Gazeta Mureşului, 1933 (Anul 3, nr. 1-47)

1933-06-11 / nr. 23

Pagina 2. GAZETA MUREȘULUI 11 Iunie 1933. ________Explicarea Evangheliei _____ Dumineca tuturor Sfinţilor Fiecare popor îşi are eroii săi, oamenii săi mari, cari şi-au jertfit vieaţa sau averea pentru binele patriei. Numele lor sunt scrise în istorie cu litere de aur. Vieaţa lor frumoasă, faptele lor vitejeşti sunt aduse ca pildă strănepoţilor, ca văzând şi ei faptele vrednice ale strămoşilor, să se însufle­ţească de iubirea patriei şi — în caz de lipsă — s­ă şi jertfească pentru ţară chiar şi vieaţa. Tot din cinste pentru eroi şi ca numele lor să nu fie date uitării, ne ridicăm statul. Dacă un popor aşa îşi cinsteşte pe oamenii săi vestiţi, e firesc atunci, ca şi biserica să pomenească cu laudă pe sfinţi, cari sunt eroii săi şi ai omenirii. Sf. Biserica şi peste an face pomenirea unor sfinţi, iar dumineca de azi o închină tuturor sfinţilor. Sunt mulţi creştini, cari îşi închipue lucruri greşite despre sfinţi. Aşa unii cred, că numai aceia pot fi sfinţi, cari fac fapte extraordinare, minuni, ori cei cari se retrag în pustiuri, cari toată vieaţa o petrec în lacrimi, ajunări şi întristare. Părerile acestora sunt greşite. Ca cineva să fie sfânt nu-i de lipsă să facă minuni, căci avem sfinţi mari, cari n'au făcut nici o minune în vieaţă. Nu-i de lipsă să ne retragem în deşer­­turi şi să ne nutrim cu rădăcini şi lă­custe ca sf. loan; nu-i nevoe să cutree­­răm lumea propovăduind Evanghelia, cum au făcut apostolii. Dacă sar cere astfel de fapte, atunci în adevăr, puţini ar fi vrednici de numele de sfânt. Dar Dumnezeu nici nu aşteaptă astfel de­ucruri extraordinare de la sfinţi. Sfânt poate deveni orice om, orice slujbă neînsemnată ar avea în vieaţă. Ba, voinţa lui Dumnezeu, e că chiar în slujba ce ne-a dat, în aceea să de­venim sfinţi. Şi, lucrul acesta e cu putinţă, căci sfinţenia se câştigă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, Sfânt se numeşte deci acela care împlineşte curat voia lui Dumne­zeu, poruncile Lui. Mântuitorul a spus-o aceasta lămurit: „Iar de vreai să întri în vieaţă, ţine poruncile." (Mat. 19, 17.) Nu se cere, mai departe, să facem fapte minunate, cari să atragă, privi­rile oamenilor asupra noastră. Nu se aşteaptă dela noi — ca dela Zaheu — să ne împărţim jumătate averea săracilor; să petrecem nopţi întregi în rugăciuni, ori zilele în ajunuri şi cazne ; ci se cere atât, ca toate faptele să le împlinim din dragoste şi supunere căt­re Dumnezeu. Atunci toată munca noastră se preface în rugăciune, toată casa devine biserică şi fiecare vieaţă omenească, jertfă bineplăcută lui Dum­nezeu. Tot ce facem din dragoste faţă de Dumnezeu, ne sfinţeşte, şi din pot­rivă, ce se face fără această dragoste, nu are nici o valoarea înaintea lui Dzeu. Fariseii făceau mari milostenii şi totuşi le zice Isus : „Vai vouă farisei­lor". Dar văduva ce a aruncat un ban, a fost preamărită. Aşa şi la noi. Un ban dat din inimă la un sărac, plăteşte mai mult ca o sută, ce o dă cineva fără voie. A mulţumi lui Dum­nezeu şi când suferi şi când eşti bol­nav, sărac şi prigonit, e mai mult, de­cât a vizita locurile sfinte. A purta cu răbdare crucea vieţii e mai mult, de­cât a face minuni. Cei cari trăiesc aşa, sunt sfinţi. Fraţilor! Ne plângem azi, că nu mai sunt oameni, ca şi noi. Pe aceştia să-i urmăm, până la suflarea din urmă, vieaţa lor să o luăm ca