Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)

1967-07-06 / nr. 27

4 VALENTIN BERBECARU: Banchetul Ceea ce ne surprinde de la început e limba, unică în felul ee împiedecată, greoaie şi pretenţios poetică, a acestei cărţi. Cum între limbă şi gîndire există o strînsă legătură, nivelul expresiei fixează pe cel al ideilor. Pe acestea, puţine cîte sînt şi foarte comune, autorul le îmbracă gros, înfofolindu-le în blănuri cam roase de adjective şi epitete. Procedeul general e acesta : se iau nişte fapte mărunte, fără importanţă, peste care se aruncă apoi clubucii de frişca ai unui comentariu „filozofic“ şi „poetic“ disproporţionat. Dintr-un minuscul fragment de viaţă sau idee se face la repezeală un uriaş balat de cuvinte. Banala distribuire a mîncării la o cantină umflă în chip artificios un întreg paragraf : „Trestianu simţi paroxismul , imboldul celor două acţiuni otrivnice se despărţea, se înfrunta pe faţă, conflictul era în tot dăruitorii mîncării, asudaţi, grăbiţi, încinşi, se apărau din răsputeri. In faţa lor, împingîndu-se în rînduri, ţiitorii (s.n.) farfuriilor, lacomi, nervoşi. Erau asemenea unui invadator insaţiabil, cu mii deuri, aceşti primitori ; cei de dincolo de ghișeu se întreceau în ornicie, cu paletele. Se încingea o luptă invizibilă, de necrezut ; plutea în aer ca un fluid strîmtorat și spasmodic (s.n.) Trestianu îl lăsă să se desfășoare în închipuire. II vedea ca pe un dragon (s.n.) umflîndu-se, îmblînzindu-se. Neliniștea lui era o alergare nesigură între două bariere circulare ; nu-1 ducea nicăieri" (pag. 6). Făcînd să se izbească polonicul de farfurie, autorul îşi închipuie că poate săgeta spaţiul din faţa unui modest ghişeu de cantină cu fulgerele bogat ramificate ale marilor tensiuni. După numai cîteva pagini, cititorul acestui volum se află în neplăcuta situaţie a pietonului neatent ce se pomeneşte într-o porţiune lată de asfalt proaspăt turnat : fiecare pas se face printr-un efort de dezlipire a tălpii. în cazul de faţă, lectura e tocmai un roces continuu de încleiere şi desfacere dintr-un stil rebarbativ, aotic şi calofil, trecerea de la o frază la alta făcîndu-se prin emulgere. Aproape fiecare propoziţie are un apendice metaforic : „Nucul din curtea părăsită foşnea înspre mersul unui anotimp*, (s.n. , p. 17) ; „Cîntăreaţa chema doruri uşoare, poate că zborul păsărilor araponga peste pădurea virgină a Braziliei“ (p. 34) ; „Buzele groase lunecau, rime roşii...“ (p. 47) ; „Era prins ca un prigor în odaia de la etajul al patrulea, şi spre el se rostogoleau faptele, imense arcuri fierbinţi care încălzeau aerul.“ (p. 67) ; „întrebarea sună în gol. Şi tremură în geam , abur vag (s.n.). Sandu sta în dreptul ferestrei. Acum, plopii din curte nu se înălţau în şir inert, ci pîlpîiau — umbră de sacrificiu“ (s.n . p. 129 ). Prezumţia stilului literar, frumos, conduce mina autorului în scrierea unor propoziţii de acest fel : „Blocurile, înalte unghiuri adormite, îşi pierduseră legătura cu pămîntul, şi prin acoperişurile plate, pline cu antene, cochetau cu luna. Da, cu luna“, (p. 128) . „Biciclistul lui (Albu, dintr-o acuarelă n.n.) devenise un pericol în mişcare, care îi masa (s.n.) inima, o făcea să bată cu furie“ (p. 172) ; „Dungile de sticlă ale etajerelor (probabil etajelor n.n.) liniau seara împresurată de nori voluminoşi“ (p. 137) ; „Dorinţa tinereţii îi păru haşurată de dungile unui calendar istovitor", (p. 140) ; „Gîndurile lui se deşteptaseră, înnobilate de încercarea de a prinde gazul otrăvitor al micilor potrivnicii care se tîrau în jurul formelor clare" (p. 166) ; „Alungi gazul otrăvitor (metaforă persistentă n.n.) din destinul meu !