Gazeta literară, iulie-octombrie1968 (Anul 15, nr. 27-40)
1968-07-04 / nr. 27
POEZIE: Dumitru Micu MARIN SORESCU : „TINEREŢEA LUI DON QUIJOTE“ Intr-un muzeu a poposit „omul cu lupa“. Lupa primită din Marte, deosebeşte precis falsul de autentic. Scrutate prin ea, tablourile apar, toate, false. Nu doar tablourile. Şi strada, copacii, oraşul. Un gol de moarte se deschide pretutindeni pe unde trece omul cu lupa. El însuşi pare mort, atît e de bătrîn şi de trist. Omul cu lupa eşti d-ta, cititorule, după cum sînt şi eu, după cum este şi poetul Marin Sorescu. In fiecare din noi e un om cu o lupă, care scrutează lumea şi se autoscrutează fără odihnă. „Strecurînd“ prin ochii săi drăceşti tot ce există, el „reduce la jumătate“ munţii, femeile cerul, apoi, nemulţumit, le reduce la şi mai puţin, la tot mai puţin, strînge razele soarelui şi se extirpează pe el însuşi, treptat, încît din tot ce fusese rămîne imensul nimic. Luciditatea mortificantă „Spiritul“ care ucide „viaţa“. Laitmotiv al literaturii expresioniste germane, oroarea de intelectualismul sterilizant, de scientismul glacial, de tot ce „desfiinţează lumea“, reducînd-o la abstracţie, la schemă, se rosteşte, în Tinereţea lui Don Quijote, în modul cel mai paradoxal. Dintre toţi poeţii români în viaţă, Marin Sorescu posedă — faptul nu trebuie dovedit — mai mult „spirit“. A debutat, nu e prea mult de-atunci, cu un volum de parodii, iar acum, în „Postfaţă“, se declară „pentru luciditate“. Demitizarea rămîne specialitatea sa. Marin Sorescu e un Don Quijote al demitizării. A demitiza ce a fost demitizat nu e prea mare lucru. Hercule, o știm de la Arghezî, e de mult „petrolist dactilograf“, iar Pan, „beţîî dă, de limbile modeme“. In locul mitologiilor expirate au apărut Insă, nu se puteau altfel, noi mitologii, modeme, şi unele dintre acestea fac obiectul cunoscutei cărţi a lui Roland Barthea. Şi al sarcasmelor lui Marin Sorescu ! In poemele lui Marin Sorescu asistăm la revolta spiritului împotriva propriei autocraţii, la abolirea lucidă a excesului de luciditate. Intelectul, ajuns la maxima realizare de sine, şi-a devenit propria negaţie, şi nu vede altă salvare decît suprimarea mitului pe care şi l-a creat, evadarea din marginile propriei desăvîrşiri, întoarcerea la origini, la candoare, la sacru. Dacă întoarcerea mai este posibilă... In alţi termeni, motivul central, In noua culegere a lui Marin Sorescu, e refuzul alienării, aspiraţia la omenescul incoruptibil Să fim noi înşine, să fim oameni, să nu ne lăsăm maşinizaţi, reificaţi, cerebralizaţi, abstractizaţi, dezindividualizaţi! Cum? Frînînd Inteligenţa rece, perversă, dizolvantă, abandonîndu-ne „sufletului“, copilăriei, visului... Abandonîndu-ne entuziasmelor naive, bucuriei, tristeţii. „Noi — ne aduce aminte poetul — care sîntem îngrozitori de mari, / care n-am mai căzut pe gheaţă / Dintre cele două războaie, / Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată/ Ne-am şi fracturat un an, / Unul din anii noştri importanţi şi ţepenii de ghips... / O, noi cei îngrozitori de mari / Simţim cîteodată / Că ne lipsesc jucăriile“. Uitînd că ne lipsesc jucăriile, am uitat de fapt tot. Ne-am înstrăinat de noi înşine, devenindu-ne propriile caricaturi : „Noi sîntem nişte sfinţi cumsecade / care ne purtăm aureola, / In loc de curea, / Pe burtă. / / Nouă nu ni s-a arătat aievea / Nici tatăl, nici fiul, nici sfîntul duh. / Faima noastră de sfinţi / Provine de la întîmplarea / Că în tinereţe i-am adus fecioarei Maria / Buna Vestire“. „Sfinţi răsfinţiţi", nu izbutim, natural, să ne facem auziţi de Dumnezeu (....Dumnezeu dă din cap / Că nu-nţelege / Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hîrtie / Tot ce vreau să-i spun“) şi nu putem comunica nici cu semenii : zbierînd spre a fi auziţi, uităm ce vroiam să spunem. Neputinţa aceasta, tragică, de a comunica e consecinţa, nu, cum am fi înclinaţi, poate, să apreciem, a diferenţierii, ci, tocmai din contră, a uniformizării, a pierderii personalităţii, prin desfiinţarea zonei de inefabil, de mister, pe care o posedăm virtual: „Trăiam de mult timp împreună / Şi cam începuseră să se repete : / El era ea / Şi ea era el, / Ea era ea / Şi el era tot ea, / Ea era, nu era, / Şi el era ele, / Sau cam aşa ceva !