pildă, căci aceştia sunt eroii cei adevăraţi; iară dacă ei au ajuns sfinţi, şi noi putem fi, numai să voim. Preot Emil Tătar­u,o Forţa „Gazetei Mureşului” li însemnătatea cărţii pentru popor. A fost dat dela Cel de Sus ca omul să nu se hrănească numai cu mâncare. La un moment dat, apostolii, îngrijo­raţi că li­ s’au isprăvit merindele, au întrebat pe Isus: ce e de făcut ? Dom­nul le răspunse : „Omul trebue să se hrănească şi cu duh, nu numai cu mâncare". Se vede de aici că însuşi Mântuito­rul a arătat felul în care trebue să se hrănească omul. El îşi va procura hrana trupească de pe urma braţelor sale, dar o altă hrană este mai în­semnată, hrana sufletului, a minţii. In timpurile acestea când numai lă­comia spre cele trupeşti mişcă pe om, se aud mai puternic ca niciodată cu­vintele : daţi minţii, daţi sufletului în­­tremântul de care are lipsă şi veţi vedea zorii unor zile mai bune! Un mare învăţat, Elissée Redus, a spus aceste cuvinte neuitate în veci prin însemnătatea lor: „Omenirea ar putea sta mult mai bine dacă ar vrea să-şi deschidă porţile minţii şi ale sufletu­lui pentru a primi mai multă lumină". Iată în ce vede acest mare învăţat cauza răului din lume: in lipsa de a vrea un alt mers, o cale mai nete­dă, mai plină de lumină. Ce înseamnă a vrea un alt mers ? Nimic altceva decât a porni hotărât, plin de curaj, la lucru, cu altă pregătire decât până acum. Un început de viaţă în care vei fi condus nu de pofta stomacului ci de îndemnurile minţii, care, luminată fiind, va duce pe om la o altă înţe­legere a vieţii. Trebue deci o minte luminată. Este un isvor vindecător, o făclie care arde într'una fără a se stin­ge, din care se aprind miile şi sutele de mii de luminiţi omeneşti. Cartea. Toţi cari îşi îndreptează paşii spre dânsa, primesc lumină vie. Ea e sin­gurul şi cel mai drept prieten căruia îi poţi încredinţa durerile tale, şi cu sfaturile, îndemnurile, pe care ţi le dă, poţi împăştia negurile din suflet. Câţi din cei cari au fost pe front, având în faţă moartea grozavă, n'au scos „Cărticica de rugăciuni", singura carte îngăduită s'o purtăm cu noi? Şi în ascuns scoteam acest prieten nedes­­părţit, din buzunar, citeam câteva pa­gini, şi ca prin minune, parcă ne în­tăream, căpătăm curaj şi încredere că ne vom reîntoarce la vetrele noastre. In răsboiul cel mare, Germanii făcu­seră prisonieri 117 ofiţerii francezi în luptele de pe râul Somme. Aceşti ofi­ţeri, când a fost să fie băgaţi în în­chisoare, n'au cerut decât apă, o bu­cată de pâine la zi, şi cărţi ca să ci­tească, câte vor putea să ducă cu ei. Din aceste două exemple ni se înve­derează cartea ca un prieten mângâie­tor în împrejurările grele ale vieţii. Insă, odată ce ai cumpărat o carte, ţi-ai câştigat un prieten ! Cel ce a fă­cut începutul, continuă, merge mai de­parte, cumpără a ta ; lângă prietenul vechiu se alătură laltul nou. Prieteniile bune ţin cât şi viaţa; cărţile se păst­rează cât şi viaţa. După cum îngri­jeşti o carte, se vade cât de mult ţii la un prieten. Un prieten care odată te-a fost de folos, parcă-1 iubeşti mai mult. O carte pe care ai citit-o, tre­bue s'o iubeşti tot atât de mult, pen­tru că ţi-a strecurat în suflet lumină. Ai desprins din ea atunci când ai citit-o, ceva. Insă, citeşte-o a doua, a treia oară ca s'o cunoşti bine şi când vei simţi lipsa unui sfat, unei îndru­mări, deschide-o şi te va servi sigur. Viaţa