“ — îi spune cu recunoştinţă Trestianu lui Albu (p. 168) ; „Simbolul naviga în arterele sincere (s.n.) ale viitorului“ (p. 204) etc. etc. Puse cap la cap astfel de fraze alcătuiesc stilul infatuat şi obscur al volumului — pe care pentru a-l înţelege îl citim cu tot atîta atenţie,de cîtă are nevoie o carte bună. Valentin Berbecaru cultivă un ermetism al banalităţii. Acum aproape o sută de ani Titu Maiorescu publica articolul Beţia de cuvinte. Cu gestul energic al unui vestit rege dac care dăduse foc podgoriilor, criticul a încercat să stîrpească din literatură viţa nocivă a lui Bachus, provocatoare de incoherenţă şi imoderaţie. De atunci tăişul pamfletului maiorescian stă deasupra oricărei mese de scriitor ca o sabie a lui Damocles. Uneori uităm de ea, dar mai devreme sau mai tîrziu, sclipirea ei ne fură iar şi ne înfricoşează. Valentin Berbecaru însă şade sub ea nepăsător şi scrie : „Sidonia se împrospătă. Colonia ei avea statornicia unui păcat inepuizabil“... Dacă trecem acum dincolo de împletitura barajului lingvistic, spre acţiune, personaje şi simboluri, vom observa că toată cartea se învîrteşte în jurul unui banchet (al absolvenţilor facultăţii de mecanică) organizat de Trestianu, administratorul de cantină. Din acest obişnuit banchet Trestianu vrea să facă un eveniment iar autorul un mare simbol al unor metamorfoze paralele în concepţie şi sentiment. Aceste prefaceri ating patru-cinci personaje, construite toate după aceeaşi schemă : aparenţele cenuşii ascund un fond colosal de bogat. Trestianu, de exemplu, nu este numai un simplu administrator, ci un înţelept, ba chiar un filozof, Albu nu este numai un student de la mecanică, ci un pictor extrem de talentat, Sandu nu este un student scos din producţie, atît şi nimic mai mult, ci un bărbat de mare energie, fascinat de călătorii maritime, însetat de aventuri (singurele aventuri în care se lansează deocamdată sînt însă cele strict erotice.) In toate compartimentele (acţiune, personaje, limbă) cartea stabileşte un record de falsitate. Lui Trestianu, care citeşte pe Aristot şi Spinoza „îi plăceau disputele ospătarelor pentru cîrpele de şters , le urmărea cu nedumerire reflexele fulgerate“. Personajele îşi fac mari probleme din te miri ce (Zbarcea), se întîlnesc „întîmplător" pe străzi (Trestianu-Grăjdaru), conversează cu personajele create de el (Albu şi biciclistul de pe acuarelă). Exact în ziua în care Albu realizează, după sute de încercări, tabloul unei vechi obsesii, uşa camerei sale se deschide şi (întîmplător !) pe ea intră... un fin critic de artă ce priveşte picturile studentului, se entuziasmează şi-l invită imediat acasă la el. Cînd, ca să-l atingă pe Sandu, Sidonia face aluzie la faptul că el nu ştie limba franceză, Sandu care venise la facultate din producţie îi replică pe loc într-o franţuzească fără cusur. Doi soţi vorbesc astfel : „întinzîndu-se seara pe canapeaua de piele din hol, (Zbarcea n.n.) îi mărturisea nevesti-si : — Nu mai cred de mult în deviza de pe frontispiciul oracolului de la Eleusis . Cunoaşte-te pe tine însuţi. Cred că ea trebuie schimbată, în alt sens, într-un sens care să vitalizeze. Cum ai gîndi o nouă deviză ?" ' „Nevasta sa îi răspundea că nu ştie". Iar doi amanţi (Sidonia şi Sandu) conversează în felul următor (despre o piesă a lui Eugen Ionescu) : „— Ce au înţeles acei domni ? (întreabă bărbatul n.n.) — Piesa le-a plăcut. Şi pe bună dreptate. — De ce ? — Pentru că este un protest față de brutalitate și uniformizare. — De aceea ? — Da. — Atunci trebuie să le placă orice piesă. — De ce ? — Fiecare piesă este ceva. — Ești prea subtil, domnule pirat (ira direct acest compliment absolut gratuit al Sidoniei se adresează autorului n.n.) — Nu, gîndesc prin capul meu şi vreau să înţeleg“. Pînă la urmă, după pregătiri minuţioase şi ingenioase banchetul are loc şi în timpul desfăşurării lui se pecetluesc metamorfozele sufleteşti ale eroilor : inima lui Trestianu „se va reaprinde în curînd“, Sandu nu va mai alerga după fuste şi se va statornici în iubirea lui mai veche pentru Marioara, Albu,... „era sigur că simţirea lui era alta, impulsivă, aplicată ca o donaţie de sînge pe sursele evoluţiei !" AUREL DRAGOŞ MUNTEANU : „ După-amiază neliniştită într-un scurt interval de timp ne-au parvenit de la Oradea numele a doi debutanţi în proză mai