Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)
1968-01-04 / nr. 1
Versuri de: MARIA BANUȘ MIMAI BENUC GM TOMOZEI G. ALBOI; IORDAN CHIMET 0* vev sbv ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA • Anul XV Nr. 1 (792) Joi 4 ianuarie 1968 8 pagini : 1 leu litera ra AN NOU Geometria cosmică îşi începe un nou ciclu. Poporul nostru se află în faţa unui an nou. II priveşte în faţă, vede cu închipuirea tot ce aduce el ca realizări, şi porneşte cu încredere şi entuziasm la uriaşa lui muncă pe care o are de împlinit. Acest început de an coincide cu o nouă etapă în dezvoltarea şi progresul țării noastre. Ea a fost îndelung pregătită şi desbătută. Căile de urmat şi principiile diriguitoare au fost gîndite de partid. Drumul viitorului a fost trasat în directivele Congresului al IX-lea al P.C.R. care țin seama de cerințele şi realităţile țării, de faza actuală de dezvoltare a României, şi antrenează energia şi însufleţirea întregului popor. Elaborarea recentelor măsuri pentru perfecţionarea conducerii economiei a cerut o muncă de cercetare, de analiză temeinică, ştiinţifică, a posibilităţilor, la care au luat parte specialişti, oameni de ştiinţă şi cadre de conducere, activişti de partid şi de stat. Documentele, sinteză a noii organizări a conducerii şi a muncii unui popor, au fost supuse dezbaterii întregului popor şi apoi aprobării Conferinţei Naţionale a P.C.R., care a fixat metode şi sarcini de lucru şi a stabilit măsurile de luat. Care este calea spre continuu progres, ne-o arată aceste documente de bază. Pentru punerea lor în lucrare, Marea Adunare Naţională, în cea de-a 8-a sesiune a legislaţiei, a votat legile necesare : Legea privind unele măsuri de perfecţionare a conducerii şi planificării economice naţionale : Planul de Stat pe anul 1968 şi Bugetul de Stat pe acelaşi an. Cu acestea pornim astăzi la drum spre împlinirea cincinalului, plan pivot care asigură o dezvoltare substanţială a mijloacelor de producţie şi o depăşire serioasă a prevederilor iniţiale. Anul ce-a venit e un an pion pentru economia noastră naţională, ca şi pentru naşterea unui nou spirit de răspundere, mult crescut. Prima din cele trei legi de mai sus prevede, la punerea în practică, o înfăptuire treptată a noilor obiective de importanţă capitală, pe care expunerea de motive le enunţă în rezumat astfel : ..... „Creşterea rolului şi autonomiei întreprinderilor în îndeplinirea sarcinilor de plan, înfiinţarea de mari unităţi economice din mai multe întreprinderi, îmbunătăţirea structurii organizatorice a atribuţiilor şi funcţionărilor ministerelor, generalizarea aplicării principiului conducerii şi muncii colective , perfecţionarea activităţii de funcţionare etc." . Iar legea însăşi adoptă dispoziţii legale care să permită aplicarea treptată, într-o perioadă determinată, a măsurilor corespunzătoare pentru atingerea ţelurilor hotărîte, potrivit specificului diferitelor sectoare de activitate. ..... Aceste hotărîri constituie garanţia unei dezvoltări şi îmbunătăţiri substanţiale a economiei naţionale Ele marchează de pe acum importanţa lor care dă caracter de început de etapă, nu numai de an, activităţii de producţie care-şi înscrie zilele acestea primele tone din plan. Aşa fiind, planul de stat al economiei naţionale pe 1968 manifestă o fermă încredere în noua organizare, printr-o creştere a prevederilor de venit la toate sectoarele, ca şi prin tonul hotărît cu care sunt anunţate, ca un imperativ . Producţia principalelor produse industriale va atinge în 1968 următoarele nivele... producţia globală agricolă va creşte în 1968... Iar ca un corolar, bugetul de stat pe 1968 prevede şi el o creştere de venituri faţă de 1967 de 9,6 la sută. Această creştere are la temelie creşterea forţelor de producţie, baza