Gazeta Mureşului, 1933 (Anul 3, nr. 1-47)
1933-06-11 / nr. 23
Pagina 2. GAZETA MUREȘULUI 11 Iunie 1933. ________Explicarea Evangheliei _____ Dumineca tuturor Sfinţilor Fiecare popor îşi are eroii săi, oamenii săi mari, cari şi-au jertfit vieaţa sau averea pentru binele patriei. Numele lor sunt scrise în istorie cu litere de aur. Vieaţa lor frumoasă, faptele lor vitejeşti sunt aduse ca pildă strănepoţilor, ca văzând şi ei faptele vrednice ale strămoşilor, să se însufleţească de iubirea patriei şi — în caz de lipsă — să şi jertfească pentru ţară chiar şi vieaţa. Tot din cinste pentru eroi şi ca numele lor să nu fie date uitării, ne ridicăm statul. Dacă un popor aşa îşi cinsteşte pe oamenii săi vestiţi, e firesc atunci, ca şi biserica să pomenească cu laudă pe sfinţi, cari sunt eroii săi şi ai omenirii. Sf. Biserica şi peste an face pomenirea unor sfinţi, iar dumineca de azi o închină tuturor sfinţilor. Sunt mulţi creştini, cari îşi închipue lucruri greşite despre sfinţi. Aşa unii cred, că numai aceia pot fi sfinţi, cari fac fapte extraordinare, minuni, ori cei cari se retrag în pustiuri, cari toată vieaţa o petrec în lacrimi, ajunări şi întristare. Părerile acestora sunt greşite. Ca cineva să fie sfânt nu-i de lipsă să facă minuni, căci avem sfinţi mari, cari n'au făcut nici o minune în vieaţă. Nu-i de lipsă să ne retragem în deşerturi şi să ne nutrim cu rădăcini şi lăcuste ca sf. loan; nu-i nevoe să cutreerăm lumea propovăduind Evanghelia, cum au făcut apostolii. Dacă sar cere astfel de fapte, atunci în adevăr, puţini ar fi vrednici de numele de sfânt. Dar Dumnezeu nici nu aşteaptă astfel deucruri extraordinare de la sfinţi. Sfânt poate deveni orice om, orice slujbă neînsemnată ar avea în vieaţă. Ba, voinţa lui Dumnezeu, e că chiar în slujba ce ne-a dat, în aceea să devenim sfinţi. Şi, lucrul acesta e cu putinţă, căci sfinţenia se câştigă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, Sfânt se numeşte deci acela care împlineşte curat voia lui Dumnezeu, poruncile Lui. Mântuitorul a spus-o aceasta lămurit: „Iar de vreai să întri în vieaţă, ţine poruncile." (Mat. 19, 17.) Nu se cere, mai departe, să facem fapte minunate, cari să atragă, privirile oamenilor asupra noastră. Nu se aşteaptă dela noi — ca dela Zaheu — să ne împărţim jumătate averea săracilor; să petrecem nopţi întregi în rugăciuni, ori zilele în ajunuri şi cazne ; ci se cere atât, ca toate faptele să le împlinim din dragoste şi supunere către Dumnezeu. Atunci toată munca noastră se preface în rugăciune, toată casa devine biserică şi fiecare vieaţă omenească, jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Tot ce facem din dragoste faţă de Dumnezeu, ne sfinţeşte, şi din potrivă, ce se face fără această dragoste, nu are nici o valoarea înaintea lui Dzeu. Fariseii făceau mari milostenii şi totuşi le zice Isus : „Vai vouă fariseilor". Dar văduva ce a aruncat un ban, a fost preamărită. Aşa şi la noi. Un ban dat din inimă la un sărac, plăteşte mai mult ca o sută, ce o dă cineva fără voie. A mulţumi lui Dumnezeu şi când suferi şi când eşti bolnav, sărac şi prigonit, e mai mult, decât a vizita locurile sfinte. A purta cu răbdare crucea vieţii e mai mult, decât a face minuni. Cei cari trăiesc aşa, sunt sfinţi. Fraţilor! Ne plângem azi, că nu mai sunt oameni, ca şi noi. Pe aceştia să-i urmăm, până la suflarea din