Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)

1968-01-04 / nr. 1

ui* VIRGIL CARIANOPOL „Versuri“ Avangardismul la care adera Virgil Carianopol în primele sale plachete nu aparţine totuşi (cum sugera E. Lovinescu) extremismului şi nici nu e tributar, la modul despersonalizant, formulei imagistice a lui Ilarie Voronca din Patmos (cum credea Pompiliu Constantinescu). Frondeur, e drept, asemenea celor de la unu, poetul avea comun cu alţi modernişti atitudinea protestatară, expresia metaforică insolită, asociaţia neobişnuită, dar nu renunţa la logica interioară, la trama lirică unificatoare, la accesibilitatea comunicării. Dispreţul pentru gramatică (afişat în volumul intitulat teribilist Virgil Carianopol, apărut în 1933) are în vedere, de fapt, nu principiile normative fireşti ale limbii, ca mijloc de înţelegere interumană, ci, în plan simbolic, ordinea stratificată, canonizată, socotită de unii veşnică, imuabilă. Versurile sale au, de altfel, o desfăşurare cu totul naturală, o melodie cu inflexiuni sentimentale (chiar sentimentaliste !), nu ţintesc prin nimic disoluţia conceptului fundamental de poezie tradiţional constituit, ocolesc, din contră, formularea esoterică, incifrarea, supradistilarea, aliniindu-l, în fond, printre avangardiştii moderaţi, situaţi la hotarul unde-şi exercită chemările atît curentul contradictoriu şi complex al celor ce voiau să spargă tiparele existente şi să impună atenţiei moduri de percepţie violent originale, cit şi exemplul unor căutări şi izbînzi majore, cum erau acelea înregistrate de Blaga, Arghezi, Pillat, ş.a. Structural, Virgil Carianopole, chiar în această fază a începuturilor (cind mai publică Un ocean o frunte în exil, 1934), nu un iconoclast, ci un revoltat cu suflet es imian, sensibil la,durerea umană, înecîndu-şi fronda în apele tristeţii, elogiind visul şi funcţia catarzică a poeziei, un emotiv obsedat de spectacolul dezolant al oraşului străbătut de vagabonzi, cerşetori şi însinguraţi, un deznădăjduit cu inima sfîşiată de întrebări descumpănitoare („Unde să fug ? Pe cine să întreb 7/01 tinereţe o ! vis / o ! satan plînge-mă ! o ! drace, roagă-te lui Dumnezeu şi pentru mine“), de doruri, de nostalgii, de amintiri („Amintiri, noi / vegetale crescute pe fruntea mea / ca pe o bucată de pămînt plutitoare"). Sînt doruri şi nostalgii alimentate (împrejurarea este evidentă mai ales în plachetele următoare) de condiţia rurală a poetului, incapabil (atitudinea e, prin definiţie, nemodernistă) să se adapteze rînduielilor citadine, să intre în fluxul acestora, să gîndească şi să acţioneze în consecinţă. Ca atîţia alţii, de la sămănătorişti încoace, dar fără a aluneca în paseism patriarhalist sau în idilism, Virgil Carianopol e prins, prin origine şi sensibilitate, de sat, în speţă de satul oltenesc, la care se reîntoarce mereu şi cu fantomele căruia dialoghează peste spaţiu şi timp. In Scrisori către plante (1936), Carte pentru domniţe (1937), Frunzişul toamnei mele (1937) şi Scară la cer (1940), materia lirică devine progresiv tradiţională şi tradiţionalistă, din experimentul avangardist nemairămînînd, in genere, decît sporadice ecouri, ca la Adrian Maniu. Poetul coboară în trecutul istoric şi în autobiografie, evocînd pagini din lupta eroică, îndîrjită, pilduitoare a haiducilor olteni şi a lui Tudor Vladimirescu (simbol al justiţiei sociale), viaţa aspră a truditorilor pămîntului sau reîntilnirile sale cu peisajul natal şi mai ales cu amintirile. Tonalitatea e cind baladescă, învăluind totul in aburii legendei şi ai insului tonifiant, cind de litanie elegiacă, apăsînd pe clapele grave, întunecate, melancolice ale sufletului, cind de mişcare bolovănoasă, icnită, crispată, materializînd simţăminte de nemulţumiri, mînii şi speranţe ancestrale. Şi într-un caz şi în celelalte, rezultatele artistice sînt, nu o dată, remarcabile, atestînd capacitatea poetului de a vibra în registre afective diverse, de a releva adevăruri sentimentale cu adine răsunet şi de a le comunica, apelînd la modalităţi ce