Gazeta literară, iulie-octombrie1968 (Anul 15, nr. 27-40)
1968-07-04 / nr. 27
Scriem PENTRU CITITORI In pregătirea Conferinţei Scriitorilor Intr-o vreme, după 23 August 1944, cînd ziarul „Timpul", după plecarea foştilor lui proprietari, fusese preluat de regimul nostru, am făcut parte din redacţie. Odată, mi-aduc aminte, am avut vizita unor colegi străini cu care am stat de vorbă. Pentru informarea lor asupra „profilului ziarului", unul dintre ei ne-a pus de la început o întrebare, pe care noi nu ne-o pusesem după ani de activitate, şi care ne-a încurcat. Ne întrebase acela : „Pentru cine scrieţi dv. ? Cui se adresează ziarul dv. ?" Cu uşuratecă vioiciune i-am răspuns, mi se pare, toţi In cor, ca şi cum răspunsul de dat era cit se poate de uşor „Cui să ne adresăm ? — Cititorilor". Dar vizitatorul se dovedi mai departe curios, mai curios decit fusesem noi timp de ani de zile : „Bine, bine, dar căror cititori anume î Cărei categorii de cititori ? " Aici, n-am mai fost atît de vioi şi de prompţi la răspuns. Şi asta, fiindcă socoteam masa cititorilor oarecum omogenă, atunci cînd ea ara-nes-.»pus de eterogenă şi de completes. E de la sine înţeles că nu am putut lămuri musafirul, — noi înşine nefiind de loc lămuriţi. Şi nu eram, fiindcă întrebarea pusese o problemă la care nu ne gindisem. Trebuie observat la această întrebare că s-a considerat drept un fapt cert, un punct de plecare fără discuţie, că scrisul se adresează cuiva, că e un mijloc de comunicare a unei informaţii, a unei idei. De abia după aceea vine desprinderea unui grup, a unei clase de oameni căreia te adresezi. Pentru un ziar, aceasta se alcătuieşte din oameni cu aceleaşi preocupări, oarecum cu aceleaşi interese, cu aceleaşi idei, uneori de acelaşi nivel cultural. Oricît, un acelaşi grad de cultură şi sfera aceloraşi ocupaţii ar uniformiza oamenii şi mentalităţile temperamentale care joacă şi ele uri rol important de cristalizare a grupurilor culturale, masa cititorilor unui ziar, deşi preocupată în principal şi atrasă de bogăţia informaţiilor pe care le aduce ziarul respectiv, se formează şi în funcţie, de o serie de alte date şi preferinţe : selecţionarea problemelor pecare le tratează, coloratura economică, politică sau socială, concepţiile pe care le serveşte şi, de foarte multe ori, stilul în care este redactat şi alcătuit. Nu ştiu de ce unii scriitori cred că literatura n-ar fi şi ea un mijloc de comunicare, — cu specificul său, — dar totuşi un astfel de mijloc şi cu aceeaşi finalitate. Că este astfel o dovedesc frecventele publicări în ediţii de masă ale jurnalelor scrise de scriitori, şi chiar a corespondenţei lor, cu toate că jurnalele, prin natura lor intimă, operă de solitar, ar constitui un fel de auto-confesiune, o vorbire de unul singur, o dare de glas în şoaptă gîndurilor cele mai ascunse ; iar scrisorile au deja, pe plicul lor, un adresant, care-i unul singur, şi, cu toate acestea, li se atribuie atunci cînd au un interes mai larg, o audienţă de adevărată operă literară cu poli-adresă. Scriitorii de genul Insular, izolaţionişti prin însăşi concepţia lor despre artă şi geneza artei, se fac că preferă izolarea completă a cuvîntului lor scris, definit doar ca o scriere pentu sine, ca o materializare a gîndurilor cele mai intime, tot pentru sine. Scrisul, după ei, nu ar avea decit, cel mult, finalitatea unei auto-cunoaşteri, a