Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)

1967-07-06 / nr. 27

VERSURI DE ABECEDAR Aşteptăm pe îndeletele Să ne vie fetele. A venit şi-o coţofană Să ia parte la pomană. Cit de mare-i, ele-s mici, Ca un şoim între furnici. Toate-n curte se adună Să mănânce împreună. Cele mari, pe mici le-aşteaptă Să-şi ia-n ciocuri partea dreaptă. N-am văzut, cred niciodată, Puii noştri să se bată. Vrăbiile sînt făptură Fără pizmă, fără ură. Numai oamenii se-njură Şi ucid pentru friptură. V-a pus mama pe balcon Apă proaspătă-n castron, Dumicaţi de cozonac Cu stafide şi cu mac, Ciuguliţi-te-mpreună, Că mîncarea-i foarte bună... Ce vă speriaţi de noi, Că scrim versuri pentru voi, Stînd la masă amîndoi ? Vă păstrăm de amintire Pentru Cartea de Citire. Tudor ARGHEZI iulie 1967 PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA I ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA , Anul XIV. tir. 27 (766)# Joi 6 Iulie 1967 8 pagini: 1 leu ROMUL LADE­A HORI­A (detaliu) CE ADUCE CEASUL... blocnotes Incertitudinea şi neprevăzutul au zămislit şi ele in înţe­lepciunea milenar stratificată a poporului o zicală în care duhul se împleteşte cu amărăciunea : „nu aduce anul, ce adu­ce ceasul !“. Era, dacă vreţi, în această vorbă din bătrîni întreaga re­semnare în capriciile unei fatalităţi pe care n-o dictau cine ştie ce legi divine, ci numai strîmbătatea unei vieţi prost orinduite, împilarea şi neputinţa. Nesiguranţa guverna asu­pra certitudinii, întîmplarea avea mai multă justificare de­cit hotărîrea. Pregătit mai curînd pentru rău decit pentru bine, omul punea şi norocul pe seama fatalităţii şi, pentru multele „ceasuri rele“ exista şi „ceasul bun“, dar care putea să-l ocolească toată viaţa. Nu însă despre credinţe primare şi superstiţii vreau să vorbesc, ci despre esenţiala schimbare a atitudinii contem­poranului meu faţă de ziua de mîine. Deprins de mai bine de două decenii să-şi croiască viaţa după măsura aspiraţi­ilor pe care mai înainte nici măcar nu îndrăznea să le nu­trească, omul a fost eliberat in primul rînd de fatalitate. N-a fost deloc uşor, n-a izbutit din prima încercare, ba, fas­cinat de forţa colosalelor energii pe care le dezlănţuise, a comis şi destule erori, mai mult ale avîntului şi ale lipsei de experienţă proprie, decit ale incapacităţii. Curînd a căpă­tat însă în toată plenitudinea lui sentimentul marii respon­sabilităţi care-i apăsa umerii de faţă cu viitorul şi atunci a învăţat că e mai bine să măsoare de zece ori pînă să taie o dată. Ambiţiile care nu-i erau încă pe măsura puterilor, le-a lăsat, deocamdată, de o parte, propunîndu-şi să realizeze mai întii ceea ce îi era mai imperios necesar, mai temeinic, mai vital. Cheia incontestabilelor succese se află undeva aici. In înţelepciunea desprinsă din experienţa trecutului propriu şi din experienţa altora, in gravitatea responsabilităţii asu­mate dar, mai ales, în deplinul ataşament al tuturor forţelor creatoare ale poporului la conturarea viitorului. Dacă asişti mai îndeaproape la urmărirea felului cum se realizează cele propuse — cifrele planurilor de dezvoltare, în aparenţă atit de aride, de puţin grăitoare unui ochi su­perficial, dacă iei seama la stricteţea cu care se cîntăreşte şi se măsoară cit şi cum s-a construit, care