr-un extrem de laconic Poeţii, adică exact acelaşi titlu pe care-l poartă primul volum de versuri al lui M. Eminescu sau ultimul volum semnat de Lucian Blaga. Cele cîteva zeci de poezii pro­filează o structură lirici confun­dabilă cu alte structuri lirice» mai mult, senzaţia generală pe care o avem este aceea de repetare a unor lucruri pe care le-am mai auzit. Un poem se numeşte Mo­ment muzical şi el se bazează pe o structură prozodică frecventă la Verlaine, servind de altfel unui conţinut de rigoare („Livide, pe deal, / Plîng zările, plîng. / A­­murgul de­ opal / Moare în cîmp“). Un moment autobiografic (Copi­lărie) foloseşte versul supra­dimensionat pe care D. Angliei îl adusese la perfecţiune. Ţugui în­cearcă să aducă multe corective recordului naţional de lungime prin versuri de 24—25 silabe din care dăm cîteva exemple : „Toate erau ca în legendă : păsările cîn­­tau numai pentru mine, / Grădi­na tremura pe braţe stînjeneii văzduhului In legănări line. / îmi plăcea să mă ascund în capătul livezii după cireşi... / Mama, vă­­zîndu-mă trist, înţelegea că mă vrăjiseră luceferii de mătasă“ ele. Un alt poem, Popas este o con­centraţie aproape imposibilă a unui număr de motive imposibil de combinat, ceea ce dovedeşte că asociaţiile contrastive cu efica­citate expresivă sunt totuşi dificil de realizat dacă nu te numeşti Arghezi. Atitudinea predilectă a poetului este aceea uşor extatică, uneori, uşor romantică, alteori, mai în­totdeauna asemănătoare simboliş­tilor de la începutul secolului. Este de altfel şi ipostaza lui cea mai fericită pe care o veţi regăsi în : Pnom de toamnă, Moment muzical, Moartea poetului, Me­mento, Sonet, Daltă silvestră, Sens etc. Şi totuşi, caracteristica gene­rala a poeziilor lui Ţugui este formalismul , căci, formalist nu este numai un poet care cultivă forma în dauna conţinutului (ceea de altfel este destul de difi­cil de obţinut), dar formalist este şi­ poetul care utilizează locurile contine ale poeziei. Imaginile co­mune se pot întîlni la fiecare pagină ; multe titluri spun exact cît conţin poeziile, şi uneori ch­iar mai mult : un volum lexical ma­siv e folosit pentru a comunica nişte mesaje reductibile. O poe­zie se numeşte N-am corzi de argint... şi bineînţeles că în ea se află crezul liric al poetului. O poezie se numeşte Mîini aspre şi bune şi bineînţeles că ea se referă la mîinile care muncesc. Alta se numeşte Privind tinerii patriei, şi ar fi putut fi măcar o odă dacă Ţugui ar fi avut forţa sau răbdarea să o scrie. Dar „formalismul“ cras este, din păcate, evident mai ales în poeziile de actualitate : La Petri­­la, Gravorul, Sus, din turnul Go­­lia, şi ei au mai crescut... etc. Sunt poezii de circumstanţă,­­ sau cel puţin ale unei atitudini lirice circumstanţializate care, a­­lături de alte elemente la fel de circumstanţiale ale volumului ne face să ne întrebăm dacă însăşi apariţia volumului nu este un fe­nomen de circumstanţă. Marian POPA REVELIONUL LOR... văzut de NEAGU RĂDULESCU Poezia lui Ion Alexandru converteşte într-un strigăt violent şi patetic, de rezonanţă foarte modernă, nelinişti­t ,străvechi, o ereditate complicată. Ea a­duce cu sine tensiunea unei îndelungi inhibiţii, transfernd asupra lim­bajului odată descătuşat aureola tăcerilor grele impe­netrabile. Vine dintr-un Ardeal parcă necunoscut, de un relief ciudat, stilizat, bîntuit