Gazeta literară, iulie-octombrie1968 (Anul 15, nr. 27-40)

1968-07-04 / nr. 27

POEZIE: Dumitru Micu MARIN SORESCU : „TINEREŢEA LUI DON QUIJOTE“ Intr-un muzeu a poposit „omul cu lupa“. Lupa primită din Marte, deosebeşte precis falsul de autentic. Scrutate prin ea, tablou­rile apar, toate, false. Nu doar tablourile. Şi strada, copacii, oraşul. Un gol de moarte se deschide pretutindeni pe unde trece omul cu lupa. El însuşi pare mort, atît e de bă­­trîn şi de trist. Omul cu lupa eşti d-ta, ci­titorule, după cum sînt şi eu, după cum este şi poetul Marin Sorescu. In fiecare din noi e un om cu o lupă, care scrutează lu­mea şi se autoscrutează fără odihnă. „Stre­­curînd“ prin ochii săi drăceşti tot ce exis­tă, el „reduce la jumătate“ munţii, femeile cerul, apoi, nemulţumit, le reduce la şi mai puţin, la tot mai puţin, strînge razele soa­relui şi se extirpează pe el însuşi, treptat, încît din tot ce fusese rămîne imensul ni­mic. Luciditatea mortificantă­­ „Spiritul“ care ucide „viaţa“. Laitmotiv al literaturii expresioniste ger­mane, oroarea de intelectualismul sterili­­zant, de scientismul glacial, de tot ce „des­fiinţează lumea“, reducînd-o la abstracţie, la schemă, se rosteşte, în Tinereţea lui Don Quijote, în modul cel mai paradoxal. Din­tre toţi poeţii români în viaţă, Marin Sores­cu posedă — faptul nu trebuie dovedit — mai mult „spirit“. A debutat, nu e prea mult de-atunci, cu un volum de parodii, iar acum, în „Postfaţă“, se declară „pentru luciditate“. Demitizarea rămîne specialitatea sa. Marin Sorescu e un Don Quijote al de­­mitizării. A demitiza ce a fost demitizat nu e prea mare lucru. Hercule, o știm de la Arghezî, e de mult „petrolist dactilograf“, iar Pan, „b­eţîî dă, de limbile modeme“. In locul mitologiilor expirate au apărut Insă, nu se puteau altfel, noi mitologii, modeme, şi unele dintre acestea fac obiectul cunoscu­tei cărţi a lui Roland Barthea. Şi al sar­­casmelor lui Marin Sorescu ! In poemele lui Marin Sorescu asistăm la revolta spiritului împotriva propriei autocraţii, la abolirea lu­cidă a excesului de luciditate. Intelectul, ajuns la maxima realizare de sine, şi-a de­­­venit propria negaţie, şi nu vede altă sal­vare decît suprimarea mitului pe care şi l-a creat, evadarea din marginile propriei desăvîrşiri, întoarcerea la origini, la can­doare, la sacru. Dacă întoarcerea mai este posibilă... In alţi termeni, motivul central, In noua culegere a lui Marin Sorescu, e refuzul alie­nării, aspiraţia la omenescul incoruptibil Să fim noi înşine, să fim oameni, să nu ne lăsăm maşinizaţi, reificaţi, cerebralizaţi, ab­stractizaţi, dezindividualizaţi! Cum? Frînînd Inteligenţa rece, perversă, dizolvantă, aban­­donîndu-ne „sufletului“, copilăriei, visului... Abandonîndu-ne entuziasmelor naive, bucu­riei, tristeţii. „Noi — ne aduce aminte poe­tul — care sîntem îngrozitori de mari, / care n-am mai căzut pe gheaţă / Dintre cele două războaie, / Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată/ Ne-am şi fracturat un an, / Unul din anii noştri importanţi şi ţe­peni­i de ghips... / O, noi cei îngrozitori de mari / Simţim cîteodată / Că ne lipsesc ju­căriile“. Uitînd că ne lipsesc jucăriile, am uitat de fapt tot. Ne-am înstrăinat de noi înşine, devenindu-ne propriile caricaturi : „Noi sîntem nişte sfinţi cumsecade / care ne purtăm aureola, / In loc de curea, / Pe burtă. / / Nouă nu ni s-a arătat aievea / Nici tatăl, nici fiul, nici sfîntul duh. / Fai­ma noastră de sfinţi / Provine de la întîm­­plarea / Că în tinereţe i-am adus fecioarei Maria / Buna Vestire“. „Sfinţi răsfinţiţi", nu izbutim, natural, să ne facem auziţi de Dumnezeu (....Dumnezeu dă din cap / Că nu-nţelege / Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hîrtie / Tot ce vreau să-i spun“) şi nu putem comunica nici cu semenii : zbie­­rînd spre a fi auziţi, uităm ce vroiam să spunem. Neputinţa aceasta, tragică, de a co­munica e consecinţa, nu, cum am fi încli­naţi, poate, să apreciem, a diferenţierii, ci, tocmai din contră, a uniformizării, a pier­derii personalităţii, prin desfiinţarea zonei de inefabil, de mister, pe care o posedăm virtual: „Trăiam de mult timp împreună / Şi cam începuseră să se repete : / El era ea / Şi ea era el, / Ea era ea / Şi el era tot ea, / Ea era, nu era, / Şi el era ele, / Sau cam aşa ceva !