Gazeta Transilvaniei, octombrie 1895 (Anul 58, nr. 218-241)
1895-10-26 / nr. 238
1’ Helacţiiinei. Alministrisirea, îi Tipografa, Braşov, piaţa mare Nr. 30, Scrisori nefrnncat® nu se primesc. —Mainuscripto nu ae retrimet, INSERATE se primesc la Administraţiune în Braşov şi la urmatoarele Birouri de aminolurî: în Viena: M. Dukes, Heinrich Schale!, Rudolf Hesse, A. Oppeliks Nachfolger, Anton Oppelik, J. Danneber, în Budapesta: A. Z. Goldbergerg, Eckstein Bernat, în Bucuresci: Agence Havas, Succursate de Roumanie; în Hamburg: Karolyi & Liebmann. Preţul Inserţiunilor: o seria garmond pe o coloana 6 or. şi 30 cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a 3-a o seria 10 cr. seu 30 bani. ,,teta" iese în M-carei ASonamente pentru Austro-Dngana: Pe un an 12 fl., pe şese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe an. Pentru România si străinătate: Pe un an 40 franci, pe şese luni 20 fl., pe trei luni 10 fr. Nrii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la toate oficiele poștale din întru și din afară și la doi. colectori. Araiamentul pentru Brasov administrationa, piața mare, Târgul Inului Nr. 30 stagiu I., pe un an 10 fl., pe șese luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusul în casă. Pe un an 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Un esemplar 5 cr. v. a. sau 15 bani. Atât abonamentele cât şi inserțiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 238. Braşov, Joi. 26 Octomvre (7 Noemvre) 1895. HUL LVUI. ! \[\ [ | Din causa sfintei sărbători de mâne diarul nu va apare până Vineri seara. Sistare şi amânare. S’anunţă, că preşedintele tribunalului din Pesta cere înmulţirea personalului la secţiunea penală, căci nu mai poate birui cu munca. Trebue, că le-a dat grozav de mult lucru criminaliştilor din capitala ungureasca şi cercetarea în faimoasa afacere cu toastul din Dobriţin, şi că acesta va fi contribuit la hotărîrea preşedintelui de a cere sucurs. Cetitorii noştri îşi vor aduce aminte de demonstraţia, ce au fost alangiate papricaşii dela Dobriţin când cu banchetul dat în onoarea lui Francisc Kossuth. Faptul produsese o extra-ordinară sensaţiă, căci după un toast ţinut pentru monarch s’a fost intonat cântecul batjocoritor „Huuczut a nemet.“ A şi făcut o impresiune cât se poate de rea la curte acea demonstraţie şi se cjice că ea nu puţin ar fi contribuit a accelara căderea cabinetului Wekerle. Firesce, că în astfel de împrejurări trebuia se se ia mesuri spre a pedepsi pe urzitorii acelui scandal. S’a şi anunţat cu mare sgomot, că vor fi traşi la răspundere musicanţii, birtaşul şi Dumnezeu mai scie câţi alţii, pe cari se aruncase suspiţiunea. Despre caracterul adevărat al demonstraţiei cutezate nu era nimeni în dubiu şi de aceea s’a aşteptat, ca procesul de lesa-Majestate, cu a cărui purtare a fost însărcinat tribunalul din Budapesta, să scotă la lumină pe cei vinovaţi. Cercetarea s’a şi făcut, desfăşurându-se o activitate, ce părea extraordinară. Au fost citaţi toţi membrii tarafului de lăutari, cari au ridicat prin cântecele lor în aceasălă entusiasmul mesei Kossuthiste. Au fost citaţi şi interogaţi birtaşul şi toţi chelnerii acelui local, şi aproape toate persoanele, câte au luat parte la banchet. Şi resultatul? — E mai mult hazliu, decât surprinejător. Cântecul batjocoritor s’a cântat, dar cum au ajuns musicanții să-l cânte, nu se scie; nimeni nu li-a spus nimic și ei nu au avut nici un gând rău, or publicul nu numai că n’a aplaudat, ci a provocat pe Țigani se înceteze. Astfel, după atâta tapagiu și după atâta muncă a tribunalului, tot lucrul s’a făcut mușama și procuratura a sistat procesul. Acesta ne aduce aminte de scenele cu desnodăment hazliu din operele comice. Dar ne mai aduce aminte și de procesele analoage, ce s’au intentat demonstranților de stradă dela Turda etc. Aceste procese au ajuns să fie renumite prin aceea, că se tot amână. Au trecut trei ani, de când în Turda a isbucnit acel vandalism nemaipomenit, ce a culminat în devastarea caselor conducătorului deputaţiunei române şi a altor fruntaşi români. De atunci membrii comiti-vului, cari au mers cu Memorandul, au fost judecaţi, au stat peste un an închişi şi pe urmă au fost graţiaţi, or vandalilor dela Turda nu li s’a atins pănă acum nici un fir de păr din cap. Aceasta este partea patriarchală şi mult caracteristică a stărilor de drept, ce