Gazeta literară, iulie-octombrie1968 (Anul 15, nr. 27-40)

1968-07-04 / nr. 27

Scriem PENTRU CITITORI In pregătirea Conferinţei Scriitorilor Intr-o vreme, după 23 August 1944, cînd ziarul „Timpul", du­pă plecarea foştilor lui proprie­tari, fusese preluat de regi­mul nostru, am făcut parte din redacţie. Odată, mi-aduc amin­te,­ am avut vizita unor colegi străini cu care am stat de vor­bă. Pentru informarea lor asu­pra „profilului ziarului", unul dintre ei ne-a pus de la înce­put o întrebare, pe care noi nu ne-o pusesem după ani de acti­vitate, şi care ne-a încurcat. Ne întrebase acela : „Pentru cine scrieţi dv. ? Cui se adre­sează ziarul dv. ?" Cu uşuratecă vioiciune i-am răspuns, mi se pare, toţi In cor, ca şi cum răspunsul de dat era cit se poate de uşor­­ „Cui să ne adresăm ? — Cititorilor". Dar vizitatorul se dovedi mai departe curios, mai curios decit fusesem noi timp de ani de zi­le : „Bine, bine, dar căror cititori anume î Cărei categorii de cititori ? " Aici, n-am mai fost atît de vioi şi de prompţi la răspuns. Şi asta, fiindcă socoteam masa cititorilor oarecum omo­genă, atunci cînd ea ara-nes-.»­pus de eterogenă şi de comple­tes. E de la sine înţeles că nu am putut lămuri musafirul, — noi înşine nefiind de loc lă­muriţi. Şi nu eram, fiindcă în­trebarea pusese o problemă la care nu ne gindisem. Trebuie observat la această întrebare că s-a considerat drept un fapt cert, un punct de plecare fără discuţie, că scrisul se adresează cuiva, că e un mijloc de comunicare a unei informaţii, a unei idei. De a­­bia după aceea vine desprin­derea unui grup, a unei clase de oameni căreia te adresezi. Pentru un ziar, aceasta se al­cătuieşte din oameni cu ace­leaşi preocupări, oarecum cu aceleaşi interese, cu aceleaşi idei, uneori de acelaşi nivel cul­tural. Oricît, un acelaşi grad de cultură şi sfera aceloraşi o­­cupaţii ar uniformiza oamenii şi mentalităţile temperamentale care joacă şi ele uri rol impor­tant de cristalizare a grupuri­lor culturale, masa cititorilor unui ziar, deşi preocupată în principal şi atrasă de bogăţia informaţiilor pe care le aduce ziarul respectiv, se formează şi în funcţie, de o serie de alte date şi preferinţe : selecţiona­rea problemelor pe­­care le tratează, coloratura economi­că, politică sau socială, concep­ţiile pe care le serveşte şi, de foarte multe ori, stilul în care este redactat şi alcătuit. Nu ştiu de ce unii scriitori cred că literatura n-ar fi şi ea un mijloc de comunicare, — cu specificul său, — dar totuşi un astfel de mijloc şi cu ace­eaşi finalitate. Că este astfel o dovedesc frecventele publi­cări în ediţii de masă ale jur­nalelor scrise de scriitori, şi chiar a corespondenţei lor, cu toate că jurnalele, prin natura lor intimă, operă de solitar, ar constitui un fel de auto-confe­­siune, o vorbire de unul sin­gur, o dare de glas în şoaptă gîndurilor cele mai ascunse ; iar scrisorile au deja, pe plicul lor, un adresant, care-i unul singur, şi, cu toate acestea, li se atribuie atunci cînd au un in­teres mai larg, o audienţă de adevărată operă literară cu poli-adresă. Scriitorii de genul Insular, izolaţionişti prin însăşi concep­ţia lor despre artă şi geneza ar­tei, se fac că preferă izolarea completă a cuvîntului lor scris, definit doar ca o scriere pen­­tu sine, ca o materializare a gîn­durilor cele mai intime, tot pentru sine. Scrisul, după ei, nu ar avea decit, cel mult, fi­nalitatea unei auto-cunoaşteri, a