“ „De ziuă, finul razelor înşală“, zicea un poet, cîndva, şi zice azi, cu alte cuvinte, Marin Sorescu : „Luăm în braţe butoiul zilei / Şi li dăm cep / Sau îl împuşcăm la întlmplare, / Să ne gîlgîie lumina / Pe ochi, pe gură şi pe fruntea noastră, / A celor Însetaţi şi obosiţi, / care am făcut toată istoria omenirii / pe jos. /' Să-ncepem să jucăm în jurul butoiului, / Legănlnd nişte cintece, ' In care se repetă de-a valma, / Drumurile, războaiele, fe­meile, / Şi alte cuvinte neînţelese“. Acest dans in jurul „butoiului silei“ e o horă a morţii : „...cădem elitînd / In diferite mo­duri de moarte / Şi plutim pe valurile de lumină / Ca soldaţii m­eseţi în vin“. Zona de taină Înecată in alcoolurile luminii de zi, ne-o restituie „somnul“. In somn ne re­­dobîndim natura adevărată, umană, copi­lăria . In virtutea ei vorbim „lacom“ : „Cu lucrurile din cameră, / Ivărele, caloriferul, / Cărora încă nu le-am spus / Nici pe ju­mătate din ce-ar trebui. // Cu morţii tare, săracii, / Merg Înapoi / Cu Dumnezeu, pe apucate...“ Nu e nevoie de cine ştie ce sursologie spre a identifice în asemenea reflecţii o par­te din problematica expresionismului ger­man, amintit, a suprarealismului, a teatrului lui Eugen Ionescu. Problematica doar, nu şi mijloacele. Mijloacele aparţin lui Marin Sorescu, exclusiv, sunt creaţia lui, întreba­rea e ce rezultă din punerea lor în func­­ţiune. Poezia e, pentru autorul „Tinereţii lui Don Quijote“, ca şi pentru Eugen Io­­nescu teatrul, autodezvăluire Integrală, scor­monire în cele mai ascunse straturi sufle­teşti : „A avea curajul să-ţi dezvălui subiec­tivitatea, sufletul pînă în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele şi năzuinţele cele mai intime — iată poezia“. S-ar părea că un asemenea principiu nu prea rimează cu „luciditatea“, cu demitizarea. Ba da ! Ma­rin Sorescu nu propune cufundarea acefală in tenebrele din interior, ci tocmai urcarea în lumină a „cutelor întunecoase“, a „spai­melor“. Riscul unei asemenea tehnici e du­blu. E, pe de o parte, riscul lui Orfeu, care, voind să scoată pe Euridice din noapte, a pierdut-o definitiv, iar pe de alta riscul Satanei (din cutare poem în proză al lui Blaga) care se dă drept Iisus. Cel de al doilea e, în cazul nostru, cel mai nelinişti­tor. Dacă „Omul cu lupa“ e în stare să do­vedească de false existenţe socotite de toa­tă lumea autentice, de ce n-ar putea do­vedi şi, invers, că artificialul e natural ? Cine e în stare a demistifica va fi capabil şi să mistifice. Altfel spus : ce garantează autenticitatea spaimelor, obsesiilor unui poet ? Nu autenticitatea psihică, bineînţel­­es, dar cea artistică. Poate fi controlată a­­ceasta, obiectiv ? Nu, fireşte, nici un „spe­cialist“ nu posedă „lupa“ infailibilă a o­­mului din poemul pe care l-am rezumat, însă cînd un poet se „specializează“ intr-un anume tip de obsesii, cînd produce spai­me în serie — cu oricîtă „sinceritate“, vrînd-nevrînd, îl suspectăm de neautentici­­tate, de contrafacere. Dar să nu divagăm, oricît caracterul re­flexiv al poeziei lui Marin Sorescu ne-ar in­cita la reflecţie. Poetul Tinereţii lui Don Quijote ştie, desigur, mai bine ca ori­ci­ne ce face şi se întreabă, fără îndoială, singur, dacă face totul cum nu se poate mai bine. Se Întreabă, probabil, dacă nu cumva îşi „gîndeşte“ prea mult temele, dacă nu Insi­nuează in poeme prea mult eseu, dacă, in­tr-un cuvînt, îşi realizează de cita ori vrea năzuinţa Întoarcerii la simplu, la pur, la sursele trăirii autentice şi ale lim­anului Fapt e că volumul cuprinde nu puţine pa­gini de suavă, originală vibraţie ce ne trans­portă într-o altă existenţă, în sarea un« grădini de îngeri ! „Cîte păsări o fi stri­cat ! Cerul / Pînă să-ţi nimerească mersul / Atît de lină ? ! / Unele erau eludate, / A­­veau penele cine ştie cum, / înfipte de-a-n­­doaselea / Ori poate nici n-aveau pene, / Ci frunze... / Elle încercau să zboare / Pina la copacul / unde se bănuia că va apare omul, / Dar timpului nu-i plăcea / Acest zbor stîngaci / Şi le ştergea timpul / Cu dosul palmei. / Hai pe cîmp / Să vedem ciocîrlia / Arzînd / Ca o luminare / Pen­tru păsările dispărute“. Am transcris Pen­tru păsările dispărute. Ar merita acelaşi tratament Jelanie, Jucării, înveninată, De-a Icar, Un cleşte, Din virf, Arcadă, Baladă (din unele am citat de altminteri) ...