ni-l descoperă familiarizat şi cu expresia diafană şi cu cea aspră, şi cu limbajul împletit din metafore şi cu cel simplu, despodobit, aproape alb. La un pol stă Ioana, poem de dragoste şi moarte, de nostalgie şi resemnare : „Iartă-mă, Ioană ! / N-am ştiut că trupul tău sfînt I N-a fost trup pe pămînt. / N-am ştiut că ai fost o pasăre călătoare, I Care-ai omorît şerpii potecilor în picioare... I N-am ştiut că vorba ta a fost o stradă / Pe care amintirile îşi sunau clopoţeii de zăpadă“. Şi Cîntec nostalgic : „Noaptea peste turme de doine cărunte, I Pe unde aprind stelele focuri în munte, / Pe unde vin umbre obosite la denie, Iţi mai aduci aminte de mine, I Oltenie ? II Ţară de basm, drum de baladă, I Cunună de argint şi zăpadă, I Mi-am împietrit amintirile ca munţii Paring / Şi am uitat peste tine să plîng. / Nu m-a mai adus nimeni înapoi, / Să scutur din buciume turme de oi. / Nu m-a mai adus nimeni lingă tine. / Să dezgrop umbre de la Cozia şi de la Rovine". Iar la celălalt pot întoarcere lîngă pămînt : „Imbătrînit, orb, tata tot îmi mai scrie / Despre viaţa lui obosită de silnicie, / îmi spune de grîu, de pămîntul anilor lui, uscat". Şi Tatălui meu : „Să nu doreşti nimănui rău, nimănui ură... I Dar cind ţi se va lua soarele de pe gură, I Pentru dreptate şi pentru drumul fiilor tăi, drept, Să scoli pandurii lui Tudor, care dorm cu luna pe piept". Tudor, Oltenia, luna, plopii, drumul, cîntecul, zborul, pămîntul, domniţa, jupîniţele, ogoarele, ciobanul, toamna, florile, soarele, visul, stelele, — simboluri şi elemente de referinţă tradiţionale, — revin medreu, în aceste volume de maturitate, ca motive obsesive ce dau confesiunilor o culoare sentimentală tipic ruralizantă. Nimic de zis, Virgil Carianopol dezvoltă aici, cum remarcă şi Ovidiu Papadima (în prefaţa ce însoţeşte recenta culegere de Versuri) teme exploatate şi de alţii , prin împletirea perspectivei romantice cu cea realistă, a momentului transfiguratoriu cu cel de prezentare relativ detaşată, obiectivă, a faptului nud. Summintiv, prin nota funciar elegiacă, timbrul poeziei sale se diferenţiază însă individualized o voce dintre cele mai interesante în epocă. O voce (tînără pe atunci) care punea dramatic şi problema existenţei valorilor (extrem de actuală pe vremea aceea), legată de destin -ul poetului, de raţiunea lui de a fi, de vîrstele biologice şi spirituale, de raportul individului cu societatea, în stihuri de incontestabilă sinceritate, izvorîtă din dramatice experienţe ce-l anunţă cîteodată pe Dimitrie Stelaru : „Mă gîndesc cu tristeţe la tine, / La mina asta străvezie ca de mălai. / Nu ţi-a fost dat, Virgil Carianopol, nici ţie, / Nodul gordian al veşniciei să-l tai" (Scrisoare către celălalt eu). Perioadei tradiţionaliste îi urmează una (ilustrată prin Cîntece interzise 1936—1944 şi mai ales prin Inedite — 1966) de substanţă relativ neoclasică. Poetul încearcă o lirică adesea conceptuală, cu irizări de alegorie, ca în Ileana Cosînzeana, e însetat, mai mult ca oricînd, de armonii, de perfecţiune, de lumină, de zboruri înalte, de linişte, de meditaţie, trăieşte intens melancolia toamnei aducătoare de amintiri şi mai cu seamă sentimentul (excelent exprimat) al finalului implacabil, ca în antologicul Cîntec de împăcare : „încep să plece lucrurile toate / De care am fost, din depărtări, legaţi ; I Se-nghesuie în trenurile vremii / Ca nişte călători întîrziaţi. II Ieri, unele plecară, astăzi, iată, / Din lut, din stofe şi din lemn de nuc, / De ici s-au dus divanul şi tabloul, I De dincolo, covoarele se duc. I / A-mbătrînit oglinda în perete. I De-abia de mai zăreşte-apropiat. / I s-a făcut privirea obosită, / De parcă e un lac ce-a îngheţat. II Mai larg se face peste tot în preajmă, / Mai gol rămîne locul unde stăm. / Se dau în lături lucrurile toate, / Ca să avem pe unde să pre- Aurel MARTIN Mim ZACIU „Masca geniului“ Opera fiind — în viziunea lui Mircea Zaciu — un document al unei epoci, accesul la ea implică ocolul prin biografia scriitorului şi ideologia sau cel puţin