Gazeta Transilvaniei, septembrie 1896 (Anul 59, nr. 192-215)
1896-09-26 / nr. 212
f ArlsinTistrationes, si Timnji Brasov. piaţa mars Nr. 30. Sorjsoxi nets&hb»6» an a? pxlmeflo.M«APjteri?s« *s ratriiDet. INSERATE se primesc la Atiml«istraţiune in Braşov şi la armata dele Birouri de financiuri: în Viena: if. Duke3, Heinrich Schaiek, tiwdolf J5rosse, A. Oppenks Nachfolger, Anton Oppenk, J. Darmeber, în Budaposta: A. V. Goldbergerg, Eckstein Bernat, în Bucurescî: Agence Havas, Succursaie de Reumanie, în HamborjL.: Karolyine Liebmann. Preţul Snaarţivnilor: o seria garmond pe o colonii 6 cr. şi 30cr. timbru pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pa pagina a 3-a o seria 10 cr. acu 90 bani. Nr. ZN Braşov, Joi 26 Septemvre (8 Octomvre) idSasrat«IîTTTXj liz, „Sazeta”' iese în l-care di. AMamis neutru Autstro-ungaria. Pe un an 12 fl., pe şese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecâ 2 fr. pe an, Peatm Koiâuia şi străinătate. Pe un an 40 francî, pe şase luni 20 fr., pe trei lun! 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumera la toate oficieie poştale din. întru şi din afară şi la doi. go lectori.iMamami îsntru Brasco administratiunea, piaţa -oare. Târgul Inului Nr. 300 et.agiu f., pe un an 10 fl., pe şese luni 10 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusul în casă. Pe un an 12 fl., pe 11 luni 0 fi., pe troi luni 3 fl. Dn exemplar 5 cr. v. a. gep. la bani. Atât abo.vara.onteie cât şi inserţiunile aunt a ae plăti ‘in ar.’te. România, noi şi Maghiarii. iii. După ce la 1883 ministrul-preşedinte Ioan Brătianu s’a fost întors dela Gastein la Viena trimis de Bismarck ca se se întelega cu suveranul nostru şi cu consilierii sei, Kalnoky şi Tisza, asupra alăturărei României la tripla alianţă, organul ministrului-preşedinte unguresc de atunci, „Nemzet“, scria la adresa noastra, a Românilor de dincoace, chip ca se ne dovedască, că n’avem da-a spera nimic dela România relativ la realisarea postulatelor noastre de egală îndreptăţire naţională, următoarele: „Tocmai acum politica româneasca se află într’un stadiu, care „apropia România de noi şi mai ales „cu privire la agitaţiunile române s’au „făcut promisiuni obligatore, aşa că acea „direcţiune, care place Daco-Românilor, cu greu va pute conta pe politica română“. Aşa vorbiau foile guvernului unguresc la început, în tomna anului 1883, er mai târcjiu, după ce s’a dat, prin arderea foilor nóastre naţionale în piaţa Cluşiului, ochiul unei potenţate persecuţiunî pe toata linia a Românilor noştri naţionalişti, numiţi p’atuncî încă „Daco-Românî“, er mai târciu „irredentiştî“, şi după ce, din nenorocire pentru causa noastră, în tomna anului 1885 guvernul român a luat cunoscuta mesură de espulsare a celor şase ardeleni, — aceleaşi foi unguresci ne strigau în cor: Lasciate ogni speranza! Aţi ajuns între doue focuri, nu mai e aici o scăpare pentru voi şi nu ve remâne deci, decât se capitulaţi şi se veîmprietiniţi cu starea de lucruri ce vi s’a creat de guvernele noastre! Atunci, fiind interpelat Ioan Brătianu asupra măsurilor riguroase luate de guvernul român, care nu erau justificate nici prin starea reală a lucrurilor, nici prin posiţia neutrală ce trebuia s’o ocupe guvernul regatului român faţă cu luptele interiore dela noi, răposatul bărbat de stat român, căutând se iasă din impas, s’a adresat cătră Ardeleniţicendu-le: „V’am spus de-atâtea ori se nu voiţi se daţi direcţiune politicei noastre, căci nici noi nu ne amestecăm în luptele D-vostere“... Imputarea aceasta nu era întemeiată, pentru că în realitate niciodată nu li-a trăsnit prin gând Ardelenilor se dea ei direcţiune politicei statului român. Nu s’a găsit atunci nici un Ardelean, care se protesteze, de pildă, în contra căletoriei d-lui Brătianu la Gastein, tocmai aşa, cum nici acuma între miile de Ardeleni din România nu s’au aflat de aceia, cari, precum lăţiseră faima loile ungurescî, se turbure liniştea serbărilor iniţiate de guvern în onoarea monarchului nostru. Principiul de neamestec şi de neingerinţă a fost păstrat aşadară de Ardeleni poate încă mai riguros, decât era indicat de interesele lor. Nu a fost respectat însă