Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)

1968-01-04 / nr. 1

Versuri de: MARIA BANUȘ MIMAI BEN­UC GM TOMOZEI G. ALBOI; IORDAN CHIMET 0* vev sbv ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA • Anul XV Nr. 1 (792) Joi 4 ianuarie 1968 8 pagini : 1 leu l­i­ter­a ra AN NOU Geometria cosmică îşi începe un nou ciclu. Poporul nostru se află în faţa unui an nou. II priveşte în faţă, vede cu închi­puirea tot ce aduce el ca realizări, şi porneşte cu încredere şi entuziasm la uriaşa lui muncă pe care o are de împlinit. Acest început de an coincide cu o nouă etapă în dezvol­tarea şi progresul țării noastre. Ea a fost îndelung pregătită şi desbătută. Căile de urmat şi principiile diriguitoare au fost gîndite de partid. Drumul viitorului a fost trasat în directivele Congresului al IX-lea al P.C.R. care țin seama de cerințele şi realităţile țării, de faza actuală de dezvoltare a României, şi antrenează energia şi însufleţirea întregului popor. Elaborarea recentelor măsuri pentru perfecţionarea conducerii economiei a cerut o muncă de cercetare, de analiză temeinică, ştiinţifică, a posibilităţilor, la care au luat parte specialişti, oameni de ştiinţă şi cadre de conducere, activişti de partid şi de stat. Documentele, sinteză a noii organizări a conducerii şi a muncii unui popor, au fost supuse dezbaterii întregului popor şi apoi aprobării Conferinţei Naţionale a P.C.R., care a fixat metode şi sarcini de lucru şi a stabilit măsurile de luat. Care este calea spre continuu progres, ne-o arată aceste documente de bază. Pentru punerea lor în lucrare, Marea Adu­nare Naţională, în cea de-a 8-a sesiune a legislaţiei, a votat legile necesare : Legea privind unele măsuri de perfecţionare a conducerii şi planificării economice naţionale : Planul de Stat pe anul 1968 şi Bugetul de Stat pe acelaşi an. Cu acestea pornim astăzi la drum spre împlinirea cincinalului,­­ plan pivot care asigură o dezvoltare substanţială a mijloa­celor de producţie şi o depăşire serioasă a prevederilor ini­ţiale. Anul ce-a venit e un an pion pentru economia noastră naţională, ca şi pentru naşterea unui nou spirit de răspundere, mult crescut. Prima din cele trei legi de mai sus prevede, la punerea în practică, o înfăptuire treptată a noilor obiective de impor­tanţă capitală, pe care expunerea de motive le enunţă în re­zumat astfel : ..... „Creşterea rolului şi autonomiei întreprinderilor în îndeplini­rea sarcinilor de plan, înfiinţarea de mari unităţi economice din mai multe întreprinderi, îmbunătăţirea structurii organizatorice a atribuţiilor şi funcţionărilor ministerelor, generalizarea apli­cării principiului conducerii şi muncii colective , perfecţionarea activităţii de funcţionare etc." . Iar legea însăşi adoptă dispoziţii legale care să permită aplicarea treptată, într-o perioadă determinată, a măsurilor co­respunzătoare pentru atingerea ţelurilor hotărîte, potrivit spe­cificului diferitelor sectoare de activitate. ..... Aceste hotărîri constituie garanţia unei dezvoltări şi îmbu­nătăţiri substanţiale a economiei naţionale Ele marchează de pe acum importanţa lor care dă caracter de început de etapă, nu numai de an, activităţii de producţie care-şi înscrie zilele acestea primele tone din plan. Aşa fiind, planul de stat al economiei naţionale pe 1968 manifestă o fermă încredere în noua organizare, printr-o­ creş­tere a prevederilor de venit la toate sectoarele, ca şi prin to­nul hotărît cu care sunt anunţate, ca un imperativ . Producţia principalelor produse industriale va atinge în 1968 următoarele nivele... producţia globală agricolă va creşte în 1968... Iar ca un corolar, bugetul de stat pe 1968 prevede şi el o creştere de venituri faţă de 1967 de 9,6 la sută. Această creştere are la temelie creşterea forţelor de pro­ducţie, baza materială, rezultat al