unei definiri proprii fără intenţii de circulaţie. — Pentru ca nu cumva, cu prilejul acestei cercetări intime de unul singur, cineva să se strecoare înăuntru pe cine ştie ce fereastră uitată deschisă, se iau şi măsurile necesare ca ochiul străin şi indiscret să nu vadă, — adică să nu descifreze nimic din ceea ce eventual ar vedea. Formele sunt deformate, cuvintele au un înţeles unic, strict personal, de telegramă cifrată. E ceea ce ar fi ermetismul, folosit ca o pavăză contra indiscreţiei cititorului care, prin definiţie şi ca oricare cititor, scotoceşte şi caută întregul interes. Aceasta mi se pare poziţia cea mai paradoxală ori scrii pentru a comunica şi atunci scrie ca să fii înţeles ,• ori nu vrei să comunici, şi atunci de ce scrii ? Dacă te abţii de la cerneală şi eventual de la cuvinte vorbite, eşti sigur garantat de izolare. Eu am cunoscut oameni, deosebit de interesanţi, care sunt foarte consecvenţi în cazul unei asemenea posturi cu aspect de dilemă. Am cunoscut poeţi autentici, care n-au scris nimic în viaţa lor, dar care poartă în ei, cu adevărat, sincer şi total ermetic, un mare zăcămînt de poezie. Oameni pentru care poezia e un proces intim, şi numai pentru sine, pentru a-şi transfigura propriul univers. Dar aceştia formează o categorie de ermetici absoluţi, ca o Demostene BOTEZ (Continuare în pagina 7) A U PROLETARI DIN TOATE TARILE. UNITI-VA ! ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA Anul XV Nr. 27 (818) Joi 4 iulie 1968 8 pagini: 1 leu Vi ION IRIMESCU Portret de copil (detaliu) (Fotografia FLORIN DRAGU) TINĂRUL MARX. CONTEMPORANUL NOSTRU . Omul uman a cărui esenţă constă în activitatea creatoare, într-o continuă tensiune spre nou, a cărui existenţă e rezultatul unui anumit raport cu natura, îşi stabileşte acest raport ca fiinţă socială. Karl Marx a subliniat că nu trebuie considerată o societate abstractă, căreia i se opun individualităţi abstracte şi ele, ci omul ca atare, concret este fiinţă socială, el nu poate fi conceput altfel. Relaţia sa cu natura se face prin intermediul societăţii pentru că el nu-şi poate manifesta esenţa decît în contact cu o natură umanizată pentru care organele sale de simţ sunt pregătite. Pentru a percepe sunetele, a le distinge, argumentează Marx, ai nevoie de pregătire muzicală, de o educaţie care umanizează natura, îi dă o semnificaţie de dincolo de utilitate. Libertatea caracteristică pentru om în raport cu natura este posibilă numai atunci cînd ea a devenit adecvată pentru percepţia prin umanizare, cînd omul îşi regăseşte esenţa prin şi în ea. De aceea conflictul omnatură, raportul uman-obiectual, este totdeauna rezolvat în societate, e o legătură între om şi om, între subiect şi „celălalt“. Eliberarea de natură nu se face prin abstragerea din ea, ci în procesul umanizant, social-istoric, al creaţiei. K. Marx, fără să desconsidere, dimpotrivă, accentuînd importanţa producţiei în umanizarea naturii, aşează în vîrful ierarhiei activităţilor umane creaţia ştiinţifică şi artistică. Ele sunt forme de manifestare a libertăţii omului, care „priveşte liber produsul său“, şi în acelaşi timp sunt un mijloc nu de producerea speciei umane, ci a naturii în genere. „Animalul modelează materia numai pe măsura şi după trebuinţa speciei căreia îi aparţine, pe cînd omul ştie să producă pe măsura oricărei specii şi ştie să imprime pretutindeni