“ „De ziuă, finul razelor înşală“, zicea un poet, cîndva, şi zice azi, cu alte cuvinte, Marin Sorescu : „Luăm în braţe butoiul zilei / Şi li dăm cep / Sau îl împuşcăm la întlmplare, / Să ne gîlgîie lumina / Pe ochi, pe gură şi pe fruntea noastră, / A celor Însetaţi şi obosiţi, / care am făcut toată istoria omenirii / pe jos. /' Să-ncepem să jucăm în jurul butoiului, / Legănlnd nişte cintece, ' In care se repetă de-a valma, / Drumurile, războaiele, femeile, / Şi alte cuvinte neînţelese“. Acest dans in jurul „butoiului silei“ e o horă a morţii : „...cădem elitînd / In diferite moduri de moarte / Şi plutim pe valurile de lumină / Ca soldaţii meseţi în vin“. Zona de taină Înecată in alcoolurile luminii de zi, ne-o restituie „somnul“. In somn ne redobîndim natura adevărată, umană, copilăria . In virtutea ei vorbim „lacom“ : „Cu lucrurile din cameră, / Ivărele, caloriferul, / Cărora încă nu le-am spus / Nici pe jumătate din ce-ar trebui. // Cu morţii tare, săracii, / Merg Înapoi / Cu Dumnezeu, pe apucate...“ Nu e nevoie de cine ştie ce sursologie spre a identifice în asemenea reflecţii o parte din problematica expresionismului german, amintit, a suprarealismului, a teatrului lui Eugen Ionescu. Problematica doar, nu şi mijloacele. Mijloacele aparţin lui Marin Sorescu, exclusiv, sunt creaţia lui, întrebarea e ce rezultă din punerea lor în funcţiune. Poezia e, pentru autorul „Tinereţii lui Don Quijote“, ca şi pentru Eugen Ionescu teatrul, autodezvăluire Integrală, scormonire în cele mai ascunse straturi sufleteşti : „A avea curajul să-ţi dezvălui subiectivitatea, sufletul pînă în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele şi năzuinţele cele mai intime — iată poezia“. S-ar părea că un asemenea principiu nu prea rimează cu „luciditatea“, cu demitizarea. Ba da ! Marin Sorescu nu propune cufundarea acefală in tenebrele din interior, ci tocmai urcarea în lumină a „cutelor întunecoase“, a „spaimelor“. Riscul unei asemenea tehnici e dublu. E, pe de o parte, riscul lui Orfeu, care, voind să scoată pe Euridice din noapte, a pierdut-o definitiv, iar pe de alta riscul Satanei (din cutare poem în proză al lui Blaga) care se dă drept Iisus. Cel de al doilea e, în cazul nostru, cel mai neliniştitor. Dacă „Omul cu lupa“ e în stare să dovedească de false existenţe socotite de toată lumea autentice, de ce n-ar putea dovedi şi, invers, că artificialul e natural ? Cine e în stare a demistifica va fi capabil şi să mistifice. Altfel spus : ce garantează autenticitatea spaimelor, obsesiilor unui poet ? Nu autenticitatea psihică, bineînţeles, dar cea artistică. Poate fi controlată aceasta, obiectiv ? Nu, fireşte, nici un „specialist“ nu posedă „lupa“ infailibilă a omului din poemul pe care l-am rezumat, însă cînd un poet se „specializează“ intr-un anume tip de obsesii, cînd produce spaime în serie — cu oricîtă „sinceritate“, vrînd-nevrînd, îl suspectăm de neautenticitate, de contrafacere. Dar să nu divagăm, oricît caracterul reflexiv al poeziei lui Marin Sorescu ne-ar incita la reflecţie. Poetul Tinereţii lui Don Quijote ştie, desigur, mai bine ca oricine ce face şi se întreabă, fără îndoială, singur, dacă face totul cum nu se poate mai bine. Se Întreabă, probabil, dacă nu cumva îşi „gîndeşte“ prea mult temele, dacă nu Insinuează in poeme prea mult eseu, dacă, intr-un cuvînt, îşi realizează de cita ori vrea năzuinţa Întoarcerii la simplu, la pur, la sursele trăirii autentice şi ale limanului Fapt e că volumul cuprinde nu puţine pagini de suavă, originală vibraţie ce ne transportă într-o altă existenţă, în sarea un« grădini de îngeri ! „Cîte păsări o fi stricat ! Cerul / Pînă să-ţi nimerească mersul / Atît de lină ? ! / Unele erau eludate, / Aveau penele cine ştie cum, / înfipte de-a-ndoaselea / Ori poate nici n-aveau pene, / Ci frunze... / Elle încercau să zboare / Pina la copacul / unde se bănuia că va apare omul, / Dar timpului nu-i plăcea / Acest zbor stîngaci / Şi le ştergea timpul / Cu dosul palmei. / Hai pe cîmp / Să vedem ciocîrlia / Arzînd / Ca o luminare / Pentru păsările dispărute“. Am transcris Pentru păsările dispărute. Ar merita acelaşi tratament Jelanie, Jucării, înveninată, De-a Icar, Un cleşte, Din virf, Arcadă, Baladă (din unele am citat de altminteri) ...