orinduirii socialiste , noile fabrici şi uzine, noua energie electrică etc. Dar în special, îm­bunătăţirile în organizarea conducerii­­şi­ a muncii aduse prin noile măsuri, elementul om, cu sarcini şi răspunderi crescute prin autonomia şi independenţa întreprinderilor, prin comasa­rea lor, ca şi prin creşterea productivităţii, începem noul an, poate mai mult ca oricând, în cele mai bune condiţii, cu cele mai justificate speranţe, cu o încredere neclintită. Noile măsuri au atins şi sectorul spiritual prin organizarea nouă a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care pri­veşte direct creaţia şi­­ activitatea noastră socială. In noua or­ganizare, preşedinţii uniunilor de creaţie fac parte de drept cu vot deliberativ din Biroul executiv al Comitetului. In felul acesta scriitorii vor participa şi ei la rezolvarea tuturor problemelor care privesc activitatea lor de creaţie , la cele editoriale, poligrafice, a drepturilor de autor, tiraje etc. O zicătoare franţuzească constată secular că „nu eşti mai bine servit decît prin tine însuţi*. Vom fi în măsură să verifi­căm această zicătoare. Dar nu este vorba atît de noi înşine, cît de însăşi creaţia literară şi artistică a noastră, acea care dăltuieşte durabil fizionomia spirituală a poporului nostru. Şi legea creează condiţiile pentru „buna servire" a acestei creaţii. Devine tot mai evident că în procesul de producţie, fie materială, fie spirituală, sporesc considerabil rolul omului, sarcinile şi răspunderile lui. Şi cum omul este materia primă a literaturii (nu literele sau cuvintele, cum cred unii), scriitorii vor avea în acest an un cîmp mai larg de investigaţie şi o mare bogăţie de eroi. Ridicarea spirituală şi morală a omului, a omului contemporan, va atrage desigur pei scriitori, tot mai mult spre actualitate. Toate premisele­ obiective anunţă un an de noi şi tot mai mari succese, în toate domeniile. La lucru, — fiecare cu unel­tele lui. Demostene BOTEZ V. PAUL ANGHEL Arhivá alba PETRU POPESCU INTÎLNIRE CU MON N­A­LIS­A PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE UNITI-VA I METAFORĂ PENTRU NOUL AN Privesc fotografia Pămintu­­lui luată de la 37.000 de kilo­metri din afara lui. E forma grafică cea mai generală a contemplării omului din afara lui, e generalizarea maximă a primei şi fundamentale­lor­templări a vieţii din afara ei : chipul primei femei aplecat peste oglinda apei, contem­­plindu-şi răsfringerea. S-a spus că omul este sin­gura fiinţă care produce artă, s-ar putea adăuga, de aseme­nea, că omul este singura fiin­ţă care se contemplă din afa­ra sa. De asemenea am putea afirma că arta într-o mare mă­sură e o contemplare a omu­lui din afara lui , dintr-un alt punct de vedere — acel al ar­tei (adică al sentimentelor omului). Primul şi cel mai puternic­ sentiment este sentimentul timpului. E cel mai puternic, pentru că el reprezintă evolu­ţia faţă de matrice. Cînd pri­mul peşte s-a azvîrlit deasu­pra suprafeţei apei, el s-a o­­glindit în ea, s-a contemplat o clipă din afara lui. întotdea­una chipul din oglindă e cu o fracţiune de timp mai tînăr decit chipul real. E cu o frac­ţiune de timp mai îndepărtat de matrice. Intre chipul real şi cel oglindit apare sentimentul timpului. In orice contemplare a insului din afara sa apare, intre vns şi contemplarea care restituie imaginea insului, un puternic sentiment al timpului. (Mă întreb uneori dacă senti­mentul timpului nu este cum­va însuşi timpul, şi, dacă nu cumva timpul nu este altceva decit un sentiment : matricea sentimentelor). Fotografia Pămîntului, luată de la 37.000 de kilometri din afara lui, este absolut tulbură­toare. Ea distruge mitul glo­bului desenat, mitul globului hieratic. Continentele apar ca niște recifuri pe fundul ocea­nului aerian rostogolit­­în va­luri de nori albi magnifici, de stranii valuri