obiectului măsura care-i este inerentă ; de aceea omul modelează materia şi potrivit legilor frumosului“. (Pag. 557, ed. rom.). Omul creînt, obiecte le face inteligibile pentru celălalt, iar creaţia însăşi se face în acord cu educaţia sa socială. Actualitatea profundă a acestor teze ale tînărului Marx nu poate fi suficient subliniată. Trăim într-o epocă în care creaţia artistică este în plină expansiune, ea cuprinde zone tot mai neexplorate, atît în adîncime cît şi în lărgime. Efortul de a integra artistic regiunile cele mai insolite, de a nu exclude nimic din aria artei, nici o realitate oricît ar fi ea de şocantă sau de îndepărtată de canoanele clasice, trebuie înţeles ca o tendinţă îndreptată spre umanizarea generală a naturii, a realului, a înseşi ariilor mai obscure ale psihologiei umane. Prin introducerea lor în sfera artei, ele sunt socializate, sunt oferite inteligibilităţii generale, sunt scoase din categoria lucrurilor „brute“ pe care esenţa umană nu le poate cuprinde. Ceea ce este caracteristic pentru gîndirea lui Marx, în manuscrisele economico-filozofice, dar nu numai acolo, reprezentînd o constantă a gîndirii sale cuprinzătoare, este conceperea integrării în social, deci în uman, ca un mijloc esenţialde eliberare. Stihiile din adîncuri, misterul existenţei şi al naturii este apropiat prin creaţia umană, pregătit pentru percepţia şi sensibilitatea noastră. Nu poate exista nici un fel de tabu, nici o îngrădire a acestei activităţi prin care omul se naşte făurind. Creaţia este fundamentare, umanizare, dar şi eliberare. Nu activitatea strict utilitară este tipia umană, ci aceea în care omul este liber, aşa cum se găseşte el în creaţia artistică. Socialul nu este o îngrădire, ci din contră, ca totdeauna la Marx, un proces într-o continuă efervescenţă a noului, o expansiune pentru cuprinderea de noi zone supuse procesului umanizării. In acest sens, înţelesul noţiunii de umanism este deosebit de larg. Nu e nevoie ca intr-un tablou, să zicem, să apară figura omului pentru ca opera să fie umanistă. Orice activitate artistică, în măsura în care este o activitate umană, aduce un segment din Al. IVASIUC (Continuare în pag. 2) ÎN ACEST NUMĂR ZAHARIA STANCU „Furnici si albine“ 9 ION VINEA inedit „GREFIER ŞI ARHIVAR PENTRU POSTERITATE“ Aşa îi spunea Camil Petrescu colegului său de la Colegiul Naţional Sf. Sava, Constant Ionescu, care-i stringea grijuliu neastîmpăratului adolescent întiile versuri şi-i înregistra, pas cu pas, primele polemici şi vorbe de duh. Aceste materiale, in mare parte ilustrative, sunt reproduse in anexa pasionantului volum Gamil Petrescu, amintiri şi comentarii, apărut în primăvară, la Editura pentru Literatură. după extractul de naştere, din 1894, al fiului natural, care a suferit multă vreme de complexul Copilului părăsit de mama lui, urmează un sonet autograf, închinat unei victime a răscoalelor ţărăneşti din 1907, un alt sonet, din 1911, pe tema „eu sunt orfan şi am o (tristă) crudă soartă“ (cu dedicaţia : „ţie, dragă Constant, pentru dosarul arhivei !