şi altele încă. VIRGIL MAZILESCU: „VERSURI" ...Dar şi aşa, aproape n-a mai rămas spaţiu, şi măcar un volum mai trebuie menţionat cu orice preţ. Tehnica Versurilor lui Virgil Mazilescu ne-a explicat-o cronicarul Contemporanului, astfel încît nu ne mai rămîne decît să ne întrebăm : 1. ce au de cîştigat aceste versuri prin excentricităţile grafice şi de altă natură la care recurg ? şi 2. ce rămîne din poeme în afară de excentricităţi ? Orice sentimental, dacă nu e lipsit de un minim de inteligenţă,, e obligat să-şi voaleze în vreun fel covidenţele, altfel devine ridicol. Sînt mai multe posibilităţi de a o face, nu foarte multe, şi Virgil Mazilescu a adoptat-o pe aceea a dispreţului faţă de punctuaţia, de majuscule şi de normele sintactice. El urmează în asta exemplul poeţilor de avangardă, al lui Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Saşa Pană, cu care poate avea şi afinităţi de structură, nu prea profunde însă, din cite îmi pot da seama. O înrudire neîndoioasă e între sensibilitatea sa şi a lui Ion Vinea. Constatînd-o, am şi obţinut răspunsul la cea de a doua întrebare. Dincolo de micile aberaţii formale, versurile lui Virgil Mazilescu posedă un timbru elegiac de sursă incontestabil personală. In texte fără început şi sfîrşit, în fraze ce nu se leagă aparent, în peroraţii incoerente e uneori o tristeţe, o duioşie, o blîndeţe, în fine o stare sufletească, generatoare — tocmai prin refuzul de a se divulga deşănţat, prin discreţie, de „bonn chanson“, de lirism tandru, verlainian : „cineva pe lume are nevoie de mine / dragostea mea dacă ai nevoie de mine / dragostea mea dacă ai nevoie de mine / gîndeşte-te la mine / în spaţiul cel mai umilit / te-am sărutat eu mortul / fiecare să-şi ascundă bine îngerul in buzunar / ca la bilet, ca la cinematograful mut...“ Scrise în aparenţă pentru a epata, poemele lui Virgil Mazilescu trădează o mare disponibilitate afectivă, un dar Infinit de comuniune cu tot ce e fiinţă... „...aici lingă Dunăre mă înconjoară păsări de tot felul vrăbii gista sălbatice specii rare de cocostrrci / şi Iubirea pentru de ea deschide / ca un port ospitalier / poate să vină iama scitică / voi exista mai departe şi voi călători mai departe ecou / a doi părinţi oneşti reverie de lebădă / auziţi viaţa stele scobind Încetâimpia“. Accente dintre cele mai suave stimeşte amintirea mamei pierdute, care, asemenea tuturor morţilor iubiţi devine pentru poet o zeitate: ....apără-te cu atotputernicia nefiinţei tale / vezi că sînt dobitocul rarisim ce-şi iubeşte morţii familiei / cu atît mai devotat / cu cit ei au trecut mai demult în lumea umbrelor...“ O vastă sursă de lirism e, natural, erostil, un eros mai adesea îndurerat, căci marea iubire a poetului e o Beatrice, cu care îşi dă întîlniri „în Steaua Vega“. In genere, în volum pluteşte un aer de melancolie, de toamnă, de irealitate şi priveliştile par ale altui tărîm : „soarele strigă şi cade în frunze / în singurul parc al oraşului / copiii oraşului se fac încet mari fără teamă la umbra doicilor / care croşetează aici de mai multe decenii / copiii oraşului se fac mari îmbrăcaţi în coaja teilor tunşi ca şcolarii / doicile croşetează vitejeşte pentru nimeni / şi eu pe aici — glorios şi cu mâinile în buzunare / privesc atâta doar / ştiu că toamna e de ajuns să priveşti / distanţa dintre copac şi dispariţia // după o oră inventez acel cuvînt verde , ca ochiul tău verde în trei mări deodată.“ Volumul, în tot , o seducătoare promisiune. PROZA: Magdalena Popescu DUMITRU ALMAŞ : VIAŢA E FRUMOASA, BĂIEŢI.»“ Pe lingă literatura de aventuri, există un domeniu literar in care s-au refugiat toate valorile etice „desuete“ : cavalerismul, idealitatea, gratuitatea gestului bun, generozitatea, imobilizarea finală a răului, cultivate acolo nu din raţiuni pedagogice, ci din bucuria exersării lor într-o lume a tuturor posibilităţilor. E literatura despre adolescenţă, memorată colocvial, idilizată retrospectiv. D. Almaş compusese acum mai bine de 20 de ani vreo două romane în acest stil al sublimităţii accesibile şi al moralităţii agreabile, pline de umor inocent şi de patetism fără consecinţe. Ultima carte, „Viaţa-i frumoasă, băieţi...