mult decit onorabili, promiţători în sensul serios, de sinceră încredinţare, al cuvîntului şi nu în cel frivol, de amabilitate stereotipă. Unul se numeşte Vasile Spoială, şi despre el am spus deja cîteva cuvinte în altă parte. Celălalt e Aurel Dragoş Munteanu. Ca şi Vasile Spoială, Aurel Dragoş Munteanu e o crisalidă de scriitor autentic, avînd comun cu primul un mod dezinvolt, natural de a evoca realitatea prin imagini ce anulează distanţa pînă la cititor, încadrîndu-l pe acesta direct în ele. Din cele mai bune povestiri ale lor, sentimentul vieţii se degajă sesizabil, cu o anumită violenţă, precum căldura din pămînt într-o seară de vară caniculară. Din cîteva elemente foarte simple Aurel Dragoş Munteanu transmite sentimentul nemijlocit al vieţii ca în schiţa Anno Domini, cînd ne arată cum Vasile „se odihnea în uşa bucătăriei, stînd pe un scăunaş“ sau cînd îi saltă în spinare personajului, pe jumătate muncitor, pe jumătate ţăran, un sac de mălai şi-l pune să străbată drumul lung pînă acasă. Omul se încovoaie sub povară, blestemă şi icneşte, mai pune sacul jos, aprinde cu degete tremurătoare o ţigară şi în tot acest timp gînduri disparate, fără nimic neobişnuit i se rotesc prin cap, repede pînă la ameţeală numai atunci cînd înconjoară chipul Auricăi, fata din vecini cu mult mai tînără decît el. Autorul semnalează cu discreţie rupturi în circuitul cotidian cauzate de puterea centrifugă a unei obsesii erotice incipiente, ce nu atinge deocamdată aparenţele şi nici măcar luciul de oglindă al conştiinţei, dar se manifestă şi produce deja perturbări în inconştient. E o dovadă de fineţe că autorul pare să coincidă momentul divulgării cu oboseala împinsă pînă la suferinţă , căci aceasta reduce la esenţial gîndirea, care devine mai directă, mai dreaptă, mai sinceră într-un anumit înţeles. Punînd în spinarea personajului un sac uriaş, autorul nu împovărează cîtuşi de puţin naraţiunea, care, asemenea celorlalte din volum, se desfăşoară reţinut, impersonal, fără acele participări impetuoase care ar putea să o dezechilibreze. Obsesia bărbatului este indicată aici fără nici o exagerare, sugerîndu-se că ea se poate dezvolta sau dizolva în viitor. Iar pînă atunci ciclul vieţii se împlineşte neschimbat. Povestirea place, deşi se observă unele reminiscenţe, iar limba (mai ales a monologului interior) devine, dintr-o intenţie altfel justă, eliptică şi sincopată pînă la artificial. . O secţiune sigură în viaţa unei familii este operată în nuvela titulară,^ După-amiază neliniştită, avînd o urmare (Sîmbătă şi duminică). Ceea ce contează aici nu sînt faptele şi nici măcar personajele, ci autenticitatea gesturilor şi a atmosferei. Totul pare văzut din goana trenului : nu se reţin întîmplări şi figuri, ci doar, de ea, vreo curte în care un om sapă la fîntînă sau în care o femeie toarnă unui bărbat, gol pînă la brîu, să se spele, o bicicletă scorojită rezemată de un gard etc. Secţiuni din viaţa unor oameni (un bătrîn care are necazuri cu feciorii, un actor in vîrstă şi singur, distribuit în roluri tot mai modeste) sunt şi schiţele Poveste şi Piesă dodecafonică. Aurel Dragoş Munteanu face o proză a cotidianului, care devine interesant prin forţa şi caracterul spontan al reprezentărilor, în jurul omului natura nu cunoaşte salturi bruşte, lumina soarelui cade peste o realitate puternic constituită, previzibilă. Surprizele vin dinlăuntru. Despre un personaj, autorul spune : „Avusese brusc o senzaţie...