sub-aeriene, dia­fane şi cu aură albastră pe cercul­­or­izontul­ui total. Omul nu locuieşte pe suprafaţa glo­bului, nu, el este o fiinţă in­terioară, din­tr-un strat interior al globului. Ar putea fi numit fiinţă sub-aeriană, fiinţă de sub nori. ■ întotdeauna m-au emoţionat salturile peştilor deasupra apei. Geneza este un fenomen per­petuu. Umanitatea nu are o dată fixă de naştere. Ea se naşte in permanenţă, pe toată lungimea timpului in perpetuă creştere statistică şi calitativă. Cît timp există timp, umanita­tea se naşte pe sine. Salturile cosmonauţilor deasupra aeru­lui convertesc în măreţie lu­cidă, măreţia naturală, a sal­turilor peştilor cu aripi, dea­supra oceanului. E o contem­plare din afară şi un Însemn al evoluţiei in acelaşi timp. Privind fotografia Pămintu­­lui, privesc locul desfăşurării istoriei umanităţii, întrucîtva, chiar istoria umanităţii. Este un net început de drum lung către punctul matematic Aleph din care vechii magi şi mate­maticienii moderni susţin că Universul poate fi contemplat în întregimea sensurilor sale şi-n întreaga sa frumuseţe fizică. Totodată mă încearcă o undă de fericire pentru ştiinţă, care a izbutit să materializeze un sentiment pe care poezia l-a avut încă de la naştere (sen­timentul contemplării omului din afara lui) şi-mi vine să zic, ca şi Platon, că sunt fericit că am trăit in vremea lui So­crate. Nichita STANESCU DESPRE „LITERATURĂ“ Recenta transpunere în ro­mâneşte a cărţii lui Wellek şi Warren — „Teoria literaturii“ — pe care o anunţasem în artico­lul nostru anterior, nu ne inte­resează, fireşte, numai pentru ea însăşi, pentru numeroasele idei pozitive pe care le comu­nică, am spune cu rapiditate şi nu fără oarecare graţie, ci — mai cu seamă — pentru că ne îmbie posibilitatea unei con­fruntări esenţiale cu punctele de vedere ale unei teorii lite­rare ştiinţifice, în sensul cel mai general al termenului Ceea ,ce ne şi propunem a în­treprinde aici, ridicînd princi­palele probleme înfăţişate de cartea discutată, începînd anu­me cu cele privind conceptul de „literatură“ însuşi şi apoi înte­meierea disciplinei „ştiinţei li­teraturii“, ambele preocupări de bază ale teoriei literare mondiale şi de însemnătate deo­sebită — se înţelege — şi pen­tru cercetările de la noi. Autorii „Teoriei literaturii“ referindu-se la definirea „lite­raturii“ ca noţiune socotesc că e necesar să repingă, mai întîi, confundarea domeniului litera­turii cu lucrările de istoria ci­vilizaţiei sau cu reducerea con­ceptului de literatură la „marile cărţi“, la capodopere. Nu putem decît accepta astfel de concep­ţii care sînt rostite, mai cu sea­mă, din perspectiva respectării caracterului specific al artei li­terare. Ea nu trebuie într-ade­­văr amestecată cu scrierile ete­rogene ale civilizaţiei şi cultu­rii, ci raportate totdeauna la valoarea estetică pe care o în­trupează Ceea ce trebuieşte, totuşi, adăugat constă în faptul că specificul artei literare nu-i dă, în acelaşi timp, dreptul izo­­lării de celelalte forme ale cul­turii şi că încadrarea ei supra­structurală e tot atît de nece­sară ca şi delimitarea ei dis­tinctă Altfel s-­ar nega înrîu­­rirea generală a artei şi func­ţia ei de înălţare a spiritului, cufundindu-se un estetism strict. E, apoi, cu totul Întemeiată părerea că „literatura“ nu poate acoperi în mod exclusiv numai domeniul suprem al capodope­relor neglijînd, cu totul, scrie­rile de mina a doua sau a treia care işi au, totuşi, fără îndoia­lă, rolul lor însemnat în des­făşurarea mişcărilor literare, marcînd treptele urcuşului ,spre culmile artei şi pregătindu-le receptarea. De altfel, nici­­nu vedem în ce disciplină s-ar în­cadra studiile privind „operele “, mai mult sau mai puţin „mino­re“ ce nu lipsesc, în realitate, din nici un manual sau tratat de istorie sau critică literară. E­­xerciţiul valorificării­, le