“ preia personajele mai vechilor romane, exact din punctul unde rămăseseră şi pare a le continua existenţa. Ne-am crezut deci, un moment, intr-o lume cunoscută şi ne aşteptam la urmările prevăzute dar legile de aur ale microepopeii adolescente au fost lăsate la o parte : planuri numeroase, figuri schiţate în fugă, situaţii nefinalizate şi juxtapuse neascendent arată că scriitorul a ignorat cu bună ştiinţă, de data aceasta, atracţiozitatea epică. E vorba de evocarea unei epoci, cu probitate documentaristă. Sîntem în anii '30—’34, printre studenţii universităţii bucureştene, luăm act de viaţa de sămin şi sală de curs (mizerie fiziologică, expediente, obsesii sexuale, sacrificii, examene mituite), de curentele de idei, de ralieri şi disocieri, mitinguri, greve etc. Ii identificăm pe N. Iorga, pe Nae Ionescu, iar un familiar al evenimentelor ar putea da chef probabil pentru toate personajele. E desigur o rememorare autentică, dar a căuta corespondenţe în epocă nu prea are importanţă, pentru că personajele şi situaţiile au fost reduse la o existenţă categorială. Romanul e un jurnal prelucrat pînă la esenţializare; fenomenul nu păstrează decît atît cit îi e necesar pentru a confirma concret o tendinţă socială înregistrată arhivistic. Eroii nu sunt psihisme individuale la răscruci istorice, ci reprezentanţi semnificativi ai nuanţelor conştiinţei sociale. Astfel, dialogul aproape neîntrerupt al cărţii se constituie intr-un discurs sistematic, o prelegere universitară, în care scenele net conturate (sublime, oribile, groteşti) au numai rolul unor exemplificări intuitive. O abstracţie animată. Undeva, G. Călinescu recunoştea farmecul literaturii de demonstraţie nudă, de idee explicită (vorbea despre B. Brecht şi piesele lui lecţii). Da, dar cu condiţia transformării ei intr-un stil parabolic, a cărei convenţie respectată e simplificarea conştientă în favoarea sensului. Romanul lul D. Almaş nu e o parabolă, nici In intenţie, nici în realizare, pentru că Ii lipseşte, în primil rind, stricteţea in regimul cuvîntului, dar, ca şi aceea, solicită adeziunea noastră prin patosul profesiunii de credinţă, prin claritatea şi simplitatea cu care o conştiinţă, sigură de dreptatea ei, împarte lucrurile în bune şi rele. TRAIAN FILIP: „DANSUL FOCULUI" Fără indicaţiile de interpretare — ale autorului — de la sfîrşitul volumului al II-lea, noi am fi înţeles şi am fi povestit romanul aşa : un bărbat de 30 de ani — personaj construit cu o simpatie în care se bănuie autobiografia morală — trece printr-o criză de neconfirmare.^ Tentaţia erotică pentru o fată mult mai tînără e respinsă iniţial ca dezertare de la scopuri mai ambiţioase, faţă de care aventura e simplă trecere de timp compensatorie. Treptat, printr-o complicaţie intelectuală mascînd dinamica instinctului, personajul se lasă prins în joc, transformîndu-l printr-un transfer de obiective, în mod de cunoaştere şi de realizare. Am spune, un caz de automistificare, în care dragostea, produs al propriului act de mitizare, e observată şi controlată, pentru a se obţine senzaţia rafinată, cu atît mai mult cu cit nu lipseşte nici scrupulul falsităţii. Temă generoasă, chiar dacă e bătută calea. Dar, spre capătul volumului I, lucrurile iau o turnură barocă obscurizat într-un păinjeniş de implicaţii magice şi folclorice, personajul devine o conştiinţă invadată de simbolistica inconştientului şi corespondenţelor (pe care le ia de bune), în vreme ce partenera lui scapă fascicolului observaţiei comprehensive, avînd brusc o atitudine nemotivabilă. Natură feminină nefixată, credem noi, Raluca părăseşte pe mentorul ei, in care simte neangajarea. încă de aici avem însă îndoiala că ne-am iluzionat cu o descifrare prea facilă. Volumul al II-lea, altfel construit, pune într-adevăr într-o lumină nouă şi pe întîiul, înţelegem acum că nu personajele importă, ci că s-a urmărit o monografie a sentimentului. Astfel, oricît de rupte ar fi cele două părţi ale romanului, firul conducător se distinge prin relaţionare cuplul, văzut iniţial ca alianţă osmotică închisă la mediu se manifestă acum exterior. Devenind instituţie socială, trebuie să se integreze într-un complex de grupuri şi raporturi date, care îl atrag sau resping, determinîndu-i configuraţia pînă la deplina acceptare. Iată insă că eseul final, „Turnul de echilibru“ are darul să ne schimbe încă odată viziunea asupra întregului, definitiv acum şi nu în favoarea autorului. Ne găsim în faţa unei scheme preconcepute în raport cu care întreaga construcţie epică anterioară se dovedeşte a fi un voluminos apendice aplicativ. E un şoc să vezi o naraţiune de cîteva sute de pagini care a încercat să-ţi dea iluzia realităţii totale, demontată ca un mecanism prost