acest principiu întotdeauna de cătră fraţii noştri de dincolo şi de acesta ne am plâns noi la 1885, ca şi mai târcjiu, căci chiar în momentul, când Ioan Brătianu asigura, că Românii de dincolo nu se amestecă în luptele noastre, guvernul severşise, prin măsurile estravagant de riguroase, ce le luase faţă cu Ardelenii, un fel de amestec indirect în luptele noastre interne. Guvernul unguresc a pretins şi pretinde, ca guvernul român se-l sprijinesca în suprimarea „agitaţiunilor“ Românilor de dincoace. Şi în privinţa asta a fost solicitat el de la guvernul român „promisiunile obligatoare“, de cari vorbea organul d-lui Tisza. Nu mai voim se întrăm în amănuntele celor petrecute în anii din urmă. Trebue să relevăm însă, că s au făcut încercări destul de învederate de-a domicilia politica nostră în Bucurescî, la ceea ce, trebue să mărturisim, au contribuit în mare parte şi slăbiciunile unor oameni ai noştri, cari nu erau la locul lor în ce privesce încrederea, ce li s'a dat. Asupra naturei direcţiunei, ce vrea se ni-o dea aceasta politică domiciliată la Bucurescî, ne desluşesc nu numai faptele petrecute de un an şi mai bine încoace, cam de pe la întrevederea dela Ischl, ci şi modul de apreciare a situaţiunei din partea bărbaţilor de stat austroungari şi a foilor, cari stau în legătură cu ei, despre care vom vorbi într’un articol final. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Ile la teatru. (2) (Urmare). Despre Charlotta Birseb-Pfeiffer, care a scris vre o 70 de drame, dintre cari publicul braşovean a avut ocasiune să vadă acum 2 ani „Orfana dela Lowood“, să stie, că bărbatul său citea romane, îi istorisia conţinutul şi pe acesta apoi ea îl dramatiza. Carl Lindau, faimosul regizor al teatrului din Frankfurt, autorul piesei „Armes Mädchen“ (Margareta), are alt metod. El ceteste regulat tote crimele, omorurile şi asasinatele din gazete, mai leagă de ele câte ceva din fantasia sa, şi face drame din ele. Pilda lui o urmeză şi H. Haas, autorul piesei noastre. Deosebirea dintre ei zace însă în alegerea subiectului, şi mai ales în prelucrarea lui. Căci pe când Lindau posede o technică, cum poate aezi numai Ibsen şi Sudermann o mai are, Haas e în privinţa asta încă un începător. A-şi alege pentru o dramă un subiect cunoscut, nu e nicî o scădere, din contră tragediile cele mai măreţe, precum dramele lui Shakespeare, cari au fost scoase din cronici vechî, sau de prin novele (Othello) etc. precum dramele istorice ale lui Schiller, cap d’opera Faust de Göthe, chiar şi alte multe tractăză obiecte deja cunoscute ; în a le prelucra însă, în a soi scote esenţa din lucru, în a crea caractere şi în alegerea materialului constă dibăcia autorului. Să vedem mai întâi îl potrivescesă pentru o dramă subiectul ales de Haas? Cestiunea nu-i uşoră de resolvat. Un estetician bătrân ar spune momentan un „nu“ puternic, un admirator al direcţiunei moderne, sau mai bine cris a esorescenţelor moderne ale acestei direcţiuni, ar cjica DU „da“ şi mai puternic. Stăm deci între două răspunsuri, cari să ciocnesc in capete, şi deşi ne aplecăm mai mult a da în genere drept modernilor, nu e permis a desconsidera părerile bătrânilor, şi mai ales în cazul de faţă. Drama a trecut prin multe studii, mai ales în timpul de faţă este forte des discutată, în desvoltarea ei s’a specialisat. După a mea părere adî avem să facem deosebire intre dramă și poesie dramatică. Prin acesta deschilinire cea mai mare dramă esistentă , Faust, încă ar trebui să primescă, abstrăgând dela unele episoade (scena amorului lui Faust cu Greta), numele de poesie dramatică. Ceea ce esteticianii bătrâni numesc „degenerare“, eu a-şi numi „specialisare“ în dramă. Direcţiunea realistă, care a pătruns în toate artele frumoase, şi-a tăiat drum şi în dramaturgie, mai ales prin genialul norvegian Ibsen. Odinioara să cerea, pe lângă condiţiunile esenţiale, cari carateriseză o dramă, mai ales să conţină idei măreţe , astăci să cerema lângă aceste condiţiuni, ca ea să fie verosimilă. In vreme ce din dramele clasice putem să scotem sute de citate, fie-care esprimând câte o ideie specială, acel în dramele moderna putem urmări una, sau