materială, rezultat al orinduirii socialiste , noile fabrici şi uzine, noua energie electrică etc. Dar în special, îmbunătăţirile în organizarea conduceriişi a muncii aduse prin noile măsuri, elementul om, cu sarcini şi răspunderi crescute prin autonomia şi independenţa întreprinderilor, prin comasarea lor, ca şi prin creşterea productivităţii, începem noul an, poate mai mult ca oricând, în cele mai bune condiţii, cu cele mai justificate speranţe, cu o încredere neclintită. Noile măsuri au atins şi sectorul spiritual prin organizarea nouă a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care priveşte direct creaţia şi activitatea noastră socială. In noua organizare, preşedinţii uniunilor de creaţie fac parte de drept cu vot deliberativ din Biroul executiv al Comitetului. In felul acesta scriitorii vor participa şi ei la rezolvarea tuturor problemelor care privesc activitatea lor de creaţie , la cele editoriale, poligrafice, a drepturilor de autor, tiraje etc. O zicătoare franţuzească constată secular că „nu eşti mai bine servit decît prin tine însuţi*. Vom fi în măsură să verificăm această zicătoare. Dar nu este vorba atît de noi înşine, cît de însăşi creaţia literară şi artistică a noastră, acea care dăltuieşte durabil fizionomia spirituală a poporului nostru. Şi legea creează condiţiile pentru „buna servire" a acestei creaţii. Devine tot mai evident că în procesul de producţie, fie materială, fie spirituală, sporesc considerabil rolul omului, sarcinile şi răspunderile lui. Şi cum omul este materia primă a literaturii (nu literele sau cuvintele, cum cred unii), scriitorii vor avea în acest an un cîmp mai larg de investigaţie şi o mare bogăţie de eroi. Ridicarea spirituală şi morală a omului, a omului contemporan, va atrage desigur pei scriitori, tot mai mult spre actualitate. Toate premisele obiective anunţă un an de noi şi tot mai mari succese, în toate domeniile. La lucru, — fiecare cu uneltele lui. Demostene BOTEZ V. PAUL ANGHEL Arhivá alba PETRU POPESCU INTÎLNIRE CU MON NALISA PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE UNITI-VA I METAFORĂ PENTRU NOUL AN Privesc fotografia Pămintului luată de la 37.000 de kilometri din afara lui. E forma grafică cea mai generală a contemplării omului din afara lui, e generalizarea maximă a primei şi fundamentalelortemplări a vieţii din afara ei : chipul primei femei aplecat peste oglinda apei, contemplindu-şi răsfringerea. S-a spus că omul este singura fiinţă care produce artă, s-ar putea adăuga, de asemenea, că omul este singura fiinţă care se contemplă din afara sa. De asemenea am putea afirma că arta într-o mare măsură e o contemplare a omului din afara lui , dintr-un alt punct de vedere — acel al artei (adică al sentimentelor omului). Primul şi cel mai puternic sentiment este sentimentul timpului. E cel mai puternic, pentru că el reprezintă evoluţia faţă de matrice. Cînd primul peşte s-a azvîrlit deasupra suprafeţei apei, el s-a oglindit în ea, s-a contemplat o clipă din afara lui. întotdeauna chipul din oglindă e cu o fracţiune de timp mai tînăr decit chipul real. E cu o fracţiune de timp mai îndepărtat de matrice. Intre chipul real şi cel oglindit apare sentimentul timpului. In orice contemplare a insului din afara sa apare, intre vns şi contemplarea care restituie imaginea insului, un puternic sentiment al timpului. (Mă întreb uneori dacă sentimentul timpului nu este cumva însuşi timpul, şi, dacă nu cumva timpul nu este altceva decit un sentiment : matricea sentimentelor). Fotografia Pămîntului, luată de la 37.000 de kilometri din afara lui, este absolut tulburătoare. Ea distruge mitul globului desenat, mitul globului hieratic. Continentele apar ca niște recifuri pe fundul oceanului aerian rostogolitîn valuri de nori albi