marilor cititori nu e atât de sbuciumată. Ei în urma cititului de cărţi, capătă linişte, încredere, fiind siguri că ceea ce fac, e bine făcut, aşa cum i-a învăţat cartea, — bunul lor prieten care niciodată nu minte. Amintesc aci, deşi poate nu e locul, că marele filosof creştin Filon citise aproape întreaga bibliotecă, (câteva zeci de mii de cărţi) din Alexandria şi apropiindu-i-se sfârşitul, a zis mor­­ţiii care venise să-i ia sufletul: „Pleacă de aici, mai lasă-mă, că mai am de citit câteva cărţi" ! Cu toate că îşi ve­dea sfârşitul, grija lui era. Cărţile. E o mare bucurie să ai o carte a ta! Dar încă să ai zece! Ne gândim la sătenii noştri . . . Unui plugar mai ră­sărit Cu patru ba chiar şi cu trei clase primare, care vrea să fie un bun gos­podar, fruntaş în satul său şi bun fiu al ţării, i se cere să aibă o lădiţă, o policioară a lui proprie unde într'o frumoasă ordine vor sta cărţi de ag­ronomie (lucrarea pământului); viti­cultură (cultivarea viţei de vie), pomi­cultură; horticultură medicinală (culti­varea plantelor, florilor din care se scot leacuri); apicultură (stupărit), zootechnie (creşterea animalelor) pre­cum şi alte cărţi ca: o Istorie a Pa­triei, o Geografie a patriei, o Geogra­fie a Continentelor, cu hărţi (mape) care pot ţine loc pe perete unui chip oarecare. Apoi, în nopţile de iarnă, lungi şi posomorâte, câtă seninătate şi voe bună n'ar aduce în sufletul ce­titorului o carte ca: «Isprăvile lui Păcală» de Dulfu, «Gruia lui Novac», «Harap Alb» şi «Ivan Turbincă» a lui Creangă, «Basmele Românilor» de Ispirescu, sau «Povestea lui Moş Albu» ori «Nastratin Hogea» a lui Anton Pan! Dar instructiva poveste : «Nechită Sasu» de I. Pop Reteganul ? E o fericire să o citeşti, dar încă să mergi pe urmele lui Nechită ! Pentru cei dornici ca să cunoască vitejiile ostaşului român, le este înde­plinită dorinţa dacă vor avea între cărţile lor: «Povestea unei coroane de oţel» de Coşbuc; «Ostaşii noştri»; «Povestea sfântului nostru răsboiu» de C. Kiriţescu, sau «Luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti» de Vir­gil Serdaru. Cu 10—15 cărţi încă tot nu e risipit întunericul. Acesta este numai un început frumos pe care am vrea să-l vedem măcar ici-colea în vre-un sat din judeţ. Insă cultivarea unui popor de plugari — cum e popo­rul nostru — e bine să se pornească cu adâncă înţelegere şi cu tot focul dragostei de glia străbună. E timpul să pornim la lucru! Un neostenit în­drumător şi luminător al ţăranilor, mort de curând, Spiridon PopeSCU a spus într'un sat: Ca să vă spun cât de luminaţi sunteţi, vă rog, spuneţi-mi drept, câţi din Dvs. au acasă o căli­mară cu cerneală, o peană sau o po­licioară cu cărţi de poveşti sau snoave"? Puţini au fost aceia cari au avut. E lesne de înţeles părerea ce şi-a făcut-o despre acel sat. Şi câte sate v­or fi de acestea și în județul nostru ? ! Nicolae Albu. Pin înţelepciunea poporului Intr'o zi caldă de Primăvară, mă duc pe câmpul înverzit ca să admir frumuseţile naturii, înpreună cu elevii de şcoală. M'am îndreptat cu elevii către casa lui Moş Pintilie, O casă veche la câmp unde a trăit Moş Pintilie 75 de ani. Cum mă vede mă întreabă: — „Cum de arăţi aşa de supărat Die? nu vezi ce frumos e câmpul, ce frumoşi sunt pomii, parcă e altă lume nouă.