“) şi o suită de foarte sugestive fotografii, începînd cu aceea a plutonierului cu termen redus, cu dedicaţia »Eu trebue să cred în ceva, Scumpului meu Constant, iu care cred nestrămutat, cu aceiaşi dragoste şi recunoştinţă, Camil, 2 august 1915“. Fotografia ni-l înfăţişează pe tînărul student in filosofie, in straie militare, CU chipiu , privirea deschi- breviar ă, ochii limpezi, vorbitori, surisul schiţat, în colţul buzelor, nu vestesc o atît de categorică profesie de credinţă a luptătorului însetat de ideal ; ai spune mai curind că in gîndul jucăuş a străfulgerat o glumă, cu o „poantă“ maliţioasă. Surisul se accentuează in fotografia studentului în filosofie, din 1919, un suris luminat de expresia vie a privirii ; peste douăzeci de ani, acest suris îi renăştea adesea, cină se simţea înţeles, anturat, sprijinit. Ca orice om care a suferit în copilărie şi adolescenţă, Camil simţea puternic nevoia afecţiunii şi o găsea mai puţin la „prieteni" decit la femeile fascinate de albastrul pur al privirii şi de gingăşia surîsului său. Cartea ne destăinuieşte o primă căsătorie, încheiată prin sinuciderea soţiei, după trei ani de probabil nefericită convieţuire. îndemnat să nu facă pasul decisiv, Camil răspunsese cu o replică pe care avea să o folosească literar : „vreau să sufăr prin ea şi numai prin ea Şi adăugase : „experienţa înseamnă luciditate Prin alte cuvinte, fără a fi dolorist ca romanticii, Camil chema suferinţa cu titlul de experienţă, ca act de cunoaştere. Prieten intr-adevăr devotat, pină a se deda in toiul vetii unei urgente tălmăciri a Actului veneţian in limba franceză (in care s-a dovedit maestru, prin cărţile Amour, toujours şi Cette flambée de souvenirs), Constant Ionescu nu convine asupra unei alte trăsături de caracter a prietenului său, anume exagerata conştiinţă de sine, pină la jignirea interlocutorului. Memorialistul uită de asemenea momentul înfiinţării acelei bizare asociaţii a prietenilor operei sale, cerută de romancierul încă tinăr şi în plină producţie, dar necesară, credea acesta, reputaţiei sale ! Doctorul V. Trifu, unul dintre conducătorii acestei asociaţii pe care am combătut-o ca nejustificată, mi-a mărturisit mai tirziu despre Camil, că el refuzase ideia unor subsidii lunare, preferindu-le reclama ! Aşadar romancierul, adesea in lipsă de bani, o suporta totuşi mai uşor decit indiferenţa publicului, o indiferenţă de alt fel dezminţită de succesele romanelor, in ciuda căderilor unora dintre piese. Strălucit avocat internaţionalist, Constant Ionescu face înaltă avocatură şi in acest volum de intr-adevăr delectabile amintiri, in care nu şi-a interzis insă pledoariile literare după ce, încă înainte de sfirşitul prematur al prietenului său, procesul acestuia fusese clştigat. Astfel, apărătorul lui Danton, operă unanim preţuită, deşi încă nereprezentată, însuşimdu-şi punctul de vedere al autorului, se crede obligat să lovească in Robespierre, cea mai curată figură a Revoluţiei franceze, numindu-l „hidos de rece, spionul abject, ipocritul atît de costeliv sufleteşte“ etc., etc. (pag. 120). Sau, in polemica lui Camil cu Lovinescu, ia integral partea celui dinţii, cu tăgăduirea meritelor celui de al doilea, foarte just relevate de Perpessicius, in cuprinzătorul d-sale eseu din săptămina trecută, intr-un cuvint, toţi adversarii lui Camil sunt şi duşmanii celui mai Constant dintre prieteni. Fenomenul acesta, al prieteniei absolute, are frumuseţea sa etică, incontestabilă, dar susceptibilă de a se încărca uneori cu păcatele nedreptăţii. Biografii viitori nu vor putea trece peste această mărturie, plină de inedit, cu afirmaţia că, în 1914, „Camil era animatorul dinamic al creării Operei Române in