Gazeta Mureşului, 1936 (Anul 6, nr. 1-19)

1936-01-15 / nr. 1

Paginal. A­bisinia Abisinia este aproape de 4 ori mai mare decât ţara noastră şi de vre­o trei ori mai întinsă de­cât Italia, care vrea să o cucerească. Pământul ei este în mare parte muntos, format din lavă întărită. Mă­car că se ridică până aproape de 5000 m. înălţime, de două ori înălţimea Negoiului, nu este o ţară cu piscuri de munţi, care nu pot fi locuite. Sunt mai mult plaiuri înalte, despicate în toate direcţiile de văi adânci tăiate, prăpăstioase unele. Prin ele curg râuri, năvalnice în vremea ploilor. Unele dau în Nil, şi aduc mâl ce a dat întotdea­una belşugul Egipetului. Abisinia este o ţară mare, dar d­e puţini locuitori. Avea ceva mai mult de 10 milioane de oameni cu pielea neagră, cu părul creţ, dar cu fruntea înaltă şi cu gura prea puţin dată îna­inte. Se deosebesc de alţi negri din Africa. Vine cam un locuitor pe 9 kilo­metri patraţi, mult prea puţin, când te gândeşti că la noi sunt 60 pe aceeaşi suprafaţă. Nu este însă ţara întreagă numai munţi. La marginea lor se gă­sesc stepe întinse şi pustiuri arse de soare. Puterile europene au avut grijă să taie ţării orice legătură cu marea, cu lumea largă. De jur împrejur Abisinia este încon­jurată de 2 colonii de Italieni de una mică franceză, de alta engleză. A ră­mas astfel izolată şi dacă n’ar fi un drum de fer ce duce la portul Djibuti, prin colonia franceză, capitala Abisi­­niei, Adis-Abeba, aşezată cam la înăl­ţimea Negoiului, n’ar avea nici o le­gătură cu restul lumii. Locuitorii sunt de religie şi de firi deosebite. De la nivelul mării până pe la 1200 m. înălţime sunt incă no­mazi, pribegesc de colo-colo. Drept arme au arcul şi săgeata, iar pe lei îi doboară cu cuţitul de la brâu. De la 1200 m. până la 2000 m. locuiesc ţărani O ţară despre care se vorbeşte, sdraveni care se ţin de agricultură, fără însă a lucra pământul altfel decât cu plugul de lemn. Pe plaiurile înalte până la 5000 m locuesc oameni căliţi, iuţi la fugă, meşteri în vânat. Ceia ce îi deosebeşte de toţi negrii Africei este că mare parte dintre abisinieni sunt creştini ortodoxi, iar biserica lor este una din cele mai vechi de pe pământ. Slujba bisericească se face în felul ve­chilor slujbe de la începutul creştinis­mului. La ei biblia cuprinde cuvintele sfinte. Credinţa lor o ţin neştirbită de 1500 de ani şi mai bine. Regii abisinienilor se socot că se coboară din Solomon şi Regina din Saba, după cum unii dintre locuitori, care trăesc în jurul lacului Tana, la 2700 m. înălţime, se socot ca rămăşiţe din seminţiile pier­dute ale lui Israel. Abisinia este o ţară bogată, căci este aşezată aproape de ecuator. Fiind şi cu mari înălţimi pe lângă bogăţiile ecuatoriale vin alăturea şi de acele care cresc pe la noi. Au banane, lă­mâi, cafea, dar şi ovăş, cartofi, orz, struguri. Marea lor bogăţie sunt vitele, cam câte 8 de locuitor. Natura e aspră. Europenii greu sufăr clima. Soarele arde în jumătate de an cât ţine iarna la noi; ploi zilnice cad în cealaltă jumătate de an. Caldi ziua, în cât te frigi de pământul înfierbântat; frig noaptea de dârdai dacă nu eşti bine îmbrăcat. In schimb băştinaşii sunt atât de deprinşi în­cât merg cu capul gol în bătaia soarelui, muncesc, poartă greutăţi în spinare cu toată ar­şiţa de ecuator. Umblă desculţi, de­prinşi de mici, pielea dela talpă s’a îngroşat ca o opincă. Chiar soldaţii, îmbrăcaţi europeneşte, nu sunt încălţaţi. Trăind într’un ţinut atât de aspru, sunt căliţi la viaţă. In deosebi aleargă mai iute de cât caii de curse. Când e vorba să se trimeată o ştire depărtată, nu se folosesc călăreţi. Viaţa poporului în genere este pri­mitivă, căci au trăit izolaţi de lume. Sunt primitivi dar nu sunt sălbateci ; au o viaţă morală creştinească, mai adâncă poate de­cât ceilalţi creştini, căci nu se depărtează de la morala lui Hristos. Pentru