urmă, vieaţa lor să o luăm ca pildă, căci aceştia sunt eroii cei adevăraţi; iară dacă ei au ajuns sfinţi, şi noi putem fi, numai să voim. Preot Emil Tătaru,o Forţa „Gazetei Mureşului” li însemnătatea cărţii pentru popor. A fost dat dela Cel de Sus ca omul să nu se hrănească numai cu mâncare. La un moment dat, apostolii, îngrijoraţi că li s’au isprăvit merindele, au întrebat pe Isus: ce e de făcut ? Domnul le răspunse : „Omul trebue să se hrănească şi cu duh, nu numai cu mâncare". Se vede de aici că însuşi Mântuitorul a arătat felul în care trebue să se hrănească omul. El îşi va procura hrana trupească de pe urma braţelor sale, dar o altă hrană este mai însemnată, hrana sufletului, a minţii. In timpurile acestea când numai lăcomia spre cele trupeşti mişcă pe om, se aud mai puternic ca niciodată cuvintele : daţi minţii, daţi sufletului întremântul de care are lipsă şi veţi vedea zorii unor zile mai bune! Un mare învăţat, Elissée Redus, a spus aceste cuvinte neuitate în veci prin însemnătatea lor: „Omenirea ar putea sta mult mai bine dacă ar vrea să-şi deschidă porţile minţii şi ale sufletului pentru a primi mai multă lumină". Iată în ce vede acest mare învăţat cauza răului din lume: in lipsa de a vrea un alt mers, o cale mai netedă, mai plină de lumină. Ce înseamnă a vrea un alt mers ? Nimic altceva decât a porni hotărât, plin de curaj, la lucru, cu altă pregătire decât până acum. Un început de viaţă în care vei fi condus nu de pofta stomacului ci de îndemnurile minţii, care, luminată fiind, va duce pe om la o altă înţelegere a vieţii. Trebue deci o minte luminată. Este un isvor vindecător, o făclie care arde într'una fără a se stinge, din care se aprind miile şi sutele de mii de luminiţi omeneşti. Cartea. Toţi cari îşi îndreptează paşii spre dânsa, primesc lumină vie. Ea e singurul şi cel mai drept prieten căruia îi poţi încredinţa durerile tale, şi cu sfaturile, îndemnurile, pe care ţi le dă, poţi împăştia negurile din suflet. Câţi din cei cari au fost pe front, având în faţă moartea grozavă, n'au scos „Cărticica de rugăciuni", singura carte îngăduită s'o purtăm cu noi? Şi în ascuns scoteam acest prieten nedespărţit, din buzunar, citeam câteva pagini, şi ca prin minune, parcă ne întăream, căpătăm curaj şi încredere că ne vom reîntoarce la vetrele noastre. In răsboiul cel mare, Germanii făcuseră prisonieri 117 ofiţerii francezi în luptele de pe râul Somme. Aceşti ofiţeri, când a fost să fie băgaţi în închisoare, n'au cerut decât apă, o bucată de pâine la zi, şi cărţi ca să citească, câte vor putea să ducă cu ei. Din aceste două exemple ni se învederează cartea ca un prieten mângâietor în împrejurările grele ale vieţii. Insă, odată ce ai cumpărat o carte, ţi-ai câştigat un prieten ! Cel ce a făcut începutul, continuă, merge mai departe, cumpără a ta ; lângă prietenul vechiu se alătură laltul nou. Prieteniile bune ţin cât şi viaţa; cărţile se păstrează cât şi viaţa. După cum îngrijeşti o carte, se vade cât de mult ţii la un prieten. Un prieten care odată te-a fost de folos, parcă-1 iubeşti mai mult. O carte pe care ai citit-o, trebue s'o iubeşti tot atât de mult, pentru că ţi-a strecurat în suflet lumină. Ai desprins din ea atunci când ai citit-o, ceva. Insă, citeşte-o a doua, a treia oară ca s'o cunoşti bine şi când vei simţi lipsa unui sfat, unei îndrumări, deschide-o şi te va servi