înşurubat. Dar să trecem peste impresii şi să privim mai Îndeaproape. Scriitorul pune cap la cap într-un conglomerat stufos idei neadiacente în chiar punctul lor de plecare (cea a iniţierii mistico-magice şi a observaţiei sociometrice) şi ilustrează pe viu, cu sentimentul acceptării depline, ipoteze care ca şi la autorii lor au funcţie metaforică, exagerată dintr-o nevoie de argumentare exclusivă. Confruntînd modelul schematic cu realizarea lui literară găsim, desigur, locul unor grămezi de amănunte care îşi explică în sfîrşit prezenţa, dacă nu estetic, cel puţin logic. Descoperim astfel că inconsecvenţele de caracterizare a personajelor din primul volum nu sunt nişte inaptitudini ale intuiţiei epice, ci elemente intenţionale Introduse pentru desfăşurarea ritualului de iniţiere, in toate etapele lui. Si aglomerarea de dialoguri, psihodrame, confesiuni din volumul al II-lea — care ne apăruse nouă ca deficit de construcţie şi aluviuni de experienţă inutilizabile în altă parte — ar avea o raţiune în economia cărţii, ca factori indispensabili (toţi) ai desfăşurării interinfluenţelor ş.a.m.d. Motivarea logică e superfluă, pentru că tocmai elementele rezistente estetic (să luăm ca exemplu atmosfera de iluminare, sentimentul revelaţiei, palpitarea delicată a unui spirit experimentat care vrea să retrăiască noul şi puritatea etc.) nu sunt încadrate, nici incadrabile, în schemă. Şi deoarece există o natură bună a prozatorului, alterată de aplicarea unui gust prea grăbit, sînt aici cîteva chestiuni mai generale de discutat ! 1) Sind este o teorie ştiinţifică (chiar filozofică sau estetic-programatică) productivă în ficţiunea artistică ? Simbioza literatură-ştiinţă (...) e destul de recentă şi dacă exemplele sunt numeroase, asta nu e încă o garanţie a reuşitei. In fond mai niciodată aplicarea tale-quale a teoriei nu a dat rezultate estetice notabile. Acolo unde coincidenta pare absolută (să zicem Bergson ori Proust) e vorba în fapt de fenomene paralele și sporadice, în care ceea ce într-o parte era expresie exactă în cealaltă era viziune integrată, mod organic de a privi existenţa printr-o atmosferă de sincronism. Ce avem însă aici ? Teoria ştiinţifică nu e nici mod de a interpreta realitatea, nici modificarea naturii vizionare a creatorului, ci manieră de a explicita literatura, o literatură care însă nu mai are nevoie de interpretare, deoarece a fost de la început confecţionată în spiritul teoriei de la care se pleacă. (Personajele însele sunt la curent cu planul romanului şi se comportă oarecum în cunoştinţă de cauză). E o vastă tautologie, în care fenomenul literar fabricat ad-hoc e apoi privit obiectival pentru a i se extrage nişte semnificaţii introduse. O demonstraţie pro domo care face confuzia între realitate şi ficţiune, între ştiinţă şi estetică, între documentul spontan şi mimarea lui stîngace. Cui prodest ? 2) Există un fenomen mai general în literatura noastră, care ar putea fi numit complexul de protecţie, manifestat ca o manie a citatului. Blindajul informaţional e pentru mulţi o garanţie a adevărului care te absolvă de necesitatea unei atitudini personale. Afilierea fără discernămînt la sursa bibliografică e argument atotputernic. Să nu vorbim de confuzia de valori care amestecă într-un gust îndoielnic texte ilustre şi notaţii de ultimă oră revuistică. Romanul lui Traian Filip e rezultatul unui miraj de idei „frumoase“, prestigioase, emise cu siguranţa justiţiei inatacabile şi cu sentimentul de a crea o atmosferă de spiritualitate pură. 3) In sfîrşit, observaţia mai specioasă. Intr-un studiu recent René Nelli făcea demonstraţia largă a unei aserţiuni, înregistrată de multă vreme în istoria ideilor , dragostea modernă ca fenomen psiho-social e rezultanta influenţelor literare seculare. Dar se poate spune că, invers, dragostea ca obiect estetic a fost influenţată de realităţi extraestetice, fiind poate tema literară care a beneficiat în cel mai înalt grad de contraforturile unor teorii, transformate de multe ori în faţade de pruderie circumstanţială. Şi „Dansul focului“ e un exemplu de literatură pe teme erotice modificată prin literatură. Remarcasem mai înainte un nucleu germinativ generos. Dar el e ratat în tratare, pentru că scriitorul îşi refuză obligaţia mai dificilă a atitudinii personale, în care trebuie luate nişte măsuri severe