“ şi într-adevăr unii dintre eroii săi încearcă, intr-un moment ce nu pare să se deosebească prin nimic de altele, sentimente extraordinar de bizare, ating un fel de revelaţie care le modifică viaţa, şi pe care scriitorul o urmăreşte în manifestările ei exterioare, fără a o numi şi fără a o analiza (O iarnă. Peisaj interior) Puterile nu-i ajung deocamdată, de aceea scriitorul înregistrează explozia clipei psihice fără a mai încerca să afle de ce şi cum s-a produs, în plin cotidian, în mijlocul calmului şi stabilităţii lucrurilor izbucnesc şi se consumă în tăcere revoluţiile sufleteşti. Aşadar, secţiunile pe care le face Aurel Dragoş Munteanu sînt mai adînci decît par la prima vedere : ele desfac nu numai felii de existenţă socială, ci şi mecanisme psihice (pe care însă nu le explică). Oricum, dovada unei ambiţii lăudabile şi a unor posibilităţi de reflectare mai complexă a vieţii este făcută. Valeriu CRISTEA cronica literară FLORIN MUGUR: Mituri Dacă Poetul po»te fl 1» un moment dat rezultatul unul numai it evenimente mitice (pe plen Interior) cere il resuscita, îl reactualizează, cred ci noul volum al Iul Florin Mugur îţi ilustrează pe deplin titlul. Eu surprizi aceaati carte, reprezentînd nu ameliorarea sporadica a uni material mai demult folosit ţi, adeseori, urgisit de critici, el, în mare mla am, e regenerare demna de Interes. Autorul Iţi converteşte, Irevocabil, poezia la poezie, exact In perioada ctnd este de parare ea nu ae mai poate împlini decit ,onestii cu greutate“ (Vieţi). Sâ-i deschidem volumul la-n- tîmplare, să-i citim, de exemplu, poeziile Moment, Reapariţia lui Jumătate de om, Styx, Piatra palidă, Lămpi, Falstaff — sau admirabilul Moment senin. Climatul sugestiv al versurilor nu se datorează unei atmosfere de „lux, calm şi voluptate“ care să-nconjoare carnea spirituală a ideii, ci dimpotrivă „Là, tout n’est qu’ordre“ — cum spunea Baudelaire. Ordine, sobrietate, de cele mai multe ori o lipsă de prolixitate odihnitoare — şi mai ales o tensiune activă în majoritatea bucăţilor, fără să devină zgomotoasă. „In toamnă, ştiu, voi cîştiga victoria / la Dionisii. In cetate-i ciumă. / Cetatea-nconjurată ca de-un inel gălbui / de leşurile strînse lingă ziduri“ (Dionisos ). Saut „întors cu ochii către Luni, o jumătate / de om strigînd că numai din mîndrie / s-a obosit să pară slut, că el e / as- cunsul prinţ al unui adevăr, / că el e-ntreg şi numai din grea singurătate / îşi tăinuieşte-a doua jumătate, / ca luna, faţa cealaltă, cu mări“ (jumătate de om ). O zonă fantezistă de „anarhii“ neaşteptate, într-un auster de fapt, Elsinore (vezi ciclul cu acelaşi nume) ne aminteşte la un moment dat de „Jocurile“ lui Vaskó Popa: „Hai să ne rupem cite-un sceptru din copaci / Hai să izbim cu sceptrele-n pămtnt / Hai de-a bastarzii / Hai de-a prinţul fără umbră / De-a plictiseala care naşte principi strimbi“. Acest Elsinote, nu cu toate unghiurile puse la fel de bine în evidenţă, relevă însă, credem, cel mai bine, predispoziţiile lirice ale poetului. O anumită vivacitate melancolică, o toleranţă cordială, a mîhnirii, şi o orientare mult mai mare către tonurile tragice, decît înspre reflexele delicate : ...„dansează beat, bătrânul Sir John Falstaff / şi capu-şi joacă doagele prin spaţii / şi-i curge vin pe buze, vin subţire, / şi-l fîlfîie roşcat, mantia vinului ! _ In dreptul inimilor noastre prea senine / pocneşte-n aer, să bălăngăne pe cer / grea, căpăţină beată a lui Falstaff“. In poeziile de dragoste, Florin Mugur, în acord cu sine, nu se exaltează somptuos și nici nu merge pînă la cataclism, ci își protejează sentimentele într-o „no man’s land“ pe care ne-o oferă conturată de umbra violacee a neîmplinirilor sale („...cu libertatea ta de-a nu iubi, / nevrîrd să intri nici atunci în teritoriul meu friguros, bătut de lungi nelinişti“). Dar interesant ni se pare faptul că poeziile din această categorie au nenumărat laturi tangente, de emoţie, cu toate celelalte, ceea ce face ca întreg ansamblul cărţii să fuzioneze în ultimă instanţă armonios. Aruncând o ultimă privire asupra acestui ansamblu —est* Indiscutabil că Florin Mugur a început, cum spunea el Insuşi Intr-o poezie, să strige Împotriva punctului mort în care, la un anumit mod, căzuse. Credem că destinul Iul de poet 11 împinge într-un nou circuit. In care calităţile autentice tind să se manifeste ţi să se înscrie în durată, presupunînd că autorul nu va renunţa la rigorile propriului său ideal artistic. D. CIUREA ION RUSE: Pe valuri spre Dacidava La lietura celor