concepţia lui despre artă, răspunzătoare — toate — de fizionomia şi calitatea poeziei, nuvelei ori romanului în discuţie. Aceasta va fi, prin urmare, structura studiilor mai importante ale culegerii, devenite astfel scurte monografii. Scriind despre Duiliu Zamfirescu de pildă, M. Zaciu reface etapele vieţii, grupează antinomic mărturisirile de credinţă şi conchide,în această tendinţă de a „împăca“ poziţii estetice corespunzătoare unor poziţii politice net opuse, zace, de fapt, contradicţia de bază a concepţiei lui Zamfirescu şi viciul fundamental al operei lui. Acceptînd că arta trebuie să fie un document complex al unei epoci istorice, scriitorul n-a reuşit, din pricina poziţiei lui sociale, să lumineze acest document cu flacăra unui ideal înalt, de eliberare a celor mulţi şi asupriţi" (pag. 79). Metoda de cercetare determină un Criteriu de apreciere : în cazul de faţă ar fi, evident, acela al realismului. Aplicîndu-l riguros şi consecvent, criticul nu poate să nu judece sever poezia neoclasică a autorului Imnurilor păgîne, reţinîrjd însă ca'] valoroase de» scrierile de natură autohtonă, mimetice în imagini, limbaj, ton. Nuvelele „nu atacă aspectele majore ale realităţii sociale contemporane", interesul lor stînd în „valorile stilistice", analizate cu fineţe. Romanele din ciclul Comăneştenilor, mai ales primele două, sînt — sau pot fi — un cîmp ideal de exercitare a acestui tip de critică şi judecăţile nu sînt neinteresante. Odată elaborată, formula va fi aplicată la proza lui Brătescu-Voineşti, Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu etc. Urmîndu-l pe Ibrăileanu, M. Zaciu consideră că opera lui Brătescu-Voineşti „reflectă un amplu proces social", că „istoriile şi vieţile narate devin drame sociale". Deosebit de semnificativă este cea transcrisă în în lumea dreptăţii, o , adevărată tragedie", comentată minuţios şi apreciată evident exagerat. Tendinţele diverse şi valoarea inegală a povestirilor se explicăşi prin faptul că Brătescu-Voineşti încearcă ■ un compromis între „contemplaţia impersonală" pe care i-o recomandase Maiorescu şi cercul său şi formula critică a „Vieţii româneşti", în studiul acesta se vede mai bine decit în altele că pentru M. Zaciu opera literară este document transfigurat artistic. „Conţinutul şi forma* fac obiectul unor analize separate. Folosită mai suplu, mai puţin dogmatic, formula conduce la bune rezultate în paginile despre Hortensia Papadat-Bengescu. Cercetătorul nu uită nici de data asta să compună din cîteva mărturisiri disparate o profesiune de credinţă realistă pe care ar fi urmat-o scriitoarea, dar comunică mai direct cu opera, se lasă convins de ea, nu-i mai impune criterii apriorice şi izbuteşte astfel să vadă nu doar ilustrarea procesului de dezagregare a lumii burgheze, ci şi un sens tragic al existenţei. Literatura poate avea deci şi alte dimensiuni decît cele proprii documentului şi fără a renunţa la metoda adoptată, M. Zaciu le surprinde nu o dată. Nu metoda criticului deranjează aşadar uneori, ci abuzul, transformarea unui punct de pornire al cercetării în tipare la care e obligată să se adapteze opera. Că e vorba de prejudecăţi atenuate treptat şi nu neapărat de neaderentă la faptul de literatură se poate constata în destule pagini de analiză adecvată (a prozei lui Papilian, a nuvelelor lui C. Zamfirescu etc.). în contact nemijlocit cu textele, M. Zaciu face observaţii pătrunzătoare, comentariul capătă personalitate, intuiţia lui critică e reală. Critica sociologică ce-l apropie pe M. Zaciu de mulţi istorici literari contemporani se particularizează la el prinintr-un anume eticism ; obiectivitatea ştiinţifică pe care şi-o propune cedează locul pledoariei ori rechizitoriului. Articolul despre Galaction începe cu evocarea unui moment de biografie concludent pentru profilul moral exemple? al scriitorului, studiul asupra lui Duiliu Zamfirescu e precedat de un portret izbutit dar evident defavorabil. Simpatiile și antipatiile istoricului literar sunt lesne de observat, ca şi mobilul