magnifici, de stranii valuri sub-aeriene, diafane şi cu aură albastră pe cerculorizontului total. Omul nu locuieşte pe suprafaţa globului, nu, el este o fiinţă interioară, dintr-un strat interior al globului. Ar putea fi numit fiinţă sub-aeriană, fiinţă de sub nori. ■ întotdeauna m-au emoţionat salturile peştilor deasupra apei. Geneza este un fenomen perpetuu. Umanitatea nu are o dată fixă de naştere. Ea se naşte in permanenţă, pe toată lungimea timpului in perpetuă creştere statistică şi calitativă. Cît timp există timp, umanitatea se naşte pe sine. Salturile cosmonauţilor deasupra aerului convertesc în măreţie lucidă, măreţia naturală, a salturilor peştilor cu aripi, deasupra oceanului. E o contemplare din afară şi un Însemn al evoluţiei in acelaşi timp. Privind fotografia Pămintului, privesc locul desfăşurării istoriei umanităţii, întrucîtva, chiar istoria umanităţii. Este un net început de drum lung către punctul matematic Aleph din care vechii magi şi matematicienii moderni susţin că Universul poate fi contemplat în întregimea sensurilor sale şi-n întreaga sa frumuseţe fizică. Totodată mă încearcă o undă de fericire pentru ştiinţă, care a izbutit să materializeze un sentiment pe care poezia l-a avut încă de la naştere (sentimentul contemplării omului din afara lui) şi-mi vine să zic, ca şi Platon, că sunt fericit că am trăit in vremea lui Socrate. Nichita STANESCU DESPRE „LITERATURĂ“ Recenta transpunere în româneşte a cărţii lui Wellek şi Warren — „Teoria literaturii“ — pe care o anunţasem în articolul nostru anterior, nu ne interesează, fireşte, numai pentru ea însăşi, pentru numeroasele idei pozitive pe care le comunică, am spune cu rapiditate şi nu fără oarecare graţie, ci — mai cu seamă — pentru că ne îmbie posibilitatea unei confruntări esenţiale cu punctele de vedere ale unei teorii literare ştiinţifice, în sensul cel mai general al termenului Ceea ,ce ne şi propunem a întreprinde aici, ridicînd principalele probleme înfăţişate de cartea discutată, începînd anume cu cele privind conceptul de „literatură“ însuşi şi apoi întemeierea disciplinei „ştiinţei literaturii“, ambele preocupări de bază ale teoriei literare mondiale şi de însemnătate deosebită — se înţelege — şi pentru cercetările de la noi. Autorii „Teoriei literaturii“ referindu-se la definirea „literaturii“ ca noţiune socotesc că e necesar să repingă, mai întîi, confundarea domeniului literaturii cu lucrările de istoria civilizaţiei sau cu reducerea conceptului de literatură la „marile cărţi“, la capodopere. Nu putem decît accepta astfel de concepţii care sînt rostite, mai cu seamă, din perspectiva respectării caracterului specific al artei literare. Ea nu trebuie într-adevăr amestecată cu scrierile eterogene ale civilizaţiei şi culturii, ci raportate totdeauna la valoarea estetică pe care o întrupează Ceea ce trebuieşte, totuşi, adăugat constă în faptul că specificul artei literare nu-i dă, în acelaşi timp, dreptul izolării de celelalte forme ale culturii şi că încadrarea ei suprastructurală e tot atît de necesară ca şi delimitarea ei distinctă Altfel s-ar nega înrîurirea generală a artei şi funcţia ei de înălţare a spiritului, cufundindu-se un estetism strict. E, apoi, cu totul Întemeiată părerea că „literatura“ nu poate acoperi în mod exclusiv numai domeniul suprem al capodoperelor neglijînd, cu totul, scrierile de mina a doua sau a treia care işi au, totuşi, fără îndoială, rolul lor însemnat în desfăşurarea mişcărilor literare, marcînd treptele urcuşului ,spre culmile artei şi pregătindu-le receptarea. De altfel, nicinu vedem în ce disciplină s-ar încadra studiile privind „operele “, mai mult sau mai puţin „minore“ ce nu lipsesc, în realitate, din nici un manual sau tratat de istorie sau critică literară. Exerciţiul