mai multe dintre paginile cărţii se simte, într-un fel sau altul, o inadecvare Fie că persoana întîi nu convinge încercînd să cucerească prin exotism, fie că personaje inconsistente suportă stînjenite capriciile celui care povestește, aproape întotdeauna fraze pletorice strică efectul. De altfel, reportaj, jurnal, fals bildungsroman — nu se poate califica exact — cartea excelează prin inconsecvenţe. Cristea, crezut supraom (pag. 60), deşi el se recunoaşte drept adolescent influenţabil, are două coşmare — în primul şi în ultimul capitol. In timpul dintre ele, ca „motorist“ al unui şantier arheologic îşi notează impresii. înşiră cînd neaoşist, cînd preţios, cînd savant, cînd impropriu, detalii exterioare sau întîmplări trăite de el însuşi în sezonul arheologilor. Nici el şi nici oamenii din jur nu au relief psihologic. Doar cîteva automatisme revin, neiertători şeful şantierului, protectorul şi prietenul mai rudimentar al lui Cristea, îşi adoră pagină de pagină căţeaua cu numele Dac (!). Cristea urmăreşte, tot pagină de pagină, vapoarele şi şlepurile cu voinţa de a ajunge marinar; orice personaj are „portretul“ său, înconjurat de epitete, „tablouri de natură“, etc. Pînă la urmă, ceea ce nu se pierde este umorul, în replici şi mai ales în situaţii. Chiar fără unitate epică sau lirică, penultimul capitol şi, parţial, ultimul, reabilitează oarecum pe celelalte. Pînă aici, ni se arăta un text foarte, foarte bogat în astfel de propoziţii (pastorale?): „Femei cu fustele prinse in brîu, codane cu pulpele albe şi subţiri, băietani tunşi scurt In cap şi leliţe puse pe vorbă sunt toţi veniţi la pescareala“. (pag. 114). Spre final, scena umoristică de bătaie pe un bac in plutire sau un vis de cutreierare pe fundul Dunării dimensionează concludent, deşi tardiv, disponibilităţile povestitorului. Tot printr-o lovitură comică ajungem şi la un personaj mai bine concretizat: coana Florica, nevasta lui nea Marin. Căci incolorele studente practicante abia dacă pot să exclame între dunăreni şi Dunăre: „Ah, ce viaţă !* Artificiile descriptive diminuează vioiciunea tonului, dar fără ele, mai exact spus, fără prezenţa Dunării, pasajele Independente de proză reuşită n-ar exista. Avem de-a face cu o încercare de monografie a unui „şantier* prin optica impresionabila a unui adolescent. Gh. ANCA TUDOR GEORGE: Balade Dimensiunea relativ modestă a creaţiei, precum şi o pudoare publicistică şi publicitară l-au împins pe Tudor George undeva în penumbra generaţiei sale, s-o numim generaţia „de mijloc“. Citindu (şi recitindu-i) versurile, nu ne putem reţine de a afirma cu toată convingerea că ne găsim în faţa unui poet adevărat şi original, căruia i se cuvine un loc incomparabil mai bun în eşichierul valoric constabilit de critica literară. Tudor George este un fantast şi un efervescent, clădind universuri fabuloase, surprinzătoare. Poetul desprinde legenda din rama ei epică şi o proiectează în simbol, propunind noi şi miraculoase geneze. Baladele şi legendele sunt incărcate cu peripeţii ale imaginii: imaginile se metamorfozează, alternează, se înlănţuie sau se ex clud reciproc într-o dialectică dramatică. Raţiunea intimă a poeziei lui Tudor George este mişcarea, mai precis descătuşarea de static, evadarea din încremenire, cerbul din legendă a fost copac solitar in mijlocul cîmpiei netede, broasca ţestoasă a fost piatră, chinuiţi deopotrivă de nemişcare, tinzînd să se elibereze de coaja moartă a materiei, să devină energie şi spirit. Sistemul antinomiilor violente, apriga zbatere în carapacea destinului şi voinţa de a părăsi starea primordială conduc la izvoare romantice, în ultimă instanţă descind din mitul eminescian al lui Hyperion. (îndrăznim să afirmăm că Tudor George este unul din puţinii poeţi din vîrsta nouă care evocă direct tradiţia eminesciană, în ordinea ei fantastică, în vastele aglomerări de mituri, ţesute delicat şi aspru). Piatra solicită atotputerniciei dezlegarea de fixitate, libertatea de a-şi părăsi regnul chiar cu preţul renunţării la nemurire: „— O, templu-al pietrelor, Munte-Sfînt, / Piatră sínt! // Mare-a furtunilor, aprinsă vatră, / Sínt piatră! // Cer mişcător, dinamic vînt,/ Eu piatră sínt ! / / Voi, stelelor, aştri de-argint, / Piatră mă simt! // Voi dezlegaţi-mă din univers. / Voi daţi-mi Mers ! / Natură, zare, / Daţi-mi Mişcare! // Muget al vieţii, profund răsuflet / Daţi-mi, Voi, suflet! // Nu mă lăsaţi, demoni şi zei, / Statornic stei ! / / Fie să-mi zmulgeţi duhul, stihia, / Statornicia !