de un spirit tenace, care transfigurează totul, ca sub puterea unui glas lăuntric. Un duh autohton transmite poeziei sufletul său, intens dramatic, obligînd-o să i se supună. Vigoarea internă, re­cea frenezie, am zice expresionista, a versurilor lui Ion Alexandru găsesc aici un climat propriu, matca genera­toare, de unde se şi revendică, nu fără orgolioasa con­ştiinţă. Aerul acestor ţinuturi, amestec de familiaritate şi un nu ştiu ce fantastic şi tulburător îl respirăm citind pe Ion Alexandru. L-am retrăit într-o confesiune : „De-ar fi să vorbesc despre dealuri, aş vorbi despre unul singur, ce-l cunosc în amănunţime frămâtat, ajuns în ultimii 30—40 de ani, după un cutremur, la o formă stranie şi unică , ridicat de­ un efort susţinut deasupra celorlalte. Acolo bate vîntul toată vremea şi toate fur­tunile de-acolo vin. Fluxul norilor tot el 51 dă şi ano­timpurile, el e primul care le anunţă... Pentru că aceste ţinuturi sunt ale spiritului şi îndeamnă la cugetare, zmeii şi strigoii umblă in carne şi oase pe uliţi“. Peisajul aspru, nordic, fixat îrn ritualurile sale, surprinzător pentru ochiul străin, esenţializează viziunile poetului şi conferă situa­ţiilor străbătute o acuitate ireală, chinuitoare ca o obse­sie. De­ aici şi forţa excepţională de a reprezenta lumea în mituri, în vaste prelungiri onirice, deformante, dez­membrate şi totuşi ţinute la un loc de un mnic elan plăs­­muitor, tendinţa de a transcende formele universului te­restru dintr-o perspectivă ideală, biciuită de nostalgia infinitului. E pretutindeni o impresie a pactizării cu ne­cunoscutul, un fel de a descinta materia spre a o sili să-şi dezvăluie tainele, o iniţiere dincolo de lucruri. Şi totuşi suntem­, în intimitatea acestei străvechi planete nebănuit de aproape de iminenta meditaţie ontologica, de marile motive de frământare ale omului modern, în­fruntate (uneori însă — trebuie spus — nu fără riscul dezechilibrului şi al incongruenţei !) din unghiul unei sin­cerităţi curajoase, exemplare, şi cu pornirea pătimaşă de a regindi totul, de la început, pînă şi infernul, de a verifica din nou adevărurile admise prin focul unei experienţe interioare, prin raportarea la cea mai sin­gulară dintre experienţe, aceea a morţii. Un patos al autenticităţii, în zonele biologicului cu deosebire, şi mai rar încă în cele ale conştiinţei, incendiază poe­mele lui Ion Alexandru. Căutarea absolutului înaintează ION ALEXANDRU, prin examenul relativizării perpetue, la care îndeamnă condiţia umană însăşi, enorma varietate a si­tuaţiilor existente. Iniţiativa aceasta, urmată cu în­dirjire, are ca imediată consecinţă protestul împotriva limbajului, ale cărui limite sunt resimţite. Automatis­­mele, inerţiile sînt mereu denunţate, printr-un efort de a fi mai aproape ,­de viaţa omului decît de limbajul său care poate fi uneori o trădare a faptelor". Se desprind atunci, fireşte nu adevăruri ultime şi universale, dar li­niile unui portret interior, vibrante pînă la insuportabil şi pînă la tragic, percepute nu numai cu logica fatal in­suficientă, dar cu toate anxietăţile intime şi cu toate sim­ţurile fremătătoare. Axul moral al fiinţei este intuit nu­mai prin mijlocirea stărilor de tensiune şi, rîvnit cu fas­cinaţie, este acceptat numai cu condiţia menţinerii în zonele adevărului, cu oroarea iluziei confortabile, linişti­toare la modul