capitala ţării“ (pag. 37) şi că istoricul din broşura Opera (1916), ar fi fost „redactat aproape in întregime de membrul fondator Camil Petrescu — se simte numaidecit stilul său, cu formulele de entuziasm şi de indignare specifice lui■ (pag. 39). Ulterior, Camil nu s-a mai interesat de muzică, intervenise infirmitatea sa dobîndită pe front, surzenia, care a fost cealaltă mare suferință a prea sensibilului Camil, un adevărat „jupuit de viu“, cum numesc francezii pe marii sensitive şi nervoşi. Presupun că în prietenia de peste cincizeci de ani a celor doi nestrămutaţi prieteni, n-a intervenit niciodată cel mai mic incident. Onoare amindurora — dar cît de monotonă ! Acesta-i singurul cusur pe care-l găsesc cărţii, a cărei bogată documentare a subliniat-o Perpessicius. Fie zis insă in treacăt, cred că numărul personajelor din Un om între oameni nu se ridică la „aproape o mie de nume proprii“ (pag. 170), iar expresia „vastul său latifundiu epic“, dintr-o notă (pag. 156), mi se pare cam redundantă. In această notă, pasionatul comentator se încumetă să pună in contradicţie caracterul calofob al lui Camil (prefer cuvintul calofob, termenului mai des întrebuinţat : anticalofil) cu grija sa stilistică reală, dar nu chiar atit de habotnică incit să se poată afirma : „el care pătimea cu atita zbucium deasupra unei simple fraze de articol cotidian de gazetă". O altă remarcă, in afară de Serban CIOCULESCU (Continuare in pagina 7) JEAN-CLAUDE RENARD Poem românesc — text inedit — Sint ţari Tn care prietenia-i ca plinea, O portocala pe care o împărţi Ca sîngele să nu mai mînjească izvoarele. Sint ţari Tn care poemul nu-i doar o vorbă ca un cocoş rănit pe pietre, Ca o ploaie cu gust de zmeură, pentru o clipă, peste-ntunecata prăpastie, Ci un fel de-a fi şi de-a respira Pentru libertate şi adevăr. Sunt ţări Prin care ne vom duce împreună spre arbori noi în preajma fluviilor, Tn marea pace a verii, Tn marea nunţilor sărbătoare. In româneşte de ION GARAION - fast fac ■A Cînd FRUNZA PLOPILOR carnet de scriitor S-au dus nopţile sînzienelor şi flori galbene au ars pe vechi comori — şi s-a dus in poveste şi călăreţul întunecat care in noaptea de Sin Petru fură cintecul cucilor (mohorul se coace sub un vînt care sună pe la fîntini şi tulbură somnul fetelor şi lemnul pridvoarelor) şi a căzut a doua lună a verii. Iulie. La malul Dunării, vulturii de apă, răscolind negura dimineţilor, bat cu cioc de zinc in piatra calcinată a vărăriilor. Miroase a piersici, plopii duc in munţii Măcinului, ca spre un straniu cimitir tătăresc, noaptea, şi o ascund in ierburi, pe Filipoiu, pescari cu haine din care se rup petice de ceaţă, scutură plase şi năvoade, in adincul bălţilor o căprioară (din satele aduse din munte) visînd la răcoarea brazilor de sub Vîrful cu Dor a privit uimită zborul roşu al unui flaming şi nu i-a mai fost frică de rînjetul de lup care clocoteşte în somnul neamului ei. Dunărea poartă bărci şi şlepuri, şi de pe vasele alea mici, îngrămădite lîngă podul plutitor de la Ghecet, cineva pe care nu-l cunosc şi nici nu-l văd, rosteşte adine : „Da, căpitane, oamenii se împart în două flancuri,el zice flancuri şi eu rîd, avînd grijă să nu mă audă) — primul flanc ăia care susţin că s-au născut prea devreme, al doilea flanc ăia care susţin că s-au născut prea tirziu, eu căpitane, cred că sînt singurul om care m-am născut la