şi altele încă. VIRGIL MAZILESCU: „VERSURI" ...Dar şi aşa, aproape n-a mai rămas spaţiu, şi măcar un volum mai trebuie men­ţionat cu orice preţ. Tehnica Versurilor lui Virgil Mazilescu ne-a explicat-o cronicarul Contemporanului, astfel încît nu ne mai ră­mîne decît să ne întrebăm : 1. ce au de cîştigat aceste versuri prin excentricităţile grafice şi de altă natură la care recurg ? şi 2. ce rămîne din poeme în afară de ex­centricităţi ? Orice sentimental, dacă nu e lipsit de un minim de inteligenţă,, e obligat să-şi voa­leze în vreun fel covidenţele, altfel devine ridicol. Sînt mai multe posibilităţi de a o face, nu foarte multe, şi Virgil Mazilescu a adoptat-o pe aceea a dispreţului faţă de punctuaţia, de majuscule şi de normele sin­tactice. El urmează în asta exemplul poe­ţilor de avangardă, al lui Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Saşa Pană, cu care poate avea şi afinităţi de structură, nu prea profunde însă, din cite îmi pot da seama. O înrudire neîndoioasă e între sensibilitatea sa şi a lui Ion Vinea. Constatînd-o, am şi obţinut răspunsul la cea de a doua întrebare. Din­colo de micile aberaţii formale, versurile lui Virgil Mazilescu posedă un timbru elegiac de sursă incontestabil personală. In texte fără început şi sfîrşit, în fraze ce nu se leagă aparent, în peroraţii incoerente e une­ori o tristeţe, o duioşie, o blîndeţe, în fine o stare sufletească, generatoare — tocmai prin refuzul de a se divulga deşănţat, prin discreţie, de „bonn chanson“, de lirism tan­dru, verlainian : „cineva pe lume are nevoie de mine / dragostea mea dacă ai nevoie de mine /­­ dragostea mea dacă ai nevoie de mine / gîndeşte-te la mine / în spaţiul cel mai umilit / te-am sărutat eu mortul / fie­care să-şi ascundă bine îngerul in buzunar / ca la bilet, ca la cinematograful mut...“ Scrise în aparenţă pentru a epata, poemele lui Virgil Mazilescu trădează o mare dispo­nibilitate afectivă, un dar Infinit de comu­niune cu tot ce e fiinţă... „...aici lingă Du­năre mă înconjoară păsări de tot felul­­ vrăbii gista sălbatice specii rare de coco­­strrci / şi Iubirea pentru de ea deschide / ca un port ospitalier / poate să vină iama scitică / voi exista mai departe şi voi că­­lători mai departe ecou / a doi părinţi oneşti reverie de lebădă / auziţi­­ viaţa­­ stele scobind Încet­âimpia“. Accente dintre cele mai suave stimeşte amintirea mamei pierdute, care, asemenea tuturor morţilor iubiţi devine pentru poet o zeitate: ....apă­ră-te cu atotputernicia nefiinţei tale / vezi că sînt dobitocul rarisim ce-şi iubeşte morţii familiei / cu atît mai devotat / cu cit ei au trecut mai demult în lumea umbrelor...“ O vastă sursă de lirism e, natural, erostil, un eros mai adesea îndurerat, căci marea iubire a poetului e o Beatrice, cu care îşi dă întîlniri „în Steaua Vega“. In genere, în volum pluteşte un aer de melancolie, de toamnă, de irealitate şi priveliştile par ale altui tărîm : „soarele strigă şi cade în frun­ze / în singurul parc al oraşului / copiii oraşului se fac încet mari fără teamă la umbra doicilor / care croşetează aici de mai multe decenii / copiii oraşului se fac mari îmbrăcaţi în coaja teilor tunşi ca şco­larii / doicile croşetează vitejeşte pentru nimeni / şi eu pe aici — glorios şi cu mâi­­nile în buzunare / privesc atâta doar / ştiu că toamna e de ajuns să priveşti / distanţa dintre copac şi dispariţia // după o oră inventez acel cuvînt verde , ca ochiul tău verde în trei mări deodată.“ Volumul, în tot , o seducătoare promisiune. PROZA: Magdalena Popescu DUMITRU ALMAŞ : VIAŢA E FRUMOASA, BĂIEŢI.»“ Pe lingă literatura de aventuri, există un domeniu literar in­ care s-au refugiat toate valorile etice „desuete“ : cavalerismul, idea­litatea, gratuitatea gestului bun, generozita­tea, imobilizarea finală a răului, cultivate acolo nu din raţiuni pedagogice, ci din bucuria exersării lor într-o lume a tuturor posibilităţilor. E literatura despre adoles­cenţă, memorată colocvial, idilizată retro­spectiv. D. Almaş compusese acum mai bine de 20 de ani vreo două romane în acest stil al sublimităţii accesibile şi al moralităţii agreabile, pline de umor inocent şi de pa­tetism fără consecinţe. Ultima carte, „Via­­ţa-i frumoasă, băieţi...