filistin. Cuvintele desprinse din Shakes­peare sugerează traiectoria incomodă, pe care, de la început, poetul înţelege să se situeze : „Din dispe­rarea mea se naşte o mai bună viaţă“. Numai sal­varea prin adevăr, mai dificilă decît toate, pare accep­tabilă, pentru că este singura omenească. Mitul lui Oedip care deschide volumul şi Mitul lui Iov care-l încheie, definesc un patos al adevărului. Sub semnul său stau ipostazele lirice fundamentale. Prin lirism se caută calea de acces la un răspuns esenţial, care depăşeşte, în ac­cepţia obişnuită, prerogativele şi posibilităţile poeziei. Oedip întruchipează această nevoie tragică, dar numai ca salvatoare, fatalitatea unei poveri de culpabilitate : „îna­inte de a mă naşte eram vinovat / însă prea a fost tîr­ziu ca să se mai poată îndrepta ceva, / mult mai devreme trebuia să mă dezmeticesc­­ înainte de a se fi hotărît întîia seminţie de profeţi / să-şi depăşească stinsa nefiinţă şi m-am prefăcut că nu ştiu, că nu cred, / că totul ar fi ursit pentru un altul / şi iată dezlegarea — să-mi recu­nosc vina / — dar cui i-ar fi de folos? / Un altul în afară-mi pe măsură nu există“. Vina este fatală, dar au dreptul cei inactivi să-l acuze? Sunt ei mai buni? Nu sunt ; mai condamnabilă pare atunci inerţia lor. (Intervine, situaţie tipică la Ion Alexandru, reabilitarea omului vinovat în actul însuşi al confesiunii, în răscolirea adincimilor veri­tabile ale fiinţei). Cei care-i cer socoteală simbolizează inau­­tenticul, starea amorfă a lumii, ei nu au sentimentul vi­novăţiei, pentru că, în inferioritatea lor, nu au acces la drama eroului. Şi nici vinovaţi nu pot fi, ei nu sunt vinovaţi, fiindcă nu sunt nimic : „Chiar crima-n voi se-împute ne­mişcată / înţelepciunea-i sora vicleniei, / dulcele truc cronica literara INFERNUL DISCUTABIL ce-ascunde-n mădulare / desertul vinovat, cu izuri de firofet". Ultimele versuri conţin tentativa unei reconci­­ieri cu existenţa: „Vieţii îndemn de ultim adio i-aş da :/ De-ar fi să îţi ucizi nu tatăl, / ci propria ţeastă zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pîntec să-i otrăveşti odorul, / tot să te naşti, pentru a fi, a fi / Chiar dacă drumul duce nicăieri, / chiar de nu-i drum ci numai o eroare, / Eroarea însăşi e un ce nebun / Cum vina mea mi-e stra­nie onoare“. Poemele se structurează în continuare în jurul unui sentiment dominant , suferinţă a cunoaşterii şi nostalgie de infinit. Acest sentiment naşte mituri tragice, sumbre, dar, deopotrivă traversate de un suflu al adevărului ac­ceptat cu eroică demnitate. Şi este spus adesea în vi­ziuni memorabile : „Eu cred că am în cap sămînţa / unor sori ce nu pot să-şi rotească / nemurirea din pricina acestui cerc compact de lut sudat în / focuri colosale / O temniţă e capul meu / ce-şi pierde cheile la începutul lumii. / De mii de ani mă-ndepărtez de miile de cimitire / de steaua mamă suptă-n Univers , din care capul meu pe lume apăru“. Aproape programatică, prin energia negării, violenţa biologică a desgustului de artificial şi exaltarea autenti­cităţii este poezia Peştii : „întîi a fost săpată în pă­mînt / o depresiune imensă. / Din fîntîna fiecărui / pleca­ţie dedesubt, pe la izvoare, / o coloană albă de apă spre ocul acela,­­ anume ridicat. Astfel / se născu marea noastră nesfîrşită / din darul fiecăruia /.../ Sămînţa peş­tilor lipsea. / Din lutul ars al