pentru a nu ceda ispitei ipocriziei idealizante sau fiziologicului. Demdată de dramatizare şi participare, dragostea e un obiect de observaţie curioasă şi incomodă, care, deşi se drapează pretenţios în teorii, ajunge la echivocitate indiscretă. Mascîndu-se artificial, instinctul se deconspiră de fapt, întoreîndu-se la condiţia lui elementară. încă odată, metalul preţios al literaturii de bună calitate e întîlnit mai pretutindeni în această carte, dar tiparele impuse (aspect corectabil în viitoare întreprinderi) siluesa substanța reală, schimbîndu-i toate semnele. NOBLEŢEA TABLETEI Săptămlnal, pe prima popinci a Contemporanului, Geo Bogza işi incintă cititorii cu însemnări da o ţinută Intelectuală ireproşabilă, surori bune cu tabletele nemuritorului Arghezi. Ingîndurat, liric, sfătos, ironic sau îngăduitor, tonul scriitorului nu coboară nici o clipă din amplitudinea iniţială. Asasinarea lui Robert Kennedy, comentată de Bogzan „Creierul şi glonţul“, este un prilej de a medita asupra responsabilităţii existenţiale a civilizaţiei actuale. Nu doar emoţie şi indignare ni se comunică in rindurile acestea. Sunt alăturări subtile, poematice, cumplit de sugestive. Capul lui Robert Kennedy străpuns de gloanţe a fost văzut la televizor in toată lumea prin intermediul unui triumf al creierului omenesc — satelitul de comunicaţii. De la înălţimea acestui satelit. Pămintul însuşi apare. In fotografii, ca un fragil craniu uman... Aşteptăm cu interes eventuala publicare in volum a tabletelor bogziene, avtnd încredinţarea că ele işi vor spori încă şi mai mult strălucirea, îmbrăţişate in generos şi nobil buchet. ANTOLOGIA „RAMURI" Cînd In urmd cu şapte luni Ramuri inlfic antologia ta (sub titlul „Din lirica noastră", poate inexact intrutotul, de vreme ce e vorba de lirica ultimilor 10—ÎS ani) rindurile justificative ce o precedau convingeau mai puţin decit selecţia propriu-zisă. Conştienţi parcă de eventuale adversităţi, autorii sint intructiva crispaţi in această „prefaţă“, neargumentindu-şi prea strins criteriile. Din fericire acestea există şi, număr de număr, selecţia s-a dovedit serioasă, destul de prudentă, elevată. Adică exact cum şiau dorit-o autorii : „O antologie reprezintă, după cum se ştie, o posibilitate selectivă. Una din mai multe. O antologie a poeziei romăne de azi poate fi dublată de o alta, cu mai multe pretenţii de exactitate. Totul este ca aceste antologii să se facă“. Cu totul de acord. Pe de altă parte, In aceeaşi revistă, M. Ungheanu propune, In numărul pe Iunie, ca aceste antologii să fie făcute de cineva anume, de identităţi la care să le putem raporta. Antologiile anonime au puţine şanse, ca şi cele datorate unor colective largi. Cele mai faimoase şi-au avut autorul lor (unu, maximum doi). E ceea ce lipseşte actualei antologii „Ramuri“, întrebarea este dacă, odată revelat (semnat) numele antologului, selecţia ne va apărea in aceeaşi lumină ? DRUMURILE PROZEI Ultimul număr al revistei Orizont se deschide cu o anchetă literară — Drumurile prozei — la care răspund Ion Arieşanu, Voicu Bugariu, Aurel Dragoş Munteanu, Sorin Tiea şi Nicolae Ciobanu. Chestionarul e puţin prea categoric, prea net („Sînteţi pentru inovaţie, pentru «experiment» sau Împotriva lui 7“), mai ales că fenomenul discutat — proza tînără şi aventurile“ el — e recent, neconturat suficient şi, mai ales, neajuns la conştiinţa de sine. Răspunsurile date au lnst darul de a atenua linearitatea Întrebărilor şi de a lansa un ton moderat în aprecierea faptelor. Mai toţi conlocutorii sunt de acord că stabilirea trăsăturilor mişcării prozei actuale nu se poate face afirmativ, el prin opoziţie cu tendinţele prozei anterioare, ca idei de diversificare: „îndepărtarea de scheme şi şablon“, „o nemulţumire de sine", „patetism al afirmării literare", „structură contradictorie şi divergentă“, ikonoclastism ostentativ... împins la exclusivism şi nihilism“. Interesante şi adevărate de cele mai multe ori sunt diagnosticările unui aspect evident : preferinţa pentru genul scurt, deşi, pe plan universal, teatrul Inovărilor a fost şi este romanul. Explicaţiile sunt aici convergente şi complementare . Insuficienta adîncire a realităţii umane şi dorinţa de adevăr respingînd convenţia romancierului omniprezent (Ion Arieşanu), marea valoare de circumstanţă a prozelor mici, care totuşi nu pot cuprinde