“ preia personajele mai vechilor romane, exact din punctul unde rămăseseră şi pare a le continua exi­stenţa. Ne-am crezut deci, un moment, in­tr-o lume cunoscută şi ne aşteptam la ur­mările prevăzute dar legile de aur ale mi­­croepopeii adolescente au fost lăsate la o parte : planuri numeroase, figuri schiţate în fugă, situaţii nefinalizate şi juxtapuse ne­ascendent arată că scriitorul a ignorat cu bună ştiinţă, de data aceasta, atracţiozitatea epică. E vorba de evocarea unei epoci, cu probitate documentaristă. Sîntem în anii '30—’34, printre studenţii universităţii bucu­­reştene, luăm act de viaţa de sămin şi sală de curs (mizerie fiziologică, expediente, obsesii sexuale, sacrificii, examene mituite), de curentele de idei, de ralieri şi disocieri, mitinguri, greve etc. Ii identificăm pe N. Iorga, pe Nae Ionescu, iar un familiar al evenimentelor ar putea da chef probabil pentru toate personajele. E desigur o re­memorare autentică, dar a căuta corespon­denţe în epocă nu prea are importanţă, pentru că personajele şi situaţiile au fost reduse la o existenţă categorială. Romanul e un jurnal prelucrat pînă la esenţializare; fenomenul nu păstrează decît atît cit îi e necesar pentru a confirma concret o ten­dinţă socială înregistrată arhivistic. Eroii nu sunt psihisme individuale la răscruci is­torice, ci reprezentanţi semnificativi ai nu­anţelor conştiinţei sociale. Astfel, dialogul aproape neîntrerupt al cărţii se constituie intr-un discurs sistematic, o prelegere uni­versitară, în care scenele net conturate (su­blime, oribile, groteşti) au numai rolul unor exemplificări intuitive. O abstracţie ani­mată. Undeva, G. Călinescu recunoştea farmecul literaturii de demonstraţie nudă, de idee ex­plicită (vorbea despre B. Brecht şi piesele lui lecţii). Da, dar cu condiţia transformării ei intr-un stil parabolic, a cărei convenţie respectată e simplificarea conştientă în fa­voarea sensului. Romanul lul D. Almaş nu e o parabolă, nici In intenţie, nici în rea­lizare, pentru că Ii lipseşte, în primi­l rind, stricteţea in regimul cuvîntului, dar, ca şi aceea, solicită adeziunea noastră prin pa­tosul profesiunii de credinţă, prin claritatea şi simplitatea cu care o conştiinţă, sigură de dreptatea ei, împarte lucrurile în bune şi rele. TRAIAN FILIP: „DANSUL FOCULUI" Fără indicaţiile de interpretare — ale autorului — de la sfîrşitul volumului al II-lea, noi am fi înţeles şi am fi povestit romanul aşa : un bărbat de 30 de ani — personaj construit cu o simpatie în care se bănuie autobiografia morală — trece prin­­tr-o criză de neconfirmare.^ Tentaţia erotică pentru o fată mult mai tînără e respinsă iniţial ca dezertare de la scopuri mai am­biţioase, faţă de care aventura e simplă tre­cere de timp compensatorie. Treptat, prin­­tr-o complicaţie intelectuală mascînd dina­mica instinctului, personajul se lasă prins în joc, transformîndu-l printr-un transfer de obiective, în mod de cunoaştere şi de realizare. Am spune, un caz de automisti­­ficare, în care dragostea, produs al propriu­lui act de mitizare, e observată şi contro­lată, pentru a se obţine senzaţia rafinată, cu atît mai mult cu cit nu lipseşte nici scrupulul falsităţii. Temă generoasă, chiar dacă e bătută calea. Dar, spre capătul volumului I, lucrurile iau o turnură barocă­­ obscurizat într-un păin­­jeniş de implicaţii magice şi folclorice, per­sonajul devine o conştiinţă invadată de simbolistica inconştientului şi coresponden­ţelor (pe care le ia de bune), în vreme ce partenera lui scapă fascicolului observaţiei comprehensive, avînd brusc o atitudine ne­­motivabilă. Natură feminină nefixată, cre­dem noi, Raluca părăseşte pe mentorul ei, in care simte neangajarea. încă de aici avem însă îndoiala că ne-am iluzionat cu o des­cifrare prea facilă. Volumul al II-lea, altfel construit, pune într-adevăr într-o lumină nouă şi pe întîiul, înţelegem acum că nu personajele importă, ci că s-a urmărit o monografie a sentimen­tului. Astfel, oricît de rupte ar fi cele două părţi ale romanului, firul conducător se dis­tinge prin relaţionare­­ cuplul, văzut iniţial ca alianţă osmotică închisă la mediu se ma­nifestă acum exterior. Devenind instituţie socială, trebuie să se integreze într-un complex de grupuri şi raporturi date, care îl atrag sau resping, determinîndu-i con­figuraţia pînă la deplina acceptare. Iată insă că eseul final, „Turnul de echilibru“ are darul să ne schimbe încă odată viziunea asupra întregului, definitiv acum şi nu în favoarea autorului. Ne găsim în faţa unei scheme preconcepute în raport cu care în­treaga construcţie epică anterioară se do­vedeşte a fi un voluminos apendice aplica­tiv. E un şoc să vezi o naraţiune de cîteva sute de pagini care a încercat să-ţi dea ilu­zia realităţii totale, demontată ca un me­canism prost înşurubat. Dar să trecem