Gazeta Sporturilor, septembrie 1936 (nr. 2157-2186)

1936-09-21 / nr. 2177

gazeta sporturilor Gallien in viața de toate zilele Gallien în viața de toate zilele? Prea puțin. Și prea anost. Un fran­cez, un oarecare, în viata de toate zilele... Iată de ce în interviewul nostru de azi am părăsit clișeul obișnuit și am căutat să scoatem de la acest repre­zentant al Franței — avem atât de rar prilejul de a găzdui exponenți ai Franței sportive — lucruri mai interesante, mai puțin subiective, mai de interes general. Turul Franței, ciclismul francez, vedetele franceze.. Părerile lui despre români, despre cicliștii noștri.... informațiuni asupra sportului francez. De toate...­ ­Uit un actu­lvnt — Ești tânăr de tot, nu? Ai fă­­cut armata? — am deschis noi tirul întrebărilor, suprinși de figura copi­lărească a francezului. — Oh! Dacă tânăr spuneți dr. unui cogeamite bărbat de 25 ani, atunci sunt tânăr... Dar armata am făcut-o. Și încă bine de tot... — Vezi, dar nu pari de loc — am grăbit să scuzăm întrebarea. In sfârșit, asta n’are importanță. Unde te-ai născut? — La Paris, Parizian sută la sută. — Școala? Tot la Paris? — Vai de mine, desigur. — Bune studii? — Știu eu? Nu sunt un Einstein. Dar oarecare cultură.... Mă rog, stu­dii mijlocii. Atâtea cât să-mi îngă­duie să ocup un post de desenator pentru construcții navale la o uzină. — Bună meserie — îl întrerupem. Dar te­­ți, te ții mereu? — Ași. M’am lăsat. Adică... m’a lăsat ea pe mine. Când am eșit din armată n’am mai găsit post. Și atunci... — Și atunci?... — Am devenit ciclist profesionist. Iată deci cum se nasc marii cam­pioni... Prin accident. — Da, îmi plăcea ciclismul, îl practicam ca amator și înainte de militărie. Ei, dar până la profesio­nism e o distanță... — Nu cumva regreti? — Nu, nu pot spune asta despre o profesiune care mă hrănește. Și care sper că îmi va aduce deabia de aci înainte satisfacții materiale și morale. Dar dacă e vorba să fii sportiv din obligație, din dragoste,­­pentru stomac, nu-ți mai place spor­tul. Iată, iubesc ciclismul cum își iubește fiecare om îndeletnicirea lui cotidiană. Mă încântă succesele, cum te încântă pe d-ta bunăoară un ar­ticol reușit. Dar mai mult îmi plac alte sporturi pentru cari nu am obli­gații, pe cari le practic din pură plăcere. Natația, bunăoară. Sau ski-ul. Da, da, skiul... Știi d-ta ce înseamnă ski-ul? Ai cunoscut d-ta senzațiile acelea... Cum să ți le descriu... frenezia aceia de alb și de verde... beția unui coborîș vertiginos pe toboganul de zăpadă?... Galb­en s’a împurpurat, gesticu­lează, descrie cu mâinele tururi pe zăpadă... Skiază... Sboara... Se oprește apoi rușinat. I-am sur­prins o latură intimă. S’a despolit mult prea ușor. — Dar prilejul de a skia mi se oferă rar. Iarna, în cele câteva săp­tămâni de sezon mort în meseria mea, fug în Alpi, la mama. Acolo... In ochi, printr’o curioasă tran­spunere în starea sufletească a po­vestitorului, îi descoper imaginea Al­­pilor înzăpeziți... a unui schior su­plu, cu șuvițe de păr blond bătute de adierea vântului. Reluăm apoi firul întrerupt al convorbirei. Profesionist la 22 ani — Așadar, ai practicat ciclismul ca amator. Și apoi? Când ai trecut la profesionism ? — Cum ți-am spus, după milită­rie, înainte eram amator. Ca toți adolescenții din mahalaua mea, en­tuziaști admiratori ai lui Charles Pellissier. L’am văzut odată „Vel’d’Hiv” într’o cursă de șase zi­la­le. Mi-aduc aminte că nu mi venea­­ să plec și că am stat multe, multe ore, așteptând rândul aceluiaș Pel­­lissier exuberant. Mă are pe conștiință... De atunci am visat să ajung și eu un campion... Când am intrat militar m’au dat la compania de ciclism. Și, acolo în Vosgi, unde mi-am făcut sta­giul, am realizat progrese mari.