problematica de amploare (A. D. Munteanu), neîncrederea in roman (Sorin Titel), expresiaprimului amor pentru proză" (Nic. Ciobanu). Oricare ar fi motivările, cert e că lipsesc în proza tînără (cu puţine excepţii) viziunile globale, care să vrea să Introducă *un cosmos o normă spirituală" Integratoare, organizatoare. In sfîrşit, nemulţumiri quasiunanime faţă de critică, care (şi afara cîtorva) adoptă poziţii extremiste în raport cu experienţele prozei. Dar poate că, dintr-o perspectivă mai înaltă, aceasta e legea dinamică a avansării noului, a „progresului adevărului", cum ar zice Maiorescu. Erată : Primim din partea Editurii pentru literatură rugămintea de a Insera în gazeta noastră următoarea rectificare : „Dintr-o eroare a tipografiei, cele două coli cu Ilustraţii de la sfîrşitul Istoriei literaturii române (Compendiu) de G. Călinescu au fost Inversate, nerespectîndu-se, din această cauză, cronologia scriitorilor". (3&aÎMDD3Sa)[? PAGINA 2 . TÎNARUL CONTEMPORANUL NOSTRU (iii) (Urmare din pagina 1) O natură în zona omenescului, o pregăteşte prin limbaj percepţiei noastre şi propriei noastre înfiinţări. Numai o activitate care nu aduce nimic nou, o pastişare a ceea ce este de mult existent pentru noi, repetarea academistă a unor forme banalizate, reprezintă cu adevărat o scădere a umanismului, o încetare sau întîrziere a acţiunii umane de socializare a lumii. Desigur, manuscrisele economico-filozofice din 1844 nu sînt o operă de estetică. Ele însă deschid perspective largi — şi acest cuvînt din urmă ar trebui mereu subliniat — pentru înţelegerea noţiunii de umanism marxist, aici fundamentat pentru intima dată, constituind un prilej de meditaţie asupra artei moderne, chiar dacă Marx nu se putea referi la ea. Sfera noţiunii de social şi de uman devine în această lumină deosebit de vastă, de loc restrictivă. Ceea ce înainte de creaţie este brut şi inuman devine apropiat omului, e un mijloc de comunicare între oameni, după ce a fost adus la limbajul artistic, prelucrat în acord cu simţurile umane, manifestarea esenţei omului. Ceea ce era inaccesibil înainte, sau cel mai râu, indiferent, o realitate In sine, devine pentru „noi” şi In acelaşi timp ne şi potenţează. Insă tocmai pentru că această noţiune este atît de cuprinzătoare şi nelimitativă, ea aruncă o lumină asupra importanţei determinării social-istorice a creaţiei artistice. Dacă orice extindere a limitelor creaţiei este umană şi socială, ea este totdeauna determinată istoric, e un moment al procesului de creaţie al omului de către el însuşi în cadrul societăţii umane. Dacă Marx s-a opus abstractivismului hegelian, şi acest fapt reprezintă impulsul iniţial al constituirii marxismului, el a admirat şi a acceptat întotdeauna concepţia hegeliană a devenirii istorice. Uman, social şi istoric, reprezintă de fapt trei faţete ale aceleiaşi realităţi, însă într-un complex raport dialectic. Tocmai ruptura acestei unităţi a fost caracteristică tuturor deformărilor marxismului voite sau involuntare. Precum se ştie, detractori vădit răuvoitori ai marxismului sau falşii săi prieteni au încercat să-i reducă la o concepţie utilitaristă, la un materialism vulgar şi mecanic. In versiunile cele mai grosolane se afirma că Marx „reduce omul la stomac“. Un contact autentic cu marxismul ne dezvăluie că tocmai dimpotrivă, întemeietorul său încă din tinereţe a subliniat importanţa creaţiei libere ca o formă pe deplin umană a activităţii. Alţii n-au înţeles cit de complex este raportul dintre istorie şi om. Istoria nu este altceva, o necesitate exterioară, inexorabilă, un fel de „fatum“, căruia omul trebuie să i se supună. In concepţia lui Marx omul este istoria, el o creează liber, este determinat de ea în aceeaşi măsură în care o determină, după cum societatea nu este o abstracţiune, ci omul este social, chiar omul concret, înzestrat cu simţuri, şi ele produse ale societăţii, cu sensibilitate, gîndire, limbaj, formate şi ele în societate in cadrul procesului de devenire istorică, proces al autocreării omului. O înţelegere şi o meditaţie adecvată asupra acestui raport de esenţă, de fiinţă şi nu de contiguitate, ne-ar feri de multe erori şi nu dintre cele neglijabile. Multe au reprezentat motivul unor eşecuri în înţelegerea operelor artistice, au fost sursa încercării de a transforma marxismul într-o concepţie limitativă, (a