peste impresii şi să privim mai Îndeaproape. Scrii­torul pune cap la cap într-un conglomerat stufos idei neadiacente în chiar punctul lor de plecare (cea a iniţierii mistico-magice şi a observaţiei sociometrice) şi ilustrează pe viu, cu sentimentul acceptării depline, ipoteze care ca şi la autorii lor au funcţie metaforică, exagerată dintr-o nevoie de ar­gumentare exclusivă. Confruntînd modelul schematic cu realizarea lui literară găsim, desigur, locul unor grămezi de amănunte care îşi explică în sfîrşit prezenţa, dacă nu estetic, cel puţin logic. Descoperim astfel că inconsecvenţele de caracterizare a per­sonajelor din primul volum nu sunt nişte inaptitudini ale intuiţiei epice, ci elemente intenţionale Introduse pentru desfăşurarea ritualului de iniţiere, in toate etapele lui. Si aglomerarea de dialoguri, psihodrame, confesiuni din volumul al II-lea — care ne apăruse nouă ca deficit de construcţie şi aluviuni de experienţă inutilizabile în altă parte — ar avea o raţiune în economia căr­ţii, ca factori indispensabili (toţi) ai des­făşurării interinfluenţelor ş.a.m.d. Motiva­rea logică e superfluă, pentru că tocmai elementele rezistente estetic (să luăm ca exemplu atmosfera de iluminare, sentimen­tul revelaţiei, palpitarea delicată a unui spirit experimentat care vrea să retrăiască noul şi puritatea etc.) nu sunt încadrate, nici incadrabile, în schemă. Şi deoarece există o natură bună a pro­zatorului, alterată de aplicarea unui gust prea grăbit, sînt aici cîteva chestiuni mai generale de discutat ! 1) Sind este o teorie ştiinţifică (chiar fi­lozofică s­au estetic-programatică) produc­tivă în ficţiunea artistică ? Simbioza literatură-ştiinţă (...) e destul de recentă şi dacă exemplele sunt numeroase, asta nu e încă o garanţie a reuşitei. In fond mai niciodată aplicarea tale-quale a teoriei nu a dat rezultate estetice notabile. Acolo unde coincidenta pare absolută (să zicem Bergson ori Proust) e vorba în fapt de fe­nomene paralele și sporadice, în care ceea ce într-o parte era expresie exactă în cea­laltă era viziune integrată, mod organic de a privi existenţa printr-o atmosferă de sin­cronism. Ce avem însă aici ? Teoria ştiinţifică nu e nici mod de a interpreta realitatea, nici mo­dificare­a naturii vizionare a creatorului, ci manieră de a explicita literatura, o lite­ratură care însă nu mai are nevoie de in­terpretare, deoarece a fost de la început confecţionată în spiritul teoriei de la care se pleacă. (Personajele însele sunt la curent cu planul romanului şi se comportă oare­cum în cunoştinţă de cauză). E o vastă tau­tologie, în care fenomenul literar fabricat ad-hoc e apoi privit obiectival pentru a i se extrage nişte semnificaţii introduse. O demonstraţie pro domo care face confuzia între realitate şi ficţiune, între ştiinţă şi estetică, între documentul spontan şi mima­rea lui stîngace. Cui prodest ? 2) Există un fenomen mai general în lite­ratura noastră, care ar putea fi numit com­plexul de protecţie, manifestat ca o manie a citatului. Blindajul informaţional e pentru mulţi o garanţie a adevărului care te ab­solvă de necesitatea unei atitudini perso­nale. Afilierea fără discernămînt la sursa bibliografică e argument atotputernic. Să nu vorbim de confuzia de valori care amestecă într-un gust îndoielnic texte ilustre şi no­taţii de ultimă oră revuistică. Romanul lui Traian Filip e rezultatul unui miraj de idei „frumoase“, prestigioase, emise cu siguranţa justiţiei inatacabile şi cu sen­timentul de a crea o atmosferă de spiritua­litate pură. 3) In sfîrşit, observaţia mai specioasă. Intr-un studiu recent René Nelli făcea de­monstraţia largă a unei aserţiuni, înregis­trată de multă vreme în istoria ideilor , dragostea modernă ca fenomen psiho-social e rezultanta influenţelor literare seculare. Dar se poate spune că, invers, dragostea ca obiect estetic a fost influenţată de reali­tăţi extraestetice, fiind poate tema literară care a beneficiat în cel mai înalt grad de contraforturile unor teorii, transformate de multe ori în faţade de pruderie circumstan­ţială. Şi „Dansul focului“ e un exemplu de literatură pe teme erotice modificată prin literatură. Remarcasem mai înainte un nucleu ger­minativ generos. Dar el e ratat în tratare, pentru că scriitorul îşi refuză obligaţia mai dificilă a atitudinii personale, în care trebuie luate nişte măsuri severe pentru a nu ceda ispitei ipocriziei idealizante sau