­­m­i-ați acordat, dvs. de la „Gazeta Sporturilor”, premiul pentru cel mai bun „grimpeur”. Să știți că Vos­­gilor datoresc această calitate. Vezi d-ta, nu sunt puternic. Și nu trebuie să fii forte ca să te cațeri. Trebuie să știi cum să ataci muntele,­­..., să te aranjezi pe șea... Ei, dar asta nu e interesant. Șomeur După ce a terminat milităria s'a dus la șantierul lui, la slujba lui. — Occupe! A găsit — cum se spune pe românește — pe mutu la ușe... Ce avea de făcut? — Ei da, ce aveam de făcut? Fabrica de biciclete Genial-Lu­cifer căuta cicliști pentru a-și for­ma o echipă specială. M’am oferit, am fost încercat și am corespuns. M’au angajat. — Bine plătit? — Și bine și prost. Dacă nu sunt în formă sau dacă nu mă simt bine, nu câștig. Sunt plătit cu ki­lometrul. Câți kilometri alerg, atâ­tea pâini mănânc... Nu alerg, nu mănânc... Dar tot e bine. Cele șase luni de șomaj m’au învățat să mă restrâng și să prețuesc munca. Debutul Am lucrat doi ani la „Genial-Lu­­cifer” în care interval de timp am și debutat. — Așa târziu? — Nu e târziu la 22 de ani. Nu trebuie să uiți că la noi cursele sunt foarte grele. Prima alergare la care am participat a fost Paris- Nice, în 6 etape. Am abandonat în etapa 2-a, după un accident în care mi-am rupt cadrul și mi-am stricat un genunchiu. După două luni de spital am reluat antrenamentul. Am mai alergat apoi multe curse și n’am strălucit în nici una. In Franța concurența e mare. In sfâr­­șit, m’am lansat cu prilejul pre­miului Volbert, pe 5 etape, în care am terminat al șaselea, după multe accidente. Faptul că învingătorii mei erau un Vietto, un Roger La­­pebie și un Milhouard, era însă un certificat admirabil pentru un ne­cunoscut. Cursa Volbert m’a impus atenției. De atunci, caut și cu să mă ridic. Turul Franței — Cred că cel mai bun teren de afirmare îl constitue turul Franței. Nu-mi amintesc, să-ți fi întâlnit ur­mele în lista concurenților. — Nici nu-l puteai întâlni. N’am alergat niciodată în „Tour de France”. — Niciodată? — Niciodată. Și pentru un ar­gument foarte simplu: n’am fost încă selecționat. Și ca individual n’am vrut să mă înscriu. E stupid să alergi ca individual. Nu ai nicio șansă. — Și nu ai de gând să alergi niciodată? — A, nu! Asta nu. Vara viitoare cred că voi participa. Căci sper să fiu selecționat în echipa așilor B. Dacă nu voi fi selecționat, nu voi alerga. Voi aștepta să se îndupleca d. Desgranges să mă remarce. Dar eu sper. Sunt în progres și trebuie să fiu selecționat . — E o dorinto­r-- -întru d-ta să pip­ ■ î? „mi­, în­tâi, ------ seama ce concert de elogii și cât material satisfăcut vanitatea îți oferă acest tur al Franței, și apoi — de ce să n’o spun? — îți asiguri multe luni de trai liniștit. — Serios? Se câștigă mult?... — Uite, eu ași fi fericit să ter­min turul cu as de categorie B. — Și cât ai câștiga? — In orice caz mai mult decât în turul României cu „tricoul gal­ben” pe tine. Vreo 30.000 de franci. Ceace în leii dvs. — vezi, cunosc acum și diferența de valută — vine vreo 300.000. E ceva. Mai ales când știi să-ți organizezi viața. 