faptelor terestre, / putinţă nu era să se întrame viaţa. / Peştii veniţi pe roţi de camioane / atit de mici creşteau la largul lor. / Crabi albi de rasă numai şi chefali / păstrugi şi înstelaţi bi­bani / ce nu-şi rîvneau puietu în duşmănie, / creşteau rapid şi fără nici un merit. / Ulii de apă, şerpi şi re­chini inexistenţi, / nu tulburau sămînţa lor geometric, / Creşteau cît patru într-un an / şi scoşi apoi spre viţa de mesele comune / copţi groşi cu usturoi s-au dovedit duh­nind / pleoştiţi la gust şi fără nici o sevă / ca şi cum molfăi­niţa unui mort". Introducerea „peştilor otrăvi­tori", a peştilor năzdrăvani, a şerpilor de pradă, şi odată cu ei a climatului luptei, al conflictului, restituie vieţii gustul ei autentic : „Nervul se naşte iarăşi în carnea molfăită, / cad pradă cei neputincioşi, ţipă curajul în osul moleşit. / Pe masa mea, trăsnind de sănătate, / peştii-i mănînc, adevăraţi şi buni, / din marea mea rotundă. / Grozavi şi reci, sălbatici şi lucizi / ca orice aspră vie­tate de ocean". _ Motivul culpabilităţii, al sacrilegiului reapare în Ele­gie, surprinzătoare prin alternarea lamentaţiei cu sarcas­mul viril, a freneziei cu dureroasa resemnare, totul con­­stituindu-se într-un crispat elogiu al sublimului ne­­folos fără urmări in planul imediatului terestru, dar de o mare şi rodnică elevaţie secretă : „S-au scumpit caii aşa cum se scumpeşte / apa în nori pe vreme de secetă. / Prea mult rod pamintul, în loc să crească / griul şi greierii. Şi-n goana lor nebună, cînd se trezeşte / sîngele de viperă în ei, îngroapă colţul ierbii sub co­pite. / Lapte nu dau decît pentru sugacii lor căzuţi pe patru labe / din nu ştiu ce îndemn ! Nechezul lor mereu înseamnă toamnă. / Şi nu pot trage-n brazdă mai mult decît un plug / cînd dau de greu / şi sînt bătuţi (desigur) rup hamurile scumpe / din piele-adevărată. Şi pielea-i talpă bună / pe cizme soldăţeşti. / Şi prea aleg cu botul apa-limpede / să fie — şi apoi copiii, numai călăreţi visează, / Şi prea nu dorm ei pe podeaua udă, / neţesă­laţi şi nehraniţi la timp. / Şi cînd sînt singuri şi e vînt ! i­-apucă o tăcere în trei picioare ! şi adorm visînd, / ca nişte sfincşi de piatră". Împrejurarea ajunge simbol al maculării brutale şi al nefirescului, năruie temeliile nevăzute ale frumuseţii, goleşte de neprihănire. Sacrifi­ciul care nu trebuia îngăduit se plăteşte cu pustiul lăuntric, cu senzaţia de vid sufocant : „Din cozi s-au făcut bidinele­­ şi-n catedrale perne sub genunchi ; / din copite clei pentru lipit afişe. / Şi căsăpiţi ca­davrele la porc, ce-i mestecau / cu poftă-ngrozitoare / ... ! Golul atletic rămas în aer după / prăpădul lor e un fel de laţ ce ne / înăduşe pe toţi cînd ne ridică luna capul de pe humă". Dar, în ultimă instanţă, decide şi va decide destinul de poet (şi poate de mare poet) al lui Ion Alexandru infernala sa luptă cu limbajul de care, cu o evidenţă absolut palpabilă, e dezgustat ca de o boală. El îl asimi­lează, deocamdată, cu letargia, dar repulsia este într-atit de vitală, refuzul atit de torenţial incit în această ener­gie însăşi, un aspra încordare pătimaşă cu care duce lupta stă raţiunea încrederii într-o viziune mai elevată şi purificată : „Ci­ infern în fiecare cuvînt ! îmi crapă zmalţul de pe dinţi, de fierbinţeala lor, / Cu­ miraj ! Cenuşa Domnului e ghemuită / lingă fiecare.