sigur. Viaţa marilor cititori nu e atât de sbuciumată. Ei în urma cititului de cărţi, capătă linişte, încredere, fiind siguri că ceea ce fac, e bine făcut, aşa cum i-a învăţat cartea, — bunul lor prieten care niciodată nu minte. Amintesc aci, deşi poate nu e locul, că marele filosof creştin Filon citise aproape întreaga bibliotecă, (câteva zeci de mii de cărţi) din Alexandria şi apropiindu-i-se sfârşitul, a zis morţiii care venise să-i ia sufletul: „Pleacă de aici, mai lasă-mă, că mai am de citit câteva cărţi" ! Cu toate că îşi vedea sfârşitul, grija lui era. Cărţile. E o mare bucurie să ai o carte a ta! Dar încă să ai zece! Ne gândim la sătenii noştri . . . Unui plugar mai răsărit Cu patru ba chiar şi cu trei clase primare, care vrea să fie un bun gospodar, fruntaş în satul său şi bun fiu al ţării, i se cere să aibă o lădiţă, o policioară a lui proprie unde într'o frumoasă ordine vor sta cărţi de agronomie (lucrarea pământului); viticultură (cultivarea viţei de vie), pomicultură; horticultură medicinală (cultivarea plantelor, florilor din care se scot leacuri); apicultură (stupărit), zootechnie (creşterea animalelor) precum şi alte cărţi ca: o Istorie a Patriei, o Geografie a patriei, o Geografie a Continentelor, cu hărţi (mape) care pot ţine loc pe perete unui chip oarecare. Apoi, în nopţile de iarnă, lungi şi posomorâte, câtă seninătate şi voe bună n'ar aduce în sufletul cetitorului o carte ca: «Isprăvile lui Păcală» de Dulfu, «Gruia lui Novac», «Harap Alb» şi «Ivan Turbincă» a lui Creangă, «Basmele Românilor» de Ispirescu, sau «Povestea lui Moş Albu» ori «Nastratin Hogea» a lui Anton Pan! Dar instructiva poveste : «Nechită Sasu» de I. Pop Reteganul ? E o fericire să o citeşti, dar încă să mergi pe urmele lui Nechită ! Pentru cei dornici ca să cunoască vitejiile ostaşului român, le este îndeplinită dorinţa dacă vor avea între cărţile lor: «Povestea unei coroane de oţel» de Coşbuc; «Ostaşii noştri»; «Povestea sfântului nostru răsboiu» de C. Kiriţescu, sau «Luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti» de Virgil Serdaru. Cu 10—15 cărţi încă tot nu e risipit întunericul. Acesta este numai un început frumos pe care am vrea să-l vedem măcar ici-colea în vre-un sat din judeţ. Insă cultivarea unui popor de plugari — cum e poporul nostru — e bine să se pornească cu adâncă înţelegere şi cu tot focul dragostei de glia străbună. E timpul să pornim la lucru! Un neostenit îndrumător şi luminător al ţăranilor, mort de curând, Spiridon PopeSCU a spus într'un sat: Ca să vă spun cât de luminaţi sunteţi, vă rog, spuneţi-mi drept, câţi din Dvs. au acasă o călimară cu cerneală, o peană sau o policioară cu cărţi de poveşti sau snoave"? Puţini au fost aceia cari au avut. E lesne de înţeles părerea ce şi-a făcut-o despre acel sat. Şi câte sate vor fi de acestea și în județul nostru ? ! Nicolae Albu. Pin înţelepciunea poporului Intr'o zi caldă de Primăvară, mă duc pe câmpul înverzit ca să admir frumuseţile naturii, înpreună cu elevii de şcoală. M'am îndreptat cu elevii către casa lui Moş Pintilie, O casă veche la câmp unde a trăit Moş Pintilie 75 de ani. Cum mă vede mă întreabă: — „Cum de arăţi aşa de supărat Die? nu vezi ce frumos e câmpul, ce frumoşi sunt pomii, parcă e altă lume nouă.