80.000 lei In turul nostru — Nu e rău/ Dar în turul Ro­mâniei cât ai câștigat? Ești de­cepționat?... — Nu, nu pot spune asta. Mi-au fost depășite chiar așteptările. In total, vreo 80.000 de lei. „Tonin“ Am trecut apoi la altă ordine de idei. L-am întrebat câte ceva despre Franța, despre cicliștii fran­cezi. — Cel mai bun ciclist francez este, indiscutabil, Antonin Magne. E perseverent, e energic, e rutinat. Dacă ar avea și viteză ar fi imba­tabil. De altfel, numai ghinionul l-a împiedicat să câștige ultimul „Tour de France”. Păcat că e trecut. — Da? E bătrân? — 33 de ani. Pentru un ciclist e destul. — Și cu toate astea e atât de popular... — Da, foarte popular!... Cel mai popular dintre sportivii Franței. „Tonin”, „Marcel” și „Maurice“, An­tonin Magne, Marcel Thil și Maurice Chevalier — iată numele cari flu­tură pe buzele oricărui ștrengar pa­rizian. jj Turu­l nostru Am vorbit apoi de „turul” nostru. — Ce anume te-a atras? Cum ai nimerit în Turul României? — A, e o poveste foarte intere­santă. Federația noastră primise o invitație din partea d-lui Canarache. Se oferiseră trei alergători: Bat, Fi­­gueras și Richebourg. Două zile înainte de plecare, Ri­chebourg a fost chemat într-o con­centrare la regimentul său și iată echipa descomplectată. Au venit în­tins la mine. — Vrei să mergi? — Unde? — La București. Turul României-Am cerut răgaz. A doua zi au revenit. Cursă ușoară, adversari slabi, țară frumoasă, popor admirabil... Am acceptat. Apoi, am început să fiu informat și despre reversul medaliei. Drumuri proaste, alt regim de alimentație, climă capricioasă, începusem să regret. In cele din urmă m’am hotărît. A contribuit la decizia mea, în mare măsură, fap­tul că la noi începuse sezonul mort. In lipsă de altceva — mi-am spus — hai să încerc. N’am ce pierde. Pe români îi văzusem aci și știam că-i voi bate. Pe Kutschbach, despre care auzisem că participă, îl cunoșteam. Grgac? Și pe acesta îl aveam în mână. Am plecat. Am pleofit cu gândul să câștig „Turul” și — după cum ai văzut — m’am conformat... Primul premiu A sosit Vineri seara la București, n’a avut timpul să-și facă nici o impresie și a doua zi dimineața a luat plecarea. — Cum a fost? Simplu. In prima etapă mi-am dat seama că dintre români cel mai periculos este Tu­dose. L-am păzit. I-am călcat pe urme. Nu am forțat deloc în prima eta­pă. Am câștigat totuși, fără dificul­tate, o primă la Buzău și am prins curaj. — Dar de unde știai că se dau prime la Buzău? — Mi-au spus băeții. Românii. Băeți gentili. — Pe urmă? — Pe urmă, după cum știi. De altfel, știți mai bine decât mine cum s’a petrecut cursa, căci eu tot cu „Gazeta Sporturilor” m’am informat. Splendide reportagii. Ați egalat ade­sea ori „L’Auto”. Seara, după cursă, rugam pe redactorul d-voastră să-mi traducă. Eu nu prea știam ce se petrece decât cu mine și cu ceî din jurul meu... La un pas de abandon — Dar ceva excepțional? — Da, ceva interesant. In eta­­pa­ treia eram gata să abandonez, jjj 0cu găleata și frigul îmi intrase peste1" . Mergeam greu. Și, colac am o până. Putin du Pa Pisare gueras la fe?at abandonase. Fi- Ce să mai alef-ram singur, izolat, încurajat un dorm­P prostul?... M­a mi-a dat un întăritor5­­.Metropo­d , cursa. I-am ajuns cură am continuat Iași și am mers la pas cu <pe înain­­te Cernăuți altă pacoste. Ș Aproape ciucul la câțiva kilometri de Sau" Am mers pe geantă și am venit?