“ Piatra primeşte harul şi devine broască ţestoasă, neobosită călătoare a Pămîntului şi a Cerului. Şi nu se mai satură de mişcare... Copacul din pustă, la rîndu-i, tînjeşte de dorul mişcării şi, pentru a-şi regăsi pădurea, alergînd către ea, renunţă la prerogativele de stăpîn al cîmpului nesfîrşit, la statornicie, la nemurire. Pierzînd totul, cerbul, fostul copac singuratec, cîştigă nepreţuita Mişcare: „Atunci deschise ochii mari, de-a dreptul / Sfruntînd nemărginirea şi untul, / Un aer viu simţi că-i umflă pieptul / Şi din surpatul maldăr, săltă gltul // Nemaisimţind nici rădăcini cum scurmă / Prin horbota ţărînii, că-l agaţă, / îşi ţepeni picioarele din urină, / îşi opinti picioarele din faţă, // Desţelenindu-şi, dintr-un salt, buşteanul / S-aridică, înalt, peste pustiu / Cu umbra-ntinsă măsurând limanul / Mişcîndu-şi capu-n vinturi: Arbor Viu !“. Piatră Vie, Arbor Viu — suprem triumf al Mişcării asupra nemişcării. Neptun petrece mişcând două valuri unul împotriva celuilalt, poate din aceeaşi poftă de a vedea energia în desfăşurarea ei dinamică, sfinxul Micromacro redimensionează, măreşte şi micşorează fiinţa pînă la marele şi micul infinit, viziunea fantasticelor „turme ale soarelui“ e de asemenea energetică. Tristă e numai soarta celor ce nu se pot mişca, asemeni cortului, prizonier jalnic al sforilor şi prăjinii de care e legat. Tristă e întoarcerea la mineral, coborîrea în piatră : „Aveam pe-atunci nevoie de-o privire / A unui ochi cu iezer cunoscut, / Să-mi licărească blind din amintire, / Şi ochiu-acela piatră s-a făcut! //Aveam pe-atunci nevoie de o floare / Pe inimă ca să mi-o pun drept scut / Şi s-o hrănesc cu sînge şi dogoare. / Dar floarea ceea piatră s-a făcut ! / / Nevoie-aveam pe-atunci de-o puritate / De-o flacără pe care s-o sărut, / Cel mai cumplit de tine-aveam din toate. / Metaforă, ce piatra te-ai făcut !" Aceeaşi vitalitate ireprimabill, stăpînă, o aflăm şi In contextura imagistică sau în limbaj. Fantezia dezlănţuită şi întrebuinţarea liberă, neistovită, a limbii dă poeziei lui Tudor George o plinătate şi o culoare cu totul particulară, ca şi ritmul sever, niciodată abandonat. O anume prolixitate şi preţiozităţile strecurate dibaci na ava îl cronică BEN CORLACIU : „MOARTEA LINGĂ CER” SCRIITORILOR VIAŢA UNIUNII In ziua de 3 iulie a.c la Casa Scriitorilor a avut loc Plenara Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor. Au participat membrii Comitetului şi numeroşi invitaţi. Prima parte a şedinţei, organizată in colaborare cu Biroul organizaţiei de bază P.C.R a fost consacrată problemelor criticii literare. S-a citit referatul întocmit de Dan Hăulică şi Al. Oprea. La discuţii au participat : Alexandru Bălăci, vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Ion Biberi, Constantin Ciopraga, Petru Comarnescu, Mihail Davidoglu, Alexandru Dima, G. Dimisianu, Galfalvi Zs., Romul Munteanu, G. C. Nicolescu, Adrian Păunescu, Liviu Rusu, Eugen Simion, Vlad Sortanu, Dumitru Ţepeneag. In încheierea dezbaterilor a luat cuvintul acad. Zaharia Stancu, presedinte al Uniunii Scriitorilor. In partea a doua a plenarei, Comitetul de conducere a primit noi membri şi membri stagiari in Uniunea Scriitorilor, a discutat activitatea Uniunii și a luat hotăriri privind publicaţiile literare. vi tulbură în esenţă frumuseţea proaspătă, captivantă a acestei poezii. Dumitru SOLOMON PÁSKANDI GÉZA: Bumerang de lună Páskándi Géza are o structură a talentului diferită de a lui Kanyadi (de al cărui