unei definiri proprii fără in­tenţii de circulaţie. — Pentru ca nu cumva, cu pri­lejul acestei cercetări intime de unul singur, cineva să se strecoare înăuntru pe cine ştie ce fereastră uitată deschisă, se iau şi măsurile necesare ca ochiul străin şi indiscret să nu vadă, — adică să nu desci­freze nimic din ceea ce even­tual ar vedea. Formele sunt de­formate, cuvintele au un înţe­les unic, strict personal, de te­legramă cifrată. E ceea ce ar fi ermetismul, folosit ca o pa­văză contra indiscreţiei citito­rului care, prin definiţie şi ca oricare cititor, scotoceşte şi caută întregul interes. Aceasta mi se pare poziţia cea mai paradoxală­­ ori scrii pentru a comunica şi atunci scrie ca să fii înţeles ,• ori nu vrei să comunici, şi atunci de ce scrii ? Dacă te abţii de la cerneală şi eventual de la cuvinte vorbite, eşti sigur ga­rantat de izolare. Eu am cu­noscut oameni, deosebit de in­teresanţi, care sunt foarte con­secvenţi în cazul unei aseme­nea posturi cu aspect de dile­mă. Am cunoscut poeţi auten­tici, care n-au scris nimic în viaţa lor, dar care poartă în ei, cu adevărat, sincer şi total er­metic, un mare zăcămînt de poezie. Oameni pentru care poezia e un proces intim, şi numai pentru sine, pentru a-şi transfigura propriul univers. Dar aceştia formează o catego­rie de ermetici absoluţi, ca o Demostene BOTEZ (Continuare în pagina 7) A­ U PROLETARI DIN TOATE TARILE. UNITI-VA ! ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA Anul XV Nr. 27 (818) Joi 4 iulie 1968 8 pagini: 1 leu Vi ION IRIMESCU Portret de copil (detaliu) (Fotografia­­ FLORIN DRAGU) TINĂRUL MARX. CONTEMPORANUL NOSTRU . Omul uman a cărui esenţă constă în activitatea crea­toare, într-o continuă tensiu­ne spre nou, a cărui existenţă e rezultatul unui anumit ra­port cu natura, îşi stabileşte acest raport ca fiinţă socială. Karl Marx a subliniat că nu trebuie considerată o societa­te abstractă, căreia i se opun individualităţi abstracte şi ele, ci omul ca atare, concret este fiinţă socială, el nu poa­te fi conceput altfel. Relaţia sa cu natura se face prin in­termediul societăţii pentru că el nu-şi poate manifesta e­­senţa decît în contact cu o natură umanizată pentru care organele sale de simţ sunt pregătite. Pentru a percepe sunetele, a le distinge, argu­mentează Marx, ai nevoie de pregătire muzicală, de­ o edu­caţie care umanizează natura, îi dă o semnificaţie de din­colo de utilitate. Libertatea caracteristică pentru om în raport cu natura este posibilă numai atunci cînd ea a de­venit adecvată pentru percep­ţia prin umanizare, cînd omul îşi regăseşte esenţa prin şi în ea. De aceea conflictul om­­natură, raportul uman-obiec­tual, este totdeauna rezolvat în societate, e o legătură în­tre om şi om, între subiect şi „celălalt“. Eliberarea de natură nu se face prin abstra­gerea din ea, ci în procesul umanizant, social-istoric, al creaţiei. K. Marx, fără să desconsi­dere, dimpotrivă, accentuînd importanţa producţiei în uma­nizarea naturii, aşează în vîr­­ful ierarhiei activităţilor u­­mane creaţia ştiinţifică şi ar­tistică. Ele sunt forme de ma­nifestare a libertăţii omului, care „priveşte liber produsul său“, şi în acelaşi timp sunt un mijloc nu de producerea speciei umane, ci a naturii în genere. „Animalul modelează materia numai pe măsura şi după trebuinţa speciei căreia îi aparţine, pe cînd omul ştie să producă pe măsura orică­rei specii şi ştie să imprime pretutindeni