-, doilea, la sprint. Aici am trecut în fruntea clasa­mentului, am câștigat câteva premii și moralul mi s’a refăcut. In etapa IV-a aveam nu știu câte minute avans asupra grosului concurenților. Nu mai abandonam nici dacă luam bicicleta la spinare. Nu mi s’a în­tâmplat asta și am sosit cu bine la București. Cu bine și cu 9 minute asupra secundului clasat... „Tovărășia“ cu Grgac în Am încercat apoi să-l descoasem legătură cu tovărășia Galb­en- Grgac, despre care s’au spus atâtea. — Nu, nu era o tovărășie cum am văzut într’un ziar. Era pur și simplu o asociație instinctivă între alergă­tori cari aveau acelaș scop. Ne re­zervam fiecare dreptul de a câștiga la luptă cinstită. La sprint. S’au asociat — să nu spui că sunt lipsit de modestie că nu e adevărat... — cei mai buni alergători. — Și în ce consta asociația? Vă sfătuiați înainte de cursă? — Ași, Grgac nu știe o boabă franțuzește. Și nici eu — crede-mă— sârbește... Ne înțelegeam, din in­stinct, pe teren. După împrejurări, — S’a spus că — nu mi-o lua în nume de rău, dar interpretez o versiune publică — s’a spus că nu te-ai purtat loial cu Grgac. Că atunci când a fost în suferință, la pana ceia care l-a ținut pe loc, nu l-ai așteptat cum te aștepta el pe d-ta. — Vai... nu e frumos ce spun oamenii. Atunci nu-l puteam aștept­­a. Pierdeam și eu „tricoul galben’. Dealtfel, chiar Grgac mi-a făcut semn să nu-l aștept. Și apoi, ce înseamnă asm, băteam oricând pe Greac. V S!»» *.*• fie poate C mai complect lipsit de • de tact,­^ cele 14 etape din Franței nu -s­ au folosit decât sub raportul antrenamentului. încolo, a rămas acelaș alergător crud. ^ La anul, da, la anul mi-e teamă că va fi mult mai periculos. La anul 1| — La anul? Revii la anul? — A, cred că da. Vin o echipă complectă, să culegem premiile. V — Atât de sigur ești că vi?­­nu mi-e teamă că până la anul... — Nu, n’avea nicio frică. Vin sigur. Am motive puternice...­­ — Am înțeles! Și, într’adevăr, înțelesesem. Se pare că Gallien va fi încă multe zile musafirul Capitalei noastre, de care-l leagă — se spune, n’am pu­tea jura — o prietenie strânsă, deși recentă, cu una din drăgălașele fete, cu care este atât de copios blago­slovit Bucureștiul nostru.­­­i Și când pleci?­­ — Când plec? Știu eu?... deo­camdată stau. Până când?... Te voi anunța... — Dar când pleci, încotro te duci? La Paris?...­­ — Da. Și apoi, imediat, plec în Elveția, la mama. Voi avea poate prilejul să găsesc ceva zăpadă, să fac puțin ski... — Iar ski? — Pasiunea mea.« * Skiul și fetele din Bucureștii* Căci, iată un pronostic pre care-l dăm fără frică de desmințire. Gal­lien va fi încă multă vreme printre noi. A venit la redacție și un IV smuls, o drăgălașe domnișoară, cu ochi de pară și cu buze de cireași. Da, neîndoelnic, Gallien nu poate­­ încă pleca... ION VORNIC Cum și de ce a venit în România. O carieră obs­cură, dar un viitor frumos Din desiga­­tor, ciclist profesionist. Un alergător elefjan­t... Țin sprint Mereu în primele Iocuri, Gallien­e la «n­ois de ICm­ischfeach La Focșani, unde s­ a cla­sat al doilea.» H’am părut. paz nnca oda­­ta in Turul Franței, dar ga anul sper sa fiu sejtet" țif­o­nat. Un flirt prelungit și o pasiune O plecare La deal, urcând din greu Vitim­a etapă, ultimul efort

Next