ultim volum ne-am ocupat într-un recent articol), fiind ceva mai abstract, mai filozofic, cu toate acestea există numeroase similitudini în evoluţia lor artistică. Deşi talentul lui Páskándi s-a afirmat de asemenea de timpuriu, maturizarea sa poetică a survenit numai după asimilarea unei experienţe individuale, trăită din plin. Bineînţeles, chiar dacă drumul parcurs de el a prezentat inegalităţi, nici el nu a pornit singur, bazat numai p* puterile proprii, spre cucerirea Parnasului. Este şi el legat de generaţia lui Labiş — • şi spune, într-o poezie intitulată Memoriei lui Labiş. Şi el, ca şi colegii săi, porniţi p* drumul artei moderne a fost copleşit de marii creatori Bartok şi Brâncuşi (nu lipseşte nici monumentul închinat dirijorului C. Georgescu). Pe cînd însă Kanyadi este mai patetic, mai atent la zbuciumul lăuntric, Páskándi face o poezia cu inflexiuni ironice mare. In structura sa, ceva scinteietor, ştrengăresc şi jucăuş şi ştie să fructifice îmbelşugat această însuşire, întrucît un excelent simţ al limbii îi permite asocieri ieşite din comun. Chiar dacă, uneori, alunecă în joc de cuvinte, acest caracter scăpărător al poeziei lui Páskándi nu dezminte arta sa poetică, exprimată lapidar In pilda biblică intitulată Predikáció halaknak (Didahie pentru peşti) prin formula: „Trebuie să rosteşti“. El formulează acelaşi lucru şi în poezia în care se declară rudă cu „răguşitul“ Armstrong. Aparenţele nu au nici o importanţă pentru Páskándi, dincolo de suprafaţă, el caută mereu esenţialul. Iată pentru ce, In prima clipă, se opreşte zguduit şi orbit în faţa strălucitoarelor culori ale lui Van Gogh; lumina intensă îl orbeşte, însă curînd poetul pricepe adevărul profund revelat de această lumină. In acelaşi fel abordează el toate momentele istorice ale omenirii ; are întotdeauna rezerva impusă de spiritul critic, dar niciodată nu neagă în mod cinic trecutul. In această privinţă, volumul lui Páskándi, intitulat Holdbumerang (Bumerang de lună ) reprezintă o realizare unitar proeminentă. Dintre numeroasele poezii bune se detaşează Insă Predikáció (Predică, o poezie de idei referitoare la creştinismul ce se apropie de împlinirea a două milenii de existenţă). Căutind un termen de comparaţie, ni se pare că trebuie să mergem pînă la celebra poezie a lui Illyés Gyula, intitulată A reformáció genfi emlékműve előtt (in faţa monumentului reformaţiei, de la Geneva) — deşi asemănarea se limitează doar la felul de a vedea şi nu se validează în modul de exprimare. Analizînd şi sintetizînd istoria bimilenară a creştinismului, Páskándi confruntă „terifiantul curs de ruguri“ cu „credinţa lumînărească“ a vremilor paşnice şi pune întrebarea: „Se poate preschimba Teroarea în Credinţă ?“ Întrucît poetul relevă contradicţiile nu pentru a urmări un scop în sine sau pentru a crea simple paradoxuri, el caută şi soluţia, răspunsul liniştitor — şi propovăduieşte iertarea în numele păcii, însă cu o condiţie: Luminarea să nu-şi mai dea Rugului flacăra. Cartea lui Páskándi atrage atenţia şi prin felul în care interpretează poezia politică de actualitate. Poeziile de acest gen nu lipsesc din volum, cu toate că o dată semnificativă sau un eveniment de seamă nu-1 determină pe poet să reacţioneze rapid, ci îl îndrumă spre aprofundare. Pentru el, poezia politică de actualitate se măsoară cu etalonul înaltei Legi. In frumoasa poezie intitulată Törvény (Lege), el pune In paralelă „detaşamentul leninist cu Navi-bazi a Omeniei“. Puţini au făcut profesiuni de credinţă mai sinceră şi mai expresiv redată decit Páskándi In aceste versuri închinate Partidului Comunist: „Martor, Apărător, Acuzator şi Acuzat ai fost, ci doar gloată curioasă, în sala Judecăţii, n-ai fost nicicînd !