obiectului măsu­ra care-i este inerentă ; de aceea omul modelează mate­ria şi potrivit legilor frumo­sului“. (Pag. 557, ed. rom.). Omul creînt, obiecte le face inteligibile pentru celălalt, iar creaţia însăşi se face în acord cu educaţia sa socială. Actua­litatea profundă a acestor teze ale tînărului Marx nu poate fi suficient subliniată. Trăim într-o epocă în care creaţia artistică este în plină expansiune, ea cuprinde zone tot mai neexplorate, atît în adîncime cît şi în lărgime. Efortul de a integra artistic regiunile cele mai insolite, de a nu exclude nimic din aria artei, nici o realitate oricît ar fi ea de şocantă sau de îndepărtată de canoanele cla­sice, trebuie înţeles ca o ten­dinţă îndreptată spre umani­zarea generală a naturii, a realului, a înseşi ariilor mai obscure ale psihologiei uma­ne. Prin introducerea lor în sfera artei, ele sunt sociali­zate, sunt oferite inteligibili­­tăţii generale, sunt scoase din categoria lucrurilor „brute“ pe care esenţa umană nu le poate cuprinde. Ceea ce este caracteristic pentru gîndirea lui Marx, în manuscrisele e­­conomico-filozofice, dar nu numai acolo, reprezentînd o constantă a gîndirii sale cu­­prinzătoare, este conceperea integrării în social, deci în uman, ca un mijloc esenţial­­de eliberare. Stihiile din a­dîncuri, misterul existenţei şi al naturii este apropiat prin creaţia umană, pregătit pentru percepţia şi sensibi­litatea noastră. Nu poate e­­xista nici un fel de tabu, nici o îngrădire a acestei ac­tivităţi prin care omul se naşte făurind. Creaţia este fundamentare, umanizare, dar şi eliberare. Nu activitatea strict­ utilitară este tipia u­­mană, ci aceea în care omul este liber, aşa cum se găseşte el în creaţia artistică. Socialul nu este o îngră­dire, ci din contră, ca tot­deauna la Marx, un proces într-o continuă efervescenţă a noului, o expansiune pentru cuprinderea de noi zone su­puse procesului umanizării. In acest sens, înţelesul noţi­unii de umanism este deose­bit de larg. Nu e nevoie ca intr-un tablou, să zicem, să apară figura omului pentru ca opera să fie umanistă. Ori­ce activitate artistică, în mă­sura în care este o activitate umană, aduce un segment din Al. IVASIUC (Continuare în pag. 2) ÎN ACEST NUMĂR ZAHARIA STANCU „Furnici si albine“ 9 ION VINEA inedit ­ „GREFIER ŞI ARHIVAR PENTRU POSTERITATE“ Aşa îi spunea Camil Pe­­trescu colegului său de la Co­legiul Naţional Sf. Sava, Constant Ionescu, care-i stringea grijuliu neastîmpă­­ratului adolescent întiile ver­suri şi-i înregistra, pas cu pas, primele polemici şi vor­be de duh. Aceste materiale, in mare parte ilustrative, sunt reproduse in anexa pasi­onantului volum Gamil Pe­­trescu, amintiri şi comentarii, apărut în primăvară, la Edi­tura pentru Literatură. d­upă extractul de naştere, din 1894, al fiului natural, care a su­ferit multă vreme de com­­plexul Copilului părăsit de mama lui, urmează un sonet autograf, închinat unei vic­time a răscoalelor ţărăneşti din 1907, un alt sonet, din 1911, pe tema „eu sunt or­fan şi am o (tristă) crudă soartă“ (cu dedicaţia : „ţie, dragă Constant, pentru do­sarul arhivei !