lor , poziţia ideologică a scriitorului, atitudinea lui în problemele sociale ale vremii, idealurile pe care le-a slujit. Din astfel de considerente se opreşte ca autori modeşti ca Al. Ciura sau A. P. Bănuţ („chiar dacă nu e adîncă, critica acestui umorist vădeşte un ochi lucid şi, sub masca bonomiei — severitatea morală, poziţie sănătoasă în spirit popular"), e interesat de fizionomia morală a lui Caragiale, Eminescu. Portretul schiţat ne propune un Caragiale „sincer*, „prob", „afectuos", „modest*, exemplar moralmente într-un cuvînt, prețuindu-i cu deosebire pe ardeleni. Aplecarea spre portretistica morală e certă, încercările sînt numeroase, dar realizarea e împiedicată fie de preferința autorului pentru anumite valori etice, fie de disparitatea liniilor. M. Zaciu se hotărăște cu greu să retină notele afectiv definitorii ale unei personalităţi și jsă cornuiască pe temeiul lor o anagia pregnantă, chiar daca eventual nu foarte exactă, îl stânjenește cred obsesia obiectivitătii, teama de „mit". Dar e neîndoielnic că toate „imaginile" remarcabile sunt în fond nişte mituri critice. ^21ţ de relativă e obiectivitatea o atestă chiar propriile lui interpretări. Om de ştiinţă prin cunoaşterea temeinică şi sistematică a domeniului de cercetare şi prin metodă, M. Zaciu este totodată un critic de atitudine. Scrupulozitatea nu poate anula umoarea şi e curios cum coexistă în scrisul său intenţia de a face critică ştiinţifică şi lirismul nedisimulat al tonului. Multe pagini sunt de evocare literară, mai toate comunică o vibraţie sufletească. Şi totuşi cercetătorul evită abordarea poeţilor. E adevărat că scrie cîte un articol despre Alecsandri, Eminescu, Goga, Ionel Teodoreanu-poetul, dar o dată articolul e comemorativ, altădată îl Interesează omul, pe poetul, într-un caz caută precursori şi continuatori, în altul a descoperit inedite. Istoricul literar impune îns prin Informaţie, prin viziunea evolutivă a fenomenului literar, prin efectul de a urmări revenirea unor specii ca romanul şi nuvela în spaţiul literaturii române, de a stabili „serii". Studiul despre „nuvela românească" (clasificată în istorică, de moravuri, psihologică şi fantastică) este o sinteză substanţială şi poate fi reţinut ca una dintre contribuţiile de istorie literară reale ale autorului acestui volum, oferind observaţii şi sugestii de cercetare privind de pildă „seriile" de personaje şi amestecul speciilor epice scurte. Aşa cum se cuvin reţinute studiile despre Agârbiceanu, Victor Papilian, Al. Ciura, în general acelea despre scriitorii ardeleni, ele ocupînd mai mult de jumătate din volum. Elev al lui Ion Breazu, M. Zaciu manifestă un interes deosebit pentru istoria literaturii şi culturii ardelene şi e, cred, unul dintre cei mai avizaţi cunoscători in materie. Mai mult, el este ardelean prin spirit, mai exact prin atenţia acordată finalităţii sociale şi etice a literaturii, prin preferinţele estetice (pentru „tradiţia sănătoasă, regăsită in realismul popular transilvănean, ilustrat strălucit de Slavici şi Jon Agârbiceanu", continuată de Rebreanu şi de „romanul românesc actual, prin cei mai buni reprezentanţi ai săi*),M. Zaciu e rezervat faţă de „tentaţiile prozei comportamentiste" îşi de „gălăgioasele" descoperiri „de noutate cam suspecţi ale lui Sartre sau Kafka* şi nu e un general foarte receptiv la ce nu e „realism", la proza fantastică de pildă sau, am văzut, la poeme, Georgs GANA Fantascienza VICTOR KERNBACH „Povestiri ciudate" A concepe timpul ca un teritoriu care poate fi parcurs liber, în toate direcţiile, in care ne-am putea instala definitiv poate (aici cuvîntul definitiv înseamnă oprire absolută) sau în care ne-am putea mişca, schimbînd într-una vitezele, ca într-un automobil rulînd pe asfaltul anilor, în sensul direct sau invers al acelor ceasornicului, sau in care au călătorit circular în ritmul unei stranii geometrii temporale, întîlnind cu obsesivă constantă, după un anumit număr de cronokilometri, aceleaşi evenimente într-o întoarcere identică la nesfîrşit, iată