este randamen­tul fiecărui efort investit, şi mai ales ce aduce pe masa po­porului, masa aceea pe care întotdeauna am dorit-o mai îm­belşugată, — dacă urmăreşti cu atenţie toate acestea, atunci poţi înţelege mai bine unde şi în ce fel se conturează ziua de mîine a ţării, cum arată ceasul pe care îl trăim şi cum va fi anul ce vine. Căci în deplinătatea gravei responsabilităţi pentru desti­nele ţării la care s-au angajat comuniştii, rezidă şi explica­ţia neţărmuritei încrederi din partea poporului. A stabili ştiinţific coordonatele viitorului, a le urmări pas cu pas transformarea în realitate, înseamnă a doborî şi anihila fa­talitatea, a înlătura pe cit posibil neprevăzutul, a desfiinţa definitiv incertitudinea. Grăitor în acest sens îmi apare amplul proces al elabo­rării cifrelor pentru viitorul cincinal 1970—1975, şi totodată ale planului de perspectivă pînă in anul 1970. Dacă din punct de vedere al capacităţii de producţie realizată în ac­tualul cincinal, România anului 1970 va fi de 16 ori mai puternică decit România anului 1938, în mod justificat te întrebi cum va fi aceeaşi Românie peste încă un deceniu ? O recomandare de excepţională importanţă a fost făcută de conducerea de partid şi de stat tuturor unităţilor de producţie care propun ministerelor cifrele viitoarei lor dez­voltări. Rezumată la o expresie unică, ea n-ar putea fi re­dată decît de cuvîntul realism. Nu himerele, nu pretenţiile fără acoperire, nu grandomania, ci profunda măsurare a nevoilor şi a posibilităţilor, sentimentul răspunderii pentru fiecare ban cheltuit, grija faţă de eficienţă, simţul gospodă­resc al rentabilităţii spre beneficiul tuturor, iată sensul ma­jor al atitudinii faţă de ziua de mîine. De altfel, e ştiut că tocmai această atitudine a caracterizat şi pînă acum uriaşul efort al edificării socialismului in ţara noastră. Nu evaluări fictive care să denatureze eficienţa economică a investiţi­ilor, ‘'V interese înguste, ambiţii locale, necorelate cu ansam­blul gradului de dezvoltare generală, ci răspunderea majoră pentru ceea ce este menit să dureze şi să renteze, acope­rirea fiecărei pretenţii prin cunoaşterea ştiinţifică a posibi­lităţilor, depistarea rezervelor încă nefolosite, randamentul optim înaintării sigure, riguros prevăzută şi calculată, spre acel mîine al fericirii întregului popor. In felul acesta, ce aduce ceasul aduce şi anul, viitorul germinat de prezent exclude definitiv incertitudinea, pulsul ţării bate constant, visurile oamenilor puse pe seama zilei de mîine se trans­formă treptat în realitate, generind alte visuri și mai înari­pate. Ioan GRIGORESCU POEZIE ACTIVA arhivă sentimentală Fiindcă poezia iese de sub imperiul necesităţii diurne, ca ziarul de exemplu, ne îngă­duim să consemnăm, cu întîr­­ziere, o iniţiativă îndrăzneaţă şi binevenită, menită să facă poezia activă. Este cu atît mai meritoriu, cu cît o asemenea iniţiativă porneşte nu de la poeţi, ci de la iubitorii de poezie, în spe­ţă un grup de actori tineri, în frunte cu talentatul şi entuzias­tul Cornel Dumitraş, care, de multă vreme solicită, fără au­dienţă, crearea unui studio experimental pentru lectura poeziei. Experimentul s-a făcut. Ini­ţiativa a fost îmbrăţişată cu căldură de comitetul U.T.C. al Capitalei care a oferit cîteva seri