domnesc la noi. Şi totuşi preşedinţii tribunalelor se vaită că la secţiunile penale funcţionarii nu mai pot birui cu munca! Manifestul Cehilor bătrâni. Bărbaţii de încredere ai partidului naţional boem, adecă ai Cehilor bătrâni, au ţinut la 3. c. o I -conferenţă în Praga, în care — după ce au luat în desbatere critică poziţia partidului lor şi raporturile faţă cu celelalte partide politice, mai ales însă faţă cu partidul liberal boem, adecă a Cehilor tineri — au redactat un manifest, subscris de trei representanţi ai lor. Organul Cehilor bătrâni, „Politik“, din Praga publică în numărul său de alaltăerî acest manifest în fruntea foei. Conţinutul manifestului în reasumat este următorul: Deja după alegerile dietale din 1889 şi 1891 s'a discutat în sînul partidului naţional boem asupra faptului, ca toţi representanţii acestui partid să-şi depună mandatele, deoarace era evident, că curentul nou, inaugurat de partidul liberal boem, duce politica poporului boem în alte direcțiuni, și în urma aceasta abate pa popor dela acei representanți ai intereselor sale, cărora le dăduse mai înainte totă încrederea, pe lângă toate schimbările sistemelor da guvernare. Perseverarea pe terenul de luptă politică şi-au ţinut-o deputaţii naţionali ca datorinţă numai pănă atunci, pănă când numărul lor le servea ca o dovadă de încredere a diferitelor cercuri electorale, şi pănă când puteau încă să spereze, că identitatea scopurilor urmărite va apropia amândouă partidele, şi ele vor încheia cel puţin o legătură pentru eluptarea drepturilor generale ale naţiuriei. In decursul timpului s’a dovedit însă, că lupta partidului liberal boem în contra partidului naţional boem este mai acută şi mai înverşunată astăi, ca ori şi când şi că devine tot mai îngust câmpul, pe care să mai fie posibilă conlucrarea comună pentru interesele naţionale generale, cari sunt cea mai sântă datorinţă a nostră a tuturora. Şi numai esistenţa partidului naţiona este, durere, motorul de căpeteniă al par-* tidului liberal în lupta politică. Toate instiințele acestuia merg într’acolo, să scoatâ pe cel d’întâi din lupta politică și să-i ia din mâni toate mandatele. Aceasta luptă înverșunată intectezâ de ani de cine toate raporturile din internul vieții noastre naţionale şi rupe legăturile de dragoste şi de respect împrumutat, care ar trebui se-î lege deolaltă pe membrii unei şi aceleeaş naţiuni, fie cât de diferite vederile lor politice şi religiose. Cu toate că partidul liberal şi partidele, realistă şi progresistă aliate cu ea, buciumă în lume contrarul, în realitate ca şi mai înainte, aşa şi acum representăm acele principii, cu cari am păşit în viaţa politică înainte cu 30 de ani. Şi cari sunt succesele noastre politice ? Oare nu s’au câştigat numai prin truda partidului naţional toate învingerile culturale, naţionale şi politice ale poporului boem ? După-ce însă datoriţa cea mai înaltă patriotică a nostră este a întinde represntanţilor poporului posibilitatea, de-a progresa pe calea, ce singură duce la scop, ca un partid oposiţional demn, noi vom contribui la acesta chiar şi cu jertfa abnegaţiunei.Acesta este motivul, care ne înduplică să nu păşim cu nici un candidat la viitoarele alegeri. Voim prin aceasta să contribuim la buna înțelegere în poporul nostru, la acea înțelegere, despre care partidul contrarice, că singur numai noi o conturbăm. Cedând însă cu totul terenul în favorul partidului liberal, rămâne asupra lui şi totă responsabilitatea. Facem pasul acesta şi de aceea, pentru ca partidul contrar să nu mai alegă candidaţi de aceia, cari duc o luptă fără nici o considerare, ci să alegă representanţi demni şi onorifici de ai poporului. Noi însă partidul naţional, vom urmări cu atenţiune desfăşurarea mai departe a lucrurilor, şi nu vom denega sprijinul nostru de câte ori va fi necesar în interesul poporului, fiind con- FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Garibaldi. De Junius. (F i n e.) Nu odată Garibaldi obicinuia săfică cu oare-care mândriă: „Intrega Italia scie şi poate dovedi, că sunt omul faptei; fapta însă e cea mai mare duşmană a vorbei.