două idei numai, cami apoi sunt prelucrate şi analisate prin prizma psihologiei. Acu! cerem să vedem pe scenă viaţa arătată într’un mod artistic, fără însă a suferi verosimilitatea. Precum în pictură direcţiunea „modernă“, ara şi ecresceaţele ei (a să vedea revistele din München: „Jugend“ şi „Simplicissimus“, sau mai bine tablourile lui Lilienfort din Upsala) şi poate în curând va avea şi în musică (opera : „Secerişul“ de Buongiorno), aşa şi în dramă s’au ivit şi exagerâri şi deviuri ale direcţiunei moderne. Acestea sunt mai ales 2. Unii 4'după ceea ce să arată pe scenă trebue să fie întocmai ca în viaţă ; alţii (ji°) că orice episod din viaţă să poate dramatisa. La aparenţă aceste cuvinte spun tot acelaşi lucru, în realitate însă ele arată deosebirea dintre „naturalişti“ şi „novelişti“ în dramă. Direcţiunea primă e representată mai bine prin energicul sved August Strindberg („Tatăl“, „Domnişora Iulia“ etc.) şi chiar şi genialul dramaturg german Gerhard Hauptmann cada câteodată in ea; direcţiunea a doua e representată prin cei mai dramaticiani tineri, precum: V. Sardou, Lindau, Philippi, adeseori chiar şi Sudermann. Mai frumos întrunesce amândouă direcţiunile în sine Richard Voss. Le-am numit „ecrescenţe“ şi „devieri“ pe aceste două direcţiuni şi vorbind despre „dramă“ cu drept cuvânt, căci nici una dintre ele, cu toate protestările unor critici tineri de aci, nu întrunesce chiar cele mai esenţiale note ce să recer de la o Scrisoare a Regelui Carol către d-l Sturdza. M. S. Regele a adresat d-lui Dimitrie Sturdza, preşedintele consiliului de miniştri, urmatoarea scrisoare : „Silinţele depuse de poporul român „în aşezământul unui Stat papinic, viguros şi muncitor, nu puteau să capete o „recunoscere mai onorătore decât prin „visita Majestăţei Sale împăratului şi „Regelui Francisc Iosif I. „Primirea domna şi căldurosă făcută „de ţara întregă Augustului Meu Ospe „şi Amic, ordinea perfectă, care a domnit pretutindeni, sprijinul adus autorităţilor Statului de toţi cetăţenii fără „osebire, pentru a da acestei sărbători „o mai mare strălucire, bărbătăsca înfăţişare a iubitei Mele armate, toate aceste „au umplut inima Mea de bucană şi „M’au făcut să resimt o adevărată mândrie. „Constatând cu o vie mulţămire sufletescă avântul patriotic, care a domnit în tot timpul acestei sărbători, îl „primesc ca o fericită dovadă de dragostea şi încrederea ce poporul român „Mi-a arătat cu dărnicie în toate împrejurările. „Mulţămesc dor tuturor şi fiecăruia „în parte pentru concursul ce au dat „guvernului Meu şi autorităţilor mamei„pale în acesta solemnă omisiune, şi te „rog, d-le preşedinte, să fii interpretul „acestor simţăminte, aducându-te la cunoscinţa ţărei întregi. „Primesce, te rog, cu acestă ocasiune, încredinţarea stimei şi afecţiunei „ce-ţi păstrez. „Castelul Feleş, în 22 Septemvre 1896. Carol“, Romania şi Austro-Ungaria. Deub acest titlu chiarul german „Die Zeit“ din Berlin publică un articol caracteristic, în care, după ce accentueza, că bucuria şi aprecierile pressei germane privitor la visita împăratului austriac în România ar putea se ducă în erore pe publicul german, deoarece realitatea nu corespunde descrierilor frumoase şi bombastice ale chiatelor, continuă astfel: Chiar şi dacă domnitorii Austro-Ungariei şi României au încheiat o legătură de prietinie, totuşi e încă departe, ca să se stabilească o amiciţia între naţiunile din cele două state. Nu trebue uitat, că la judecarea celor întâmplate trebue să se pună mai puţin pond pe faptul, în ce raport stă Austria cu România, decât pe faptul, că cum stă Ungaria faţă cu România, Austria zace daparte de România, pănă când Ungaria e mărginaşă cu ea pa un lung teren. Că între Austria şi România ar fi posibilă o alianţă, aceea e sigur; din potrivă o alianţă între Ungaria şi România poate esista numai pe hârtiă, deoarece între naţiunea maghiară şi cea română locuitoare în Ungaria esistă o ură de rassă atât de înrădăcinată, încât pentru un lung timp e curat imposibilă o înţelegere intre ele. O alianţă între guvernul austro-ungar şi cel român are pentru ambele state şi pentru tripla alianţă o însemnătate numai ilusoriă, de