“) şi o suită de foarte sugestive fotografii, în­­cepînd cu aceea a plutonie­rului cu termen redus, cu dedicaţia »Eu trebue să cred în ceva, Scumpului meu Constant, iu care cred nestră­mutat, cu aceiaşi dragoste şi recunoştinţă, Camil, 2 august 1915“. Fotografia ni-l înfă­ţişează pe tînărul student in filosofie, in straie militare, CU chipiu , privirea deschi- breviar­ ­ă, ochii limpezi, vorbitori, surisul schiţat, în colţul bu­zelor, nu vestesc o atît de categorică profesie de cre­dinţă a luptătorului însetat de ideal ; ai spune mai cu­­rind că in gîndul jucăuş a străfulgerat o glumă, cu o „poantă“ maliţioasă. Surisul se accentuează in fotografia studentului în filosofie, din 1919, un suris luminat de ex­presia vie a privirii ; peste douăzeci de ani, acest suris îi renăştea adesea, cină se simţea înţeles, anturat, spri­jinit. Ca orice om care a su­ferit în copilărie şi adoles­cenţă, Camil simţea puternic nevoia afecţiunii şi o găsea mai puţin la „prieteni" decit la femeile fascinate de albas­trul pur al privirii şi de gingăşia surîsului său. Cartea ne destăinuieşte o primă căsătorie, încheiată prin si­nuciderea soţiei, după trei ani de probabil nefericită convieţuire. îndemnat să nu facă pasul decisiv, Camil răspunsese cu o replică pe care avea să o folosească li­terar : „vreau să sufăr prin ea şi numai prin ea Şi adăugase : „experienţa în­seamnă luciditate Prin alte cuvinte, fără a fi dolorist ca romanticii, Camil chema su­ferinţa cu titlul de experi­enţă, ca act de cunoaştere. Prieten intr-adevăr devotat, pină a se deda in toiul vetii unei urgente tălmăciri a Actului veneţian in limba franceză (in care s-a dovedit maestru, prin cărţile Amour, toujours şi Cette flambée de souvenirs), Constant Ionescu nu convine asupra unei alte trăsături de caracter a prie­tenului său, anume exage­rata conştiinţă de sine, pină la jignirea interlocutorului. Memorialistul uită de aseme­nea momentul înfiinţării ace­lei bizare asociaţii a priete­nilor operei sale, cerută de romancierul încă tinăr şi în plină producţie, dar necesară, credea acesta, reputaţiei sale ! Doctorul V. Trifu, unul dintre conducătorii acestei asociaţii pe care am combătut-o ca nejustificată, mi-a mărturi­sit mai tirziu despre Camil, că el refuzase ideia unor sub­sidii lunare, preferindu-le re­clama ! Aşadar romancierul, adesea in lipsă de bani, o suporta totuşi mai uşor de­cit indiferenţa publicului, o indiferenţă de alt fel dezmin­ţită de succesele romanelor, in ciuda căderilor unora din­tre piese. Strălucit avocat internaţionalist, Constant Io­nescu face înaltă avocatură şi in acest volum de intr-a­devăr delectabile amintiri, in care nu şi-a interzis insă ple­doariile literare după ce, încă înainte de sfirşitul pre­matur al prietenului său, pro­cesu­l acestuia fusese clştigat. Astfel, apărătorul lui Danton, operă unanim preţuită, deşi încă nereprezentată, însuşim­­du-şi punctul de vedere al autorului, se crede obligat să lovească in Robespierre, cea mai curată figură a Revolu­ţiei franceze, numindu-l „hi­dos de rece, spionul abject, ipocritul atît de costeliv su­fleteşte“ etc., etc. (pag. 120). Sau, in polemica lui Camil cu Lovinescu, ia integral par­tea celui dinţii, cu tăgădu­irea meritelor celui de al doi­lea, foarte just relevate de Perpessicius, in cuprinzătorul d-sale eseu din săptămina trecută, intr-un cuvint, toţi adversarii lui Camil sunt şi duşmanii celui mai Constant dintre prieteni. Fenomenul acesta, al prieteniei absolute, are frumuseţea sa etică, in­contestabilă, dar susceptibilă de a se încărca uneori cu pă­catele nedreptăţii. Biografii viitori nu vor pu­tea trece peste această măr­turie, plină de inedit, cu a­­firmaţia că, în 1914, „Camil era animatorul dinamic al creării