“ E de înţeles dlară, decă nu simpatisa cu Cavour. Nu se poate discuta, că dintre doi, capul mai talentat şi mai genial era Cavour. Liberarea Italiei de sub domnia străină, realizarea unităţii, lui i se poate mulţumi mai mult. Dar deşi Garibaldi n’a iubit pe Cavour, şi nu se prea încredea în el, fiindcă era diplomat şi politic, pentru care cuvântul dat nu e obligator, totuşi n’avea Cavour sprijinitor mai fidel mai devotat și mai muncitor, ca pe Garibaldi. Ei nu-și comunicau planurile, căci abia se întâlniau unul cu altul. Dar cu toate acestea Garibaldi realise ceea ce gândea Cavour. Revoluția din Sicilia și ocuparea Neapolului au hotărât sortea Italiei. Sufletul acestei lupte legendare a fost Garibaldi. El a debarcat în Marsilia între astfel de împrejurâri şi cu astfel de pregătire, încât şi cei preduii şi puţin scrupuloşi ţineau drept o nebunie acesta problemă. Acesta nebunie însă a câştigat Italiei provinciile sudice: Sicilia şi Neapolul cu 11 milioane de locuitori. Garibaldi a făcut minuni. Din cavalerul pribeg a eşit cel mai mare conducător revoluţionar al vacului nostru. Curagiul lui e legendar, liniştea lui sufletască în momentele cele mai critice e aproape de neînchipuit. Ceea ce a făcut el în Sicilia, de-am privi-o cu ochi cât de sceptici, va fi totdeauna esemplul cel mai strălucit al orbei cutezări şi al invenţiei militare nesăcate. Luptându-se cu o oştire forte preponderată şi regulată, şi-a condus voluntarii din victorie în victorie. Din Sicilia merge în Neapol şi a doua zi, după ce regele de Neapol părăsesce capitala ţării sale singur şi într’o trăsură închiriata, Garibaldi întră în Neapol, îl ocupă in numele Italiei şi al regelui Victor Emanuel şi organiseză revoluţia. Idaia oficiosă, Cavour, la îndemnul diplomaţiei europene protesteaza contra lui Garibaldi, aruncând asupra lui responsabilitatea pentru încercarea acesta. Lui Victor Emanuel însă nici prin minte nu-i trece să scoată sabia contra lui Garibaldi, şi Garibaldi nici pe un moment nu cade în ispita de-a se opri în calea sa victoriosă pentru protestările şi avertisările unora. Representanţii cei mai perfecţi ai generaţiei, cari au creat unitatea italiană sunt: Cavour, Muezini şi Garibaldi. Dorinţele naţionale însă au vorbit mai fidel din Garibaldi. Cunoscutul lui motto: „Far Italia anche col diavolo“ (A crea Italia chiar şi cu ajutorul diavolului) a fost lozinca întregei naţiuni. Nu era in anii 60 putere mai mare, nume mai fermecător în întregă Italia, decât Garibaldi. Decă nu era Italian atât de adevărat, deci ar fi fost în inima lui numai un picur de egoism şi vanitate, ar fi ridicat piedeci seriose în calea lui Victor Emanuel şi a guvernului său. El însă nu s’a amestecat în politică, şi îndată ce a încetat răsboiul s’a retras pe insula Caprera, de-orece nu era de loc mulţămit cu mersul lucrurilor. Nu-i incăpea în minte, ca atunci, când el stă în fruntea unei armate victorioase, de ce să nu plece pentru ocuparea Veneţiei şi a Romei, de ce să fie silit a căsca gura la scrisele protestatare ale diplomaţiei şi puterilor ? De două ori a trebuit să fie arestat, fiindsă contra împrejurărilor voia să ocupe Roma şi Veneţia. De altfel alte supărări n’a făcut guvernului italian. Deşi era de sentimente republicane, stima pe regele Victor Emanuel şi ocupa Sicilia şi regatul neapolitan în numele acestuia. Planul său predilect era, ca pe cavalerescul rege de Sardinia, pe „primul ostaş“ al Italiei, să-l proclame de rege al Italiei unite de pe capitoliul din Roma. Instinctul lui norocos i-a șoptit, că Italia nu pote fi unită decât ca regat constituțional; republica ar sdrobi-o Europa. Din causa aceasta a ajuns în certă cu Mazzini, care-l acusa, că își neaga principiile. Despre aceasta cetim în Memoriul său următorele: „Mă acusați, că nu proclamez republica, voi mari învăţaţi, cari din odaia vostra de scris dictaţi legea şi credeţi, că cunosceţi mai bine sentimentele poporului şi interesele lui, decât noi, cari l’am condus la victoriă. Deşi bine sciu şi din nii în di apar dovecii, că dela monarchiă n’avem ce aştepta nimic salutar, totuşi cel ce susţine, că în 1860 trebuia proclamată în Palermo şi Neapol republica: „ acela minţeşte“. Eră în trăsuri generale bărbatul, căruia naţiunea italiană i-a ridicat statuă pe Janiculus. Intre luptătorii Italiei unite pe câmpul de luptă şi în sala de consultare au fost mai mari talente, decât el, însă spadă mai bună şi inimă mai nobilă nici una. Numele lui e vrednic să fie înregistrat între numele cele mai gloriose ale omenirei, fiindcă prin vieţa lui a dat un exemplu perfect despre iubirea de patriă. T. H. P.