fiziologicu­­lui. Dem­dată de dramatizare şi participare, dragostea e un obiect de observaţie curioasă şi incomodă, care, deşi se drapează preten­ţios în teorii, ajunge la echivocitate indis­cretă. Mascîndu-se artificial, instinctul se deconspiră de fapt, întoreîndu-se la condi­ţia lui elementară. încă odată, metalul preţios al literaturii de bună calitate e întîlnit mai pretutindeni în această carte, dar tiparele impuse (aspect corectabil în viitoare întreprinderi) siluesa substanța reală, schimbîndu-i toate semnele. NOBLEŢEA TABLETEI Săptămlnal, pe prima popinci a Contemporanului, Geo Bogza işi incintă cititorii cu însemnări da o ţinută Intelectuală ireproşa­bilă, surori bune cu tabletele ne­muritorului Arghezi. Ingîndurat, liric, sfătos, ironic sau îngădui­tor, tonul scriitorului nu coboa­ră nici o clipă din amplitudinea iniţială. Asasinarea lui Robert Kennedy, comentată de Bogza­­n „Creierul şi glonţul“, este un prilej de a medita asupra responsabilităţii existenţiale a civilizaţiei actuale. Nu doar emoţie şi indignare ni se comunică in rindurile acestea. Sunt alăturări subtile, poematice, cumplit de sugestive. Capul lui Robert Kennedy străpuns de gloanţe a fost văzut la televizor in toată lumea prin intermediul unui triumf al creierului omenesc — satelitul de comunicaţii. De la înălţimea acestui satelit. Pămin­tul însuşi apare. In fotografii, ca un fragil craniu uman... Aşteptăm cu interes eventuala publicare in volum a tabletelor bogziene, avtnd încredinţarea că ele işi vor spori încă şi mai mult strălucirea, îmbrăţişate in generos şi nobil buchet. ANTOLOGIA „RAMURI" Cînd In urmd cu şapte luni Ramuri inlfic antologia ta (sub titlul „Din lirica noastră", poate inexact intrutotul, de vreme ce e vorba de lirica ultimilor 10—ÎS ani) rindurile justificative ce o precedau convingeau mai puţin decit selecţia propriu-zisă. Con­ştienţi parcă de eventuale adver­sităţi, autorii sint intructiva cris­paţi in această „prefaţă“, near­­gumentindu-şi prea strins crite­riile. Din fericire acestea există şi, număr de număr, selecţia s-a do­vedit serioasă, destul de pruden­tă, elevată. Adică exact cum şi­­au dorit-o autorii : „O antologie reprezintă, după cum se ştie, o posibilitate selectivă. Una din mai multe. O antologie a poe­ziei romăne de azi poate fi du­blată de o alta, cu mai multe pretenţii de exactitate. Totul este ca aceste antologii să se facă“. Cu totul de acord. Pe de altă­ ­ parte, In aceeaşi revistă, M. Un­­gheanu propune, In numărul pe Iunie, ca aceste antologii să fie făcute de cineva anume, de iden­tităţi la care să le putem rapor­ta. Antologiile anonime au puţi­ne şanse, ca şi cele datorate u­­nor colective largi. Cele mai fai­moase şi-au avut autorul lor (unu, maximum doi). E ceea ce lipseşte actualei anto­logii „Ramuri“, întrebarea este dacă, odată revelat (semnat) nu­mele antologului, selecţia ne va apărea in aceeaşi lumină ? DRUMURILE PROZEI Ultimul număr al revistei Ori­zont se deschide cu o anchetă literară — Drumurile prozei — la care răspund Ion Arieşanu, Voicu Bugariu, Aurel Dragoş Munteanu, Sorin Tiea şi Nicolae Ciobanu. Chestionarul e puţin prea categoric, prea net („Sîn­­teţi pentru inovaţie, pentru «ex­periment» sau Împotriva lui 7“), mai ales că fenomenul discutat — proza tînără şi aventurile“ el — e recent, neconturat suficient şi, mai ales, neajuns la conşti­inţa de sine. Răspunsurile date au lnst darul de a atenua linea­ritatea Întrebărilor şi de a lansa un ton moderat în aprecierea faptelor. Mai toţi conlocutorii sunt de acord că stabilirea trăsăturilor mişcării prozei actuale nu se poate face afirmativ, el prin o­­poziţie cu tendinţele prozei an­terioare, ca idei de diversificare: „îndepărtarea de scheme şi şa­blon“, „o nemulţumire de sine", „patetism al afirmării literare", „structură contradictorie şi di­vergentă“, ik­onoclastism osten­tativ... împins la exclusivism şi nihilism“. Interesante şi adevărate de cele mai multe ori sunt diagnostică­rile unui aspect evident : prefe­rinţa pentru genul scurt, deşi, pe plan universal, teatrul Inovări­lor a fost şi este romanul. Ex­plicaţiile sunt aici convergente şi complementare . Insuficienta a­­dîncire a realităţii umane şi do­rinţa de adevăr respingînd con­venţia romancierului omnipre­zent (Ion Arieşanu), marea va­loare de circumstanţă a prozelor mici, care totuşi nu pot cuprin­de problematica de amploare (A. D. Munteanu), neîncrederea