Operei Române in ca­pitala ţării“ (pag. 37) şi că istoricul din broşura Opera (1916), ar fi fost „redactat a­­proape in întregime de mem­brul fondator Camil Petrescu — se simte numaidecit stilul său, cu formulele de entuzi­asm şi de indignare specifice lui■ (pag. 39). Ulterior, Camil nu s-a mai interesat de mu­zică, intervenise infirmitatea sa dobîndită pe front, surze­nia, care a fost cealaltă mare suferință a prea sensibilului Camil, un adevărat „jupuit de viu“, cum numesc france­zii pe marii sensitive şi ner­voşi. Presupun că în prietenia de peste cincizeci de ani a celor doi nestrămutaţi prie­teni, n-a intervenit niciodată cel mai mic incident. Onoare amindurora — dar cît de monotonă ! Acesta-i singurul cusur pe care-l găsesc cărţii, a cărei bogată documentare a subliniat-o Perpessicius. Fie zis insă in treacăt, cred că numărul personajelor din Un om între oameni nu se ridică la „aproape o mie de nume proprii“ (pag. 170), iar expresia „vastul său latifun­­diu epic“, dintr-o notă (pag. 156), mi se pare cam redun­dantă. In această notă, pasio­natul comentator se încume­tă să pună in contradicţie caracterul calofob al lui Ca­mil (prefer cuvintul calofob, termenului mai des întrebu­inţat : anticalofil) cu grija sa stilistică reală, dar nu chiar atit de habotnică incit să se poată afirma : „el care păti­mea cu atita zbucium deasu­pra unei simple fraze de articol cotidian de gazetă". O altă remarcă, in afară de Serban CIOCULESCU (Continuare in pagina 7) JEAN-CLAUDE RENARD Poem românesc — text inedit — Sint ţari Tn care prietenia-i ca plinea, O portocala pe care o împărţi Ca sîngele să nu mai mînjească izvoarele. Sint ţari Tn care poemul nu-i doar o vorbă ca un cocoş rănit pe pietre, Ca o ploaie cu gust de zmeură, pentru o clipă, peste-ntunecata prăpastie, Ci un fel de-a fi şi de-a respira Pentru libertate şi adevăr. Sunt ţări Prin care ne vom duce împreună spre arbori noi în­­ preajma fluviilor, Tn marea pace a verii, Tn marea nunţilor sărbătoare. In româneşte de ION GARAION - fast fac­ ■A Cînd FRUNZA PLOPILOR carnet de scriitor S-au dus nopţile sînzienelor şi flori galbene au ars pe vechi comori — şi s-a dus in poveste şi călăreţul întunecat care in noaptea de Sin Petru fură cintecul cucilor (mohorul se coace sub un vînt care sună pe la fîntini şi tulbură somnul fetelor şi lemnul prid­­voarelor) şi a căzut a doua lună a verii. Iulie. La malul Dunării, vulturii de apă, răs­colind negura dimineţilor, bat cu cioc de zinc in piatra cal­cinată a vărăriilor. Miroase a piersici, plopii duc in munţii Măcinului, ca spre un straniu cimitir tătăresc, noaptea, şi o ascund in ierburi, pe Filipoiu, pescari cu haine din care se rup petice de ceaţă, scutură plase şi năvoade, in adincul bălţilor o căprioară (din satele aduse din munte) visînd la răcoarea brazilor de sub Vîr­­ful cu Dor a privit uimită zborul roşu al unui flaming şi nu i-a mai fost frică de rînje­­tul de lup care clocoteşte în somnul neamului ei. Dunărea poartă bărci şi şlepuri, şi de pe vasele alea mici, îngrămă­dite lîngă podul plutitor de la Ghecet, cineva pe care nu-l cunosc şi nici nu-l văd, ros­teşte adine : „Da, căpitane, oa­menii se împart în două flancuri,­­el zice flancuri şi eu rîd, avînd grijă să nu mă audă) — primul flanc ăia care susţin că s-au născut prea devreme, al doilea flanc ăia care susţin că s-au născut prea tirziu, eu căpitane, cred că sînt singurul om care m-am născut la