la rînd, în sala barului Melody — alt eveniment ! — un recital de poezie tînără, prezentat de tineri, pentru ti­neri. Am pogorît deci, cu în­frigurare, treptele spre vîrsta de 18 ani şi am urmărit, cu o egală înfrigurare, în sala de bar devenită amfiteatru, felul cum s-a realizat priza poeziei cu tineretul. Dintru început trebuie să spunem că organizatorii au procedat inteligent, regizînd nu numai un bun spectacol­­lectură, ci și un act de critică estetică . Versurile s-au spus fără numele autorilor, au fost adică lăsate să-şi încerce sin­gure rezistenţa, să aprindă sin­gure filamentul de platin al e­­moţiei, fără resortul nici unui nume răsucit la timp. Libretis­­tul a legat poemă după poemă şi autor după autor, pe firul unei idei simple — continui­tatea de eforturi a generaţiilor în ridicarea României de azi, exprimată printr-un titlu-sinte­­ză „Columna lui Decebal“. Şi spectacolul a prins. Am simţit sala fremătînd ca o navă de arbori , sub vuetul de vînt înalt al versurilor lui Labiş, sau am văzut-o cu ochi stră­lucind, urmărind creasta singu­lară, ca şi Mînăstirea dintr-un lemn a stihurilor lui Sorescu. Place euforia lui Labiş, dar plac şi densităţile metaforice insolite ale lui Nichita Stănes­­cu, pe care de asemeni am avut plăcerea să-l recunosc. O ob­servaţie se impune totuşi : prea multul isprăveşte prin a obosi. Există o poezie de lec­tură fără glas, şi o poezie de sală. Dacă prima trebuie folo­sită cu grijă, într-un context special, pentru a fi bine re­ceptată şi pusă în valoare, cealaltă — oricît ar rezista pereţii, nu impune o mai puţină grijă faţă de saţiul eventual al auditoriului pentru acordu­rile de fanfară. E un echili­bru fragil, anevoie de stabilit, orice exces într-un sens sau altul frînează recepţia şi ispră­veşte prin a-l lăsa rece chiar pe cel mai fanatic adulator. Oricum, pentru o primă expe­rienţă reuşita e remarcabilă, cu sugestiile de mai sus. Şi încă o constatare, ce se verifică din nou : poezia ne propune o limbă pe care nu o cunoaştem. Este limba fiecă­rui nou poet, codul lui intim de semnificaţii şi simboluri, a­­desea gramatica lui sui-generis ce modifică funcţia diurnă a cuvîntului, acordîndu-i o gra­vitaţie aparte. Auditoriul nu s-a dovedit, după cum am re­marcat, refractar îndrăznelii, l-a urmat pe poet chiar şi în acrobaţie sau în triplu salt mortal, cu o singură condiţie şi cu o singură răsplată, apă­sat revendicată, ca aventura escaladării să ducă undeva, într-un pisc al perspectivelor revelatoare. E o revendicare excesivă ?... Ea n-a fost for­mulată în chip expres de ni­meni, dar am citit-o uneori, în blazarea expresivă a sălii, în cîteva momente ale recitalului cînd nu știu cine era vinovat de stingerea incandescenței fi­rului de platin. Este, de asemeni, pe deplin validă şi reciproca. Acelaşi recital ne-a arătat, pe feţele inerte ale auditoriului, că ve­nerabilele cuvinte n-au prin ele însele nici o valenţă poetică, nici un dram de uraniu activ. Am auzit rostindu-se, de cîteva zeci de ori, la diverse scări acustice, o suită de vocabule sacrosancte care nu păreau a trezi prin sine însăşi nici o asociaţie. Ele se aliniau strict filologic, oricît erau de zbu­ciumate prin gimnastica orală, după legile glosarului, şi mu­reau o dată cu glosarul închis. Am