timpul potrivit." Sus, in faţă, la trei sau la cinci sute de metri, peste Dunăre, Brăila. Sirene anunţă începutul lucrului in fabrici. Printre ele, o pinză de bronz, densă, a clopotelor din turlele de biserici. Şi peste silozurile cu pereţi cenuşii, peste împerecherea orientală a caselor cu pămintul, cu şirurile de trandafiri suspendaţi, şi cu salcimii (ah, salcîmii Brăilei), o imensă revărsare de culori. Predomină violetul din inserările pe Bosfor şi albastrul tainic ridicat din străfundurile Dunării. E un ceas de vrajă, cel dinţii ceas al dimineţii care ştiu că se va risipi. Stau între bătăile lui ameţitoare, cu sufletul alunecat in minuni şi de-o potrivă in spaime, necunoscutul se întinde in sîngele meu, pulsează şi mă doare, şi o frunză de salcie îmi spune la ureche : Dunăre, Dunăre — şi m-aş lungi pe valuri să ascult cu inima aproape cintecul acesta tulburător in care am crescut. Azi noapte, cină luna, fără somn pe timpul verii, părea un muşuroi de spice pe care doarme capul unui copil, veneam spre Dunăre cu trenul şi la fereastră curgea, acoperit de porumburi, Bărăganul. Frunte neliniştită, cîmpia mea zvîcnea spre munţi, spre ai Buzăului şi spre ai Moldovei, şi tremura in ea mireasma sînzienelor. Şi in pămînt fruntea străbunilor, şi un loc şi pentru timp la care asculta zbuciumul roţilor de tren şi se va culca odată in cea mai lungă seară şi va uita să se mai scoale-n dimineaţă. Înfundate in viscolul de aur şi sub coroana de salcimi, satele lunecau, în rotire largă, pe ecranul fără chenar al nopţii. Nu se vedea, ci numai se simţea pelinul. Pelinul negru şi dulce şi amar. Şi deodată, trenul s-a oprit. Minuit din noapte, un semafor a întins, pentru minute întregi, pace deplină peste cimpie. Nu ştiu numele gării. Eram oricum aproape de Brăila. Şi pe sub lună fugeau nori. Nici un fulger în ei, şi iarba arsă, înclinată sub rouă subţire, visa tunete. Tunete care nu veneau. Eram in drumul griului, pe marea cale a griului — şi de undeva, din adincimi ascunse, în depărtări ireale s-a aprins o flacără subţire. Juca. Era la o bostană ? La o stină ? La o tabără de vite ? Sau numai pe zarea amintirii mele ? Juca şi ardea săltat, şi in taină, lîngă ea, şedeam şi eu, ascultînd răsuflarea turmelor şi pîndind aroma ce se ridică spre zori din miez de pepeni galbeni. Şi cu o creangă de pelin — argint greu, argint otrăvit, descintec de dragoste, — deschideam poarta Brăilei, poarta veche şi pe sub tunelul care începe in împrejurimile Cazasului şi se termină in malul Dunării sub grădina cu lei bătrîni, păzită de casa Thüringer, luminau în calea caleşlilor cu care fugeau domniţe. Şi caii in hamuri grele duceau între ei focul ăla arzind in două limbi aurite pe marginea zării. Nu te stinge, om al depărtării, om al cîmpiei mele !... Sirenele cîntă şi se amestecă cu clopote şi focul e acum apa răsăritului plutind pe înălţimile Brăilei care coboară in Dunăre. Ceas de triumf, ceas in care fluviul işi suie din adine toate poveştile şi se instituie hotar, între torpoarea Bărăganului şi munţii Dobrogei. Ceas care deschide ziua şi împlîntă săgeţi în arcul bucuriei. Se spărgeau in el aripi de pasăre şi legende. Şi piersici cădeau ca o ploaie a venii de pe ramuri. Ce sfintă, ce neasemuit de frumoasă e pătrunderea Dunării in acest pămînt românesc la ceasul dinții al dimineţii cînd frunza plopilor spune de dor!... Fănuş NEAGU !