­­ Cine le-a ros cu plescăit de gheară / la început sfîrşitul ! /..." Legat de ceafa mea ca hoitul de duhoare I eşti crucea mea cuvînt pe care sînt clădit“. Lucian RAICU PAGINA 2 • VIOLETA ZAMFIRESCU, DINU SA­RA­RU »1 S1NZIANA POP: — Steaua sus răsare... PAUL GEORGESCU către N. TERTU­­LIAN t}i HORIA BRATU : — Mai avem o lună pînă împli­nim anul I DUMITRU MIRCEA, TEOFIL BUŞE­­CAN şi VASILE REBREANU : — Ce-o mai fi la ora asta la Bucureşti ? « După datina străbună... „Via^a studenţească« a împlinit 10 ani de la apariţie, iar „Amfiteatru“ 1 an. NICOLAE STOIAN către ION BAIEŞU : — Nu te înfige, puştiule, mai aşteaptă nouă ani ! SILVIA NICOLAU-CINCA: Pisica şi vorbele Schiţele Silviei Nicolau-Cinca oscilează intre miniaturalul va­­poros, cu o tentă duioasă in care comprehensiunea pentru luiuca măruntă a celor ce nu cuvintă (fulgul de zăpadă, frunza, lăs­tunul, porumbelul, vrabia, pisica, licuriciul etc.) se converteşte în­­tr-o poematică diafană, ţesută din metafore străvezii, mătăsoase, — şi tentaţia evidentă a unei proze de idei, pe alocuri încă insufi­cient slujită de stilul aforistic, pîndit ici-colo de naivităţi. In volumul de debut Pisica şi vor­bele este mult neprevăzut şi încă oarecare nehotărîre, — în ciuda unor preferinţe, d­in ceea ce pri­veşte unghiul de abordare a rea­lităţii. Citim aci schiţe de bună observaţie realistă, privind tulbu­rarea adolescentină a primei iu­biri (Fereastra) sau fragilitatea unor cupluri care au nevoie doar de un amănunt, aparent ne­însemnat, pentru a li se dovedi netrainicia (în Cîntecul, o femeie fuge dezamăgită de lîngă omul cu glas frumos dar superficial şi grosolan, care striveşte cu se­ninătate, sub pantof, luminiţa unui licurici) şi instantanee deli­cate de genul ochilor cenuşii, dar mai ales multe parabole, in­ care fabulaţia vizează relaţiile dintre oameni. Modalitatea prefe­­rată a autoarei este deci una ale­gorică, plăcîndu-i să interfereze planurile — să le răsucească, des­­fiinţîiid graniţele dintre închipu­ire, vis şi realitate. Regnurile ma­nifestă afinităţi justificate, supli­nind­u-se regulilor nescrise ale unei atracţii reciproce : o frunză se îndrăgosteşte de un tînăr, un lăstun tînjeşte după afecţiunea unui copil care îl uită repede, plictisindu-se, o vrabie la fel, un porumbel alb e fascinat de luna argintie ( pe care o vede în chip de porumbiţă), un fulg de nea se topeşte în îmbrăţişarea fierbinte a unei raze, etc. E a ei numai un aparent animism, deoa­rece, mînuiml predilect alegoria, autoarea vorbeşte despre nesta­tornicie şi despre sinceritate, despre sacrificiu şi puritate, des­pre himeră şi despre adevăr, des­pre singurătate (Monstrul). O înclinaţie specific feminină pen­tru aspectele gingaşe ale unei lumi mici, dar bogate în simţă­minte, capabilă de jertfă şi de­voţiune, ne dezvăluie o minia­­turistă inspirată cu aptitudini pentru limbajul figurat al para­bolei şi fabulei. Aş cita aci, prin­tre altele, o bucată izbutită, lu­crată cu subtilitate ca Pisica şi vorbele, care condamnă inconsec­venţa dintre vorb­ă şi faptă. Aşadar în prim plan un minia­turisat graţios, cu grijă pentru a­­m­ănuntul revelator care să dezvă­luie sensul, rareori înăbușit de o strălucire exterioară a decoruri­lor ca în Duel cu spusele. Alteori e prezent decupajul ci­nematografic, succesiunea dina­mică a imaginilor dueîndu-te cu gîndul la filmele moderne de de­sen