auzit, spre exemplu, ros­tindu-se un nume — Decebal — şi m-am întrebat cine-i De­cebal, aşa cum te întrebi, ci­tind poezie, ce e masă, casă, cal, carte, sau electricitate, sau Eminescu. Aşezat în această dispoziţie, bine-nţeles că nu ştiam nici cine sunt Eminescu, Suceava, Călăraşi sau Sarmise­­getuza, dacă sunt nume proprii sau substantive comune. Dar cineva, nu ştiu cine a răsucit resortul, arătîndu-mi că Eminescu este de fapt o ţară, o ţară nu ştiu pe unde — de ciobani şi plugari bles­temaţi a se bate cu tătarii, cu hunii, cu turcii, blestemaţi a-şi cînta lacrimile pe firul a­­pelor ce se adună toate într-un nume. Şi am ştiut ce este Eminescu, adică un mit, ca şi mitul lui Orfeu. Cu Decebal nu s-a întîmplat acelaşi lucru, deşi pierderea textelor lui Tacit a fost recent compensată prin luminile ce ni le-a adus filmul panoramic al studioului „Bucureşti* cu José Marie Nat şi Georges Marchal. Despre ce este vorba? Nu despre Decebal, nici des­pre alte nume proprii sau co­mune, ci despre puterea şi da­toria poeziei de a crea mituri, de a ne învăţa limba unei noi realităţi sensibile. Cine să ne fie preceptori dacă nu chiar poeţii ? Şi de aceea iniţiativa de a aduce poezia în stradă, în am­fiteatrul studenţesc, în arena sportivă, în sala de bar e mai mult decît binevenită, e sa­lutară. Poezia reînvaţă să fie activă. Paul ANGHEL PUŢINĂ FILOLOGIE: „DUPĂ MELCI Editura Tineretului reeditea­ză După melci, poemul de ti­nereţe al lui Ion Barbu, în­tr-un tiraj de 10 160 exempla­re, cu ilustraţii şi copertă si­­milimoderniste, gen Brauner- Perahim şi cu reproducerea, la urmă, în facsimile, a tex­tului revizuit din revista „Agora“, cu alte corecturi de mină ale autorului. Ca biblio­filie de mase, experienţa este interesantă, nu însă lipsită de primejdii pentru editură. Intr-adevăr, dacă cititorul, nicotnic de fidelitate absolută a noului text, ar fi ispitit să-l colaţioneze cu cel din „Ago­­ra“,­­ care, cu rectificările noi, i-a servit de bază, — s-ar putea să-i găsească anumite erori şi lipsuri. Este ceea ce ni s-a întîmplat nouă să des­coperim fără bucurie rea (Schadenfreude, cum spun nemţii!). Astfel, după versul final de la pag. 23 lipsesc ver­surile: „In cîmpie Colilie“ iar după versul 3 de la pag. 24, versul: „Mă-ntorsei subt aluniş“ Greşeala de tipar din versul penultim al poemului : „Mele nătîng“, se rectifică uşor prin repetiţia corectă : „Mele nătîng“. Aşadar, mare atenţie, tova­răşi editori, cînd vă plătiţi lu­xul reproducerilor în facsim­­le ! In ..Cuvînt înainte“, poetul Tamil Bailazar glosează în marginea prieteniei ce-l lega­se de Ion Barbu şi mai puţin asupra tîlcurilor ascunse din , valorosul poem“, sau asupra „textului drag inimii sale“ Să-i fi fost După melci atit d­­­rump autorului său? Cînd au găsit un exemplar din întîia ediţie, la Editura Luceafărul, ilustrată de M. Teişanu şi trasă în una mie exemplare în decembrie 1921, poetul şi-a manifestat desprinderea su­fletească faţă de vechiul text, cu o dedicaţie elocventă: „Un car de afurisenii cu toate că ştiu că va şti să aleagă şi să neglijeze ce trebuie, din a­­ceastă carte deja veche şi fără faţă — pentru mine. 17 de­cembrie 1929“. Locul poemului După melci în cadrul operei majore a lui Ion Barbu mi se pare însă real. O alăturare de celebra