“ „Nu te vei scufunda, căci niciodată n-au să fiu epoci care / să nu aibă nevoie de dreptate“. Din aceeaşi concepţie rezultă şi poezia despre Lenin, menţinută de Páskándi la distanţă de şabloanele obişnuite (poetul nu îl simte pe Lenin nici In bronz, nici In lemn, nici In hîrtii vînturate; îl atrage „Materia lui Lenin“) ca şi poezia öreg munkások. (Muncitori bătrini), respirînd un autentic fior liric şi închinată mediului din care provine poetul. Nici Páskándi nu e străin de poezia populară şi, în general, de formele mai puţin libere (anumite poezii indică cu certitudine că limbajul său poetic s-a cizelat datorită impresioniştilor şi, în primul rînd, lui Kostolányi) — dar el se orientează şi spre poezia asociaţiilor libere. Interesant însă că — după cum o atestă poezia Emlékből, négyfél kesztyű — (Amintire — patru mănuși desperechiate) — tocmai în acest punct Páskándi se reapropie de modul de expunere popular, fără a uita însă nici acum de arta sa poetică, întrucît niciodată nu confundă mijlocul (sau, în cazuri date, joaca) cu scopul — iar scopul său este: a rosti adevărul epocii. KANTOR Lajos MARTA BARBULESCU: Jocul anilor Acest an editorial se dovedeşte foarte bogat In debuturi feminine. Afirmarea tot mai pregnanta a poeziei feminine presupune că aria sensibilităţii poetice capătă coordonate noi, împrospătîndu-se în mod îmbucurător. Sectorul feminin în cadrul oricărei literaturi se remarcă mai ales prin cultivarea nudă a senzorialului. Euforia concretului, beţia senzuală a simţurilor reuşesc să dea nota de inedit şi de viabil poeziei feminine din orice timp. Insă există situaţii cînd aceleaşi motive poetice (în fapt —e teme) sunt preluate la modul comun şi tratate cu aceleaşi recuzite, devenind simple clişee metaforice. Cam în această categorie poate fi încadrat şi volumul de debut al Martei Bărbulescu. Poetesa mimează gesturi poetice şi macină în gol metafore uneori sugestive, însă impresia care râmine în urma citirii volumului este aceea de facilitate. Se întîlnesc aici acumulate din belşug toate caracterele unei poezii tipic feminine: transcripţia vegetativului în ceea ce acesta poate constitui o feminitate latentă: „Tînjesc după vară, / după cavalcada ei la pragul izvoarelor/după umbra-i răcoritoare / plecată peste salcia pletoasă / ... / Sub aparentul calm de gheaţă / Pădurea începe să fiarbă...“ (Aparenţe); goana frenetică după ipostazele purităţii: „Nu mai vine zăpada ! Nu mai vine... / Toamna şi-a răsucit cuţitul ruginii în ruine, / stăpînul ierburilor aleargă besmedc ! şi-mi cată adlncul privirii" (Străinul glas); animismul erotic al tuturor regnurilor: „sínt mereu îndrăgostită de arbori, de păsări şi anotimpuri / Mă alătur de ele , cu foamea săratului primită în teama revărsatului de zori...“ (Sînt mereu îndrăgostită) etc. Dar toate aceste gesturi lirice nu se individualizează într-un anume fel, ci reprezintă mimări destul de prozaice. lată cum plecind de la un motiv poetic blagian (lipsa de identitate a eului creator), Marta Bărbulescu eşuează într-un banal desăvîrşit: „Nu ştiu cine sínt ! / Citeodată înclin să credă că s-au deschis pereţii tăcerii / şi-au evadat scîncind în întoarcere / cei fără de umbră, / ori sínt pădurea / în căutarea arbuştilor / clătinaţi de stolurile roşii.... / .../ Nu ştiu cine sínt! / Mi-am pierdut identitatea / în care scria : / are semne particulare / o pereche de aripi / şi-un colţ de stea..." (Mi-am pierdut identitatea). Nu i se poate nega Martei Bărbulescu o anumită graţiozitate a imaginilor, pînă ce aceasta nu devine manieră (Cearcăne de bărbat). Ia ciclul „Inverzitele coline“, exuberanţa discursivă ca reacţie la cotidian nu depăşeşte clişeul (Fiecare drum; Timpul fuge etc.) După cum se poate observa ceea ce-i lipseşte cu desăvârşire, deocamdată, Martei Bărbulescu, sunt ideile poetice, iar numai cu metafore înşirate pe aţă nu se poate închega „poezia“. Marin MINCU BRATA — La poezia „Tu şi eu“ de D. Corbea, apărută în nr. 25 din 22 iunie, primele două versuri ale ultimei strofe se vor citi astfel: „Aveam o fire mîndră, sălbatică și dură, / In piatră dăltuită - întreaga mea făptură". PAGINA 2 • ------- ■ ....0------------------ -------------- - ------------- ■ ■ . ■ —.....................-- —— 9 GAZETA LITERARĂ