in roman (Sorin Titel), expresia­­primului amor pentru proză" (Nic. Ciobanu). Oricare ar fi motivările, cert e că lipsesc în proza tînără (cu puţine excepţii) viziunile globale, care să vrea să Introducă *un cosmos o normă spirituală" In­tegratoare, organizatoare. In sfîrşit, nemulţumiri quasi­­unanime faţă de critică, care (şi afara cîtorva) adoptă poziţii ex­tremiste în raport cu experien­ţele prozei. Dar poate că, dintr-o perspectivă mai înaltă, aceasta e legea dinamică a avansării nou­lui, a „progresului adevărului", cum ar zice Maiorescu. Erată : Primim din partea Editurii pentru literatură rugămintea de a Insera în gazeta noastră ur­mătoarea rectificare : „Dintr-o eroare a tipografiei, cele două coli cu Ilustraţii de la sfîrşitul Istoriei literaturii ro­mâne (Compendiu) de G. Căli­­nescu au fost Inversate, neres­­pectîndu-se, din această cauză, cronologia scriitorilor". (3&aÎMD­D3Sa)[? PAGINA 2 . TÎNARUL CONTEMPORANUL NOSTRU (iii) (Urmare din pagina 1) O natură în zona omenescului, o pregăteşte prin limbaj percepţiei noastre şi propriei noastre în­fiinţări. Numai o activitate care nu aduce ni­mic nou, o pastişare a ceea ce este de mult existent pen­tru noi, repetarea academistă a unor forme banalizate, re­prezintă cu adevărat o scă­dere a umanismului, o înce­tare sau întîrziere a acţiu­nii umane de socializare a lumii. Desigur, manuscrisele eco­­nomico-filozofice din 1844 nu sînt o operă de estetică. Ele însă deschid perspective largi — şi acest cuvînt din urmă ar trebui mereu subli­niat — pentru înţelegerea noţiunii de umanism marxist, aici fundamentat pentru in­ti­ma dată, constituind un pri­lej de meditaţie asupra artei moderne, chiar dacă Marx nu se putea referi la ea. Sfera noţiunii de social şi de uman devine în această lumină deo­sebit de vastă, de loc restric­tivă. Ceea ce înainte de crea­ţie este brut şi inuman de­vine apropiat omului, e un mijloc de comunicare în­tre oameni, după ce a fost adus la limbajul artistic, pre­lucrat în acord cu simţurile umane, manifestarea esen­ţei omului. Ceea ce era in­accesibil înainte, sau cel mai râu, indiferent, o realitate In sine, devine pentru „noi” şi In acelaşi timp ne şi po­tenţează. Insă tocmai pentru că a­­ceastă noţiune este atît de cuprinzătoare şi nelimitativă, ea aruncă o lumină asupra importanţei determinării so­­cial-istorice a creaţiei artis­tice. Dacă orice extindere a limitelor creaţiei este umană şi socială, ea este totdeauna determinată istoric, e un mo­ment al procesului de creaţie al omului de către el însuşi în cadrul societăţii umane. Dacă Marx s-a opus abstrac­­tivismului hegelian, şi acest fapt reprezintă impulsul ini­ţial al constituirii marxismu­lui, el a admirat şi a ac­ceptat întotdeauna concepţia hegeliană a devenirii istorice. Uman, social şi istoric, re­prezintă de fapt trei faţete ale aceleiaşi realităţi, însă într-un complex raport dia­lectic. Tocmai ruptura acestei unităţi a fost caracteristică tuturor deformărilor marxis­mului voite sau involuntare. Precum se ştie, detractori vă­dit răuvoitori ai marxismului sau falşii săi prieteni au în­cercat să-i reducă la o con­cepţie utilitaristă, la un mate­rialism vulgar şi mecanic. In versiunile cele mai grosola­ne se afirma că Marx „re­duce omul la stomac“. Un contact autentic cu marxis­mul ne dezvăluie că tocmai dimpotrivă, întemeietorul său încă din tinereţe a subliniat importanţa creaţiei libere ca o formă pe deplin umană a activităţii. Alţii n-au înţeles cit de complex este raportul dintre istorie şi om. Istoria nu este altceva, o necesitate exterioară, inexorabilă, un fel de „fatum“, căruia omul trebuie să i se supună. In concepţia lui Marx omul este istoria, el o creează liber, este determinat de ea în ace­eaşi măsură în care o deter­mină, după cum societatea nu este o abstracţiune, ci omul este social, chiar omul con­cret, înzestrat cu simţuri, şi ele produse ale societăţii, cu sensibilitate, gîndire, limbaj, formate şi ele în societate in cadrul procesului de deve­nire istorică, proces al auto­­creării omului. O înţelegere şi o medita­ţie adecvată asupra acestui raport de esenţă, de fiinţă şi nu de contiguitate, ne-ar feri de multe erori şi nu dintre cele neglijabile. Multe au re­prezentat motivul unor eşecuri în înţelegerea operelor artis­tice, au fost sursa încercării de a transforma marxismul într-o concepţie limitativă, (a utilităţii imediate a unui raport