valorificării, le presupune prin el însuşi ca unul care determină tocmai, scara necesară a judecăţilor de apreciere. Acolo însă unde caracterizarea lui Wellek şi Warren nu mai corespunde concepţiei noastre despre literatura de în pasajul în care aceasta e asimilată cu „arta imaginativă". Ni se spune explicit că „arta creează un fel de cadru care scoate conţinutul operei din lumea realităţii“ şi că este cazul să reintroducem „concepţiile“ obişnuite ale esteticii : „contemplare dezinteresată“, „distanţare estetică“, „detaşare“ (pag. 49). Nu e greu de recunoscut că un astfel de punct de vedere ne întoarce spre teoriile kantiene şi postkantiene, concretizate, de pildă, în estetica lui Fr. Th. Vischer, discutat pe vremuri, şi la noi, în legătură cu Maiorescu. Reducerea artei la „ficţiune“, „convenţie“, „imaginaţie“ cum scriu autorii, nu poate apărea însă decît ca o concepţie depăşită şi nu numai din punctul de vedere al esteticii materialiste, ci al oricărei estetici ontologicrealiste, in sensul filozofic al termenului. Faptul e atît de vădit incit cercetătorii despre care vorbim îşi continuă consideraţiile de mai sus, în chiar frazele următoare, cu vederi ce nu se mai încadrează „contemplării dezinteresate“ sau „detaşării estetice“. Ei ne spun, într-adevăr, că „funcţiunea estetică se poate extinde la mesaje lingvistice dintre cele mai variate", ba chiar includ printre acestea „întreaga artă închinată propagandei sau întreaga poezie didactică şi satirică", observaţii, fireşte, cu care suntem cu totul de acord, cu condiţia ca aspectul estetic să nu apară diminuat sau contrafăcut. Numai că apucînd acest nou drum, autorii nu-şi dau seama că se depărtează sensibil şi chiar în mod hotărîtor de la concepţia „ariei imaginative“ şi că săvîrşesc astfel un act de inconsecvenţă, din punctul lor de vedere. Ceea ce rămîne să reţinem însă, e optica mai realistă cu privire la arta literară prin care autorii se apropie, cel puţin într-o măsură, de vederile esteticii ştiinţifice. De altfel, se pare că teoreticienii „detaşării sau distanţării estetice" cad deseori într-un impas ca cel de mai sus, constrinşi fiind condiţiile obiective ale relaţiii artei cu realitatea. Cu privire la conceptul „literatură“, autorii lucrării faţă mai notează o serie de cractere care nu pot să fu acceptate ca, de pildă, orgaizarea operei, considerarea ei expresie a personalităţii scriitrului, exploatarea îndemînate a latenţelor limbajului etc. de asemenea, cu totul intern iată observaţia după care temenul de „literatură“ care duce spre scris prin expres „litere“, e mai puţin adecv decît cel de „artă a cuvîntulu întrucît cel din urmă cuprine Al. DIMA » Cu privire la „Definiţiile delimitările“ lui Wellek. şi War (titlul primului capitol al „Teo literaturii“). IContinuare In pagina LITERATURII“ ILIADA INTR-O NOUĂ VERSIUNE Cintui al nouălea Imnul carpatic O linişte albă de mituri, cu reverberaţii De mov pe terasele soarelui... Cineva Mă aduce în trecătorile anilor şi mirări De zăpadă se cern în aşteptările calme Pe Lotrul întors în lumină. Apele spun Morfeme albastre pentru ceasul Al pămîntului meu. E o sete de timp Şi-o chemare a sevelor, e un dor Necuprins, de certitudini în spafiul Baladelor noi şi harfele sunt ameţite De nelinişti stelare sub aura ţării. În păduri eoliene, in sursele limpezi Ale euritmiilor Dunării, voi spune mereu Imnul carpatic cu toate viorile Şi mereu mă voi întoarce cu anotimpurile Să rostesc atributele tinere pe terasele soarelui... Anghel DUMBRAVEANU de împliniri 3 Cadmos, scurtă istorie a scriu“-, sului, — aşa se intitulează cartea semnată Şerban Andronescu şi apărută in cursul anului trecut la Editura ştiinţifică, cu un substanţial „Cuvint înainte" de acad. Emil Condurachi, directorul Institutului de