ei viaţa de pe pământ se prelungeşte în cea veşnică. De aceia nu le e frică de moarte. Gazeta B!mresnlnt 15 Ianuarie 1936 De citit Duminica. IOV Era un om, în para Uz, cu numele Iov , şi omul acesta era drept şi fără prihană, şi se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. Şi avea şapte feciori şi trei fete. Şi avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine şi o mulţime mare de slugi, şi era omul acesta cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii. Şi mergeau feciorii lui, unul la altul, şi făceau ospăţ acasă, fiecare la rândul lui, şi pofteau şi pe surorile lor cele trei, să vie să mănânce şi să bea cu ei. Iar când se sfârşeau zilele de petre­cere, Iov trimetea să-i cheme feciorii săi şi îi sfinţea; şi se scula dis-de­­dim­ineaţă şi aducea jertfe, arderi de tot, pentru toţi câţi erau, căci zicea Iov: Poate că feciorii mei au păcătuit şi-au hulit pe Dumnezeu în inima lor. Şi astfel făcea Iov, în toată vremea. Dar într’o zi fiii lui Dumnezeu ve­niră şi stătură în faţa Domnului şi Satan veni şi el printre ei. Ci domnul grăi către Satan: „De unde vii?“. Iar satan răspunse Dom­nului şi zise: „Am dat târcoale pe pă­mânt şi am hoinărit prin el“. Atunci Domnul grăi către Satan: „Ai luat tu seama la robul meu Iov? Că nimeni nu este ca el, pe pământ, bărbat fără prihană şi drept, temându­­se de Dumnezeu şi ferindu-se de ce e rău“. Satan răspunse Domnului şi zise : „Oare aşa de­geaba teme-se Iov de Dumnezeu ? Oare n’ai tras tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul averii lui ? Lucrul mâinilor lui l-ai binecuvân­tat şi turmele au năpădit pământul. Dar numai întinde mâna ta şi atin­­ge-te de câte are şi vezi dacă n’o să te blagoslovească în faţă!“ Atunci Domnul rosti către Satan: „Iată, toate câte are sunt în puterea ta. Numai asupra lui mâna să nu-ţi întinzi.“ Şi a plecat Satan dinaintea lui Dumnezeu. Intr’o zi, în vreme ce feciorii lui Iov ospătau şi beau vin în casa fratelui lor celui mai mare, Un vestitor sosi la Iov şi-i spuse: „Pe când boii erau la Sarat şi măgări­ţele păşteau în preajma lor, Au năvălit Sabeenii şi i-au luat. Iar pe păzitori i-au trecut prin ascuţişul săbiei. Şi am scăpat numai eu singur şi-am venit să-ţi dau de ştire“. Pe când acesta încă mai vorbea, altul sosi şi spuse: „Focul lui Dum­nezeu a căzut din cer şi a ars turmele tale şi pe ciobani i-a mistuit. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau de ştire“. Pe când acesta încă mai vorbea, altul sosi şi spuse : „Chaldeenii au fă­cut trei cete şi s’au năpustit peste că­mile şi le-au luat, iar pe paznici i-au trecut prin ascuţişul săbiei. Şi am scă­­pat numai eu singur“. Pe când acesta încă mai vorbea, altul sosi şi spuse: „Feciorii tăi şi fe­tele tale ospătau şi beau vin în casa fratelui lor celui mai mare. Şi iată că o vijelie năprasnică s’a pornit dintre pustie şi a izbit din cele patru colţuri ale casei, şi casa s’a dă­râmat peste tineri şi ei au murit. Şi am scăpat numai eu singur şi am ve­nit să-ţi dau de ştire“. Atunci s’a sculat Iov şi şi-a sfâşiat veşmântul şi capul şi l-a ras şi a că­zut la pământ şi s’a închinat. Şi a zis: „Gol am eşit din pânte­cele mamei mele şi gol mă voi întoar­ce. Domnul a dat Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“. Deci în toate acestea, Iov n’a păcă­tuit şi n'a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu. Curiozităţi Oraşele mari In oraşele mari din lume, oamenii stau îngrămădiţi ca albinele în stup. In partea centrala a Londrei bunăoară, lo­­cuesc peste 4 mii. 500 mii de oameni, aproape­­% din numărul locuitorilor din România. Mulţimea aceasta însă nu tră­­eşte de­cât pe o suprafaţă de vreo 300 km2, ceia ce face cam câte 15 000 pe km2. Stau îngrămădiţi. De aceia casele sunt înalte, cu multe rânduri. Circulaţia pe străzi este însă atât de mare, în­cât mereu pare un