“ — Necazurile mă fac să fiu aşa, Moş Pintilie, zic eu Eu cunoşteam pe Moş Pintilie, că este un om care ştie să dea răspuns la orice vorbă. — „Lasă-le dracului de necazuri, şi hai ici sub pomul acesta, să-ţi mai spun lucruri de pe vremea când eram şi eu tânăr aşa ca D-ta; eu sunt bătrân şi am păţit şi văzut multe." Ne aşezăm jos pe iarba tânără şi îi zic: — „Ia spune-mi Moş Pintilie, cum şi ce trebue să facă un om ca să trăiască bine şi să ducă o viaţă tihnită" Bătrânul netezindu-şi barba alba ca de mătasă, îmi zice: — „Dumneata vei fi citit multe, vei fi mai învăţat, dar eu sunt mai păţit, şi omul din păţanie multe învaţă, dar ia ascultă, ce trebue să facă omul ca să trăiască bine." Iată ce-mi zice Mo. Pintilie: — „Domnule! De vreai să trăeşti bine şi să ai tihnă, să te sileşti totdeauna să fii la mijloc de masă, căci mai bine e să fii fruntea cozii, decât coada frunţii. Nu căuta cai morţi ca să le iei potavcoele, căci pentru Behehe vei perde şi pe Mihoho, şi nu băga mâna unde nu-ţi ferbe oala, ci stai strâmb şi vorbeşte drept. Nu fii bun de gură, căci vorba multă, e sărăcia omului. Nu fii zgârcit, că banii strângătorului, intră în mâna cheltuitorului, însă nu fii nici scump la tărâţe şi eftin la făină. Nu te apuca de multe lucruri deodată, căci cine fuge după doi epuri nu prinde nici unu. Cu omul rău nu te întovărăşi, căci mai bine să păgubeşti cu un om vrednic, decât să câştigi cu un mişel. Caută ca să nu întri în judecăţi, căci cel mai tare e mai mare şi dreptul umblă totdeauna cu capul spart, mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă, pentru că cel sătul nu crede celui flămând. Nu-ţi face treabă cu cei mai mari, căci corb la corb nu-şi scoate ochii, ce iese din pisică şoareci mănâncă, lupul îşi schimbă părul dar năravul ba. Fereşte-te de oameni proşti şi nebuni, căci şed pe măgar şi caută măgarul. Prostul nu ascultă nici la deal, nici la vale, căci prostia din născare leac nu mai are. Cine se amestecă în tărâţe îl mănâncă porcii. Spune-mi cu cine te însoţeşti, că ţi voi spune cine eşti. Nu te încrede în nădejde şi făgăduinţă, căci înţeleptul făgădueşte şi nebunul trage nădejde. Ce-i în mână nu-i minciună. E mai bine acum să ai un ou decât la anul un bou. Cu rudeniile fii prieten, dar bagă de seamă că e mai aproape cămaşa decât sumanul. Frate, ne frate dar brânza e pe bani. împrumut nu da, ca să nu capeţi duşmani, ca să n'ajungi să prinzi pe orb şi să'i scoţi ochii. Nu te bucura de câştiguri mici, căci cu un rac tot sărac, c'un chitic tot calic. Primeşte tot ce-ţi dă, pentru că calul de dar nu se caută în gură. Când vei voi să faci ceva nu trage clopotele şi nu prinde epurele cu carul, căci mâţa cu clopoţei nu prinde şoareci. Nu avea grijă cum s-o scoţi la capăt, căci nevoia învaţă pe om şi cine are barbă are şi peptene. Nu te mânia pe lume, ca să nu păţeşti, ca văcarul care se supără pe sat şi satul nu ştie nimic. Nu te sui mai sus decât eşti, pentru că capul plecat nu-i fae sabia. Nu fii obraznic că vei da peste vrun omuşor care-ţi va face coastele pântece. Mângâe-te la necazuri, gândeşte-te că sacul şi-a găsit petecul şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea mintea Românului cea de pe urmă. Cu acestea cuvinte Moş Pintilie se opri de spus, lăsându-şi capul pe mâni, moţie, iar eu mă depărtez pornind spre sat cu gândul la poveţele lui frumoase, rugându-mă la D-zeu să ţie pe acest bătrân mulţi ani fericiţi. Urzică Gavrilă înv. Onuca, Poveţe bătrâneşti.