animat, a căror tehnică îi este familiară autoarei. Mă gîndesc, de pildă, la aventurile, adesea haz­lii, ale unei pălării năzdrăvane (Pălăria) plecată să aducă stă­­pînei o notă muzicală neatinsă de purtătoarea pălăriei, amintind de maniera lui Vukotici prin gravi­tatea, aş zice hazlie, a inutili­tăţii unor strădanii, fiindcă nu putem să trăim în locul altora, chiar dacă sintem­ animaţi de cele mai nobile intenţii. Inimoasa pălărie se străduie în van să-şi ajute stăpîna, cită vreme aceea nu înţelege să caute singură ceea ce ii trebuie. Dialog cu moartea stă sub in­fluenţa viziunilor sumbre, cu ochi pînditori, ale picturii lui Ţucu­­lescu. De altfel „motivul ochilor“ reapare în mai multe bucăţi — dar acolo ca un elogiu adus fru­museţii lăuntrice a omului. Poem în manieră cinematografică, Dia­log cu moartea e un imn închi­nat forţei şi voinţei umane, vieţii înseşi, direcţie în care autoarea ar trebui, cred, să persiste, in­­trucît pe această latură înfăptu­ieşte mai mult. Sugestia e aici mai puternică, simbolul mai lu­minos decit în alte bucăţi ca Monstrul sau Umbra, unde îngus­timea însăşi a parabolei îi ri­dică unele oprelişti. Nota de poe­zie gravă, pe care a intenţionat s-o infuzeze şi altor bucăţi, mai fără relief, îşi află expresia adec­vată, în succesiunea ritmică a imaginilor întunecate, a fantas­melor care ţin de alt tărîm, per­sonificări izbutite aci, spre deo­sebire de altele, vagi sau nein­spirate ca în Monstrul ori Inima unde imaginile, fie contrazic prin esenţa lor categoria, specificul (un fluture alb se hrăneşte cu singe), fie sînt stînjenite de un declarativism nedorit. Luat în totalitatea lui însă, volumul cap­tează interesul, solicită atenţia, dezvăluind o sensibilitate artistică pronunţată, ce-şi găseşte adesea expresia autentică. LAURENŢIU CERNET* Omul de un milion Mai toate bucăţile din volumul de debut al lui Laurenţiu Cerneţ au ca motiv esenţial sau ca punct de plecare neînţelegerea ori con­fuzia în care cad cele mai multe dintre personajele sale, investite cu o naivitate uneori Incredibilă. Funcţionarul Livedo, „omul de un milion“ (supranumit aşa da­torită economiilor mari obţinute de el la locul de muncă) nu vede dincolo de apucăturile boeme ale ivei adevărul ei sufletesc, fapt pentru care, obosit, va renunţa să mai ţină piept jocului ei. In căutarea lui V­alentin, ca şi nu­veleta intitulată O privire in urmă, readuc de fapt acelaşi ţper­sonaj — insul naiv şi simplu, a cărui credulitate merge pină-n pînzele ali­e, incapabil să creadă în perfidia, în nesinceritatea fal­sului său prieten. Victima unei neînţelegeri este multă vreme şi ţăranul Damian Chirilă (bucată mai slabă prin poanta căutată şi nesusţinută), sau Marieta Sim­i­­nică, o făptură sfioasă şi neferi­cită, în genul acelor dostoievs­­kieni Oameni sărmani, în fond o femeie sensibila, suferind de pe urma unui complex de inferiori­tate, pe care-l aduce cu ea din copilărie. Aşadar personajele lui Cernet sînt oameni obişnuiţi, aleşi mai cu seamă din lumea funcţionarilor, fără ambiţii mari, fără aptitudini deosebite, depozitari totuşi ai unor simţăminte nobile de care nu fac caz, capabili să cultive sentimente fundamentale ca prie­tenia sau dragostea. Bunul simţ le dictează să se comporte mo­dest în meseria şi în lumea lor, să aspire la întemeierea unei fa­milii, in care întrevăd fericirea, să pună