o fascinaţie mereu trează a noastră, a celor condamnaţi la succesiune şi ireversibilitate. Axiomele acestei geometrii temporale ar izvorî în schimbarea, în mintea noastră, a însăşi naturii timpului : el ar înceta de a mai fi un flux total, orientat in chip absolut într-un sens absolut, el ar înceta de a mai apăsa uniform cu forţa inimaginabilă vreodată a eternităţii. Ar înceta compresiunea fantastică a invizibilului viitor care asediază cu toată greutatea teribilă a nesfîrşitului fortăreaţa învinsă a clipei, a cărei rezistenţă vie constă într-o stranie simultaneitate a morţii şi a naşterii sale, în proprietatea de a deveni cenuşă şi a redeveni diamant într-un punct şi un mod care nu poate fi perceput de nimeni. Fizicienii ne-au spus că timpul nu înseamnă Inflexibilul pur, ne-au demonstrat elasticitatea lui, ne-au arătat cum gerul vitezei îl poate dilata şi încetini. Strigătul cu care Faust implora clipa pare să-şi atingă ţinta. Pînă atunci, visăm numai şi visele noastre, care sînt poate chiar mai vechi decft logica noastră, se găsesc mai aproape de ele însele decît oricind. In culegerea de „Povestiri ciudate" tipărite recent de Victor Kernbach, scriitor cu o distinsă vocaţie a fantasticului şi poet demn de puternică stimă, citim printre alte povestiri şi una intitulată „Un derbedeu în cronospaţiu", care ni se pare deosebit de semnificativă prin relevarea acelui mod încîntător şi naiv de a „mistifica", propriu firii visătorului incurabil, a melancolicului inteligent şi distrat, a aburicului tensionat de lente ravagii interioare, de curiozităţi şi renunţări, de afecte vagi în care tristeţea, ironia şi voluptatea se amestecă în chip ciudat. Credem că nu greşim dacă vom face observaţia că în această povestire autorul şi-a încercat un autoportret fantastic şi trebuie spus că intr-adevăr el însuşi face parte din această familie de nobili hoinari ai fanteziei care, rătăcind „printre fenomene", cum ar fi spus G. Călinescu, trăiesc o continuă şi feerică aventură a spiritului. în povestirea citată personajul, care se chea-mă Vis 91.077 Indigo —n 2 (fracţia este menită să indice faptul că eroul, ca toţi visătorii, are o personalitate alternantă, mobilă, nefixată) şi trăieşte în toamna aurie a anului 1966, simte într-un moment de plictiseală nevoia să călătorească în timp. Şi, zis şi făcut, iată-l în epoca lui Godefroy de Bouillon, din eroare bineînţeles, deoarece el dorea să reîntîlnească o fată din anul 2000, pe care o cunoscuse într-una din ultimele sale excursii , tot în trecut. Evident, evul cruciadelor îl descumpăneşte. Atunci dispare şi se recompune in altă epocă şi aşa mai departe, ca un demn urmaş al eroilor picareşti : „Plecase prea devreme, în această călătorie riscantă, fusese pe rîni vasilisc şi ghicitorul Rhino, hoţ involuntar, la Uppsala şi zugrav de biserici sîrbeşti, scrib în Legiunea romană XIII Gemina care cucerea teritoriul dacic, martor al nebuniei cruciaţilor, asistase la înmormîntări de faraoni şi vorbise cu voievozi dunăreni, trecuse de la asin la elicopter şi de la limuzină la quadrigă. Din toate cite puţin, adică filai nimic*. Interesant este faptul că aceste zig-zaguri în timp sunt nu nişte proiecţii pasive ale eului rătăcitor al personajelor, ci călătorii eficiente, în cursul cărora eroul poate corecta sau amenda trecutul, îl poate recompune, poate lăsa urme materiale ala prezentei sale înapoi sau in viitor. Timpul aventurii individuale capătă valoarea obiectivă, erorile unui viitor accidental sunt recuperate de trecutul încă neconsumat şi astfel „eu cel de azi mă voi corecta pe mine cel de mai Miisiv datorită greşelii pe care o voi face... nu, iar m-am încurcat, pe care am făcut-o în viitorul dumitaje, dar n-am s-o mai fac în viitorul meu... asta datorită dumitaje*. Ideea schimbării identității personajului reapare intr-o altă povestire, „Oglinzile paralele". Ceea ce reunește aceste bucăți este sentimentul comun de nostalgie și dor, de tînjire vagă după ceva care nu poate fi exprimat şi care pare să fi rămas