arheologie al Academiei Republicii Socialiste România. Legendarului Cadmos, intr-adevăr socotit fondatorul Thebei din Grecia antică, mai acum trei mii cinci sute de ani,i se atribuie, printre alte mari înfăptuiri civilizatoare, — ca să nu mai vorbim şi de isprăvile lui vitejeşti — născocirea alfabetului. Aşa cum precizează prefaţatorul din primele rinduri, această lucrare este „prima sinteză românească despre acest important capitol al istoriei culturii naţionale“. Marxist vorbind, după acelaşi, „inventarea alfabetului, iniţial în forma sa pictografică şi apoi ideografică, s-a datorat (■ , ■) dezvoltării forţelor de producţiePrin alte cuvinte, acest însemnat pas in progresul culturii, implică o stare înaintată a societăţii, relaţii internaţionale, comerţ etc. Dar el este şi semnul unei conştiinţe înaintate, in care simţul frumosului şi imaginaţia creatoare, puse la contribuţie, * dau, odată cu mijloacele noi de comunicare intre oameni şi colectivităţi învecinate, mici opere de artă. Lucrul nu este de mirare, dacă ne gîndim la inciziile in piatră ale omului primitiv, in peşteri, întîile indicii ale vocaţiei estetice a speciei noastre. De aceea şi primele semne alfabetice ale vechilor civilizaţii din lumea veche şi nouă sunt tot atitea mărturii ale simţului frumosului, care ne caracterizează specia. Scrisul ridică o mulţime de probleme. Răsfoirea însă a cărţii pe cit de bine informată, pe, atît de bogat ilustrată, a lui Şerban Andronescu, ne îndeamnă la voluptăţi ale ochiului şi ale reflecţiei, meditind îndelung in preajma planşelor colorate sau numai in alb şi negru, care ilustrează evoluţia înceată ascrierii, de la simbolurile figurative ale originilor ei, pină la formele simplificate de astăzi, care nu mai ţin seama de frumos, ci exclusiv de vitil. Intr-o singură planşă pliantă, in cinci, conţinind un fragment dintr-o Carte a Morţilor, după un papirus egiptean, asistăm la o hieratică scenă de judecată in Infern a unui scrib, care trece cu succes examenul final justificindu-se in aceşti termeni elocvenţi : „Eu n-am săvtrşit nici un rău ! Eu n-am îngăduit să fie foamete ! Eu n-am făcut pe nimeni să plingă ! Eu n-am omorit ! Eu n-am poruncit să se ucidă ! Eu n-am micşorat jertfele ! Eu n-am despărţit pe Soţ de soţie ! Eu n-am micşorat măsurile de gri ne / Eu n-am despărţit copiii de mame ! Eu nu m-am împotrivit procesiunii artui zeu !“ Apărarea pe care şi-o susţine scribul ridică insă problema gravă a răspunderii scrisului. Ca şi in fabula lui Esop, pe tema limbii, adică a vorbirii, — care are părţile ei bune, dar şi cele rele, dintre care defăimarea se întoarce ca un bumerang împotriva celui ce a rostit-o, — se poate spune şi despre scris că el n-a servit totdeauna cauza binelui in această lume sublunară. Fericit condeierul care se poate învrednici cu un bilanţ ca acela al scribului egiptean, fie chiar in similari termeni de negaţie, implicind insă respectarea moralei şi a justiţiei. Recent, între 11 şi 28 septembrie 1967, a putut fi „vizionată“ evoluţia mondială a scrierii la Casa de cultură a Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, in cadrul expoziţiei itinerante de fotografii „Arta scrierii“, organizată de UNESCO, (expoziţia a făcut şi obiectul unui frumos album pe hirtie cretată : L’art de l’écriture, UNESCO, Exposition en cinquante panneaux). Citind în Revista Bibliotecilor, 11, 1967, darea de seamă semnată de acelaşi Şerban Andronescu, nu fără juste observaţii critice asupra distribuirii şi conţinutului celor 50 de panouri, m-am întrebat dacă nu s-ar putea întreprinde la noi o cercetare asupra evoluţiei scrierii de pe tot întinsul teritorial al Dacoromaniei, cercetare care ar avea Șerban CIOCULESCU (Continuare în pagina 7) breviar ION VLASIU„IUBIRE* critica criticii