timpul po­trivit." Sus, in faţă, la trei sau la cinci sute de metri, peste Du­năre, Brăila. Sirene anunţă începutul lucrului in fabrici. Printre ele, o pinză de bronz, densă, a clopotelor din turlele de biserici. Şi peste silozurile cu pereţi cenuşii, peste împe­recherea orientală a caselor cu pămintul, cu şirurile de trandafiri suspendaţi, şi cu salcimii (ah, salcîmii Brăilei­­), o imensă revărsare de culori. Predomină violetul din inse­rările pe Bosfor şi albastrul tainic ridicat din străfunduri­le Dunării. E un ceas de vrajă, cel dinţii ceas al di­mineţii care ştiu că se va ri­sipi. Stau între bătăile lui ameţitoare, cu sufletul alune­cat in minuni şi de-o potrivă in spaime, necunoscutul se întinde in sîngele meu, pulsea­ză şi mă doare, şi o frunză de salcie îmi spune la ure­che : Dunăre, Dunăre — şi m-aş lungi pe valuri să ascult cu inima aproape cintecul a­­cesta tulburător in care am crescut. Azi noapte, cină luna, fără somn pe timpul verii, părea un muşuroi de spice pe care doarme capul unui copil, ve­neam spre Dunăre cu trenul şi la fereastră curgea, acope­rit de porumburi, Bărăganul. Frunte neliniştită, cîmpia mea zvîcnea spre munţi, spre ai Buzăului şi spre ai Moldo­vei, şi tremura in ea mireas­ma sînzienelor. Şi in pămînt fruntea străbunilor, şi un loc şi pentru timp la care asculta zbuciumul roţilor de tren şi se va culca odată in cea mai lungă seară şi va uita să se mai scoale-n dimineaţă. În­fundate in viscolul de aur şi sub coroana de salcimi, sate­le lunecau, în rotire largă, pe ecranul fără chenar al nopţii. Nu se vedea, ci numai se simţea pelinul. Pelinul negru şi dulce şi amar. Şi deodată, trenul s-a oprit. Minuit din noapte, un semafor a întins, pentru minute întregi, pace deplină peste cimpie. Nu ştiu numele gării. Eram oricum aproape de Brăila. Şi pe sub lună fugeau nori. Nici un ful­ger în ei, şi iarba arsă, încli­nată sub rouă subţire, visa tu­nete. Tunete care nu veneau. Eram in drumul griului, pe marea cale a griului — şi de undeva, din adincimi ascunse, în depărtări ireale s-a aprins o flacără subţire. Juca. Era la o bostană ? La o stină ? La o tabără de vite ? Sau numai pe zarea amintirii mele ? Juca şi ardea săltat, şi in taină, lîngă ea, şedeam şi eu, ascultînd răsuflarea turmelor şi pîndind aroma ce se ridică spre zori din miez de pepeni galbeni. Şi cu o creangă de pelin — argint greu, argint otrăvit, descintec de dragoste, — des­chideam poarta Brăilei, poar­ta veche şi pe sub tunelul care începe in împrejurimile Cazasului şi se termină in malul Dunării sub grădina cu lei bătrîni, păzită de casa Thüringer, luminau în calea caleşlilor cu care fugeau dom­niţe. Şi caii in hamuri grele duceau între ei focul ăla ar­­zind in două limbi aurite pe marginea zării. Nu te stinge, om al depărtării, om al cîm­­piei mele !... Sirenele cîntă şi se ameste­că cu clopote şi focul e acum apa răsăritului plutind pe înălţimile Brăilei care coboa­ră in Dunăre. Ceas de triumf, ceas in care fluviul işi suie din adine toate poveştile şi se instituie hotar, între torpoarea Bărăganului şi munţii Dobro­­gei. Ceas care deschide ziua şi împlîntă săgeţi în arcul bucu­riei. Se spărgeau in el aripi de pasăre şi legende. Şi piersici cădeau ca o ploaie a venii de pe ramuri. Ce sfintă, ce ne­asemuit de frumoasă e pătrun­derea Dunării in acest pămînt românesc la ceasul dinții al dimineţii cînd frunza plopilor spune de dor!... Fănuş NEAGU !

Next