puhoi omenesc. Oamenii să grăbesc, căci vorba englezească : tim­pul e aur. Sunt transportaţi de trenuri, de tranvaiu, de automobile. Aceste toate n’ar încăpea pe vechile străzi. De aceia se fac punţi înalte, unele pentru trenuri, altele pentru tranvaiu, şi tot nu încap. E nevoe şi de trenuri subpământene, pe sub străzi şi chiar pe sub ape. O poveste pentru popor. Femeia necredincioasă O femeie îşi păcălea bărbatul cu altul. Satul ştia, dar bărbatul ba. De câte ori vrea ca să petreacă cu dragul ei, să prefăcea că e bolnavă, se lega la cap şi zicea c‘o ’nţepene junghiurile şi nu şi-ar pricepe leacul, decât atunci când ar bea apă din Dunăre pe ne­mâncate. Bărbatul ei, săracul, să ducea la Dunăre, să ia apă, ca să nu i să pră­pădească nevestica. In drumul lui era un cimpoier, care ştia lucrurile cum stau şi de câte ori vedea trecând omul acesta necăjit, îşi lua cimpoiul, să ducea la el acasă şi cânta femeii bolnave şi dragului ei câte trei zile şi trei nopţi încheiate, cât timp făcea bărbatu-său pe drum. In cele din urmă, nu i­ s’a plătit cumsecade şi şi-a pus în gând să spuie amărâtului de bărbat. Când îl vede îi ţine calea şi-l întreabă: — Un‘ te duci mă creştine? — Ei, mă frate-meu, am femeia bol­navă rău. — Ce are mă ? — Nu știu, că n’are leac decât a­­tunci, când îi aduc apă din Dunăre, cum bea, cum se face sănătoasă. — Mă da prost ești! Nu e adevărat ! De câte ori nu i-am cântat eu cu cimpoiul când tu erai la Dunăre și femeia ta petrecea cu cutare... — Nu se poate bă, că e bolnavă rău. — Păi dacă nu crezi, uite, iau un sac, mergem amândoi îndărăpt şi când om fi aproape, te vâr în el şi te pui după uşă, ca să vezi şi tu toate Zis şi făcut. Când era aproape de poartă, l-a băgat în sac şi a intrat cu el la spinare şi cu cimpoiul la subţioa­ră şi îl pune după uşă. Când l-au în­trebat ăia ce are în sac el a spus că are un cojoc mare rupt şi că o să-l ducă la un cojocar. Apoi îşi umflă, cimpoiul, aşează bâ­­zoiul (un lem găurit pus la cimpoiu ca să sbârnâie) şi începu petrecerea. Femeia aşează masa, pune ţuică, vin, iar cimpoiul cânta cu foc. După ce mai mănâncă şi mai beau, femeia își ia dragul și începe a juca chiuind: — Radu meu la Dunăre Zi, să-i vie numele!... Uiu ! iu ! iu ! iu ! iu ! Radu privea pe o găurice din sac ; apoi cimpoerul răpunde și el: — Dezlega-t’ar neică sacul. Ai să vezi puică pe dracul! Tocmai când erau în toiul jocului, cimpoerul dezleagă sacul, ca să scoată cojocul şi Radu iasă de acolo şi se repede pe nevastă-sa ş’o bate ’n lege. A udat o frânghie şi toată noaptea a bătut-o cu ea iar cimpoerul a fost pus să cânte. Din popor. Strigături Săniuţă cu ţepuşă Am o mândruţă cu guşă Vara când mă duc la sapă Ea mi-aduce in gură apă Vara când mă duc la fân Ea mi-aduce în gură vin. * * * Cât oi fi şi­-oi trăi Notăraş n’oi mai iubi Ci mai bine-un ciobănaş, Că-i zice din flueraş Şi-mi aduce lapte dulce, Mă sărută şi se duce!... Fundaţiunea regală »Principele Carol«. Acum 14 ani, pe vremea când Ma­­jestatea Sa Regele, era Principe de Co­roană, a luat fiinţă Fundaţia Culturală Principele Carol. Era un gând zidit în temelia unei case; o idee in primele ei înfăptuiri; un aşezământ domnesc svâc­­nit din tradiţia vechilor şi străluciţilor înaintaşi. Aşezământul era sortit satelor. El forma inima unei acţiuni culturale, ce, pornită pe drumurile ţării, trebuia să ducă în fiecare răscruci şi în fiecare odaie de sătean, mirul unei lumini noui şi botezul unei munci înţelepte. Din acest avânt al „tinereţii“ cum însuşi Majestatea Sa ne-a mărturisit-o, într’una din cuvântările Sale, ţinute în această casă, s’au născut Căminurile Culturale. începutul a fost greu, ca şi prima brazdă într’o ţarină. Fundaţia îşi va îndeplini programul, într’o viaţă, în două, sau nenumărate vieţi de om, împotriva tuturor celor care se pun dea-curmezişul faptelor vrednice.

Next