mai presus de orice prie­tenia, către care se îndreaptă tandri şi sinceri, ca în toate ac­tele vieţii lor. Că există totuşi ceva care îi împiedică pe aceşti oameni încrezători să se realizeze, că în calea lor apar obstacole ne­­prevăzute (necinstea, filistinis­mul,­­­parvenitismul sau răutatea celor din jur), este tot atât de adevărat. De aci neînţelegerea de care vorbeam la început- Naivul are o viziune simplă —­ uneori simplificată—asupra lumii, iar căl­dura sufletească se risipeşte în van asupra unor oameni care nu-i sînt asemeni, dar a căror esenţă i se dezvăluie prea tîrziu şi cu preţul unor mari dezamăgiri. A­­cest deznodămînt duce implicit, dacă nu la tocirea acelei aptitu­dini de a crede în oameni, totuşi la o anume paralizare a voinţei, şi uneori la inerţie. Naivii lui Cernet sunt nişte uimiţi în faţa descoperirilor ţie care le fac des­pre viaţă şi, în ciuda unor expe­rienţe dureroase, par nişte cre­duli incurabili. Deşi are dovada evidentă a necinstei amicului său, prietenul lui Valentin nu poate crede în perfidia acestuia. La f el V­­­asii din O privire în urmă ,■are sacrifică o iubire sinceră din cauza obtuzităţii violente a pretinsului său prieten. Dar in ambele bucăţi, autorul, decis să ducă lucrurile pînă la capăt, să facă o expunere de motive cît mai amplă şi mai nuanţată, se lasă totuşi prins de dragul unor idei şi uită să moduleze linia carac­terologică a personajelor. O lini­aritate şocantă, o simplitate ri­gidă în mecanismul lor sufletesc, face din Viaşu sau din persona­jul povestitor al bucăţii în cău­tarea lui Valentin, plăsmuiri cam firave, pentru că uneori naivita­tea de dragul naivităţii este ne­­convingătoare iar maniera­­poves­tirilor — deşi nu lipsită de flu­enţă şi naturaleţe, în genere, — e cam prea de tot previzibilă, ca să nu spun schematică. E greu de crezut, de pildă, că încrederea să-ţi rămînă neclintită în cinstea cuiva, d­iar după ce ţi se aduc prob­e evidente asupra imposturii lui. Totuşi Cernet ţine atit de mult la naivitatea, la candoarea personajelor sale, incit le obligă să rămînă mai departe uluite, in­terz­ise în faţa minciunii şi a imo­ralităţii, pe care nu şi-o pot, pare-se, reprezenta sau imagina, în ciuda argumentelor vizibile pentru toată lumea. E cazul bu­căţii în căutarea lui Valentin. La fel se întâmplă lucrurile şi in ultima bucată a volumului. Am crede mai mult în naivitatea lui Viaşu, dacă cel în care persistă încrederea sa, Vladimir, n-ar fi un carierist atit de vulgar şi de neîndeminatec, a cărui purtare e pe alocuri de un schematism scandalos, iar Viaşu este un ins mai mult fricos şi conformist de­cit un naiv. Un conformism de­ghizat ascunde şi Vrabie, funcţio­narul model, aparent om bun, de treabă, dar căruia îi lipseşte cu­rajul de a privi lucrurile drept în faţă. In Visele lui Vrabie — acesta personificând nehntfibb­ra — Cerneţ vădeşte, ca de altfel şi în Mariela Siminică mai spultă siguranţă şi fineţe, în conceperea personajelor, a căror fum­e sufle­tească o descifrează mai atent la nuanţe, decît în bucăţile a­­mintite mai sus. Oricum, Lauren­ţiu Cerneţ povesteşte curgător, ştie să găsească acel ton direct, autentic al monologului interior care ne fac apropiate personajele şi situaţiile. Calităţi deloc negli­jabile, îndreptăţindu-ne să aştep­tăm cu interes viitoarele sale proze. Eugenia TUDOR • GAZETA LITERARĂ

Next