presu­pune prin el însuşi ca unul care determină tocmai, scara nece­sară a judecăţilor de­ apreciere. Acolo însă unde caracteriza­rea lui Wellek şi Warren nu mai corespunde concepţiei noa­stre despre literatura de în pa­sajul în care aceasta e asimila­tă cu „arta imaginativă". Ni se spune explicit că „arta creează un fel de cadru care scoate con­ţinutul operei din lumea reali­tăţii“ şi că este cazul să rein­troducem „concepţiile“ obişnui­te ale esteticii : „contemplare dezinteresată“, „distanţare este­tică“, „detaşare“ (pag. 49). Nu e greu de recunoscut că un astfel de punct de vedere ne întoarce spre teoriile kantiene şi post­­kantiene, concretizate, de pildă, în estetica lui Fr. Th. Vischer, discutat pe vremuri, şi la noi, în legătură cu Maiorescu. Reducerea artei la „ficţiune“, „convenţie“, „imaginaţie“ cum scriu autorii, nu poate apărea însă decît ca o concepţie depă­şită şi nu numai din punctul de vedere al esteticii materialiste, ci al oricărei estetici ontologic­­realiste, in sensul filozofic al termenului. Faptul e atît de vădit incit cercetătorii despre care vorbim îşi continuă consi­deraţiile de mai sus, în chiar frazele următoare, cu vederi ce nu se mai încadrează „contem­plării dezinteresate“ sau „deta­şării estetice“. Ei ne spun, în­tr-adevăr, că „funcţiunea este­tică se poate extinde la mesaje lingvistice dintre cele mai varia­te", ba chiar includ printre a­­cestea „întreaga artă închinată propagandei sau întreaga poezie didactică şi satirică", observaţii, fireşte, cu care suntem­ cu totul de acord, cu condiţia ca aspec­tul estetic să nu apară diminuat sau contrafăcut. Numai că a­­pucînd acest nou drum, autorii nu-şi dau seama că se depăr­tează sensibil şi chiar în mod hotărîtor de la concepţia „ariei imaginative“ şi că săvîrşesc astfel un act de inconsecvenţă, din punctul lor de vedere. Ceea ce rămîne să reţinem însă, e optica mai realistă cu privire la­ arta literară prin care autorii se apropie, cel pu­ţin într-o măsură, de vederile esteticii ştiinţifice. De altfel, se pare că teoreticienii „detaşării sau distanţării estetice" cad deseori într-un impas ca cel de mai sus, constrinşi fiind condiţiile obiective ale relaţiii artei cu realitatea. Cu privire la conceptul „literatură“, autorii lucrării faţă mai notează o serie de c­ractere care nu pot să fu­­ acceptate ca, de pildă, orgai­zarea operei, considerarea ei expresie a personalităţii scriit­rului, exploatarea îndemînate a latenţelor limbajului etc. de asemenea, cu totul intern iată observaţia după care te­menul de „literatură“ care­­ duce spre­­ scris prin expres „litere“, e mai puţin adecv decît cel de „artă a cuvîntulu întrucît cel din urmă cuprine Al. DIMA » Cu privire la „Definiţiile delimitările“ lui Wellek. şi War (titlul primului capitol al „Teo literaturii“). IContinuare In pagina LITERATURII“ ILIADA INTR-O NOUĂ VERSIUNE Cintui al nouălea Imnul carpatic O linişte albă de mituri, cu reverberaţii De mov pe terasele soarelui... Cineva Mă aduce în trecătorile anilor şi mirări De zăpadă se cern în aşteptările calme Pe Lotrul întors în lumină. Apele spun Morfeme albastre pentru ceasul Al pămîntului meu. E o sete de timp Şi-o chemare a sevelor, e un dor Necuprins, de certitudini în spafiul Baladelor noi şi harfele sunt ameţite De nelinişti stelare sub aura ţării. În păduri eoliene, in sursele limpezi Ale euritmiilor Dunării, voi spune mereu Imnul carpatic cu toate viorile Şi mereu mă voi întoarce cu anotimpurile Să rostesc atributele tinere pe terasele soarelui... Anghel DUMBRAVEANU de împliniri 3 Cadmos, scurtă istorie a scriu“-, sului, — aşa se intitulează car­tea semnată Şerban Andronescu şi apărută in cursul anului trecut la Editura ştiinţifică, cu un substanţial „Cuvint înainte" de acad. Emil Condurachi, di­rectorul Institutului de arheolo­gie al