“ — Necazurile mă fac să fiu aşa, Moş Pintilie, zic eu Eu cunoşteam pe Moş Pintilie, că este un om care ştie să dea răspuns la orice vorbă. — „Lasă-le dracului de necazuri, şi hai ici sub pomul acesta, să-ţi mai spun lucruri de pe vremea când eram şi eu tânăr aşa ca D-ta; eu sunt bătrân şi am păţit şi văzut multe." Ne aşezăm jos pe iarba tânără şi îi zic: — „Ia spune-mi Moş Pintilie, cum şi ce trebue să facă un om ca să trăiască bine şi să ducă o viaţă tihnită" Bătrânul netezindu-şi barba alba ca de mătasă, îmi zice: — „Dumneata vei fi citit multe, vei fi mai învăţat, dar eu sunt mai păţit, şi omul din păţanie multe învaţă, dar ia ascultă, ce trebue să facă omul ca să trăiască bine." Iată ce-mi zice Mo.­ Pintilie: — „Domnule! De vreai să trăeşti bine şi să ai tihnă, să te sileşti tot­deauna să fii la mijloc de masă, căci mai bine e să fii fruntea cozii, decât coada frunţii. Nu căuta cai morţi ca să le iei potavcoele, căci pentru Be­­hehe vei perde şi pe Mihoho, şi nu băga mâna unde nu-ţi ferbe oala, ci stai strâmb şi vorbeşte drept. Nu fii bun de gură, căci vorba mul­tă, e sărăcia omului. Nu fii zgârcit, că banii strângătoru­­lui, intră în mâna cheltuitorului, însă nu fii nici scump la tărâţe şi eftin la făină. Nu te apuca de multe lucruri de­odată, căci cine fuge după doi epuri nu prinde nici unu. Cu omul rău nu te întovărăşi, căci mai bine să păgubeşti cu un om vred­nic, decât să câştigi cu un mişel. Caută ca să nu întri în judecăţi, căci cel mai tare e mai mare şi drep­tul umblă totdeauna cu capul spart, mai bună e o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă, pentru că cel să­tul nu crede celui flămând. Nu-ţi face treabă cu cei mai mari, căci corb la corb nu-şi scoate ochii, ce iese din pisică şoareci mănâncă, lu­pul îşi schimbă părul dar năravul ba. Fereşte-te de oameni proşti şi ne­buni, căci şed pe măgar şi caută măgarul. Prostul nu ascultă nici la deal, nici la vale, căci prostia din născare leac nu mai are. Cine se amestecă în tărâţe îl mănâncă porcii. Spune-mi cu cine te însoţeşti, că ţi voi spune cine eşti. Nu te încrede în nădejde şi făgăduin­ţă, căci înţeleptul făgădueşte şi nebu­nul trage nădejde. Ce-i în mână nu-i minciună. E mai bine acum să ai un ou decât la anul un bou. Cu rudeniile fii prieten, dar bagă de seamă că e mai aproape cămaşa de­cât sumanul. Frate, ne frate dar brân­za e pe bani. împrumut nu da, ca să nu capeţi duşmani, ca să n'ajungi să prinzi pe orb şi să'i scoţi ochii. Nu te bucura de câştiguri mici, căci cu un rac tot sărac, c'un chitic tot calic. Primeşte tot ce-ţi dă, pentru că calul de dar nu se caută în gură. Când vei voi să faci ceva nu trage clopotele şi nu prinde epurele cu carul, căci mâţa cu clopo­ţei nu prinde şoareci. Nu avea grijă cum s-o scoţi la capăt, căci nevoia învaţă pe om şi cine are barbă are şi peptene. Nu te mânia pe lume, ca să nu pă­ţeşti, ca văcarul care se supără pe sat şi satul nu ştie nimic. Nu te sui mai sus decât eşti, pentru că capul plecat nu-i fae sabia. Nu fii obraznic că vei da peste vr­un omuşor care-ţi va face coastele pântece. Mângâe-te la necazuri, gândeşte-te că sacul şi-a găsit petecul şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea mintea Ro­mânului cea de pe urmă. Cu acestea cuvinte Moş Pintilie se opri de spus, lăsându-şi capul pe mâni, moţie, iar eu mă depărtez pornind spre sat cu gândul la poveţele lui fru­moase, rugându-mă la D-zeu să ţie pe acest bătrân mulţi ani fericiţi. Urzică Gavrilă înv. Onuca, Poveţe bătrâneşti.

Next