utilităţii imediate a unui raport de determinare mecanic şi simplist). Dacă istoria este un proces de creaţie a omului de către sine, atunci o operă care aduce elemente noi sau este fundamental nouă participă mai deplin la istorie, e mai determinantă pentru progres. Nu reflectarea, numai, a unei realităţi mobile, extrinseci operei de artă, este in contact cu istoria, ci chiar aportul intrinsec de limbaj şi de idei noi este el însuşi parte integrantă a procesului istoric. Dinamismul caracteristic marxismului trebuie înţeles şi aplicat şi în progresul artei. Academismul, canonul, ritualul, sunt şi ele nişte existenţe prezente în cîmpul umanului, însă sínt nişte forme ale unui proces de alienare, de rupere a omului de esenţa sa, sínt proiecţii nemişcate ale unui om, căruia propria sa fiinţă i-a devenit străină şi opresivă. Noţiunea de determinare absolută, de formă rigidă şi exterioară, este de fapt rezultat al oprimării omului de către propria sa creaţie. Alienarea nu este numai o suferinţă şi numai o criză a omului, dar şi o formă oprimantă de conservatorism. Pentru că nimic nu este mai jenant şi mai contrar esenţei umane decît limitarea Inovaţiei creatoare. De aceea alienarea, în multiplele sale forme, reprezintă noţiunea centrală a manuscriselor economico-filozofice din 1844 şi aplicarea sa la creaţia artistică merită o atenţie specială. Al. IVASIUC NOUTĂŢI IM LIBRĂRII • POEZIE — Violeta Zamfirescu : Dragoste. colecţia „Albatros“. — Editura tineretului. — Nicolae Oancea i Roata — E.P.I. — Gh. Anca : Invocaţii. Colecţia i Luceafărul“. — E.P.J. • PROZA — Ion Heliade-Râdulescu : Opere, vol. H. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Colecţia iScriitori români*. — E.P.E. — I. I. Mironescu : Scrieri. Ediţie îngrijită, prefaţă, note, glosar şi bibliografie de Iile Dan. Colecţia „Scriitori români“. — — G. Călinescu : Opere vol. 7—8 (Scrinul negru) — E.P.E. — Veronica Porumbacu: Porţile, evocări — E.P.I. — Alexandru Jar : Trădarea lunii, roman — E.P.E. — Leonida Neamţu : Chirie pentru speranţă, roman. Colecţia „Aventura“. — Editura tineretului. — Laurenţiu Cemet Arşiţa, roman — E.P.E. — Constantin Georgescu: Singurătatea lucrurilor, roman — Editura tineretului. — Ion Topolog : O parte din continent, schiţe şi povestiri. Colecţia .Luceafărul". —, E.P.L. — Manole Neagoe , Curtea de Argeş, evocare. Seria „Memoria pămlntului românesc". —, Editura tineretului. — Henry de Montherlant : Celibatarii, roman. Traducere de I. Igiroşianu. Colecţia „Meridiane“. — E.L.U. — Thomton Wildert Puntea sfântului Ludovic, roman. Traducere de Horia I. Popovici, prefaţă de Petru Popescu. Colecţia "Meridiane", — E.L.U. — Eugene Fromentin : Dominique, roman. Traducere şi prefaţă de Toma Vlădescu. B.P.T. — E.P.L. • TEATRU — Marin Preda : Martin Borman, dramă în 3 acte. — E.P.L. ★ — Eschil, Sofocle, Euripide , Perşii, Antigona, Troienele. Studiu Introductiv, note finale şi bibliografie de Ovidiu Drimba. Traduceri de Eusebiu Camilar, George Fotino şi Dan Botta. Colecţia „Lyceum“. — Editra tineretului. — Gerhardt Hauptmann : Teatru l a volume, în traducere colectivă, studiu Introductiv de Ileana Berlogea. Colecţia eTeatru“ — E.L.U. • CRITICA. STUDII, ESEU — Nicolae Iorga : Cugetări. Ediţie îngrijită şi prefaţa de Barbu Theodorescu. — Editura tineretului. — Tatiana Nicol eseu : Prozatori sovietici contemporani, seria ^Studii“, — E.L.U. — Şerban Stati : Amiaza fantastică (aspecte din proza italiană a secolului XX). Seria „Studii“ — E.L.U. • CÂRTI PENTRU COPII — Ion Slavici : Păcală in satul lui, seria „Prima mea bibliotecă“. — Editura tineretului. — I. A. Bassarabescu : In vacanţă. Seria „Prima mea bibliotecă“. — Editura tineretului. — Ionel Teodoreanu : In casa bunicilor. Antologie şi prefaţă de Eugenia Tudor. Colecţia „Biblioteca şcolarului". — Editura tineretului. — Luca I. Caragiale şi loan D. Gherea : Nevinovăţiile viclene, fi-broroman. — Editura tineretului. — Petre Ghelmez : Joacâ-te, gîndule, versuri — Editura tineretului. — Teatru pentru pionieri. Colecţia „Preludii". — Editura tineretului. — Filon cel viteaz, basma populare ardeleneşti povestite de Justin Ilieşiu. Colecţia „Traista cu poveşti“, — Editura tineretului. ★ In curindaj ROMANIA LITERARA SĂPTĂMÎNAL DE LITERATURĂ ȘI ARTĂ editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România © GAZETA LIEKAKA