baladă Riga Crypto şi lapona F.nigel, poate capodopera poe­tului, este concludentă. Din ambele se desprinde o aceeaşi breviar concepţie de viaţă, pe care aş numi-o contratimpul fatidic, ironia destinului care se pune în calea fericirii tuturor făp­turilor, de pe întreaga scară a vieţii. Descîntîndu-i cu sau fără maliţie melcului să iasă din cochilia lui pe o înşelătoare zi de primăvară timpurie, copi­lul „şui“ (nebunatic), provoacă moartea prea încrezătoarei fi­inţe mici în aceeaşi zi, cînd izbucneşte: „O viforniţă tîrzie De Păresimi“. Adică în postul mare, de pa­truzeci de zile (quadragesima). Camil Baltazar, fie zis în trea­căt, vede în varianta incorectă de la pag. 7: „Cînd Păresim de prin lunci­ nu ştiu ce întărire a sensului versurilor următoare. Chiar dacă poetul ar fi vrut să per­sonifice Păresimile, singularul prea... singular nu aduce nici o învigorare textului. Aşadar, în După melci a­­pare întîi ironia soartei care vrea şi în balada regelui ciu­­pearcă să-l facă pe acesta să se îndrăgostească de la zona Enigel şi, expunîndu-se soare­lui, să plesnească. Aspiraţia la soare, la viaţă plenară, aşadar, este refuzată de o soartă care pregăteşte imprudenţilor sanc­­ţiunea capitală. După melci rămîne o lectură foarte plăcută, prin bogăţia limbajului figurat şi mînuirea măiastră a metrului popular, cu un instinct folcloristic fără greş. Artistul se joacă ade­seori şi cu cuvintele, creînd unele noi, ca verbul a se des­­ghioca, trecînd la feminin substantivul ghioc-ghioacă, şi invers, la masculin drîmbă­­drîmb, creînd expresii ana­logice, ca: „pornişi cu cornul sting“ (melcul!) după „a porni la drum cu stîngul“, după cu­noscuta superstiţie de a păşi afară din casă cu dreptul, etc. Schimbările ortografice de care face însă caz Camil Bal­tazar rămîn nesemnificative, întîi prin inconsecvenţa poetu­lui, care nu corectează atent textul din Agora (lăsînd du­blete, ca noui şi noi, apoi « mut final în bordeiu, dar şi formele muşchi, retevei), apoi prin retuşe ca foimariţe, în loc de foimăriţe, sau cotobele în loc de codobelc (de la co­­doberc = berc, scurt de coadă sau fără coadă!). După melci este un admi­rabil poem ludic, nu însă lip­sit, cum văzurăm, de Weltan­­schaung. Să fi fost autorul său, cum spune prefaţatorul, un „mare copil“? Intuiţia se cu­venea dezvoltată, ca să obţină valoare portretistică. Serban CIOCULESCU 44 doloros, îndurerat sînt pentru tot ce dispare, pentru eternităţi durînd o răsuflare, cît miruie lumina unui astru floral sau izbucnirea moale dintr-un dezastru îndurerat de clipa ce moare-n altă clipă, de umbra şi tăcerea­ dintîi cînd pruncul ţipă, de storul ce se lasă pe ochi ca o aripă, cînd soarele din sînge în inimă s-a stins şi eşti bogat cu somnul în largu-i necuprins, îndurerat de vorba care dărîmă norii, de aripile sumbre ce simulînd cocorii, pierzînd din subţioară fatidicele ouă, clocesc pe lume veche coşmar de lume nouă, îndurerat de pielea ta albă ca o filă pe care scrie moartea miresmei de zambilă, îndurerat de ochiul şi pasul meu plăpînd ce va porni în moarte cu ochiul tău în gînd. Dar fericit de mîna ce-a pus sigiliul pielii, pe fruntea mea pe care un zodiac e scris, a încropit mixtura de viaţă şi de vis, eliberîndu-mi scrisul de semnele-ndoielii. Radu BOUREANU

Next