de determinare me­canic şi simplist). Dacă isto­ria este un proces de creaţie a omului de către sine, a­­tunci o operă care aduce ele­mente noi sau este fundamen­tal nouă participă mai de­plin la istorie, e mai deter­minantă pentru progres. Nu reflectarea, numai, a unei realităţi mobile, extrinseci operei de artă, este in con­tact cu istoria, ci chiar a­­portul intrinsec de limbaj şi de idei noi este el însuşi par­te integrantă a procesului istoric. Dinamismul caracte­ristic marxismului trebuie înţeles şi aplicat şi în pro­gresul artei. Academismul, canonul, ritualul, sunt şi ele nişte existenţe prezente în cîmpul umanului, însă sínt nişte forme ale unui proces de alienare, de rupere a omu­lui de esenţa sa, sínt pro­iecţii nemişcate ale unui om­, căruia propria sa fiinţă i-a devenit străină şi opresivă. Noţiunea de determinare ab­solută, de formă rigidă şi ex­terioară, este de fapt rezul­tat al oprimării omului de către propria sa creaţie. Alie­narea nu este numai o sufe­rinţă şi numai o criză a omu­lui, dar şi o formă oprimantă de conservatorism. Pentru că nimic nu este mai jenant şi mai contrar esenţei umane decît limitarea Inovaţiei crea­toare. De aceea alienarea, în multiplele sale forme, repre­zintă noţiunea centrală a ma­nuscriselor economico-filozo­­fice din 1844 şi aplicarea sa la creaţia artistică merită o atenţie specială. Al. IVASIUC NOUTĂŢI IM LIBRĂRII • POEZIE — Violeta Zamfirescu : Dra­goste. colecţia „Albatros“. — E­­ditura tineretului. — Nicolae Oancea i Roata — E.P.I. — Gh. Anca : Invocaţii. Colec­ţia i Luceafărul“. — E.P.J. • PROZA — Ion Heliade-Râdulescu : Opere, vol. H. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Colecţia iScri­­itori români*. — E.P.E. — I. I. Mironescu : Scrieri. E­­diţie îngrijită, prefaţă, note, glo­sar şi bibliografie de Iile Dan. Colecţia „Scriitori români“. — — G. Călinescu : Opere vol. 7—8 (Scrinul negru) — E.P.E. — Veronica Porumbacu: Por­ţile, evocări — E.P.I­. — Alexandru Jar : Trădarea lunii, roman — E.P.E. — Leonida Neamţu : Chirie pentru speranţă, roman. Colecţia „Aventura“. — Editura tineretu­lui. — Laurenţiu Cemet­­ Arşiţa, roman —­ E.P.E. — Constantin Georgescu: Sin­gurătatea lucrurilor, roman — E­­ditura tineretului. — Ion Topolog : O parte din continent, schiţe şi povestiri. Co­lecţia .Luceafărul". —, E.P.L. — Manole Neagoe , Curtea de Argeş, evocare. Seria „Memoria pămlntului românesc". —, Editu­ra tineretului. — Henry de Montherlant : Ce­libatarii, roman. Traducere de I. Igiroşianu. Colecţia „Meridiane“. — E.L.U. — Thomton Wildert Puntea sfântului Ludovic, roman. Tra­ducere de Horia I. Popovici, pre­faţă de Petru Popescu. Colecţia "Meridiane", — E.L.U. — Eugene Fromentin : Domi­nique, roman. Traducere şi pre­faţă de Toma Vlădescu. B.P.T. — E.P.L. • TEATRU — Marin Preda : Martin Bor­man, dramă în 3 acte. — E.P.L. ★ — Eschil, Sofocle, Euripide , Perşii, Antigona, Troienele. Stu­diu Introductiv, note finale şi bibliografie de Ovidiu Drimba. Traduceri de Eusebiu Camilar, George Fotino şi Dan Botta. Co­lecţia „Lyceum“. — Edi­tra ti­neretului. — Gerhardt Hauptmann : Tea­tru l a volume, în traducere co­lectivă, studiu Introductiv de Ileana Berlogea. Colecţia eTea­­tru“ — E.L.U. • CRITICA. STUDII, ESEU — Nicolae Iorga : Cugetări. E­­diţie îngrijită şi prefaţa de Barbu Theodorescu. — Editura tineretului. — Tatiana Nicol eseu : Proza­tori sovietici contemporani, se­ria ^Studii“, — E.L.U. — Şerban Stati : Amiaza fan­tastică (aspecte din proza ita­liană a secolului XX). Seria „Studii“ — E.L.U. • CÂRTI PENTRU COPII — Ion Slavici : Păcală in sa­tul lui, seria „Prima mea biblio­tecă“. — Editura tineretului. — I. A. Bassarabescu : In va­canţă. Seria „Prima mea biblio­tecă“. — Editura tineretului. — Ionel Teodoreanu : In casa bunicilor. Antologie şi prefaţă de Eugenia Tudor. Colecţia „Biblio­teca şcolarului". — Editura ti­neretului. — Luca I. Caragiale şi loan D. Gherea : Nevinovăţiile viclene, fi-b­roroman. — Editura tinere­tului. — Petre Ghelmez : Joacâ-te, gîndule, versuri — Editura tine­retului. — Teatru pentru pionieri. Co­lecţia „Preludii". — Editura ti­neretului. — Filon cel viteaz, basma populare ardeleneşti povestite de Justin Ilieşiu. Colecţia „Traista cu poveşti“, — Editura tineretu­lui. ★ In curind­aj ROMANIA LITERARA SĂPTĂMÎNAL DE LITERATURĂ ȘI ARTĂ editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România © GAZETA LI­EKAKA

Next