undeva în urmă, în trecutul îndepărtat. Astfel, pictorul, cu obsesia Egiptului şi a reginei Nefertiti, care reuşeşte, datorită unei împrejurări prielnice, să fie expediat în vremea faraonilor, tot aşa extratereştrii din „Enoch pleacă în cer", pe care nu numai curiozitatea ştiinţifică îi va fi îndemnat să ne viziteze cîndva planeta, ci şi, poate, în primul rînd, atracţia pentru ceea ce ar fi putut fi măcar o vagă oglindă a trecutului lor. Despre această ultimă povestire va trebui să spunem cîteva cuvinte în plus. Victor Kernbach este un autor ferm convins de existenţa reală a vizitelor extratereştrilor pe Pămînt. Un eşafodaj întreg de argumente mitologice şi mai puţin mitologice, constituit într-un material deosebit de interesant publicat in cîteva numere consecutive ale „Vieţii studenţeşti", stă la baza convingerii sale că „Farfuriile zburătoare", care au reuşit, se pare, să-i tulbure şi pe mulţi dintre cei mai sceptici savanţi, sunt dovezi concludente ale faptului că civilizaţia noastră nu este nici singură, nici ignorată. Povestirea „Enoch pleacă în cer", care se bazează tocmai pe aceste concluzii teoretice, ca să spunem aşa, este interesantă prin interpretarea pe care scriitorul o dă unor vechi şi cunoscute enigme. Profetul Enoch şi vechii Inzi sunt astfel văzuţi ca nişte personaje cărora trimişii altor civilizaţii, mult superioare stadiului terestru, le-au încredinţat unele din secretele universului. Informaţia primită s-a dovedit însă de prisos, întrucît oamenii, neavînd funcţiile creierului atît de evoluate incit să poată prelucra acest material, l-au asimilat treptat în mituri şi legende. Că toate doctrinele mistice antice au caracterul unor revelaţii este un fapt încă nu îndeajuns de semnificativ că, uneori, aceste revelaţii au un caracter pur tehnic (pasajul citat din vechiul text indotibetan Samaranganasutradhara este într-adevăr uluitor) este un fapt care suscită mult interes. Calităţile literare ale cărţii lui Kernbach nu decurg însă din documentaţia ştiinţifică a ficţiunilor sale, ci din capacitatea de fantazare, capacitate pe care autorul o posedă din plin. Cezar BALTAG GYŐZŐ HAJDÚ „Atelier“ Iată o carte, care deja „in statu nascendi“ a stîrnit aprinse controverse şi păreri fundamental contradictorii ! Articolele şi studiile, strînse de autor în acest volum, au stat încă la datele respective ale primei lor apariţii la coloanele revistei „Igaz Szó“ de la Tîrgu Mureş, ori în centrul atenţiei unora, sub focul concentrat al adversarilor. Ele, nici adunate cu scopul de a fi tipărite, nu şi-au pierdut această calitate, de a fi generatoare de disensiuni *— făcînd ca unii referenţi să militeze cu înfocare pentru cuprinderea în tabla de materii a tuturor materialelor prezentate de autor, deoarece ele sunt caracteristice stilului de muncă al unui responsabil de revistă de tip nou, şi invers , făcând ca alţii să protesteze cu vehemenţă împotriva reproducerii unor scrieri, actuale la data conceperii lor, dar perimate — afirmă el — acum, cînd ni se înfăţişează ca o operă literară de sine stătătoare. Aplicarea unor criterii pur estetice ar putea duce, poate, la o selectare mai riguroasă a acestor eseuri, note de redactor, articole memoriale, păreri exprimate la diferite ocazii etc. Cred însă că o asemenea metodă ar fi străină de structura şi de scopul acestei lucrări. în prefaţa cărţii sale, autorul scoate în evidenţă cu deosebit accent poziţia adoptată de dînsul cu ocazia compunerii materialului : înşirarea în ordine cronologică a manifestărilor sale de redactor responsabil al unei publicaţiuni literare dintr-o ţară socialistă timp de cincisprezece ani — pentru a ne demonstra astfel nu numai contribuţia sa personală pe acest tărîm, dar mai cu seamă etapele evoluţiei literaturii noastre într-o perioadă decisivă, adică între anii 1954—1066. Cred deci că greşesc cei ce pretind acestei cărţi un asemenea caracter, eventual, lipsa unui sistem estetic bine conturat, acuzând-o, totodată, de o prea strinsă alipire la cerinţele momentului, relevate de obicei în coloanele presei zilnice. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că fie şi o culegere de articole, generate de ocazii disparate, nu ar trebui să aibă la baza ei un concept ideologic just, Un Spirit distins, un talent apreciabil, o convingere estetică fundamentată pe principii, o putere de expresie bazată pe mînuirea măestrită a limbii și a stilului. Dar nimeni nu va putea contesta în acelaşi timp că volumul de faţă — de fapt volumul de debut al unui redactor şef experimentat şi care la activul său mai are cincisprezece volume anuale ale revistei conduse da ei — îşi trage seva tocmai dintr-un complex de idei şi împrejurări, asemănătoare celor amintite mai sus. Datorită aşezării cronologice a diferitelor scrieri, ne putem forma o idee clară de succesiunea momentelor celor mai importante ale vieţii noastre culturale şi literare, căci autorul niciodată nu s-a sustras datoriei sale profesionale primordiale de a lua poziţie şi de a-şi spune cuvîntul în orice punct culminant, la orice cotitură, chiar şi în împrejurări dificile. Nu ne interesează, dacă unele dintre aceste momente, care la vremea lor ni s-au părut cruciale, astăzi şi-au pierdut, eventual, strălucirea de odinioară. Ar fi o denaturare a metodei noastre, bazată pe istorism, dacă, în dorinţa promovării unor valori estetice sau etice imanente, nu am recunoaşte şi valoarea intrinsecă a luării unor atitudini la momentul respectiv. Relevă un curaj — public şi personal — reeditarea acestor scrieri, cu care autorul a înţeles să ia parte în timpul carierei sale de pînă acum în disputele privind problemele fundamentale ale literaturii. Etalonul de valori ce stă la baza aprecierilor sale este moştenirea solidă a trecutului. Ca termeni de comparaţie, în scrierile sale revin mereu numele şi ideile unor precursori, ca Ady, J. Bajza, Gábor Gaál, Zsigmond Móricz — pentru a se putea trage concluzii juste în delimitarea valorică a literaturii maghiare din patria noastră. Nu este întîmplător că într-un articol redacţional datat din 1959 şi care constituie predoslovia unui număr special al revistei „Igaz Szó“, consacrat literaturii române actuale, cuprinzînd fragmente din opera creatorilor, începind cu Arghezi şi Sadoveanu pînă la cei mai tineri poeţi, prozatori şi critici, autorul îşi exprimă astfel convingerile : „Promovarea aceleiaşi cauze : construirea socialismului, devotamentul nostru incandescent şi ataşamentul pur faţă de patria noastră socialistă, leagă într-o unitate indestructibilă şi comunitate frăţească pe scriitorii poporului român şi ai naţionalităţilor conlocuitoare...“ Ca urmare a acestei concepţii, volumul său consacră studii ample, recenzii, trimiteri privind operele cele mai de seamă din literatura română clasică sau actuală. Studiile sale scrise despre Caragiale, Eminescu, Arghezi îmbogăţesc tezaurul nostru de Istorie literară cu puncte de vedere interesante şi constatări noi, iar paralelismele schiţate de dînsul în opere scrise de autori de deosebite limbi şi naţionalităţi contribuie la stabilirea unor legături spirituale şi mai vii decît pînă acum. In orice caz aceste studii şi articole constituie o serioasă propagandă a valorilor de seamă a literaturii române. Cred că acestea sînt meritele volumului de faţă atît de controversat — nu din cauza cuprinsului, dar mai ales a etalonului, cu care este măsurat. Ferencz SZEMLER Tarancronică de NEAGU RADULESCU VOLUMELE „TEATRU" DE EVERAC AUREL BARANGA și PAUL PAGINA 2 consemnări O GAZETA MUHARA „LITERATURĂ“ LITERATURII“ (formare din pagina I) şi creaţia orală care alcătuieşte şi ea un sector de seamă al artei literare. Ciudată ni se pare însă, mai departe, respingerea formulei „identitatea dintre conţinut şi formă“ ca fiind în contrazicere ( ni se spune — cu punctul de vedere structuralist, după care adevăratul obiect al cercetării literare ar fi totalitatea operei, unitatea ei strictă CU straturile implicite ce o compun. în fond „identitatea dintre conținut și formă" nu sugerează **• cum cred autorii — o tendință dihotomică, studiul sperat al celor două aspecte, odată ce niciodată analiza adecvată nu le-a disociat decît cel mult provizoriu şi metodologic, raportîndu-le totdeauna dialectic, unul la celălalt. Socotim astfel că „unitatea dintre conţinut şi formă“ nu contrazice nici concepţia structuralistă, ci — dimpotrivă — i se poate integra, în mod firesc. în ce priveşte apoi „studiul literaturii", opiniile lui Wellek şi Warren merită, de asemenea, a fi pe larg discutate. Autorii resping, de pildă, eu drept cu Vint, tendinţa unor teoreticieni de a confunda „Studiul literaturii" cu „literatura" Însăşi, preconizînd un fel de „recreare“ a operei, un dublet care rămîne, de fapt, totdeauna, inferior originalului, ceea ce se şi întîmplă în cazul impresionismului şi acceptă şi ei ideea că „studiul literaturii e un act de cunoaştere, ci nu de creaţie (ar trebui adăugat de „creaţie literară“, fiindcă e vorba totuşi aici de o „creaţie“, dar nu de una literară, ci de una ştiinţifică. Problema principală care se ridică însă acum e cea devenită tradiţională şi tipică în acest domeniu : cum e cu putinţă o ştiinţă a literaturii, alături de celelalte stiinţe şi asemănătoare cu ele ? Autorii analizează, ca totdeauna, diferitele soluţii ce s-au dat anterior E posibilă transferarea în „ştiinţa literaturii“ a metodelor ştiinţelor naturii, aşa cum s-a încercat de mai multe ori, se întreabă ei ? Putem aplica literaturii „obiectivitatea, impersonalitatea, certitudinile, cauzele, metodele genetice, cele cantitative (statistica, tabelele, graficele), procedeele biologice etc. ? Răspunsul lor e negativ în genere și nu putem fi decit de acord cu ei, pentru că — depildă — nu e cazul să includem printre metodele „ştiinţei literaturii“ impersonalitatea, certitudinile, paralelismele biologice, metodele genetice de tip naturalist etc. Totuşi nu se poate contesta că procedeele generale ale logicii ştiinţifice ca, de pildă, inducţia, deducţia, analiza, sinteza, comparaţia (pe care le admit şi autorii noştri) ca şi un anume fel de determinism (condiţiile economico-sociale) sunt utilizate şi utilizabile şi în „ştiinţa literaturii“. Este apoi interesantă discuţia privind diferenţierea metodelor ştiinţelor umaniste, inclusiv cele ale „ştiinţei literaturii“ de metodele naturaliste. Autorii citează concepţia lui W. Dilthey (teoria înţelegerii) şi pe cele de caracter istorist (Windelbandt, Rickert, Xenopol, Croce) care s-au străduit să întemeieze „ştiinţa literaturii“ pe structura de caracter individual a fenomenelor cercetate în ştiinţele umaniste. Se constată, şi aici, că încercarea n-a izbutit întrucît — ni se spune — s-a identificat greşit conceptul de „Individualitate“ cu cel de „unicitate" al operei literare, aceasta fiind totdeauna distinctă, particulară, dar nu absolut unică. Aici se replică, pe drept, că dacă fenomenul artistic ar fi strict „unic“, orice inteligibilitate a lui ar fi imposibilă şi realitatea ne înfăţişează, într-adevăr, numeroase aspecte comune dintre o anume operă şi semenele ei, dintre o dramă shakespeareană, de pildă, şi întreaga producţie dramatică. Studiul acestor elemente comune alcătuieşte tocmai obiectul teoriei literare, ceea ce e perfect adevărat. Numai că, trebuie să observăm, cercetînd drama shakespeareană prin aspectele ei comune cu operele analogice anterioare sau cu întregul gen dramatic, nu ne situăm decît în cadrul teoriei literare sau al istoriei literaturii. Rămîne, în afară, critica literară a cărei temă e tocmai surprinderea aspectului individual al operei. Problema criticii literare, ca disciplină ştiinţifică, rămîne astfel, mai departe, nerezolvată. Mai e de observat apoi, că tendinţa autorilor e să treacă, pe plan secundar, studiul determinantelor externe ale fenomenelor literare, pe cel al condiţiilor lor sociale pe care le cercetează numai ca „abordare extrinsecă a studiului literar“ (cap. III al cărții), dominînd — pînă la urmă — asupra „abordării intrinsece a literaturii“ Despre aceasta însă, într-un articol viitor.