Academiei Republicii So­cialiste România. Legendarului Cadmos, intr-adevăr socotit fon­datorul Thebei din Grecia anti­că, mai acum trei mii cinci sute de ani,­i se atribuie, printre alte mari înfăptuiri civilizatoare, — ca să nu mai vorbim şi de ispră­vile lui vitejeşti — născocirea alfabetului. Aşa cum precizează prefaţatorul din primele rin­­duri, această lucrare este „pri­ma sinteză românească despre acest important capitol al isto­riei culturii naţionale“. Marxist vorbind, după acelaşi, „inventa­rea alfabetului, iniţial în forma sa pictografică şi apoi ideogra­­fică, s-a datorat (■ , ■) dezvoltării forţelor de producţiePrin alte cuvinte, acest însemnat pas in progresul culturii, implică o sta­re înaintată a societăţii, relaţii internaţionale, comerţ etc. Dar el este şi semnul unei conştiinţe înaintate, in care simţul frumo­sului şi imaginaţia creatoare, puse la contribuţie, * dau,­ odată cu mijloacele noi de comuni­care intre oameni şi colectivităţi învecinate, mici­­ opere de artă. Lucrul nu este de mirare, dacă ne gîndim la inciziile in piatră ale omului primitiv, in peşteri, întîile indicii ale vocaţiei este­tice a speciei noastre. De aceea şi primele semne alfabetice ale vechilor civilizaţii din lumea veche şi nouă sunt tot atitea mărturii ale simţului frumosu­lui, care ne caracterizează spe­cia. Scrisul ridică o mulţime de probleme. Răsfoirea însă a căr­ţii pe cit de bine informată, pe­, atît de bogat ilustrată, a lui Şer­­ban Andronescu, ne îndeamnă la voluptăţi ale ochiului şi ale reflecţiei, meditind îndelung in preajma planşelor colorate sau numai in alb şi negru, care ilustrează evoluţia înceată a­­scrierii, de la simbolurile figu­rative ale originilor ei, pină la formele simplificate de astăzi, care nu mai ţin seama de fru­mos, ci exclusiv de vitil. Intr-o singură planşă pliantă, in cinci, conţinind­ un fragment dintr-o Carte a Morţilor, după un papi­rus egiptean, asistăm la o hie­ratică scenă de judecată in In­fern a unui scrib, care trece cu succes examenul final justificin­­du-se in aceşti termeni eloc­venţi : „Eu n-am săvtrşit nici un rău ! Eu n-am îngăduit să fie foamete ! Eu n-am făcut pe nimeni să plingă ! Eu n-am o­­morit ! Eu n-am poruncit să se ucidă ! Eu n-am micşorat jert­fele ! Eu n-am despărţit pe Soţ de soţie ! Eu n-am micşorat mă­surile de gri ne / Eu n-am des­părţit copiii de mame ! Eu nu m-am împotrivit procesiunii a­­rtui zeu !“ Apărarea pe care şi-o susţine scribul ridică insă pro­blema gravă a răspunderii scri­sului. Ca şi in fabula lui Esop, pe tema limbii, adică a vorbirii, — care are părţile ei bune, dar şi cele rele, dintre care defăima­rea se întoarce ca un bumerang împotriva celui ce a rostit-o, — se poate spune şi despre scris că el n-a servit totdeauna cau­za binelui in această lume sub­lunară. Fericit condeierul care se poate învrednici cu un bilanţ ca acela al scribului egiptean, fie chiar in similari termeni de negaţie, implicind insă respec­tarea moralei şi a justiţiei. Recent, între 11 şi 28 septem­brie 1967, a putut fi „vizionată“ evoluţia mondială a scrierii la Casa de cultură a Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, in cadrul expo­ziţiei itinerante de fotografii „Arta scrierii“, organizată de UNESCO, (expoziţia a făcut şi obiectul unui frumos album pe hirtie cretată : L’art de l’écri­ture, UNESCO, Exposition en cinquante panneaux). Citind în Revista Bibliotecilor, 11, 1967, darea de seamă semnată de ace­laşi Şerban Andronescu, nu fără juste observaţii critice a­­supra distribuirii şi conţinutu­lui celor 50 de panouri, m-am întrebat dacă nu s-ar putea în­treprinde la noi o cercetare a­­supra evoluţiei scrierii de pe tot întinsul teritorial al Dacoro­­maniei, cercetare care ar avea Șerban CIOCULESCU (Continuare în pagina 7) breviar ION VLASIU„IUBIRE* critica criticii

Next