Gazeta Transilvaniei, august 1902 (Anul 65, nr. 168-190)

1902-08-01 / nr. 168

Pagina 2. fi vrednic se fie cunoscut şi de Români, şi am copiat pasagiul respectiv cu creionul pe scorţa unui dicţionar. Zilele acestea am deschis acel dic­ţionar şi am dat pe scorţa lui de portretul lui lancu. Fiind numele lui lancu în timpul din urmă des pomenit, am socotit, că nu fac rău, daca îl traduc şi-l public în „Gazeta“. Etu­l: „Gând au audit, că se apropie Mus­calii. (Abia atunci? Istoria spune alt­fel...) s’au răsculat Moţii (­Românii din munţi), Iancu (în Ardeal îl numiau craiul munţi­lor), cu a cărui indirectă aprobare s’au în­tâmplat o parte din măcelurile din Ar­deal, a fost om deştept şi energic. Acesta nu se poate tăgădui. Să deprindă la ordine o armată de munte, compusă cam din 40.000 de omeni nedisciplinaţi şi stupid! (!), şi a-i aprovisiona timp de 9 luni, tote acestea presupun un talent nu de toate zilele. „Iancu a fost în adevăr mare geniu. Trupele îl adorau şi în acelaşi timp se temeau de el. Aceste două motive le în­demnau să-i execute cu cea mai mare exactitate poruncile. Românii, ca ori­ce popor aflător în epoca copilăriei culturale, erau influenţaţi forte mult de strălucirea externă şi când aveau o pasiune să-l vadă în costumul lui naţional împodobit cu aur mult şi să-l admire în mijlocul pompei cu care se înconjura: involuntar i­ se supuneau cu ascultare omagială. „Iancu îşi cunoscea poporul. Solea, ce carde conduc mai sigur la inima lui şi care este mijlocul, prin care l’ar pută ţine mai lesne grupat în jurul său. De aceea necontenit le dădea prilegiu, să-şî satis­facă pornirile lor crudele. Acest prilegiu era ura neîmpăcată şi nemărginită faţă cu Ungurii. Iancu îi lăsa (?) pe omenii săi, să măcelărescă pe Unguri, pentru­ ca să-i ţină uniţi prin ura contra Ungurilor şi prin iubirea faţă cu împăratul. El şciea foarte bine, că numai aceste două lucruri îi ţine pe Români grupaţi în jurul său. „Ei bine, toate acestea n’ar fi putut să le facă o minte de tote zilele. A răsvrăti oceanul de sentimente al popoarelor, poate să o facă şi un agitator, dar a ţine acel ocean în continuă ondulaţie — este mai mult decât rolul unui agitator. Şi acest popor, în ura sa era atât de cătrănit, încât soiea să suporte şi moar­tea liniştit, cu sânge rece. O.... Unificarea limbei literare române. De M. Străj­anu. (Urmare.) III. „Acolo unde astăzî lipsesce în limbă un cuvânt, or ideia trebue neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul între­buinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea francesă. (Nu vorbesc de ter­­minii technicî“). „O condiţiune a-şî adauge aici, ca să nu schimosim chiar şi numele proprii din autorii clasici după cum le-au schimosit Francesii, şi să zicem Horace, Tile Live, Aristot, cum die şi scriu mai toţi câţi vin din Francia, în loc de Horaţiu, Titu Li­­viu, Aristotele. In acesta şi în multe al­tele limba italiană ar fi paate mai bun model pentru noi, fiind mai asemenea în forme celei române. „Şi în privinţa acestui principiu, cre­dem că ne putem înţelege mai toţi scrii­torii. El deschide pofta cea mare pentru neologismele, ce se introduc şi trebuesc să fie introduse în vechia limbă română. O transformare aşa de radicală a statului român şi în genere a provinciilor locuite de Români, precum s’a întâmplat dela 1848 încoce, nu s’a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă Sute de organisărî nouă, mii de idei nouă, mulţime de cu­vinte nouă — altfel nici nu se putea. „Numai să nu uităm nici acele două îngrădiri puse principiului de mai sus: „Intuiu, neologismele de introdus tre­buesc luate din limbile romanice, or nu din limbi care ne sunt cu totul străine nouă, precum ar fi cea maghiară sau ger­mană. „Al doilea, neologismele sunt numai atunci de primit, când ne lipsesce cuvân­tul în limba de pănă acum, or ideia tre­bue neapărat introdusă. Acest neapărat, cere oare­care cumpănire. Nu lenea unui traducător din limbile­­străine de a găsi, fie și prin mai multe cuvinte, espresia congruentă în limba română, poate să au­­torize un neologism. Noi nu putem primi „măsura în ochi“ (n. Augenmass) în lo­cul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea“ atâtor„ oratori (fr. sau­vegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime“. Autorul Criticelor i­a afară de la re­gula arătată aici terminologia scienţifică. Pentru că, pe când literatura şi celelalte arte sunt productul geniului naţional, care se deosebesce de la un popor la altul, sci­­inţa este productul raţiunei, care e ace­eaşi pentru toţi omenii; prin urmare ace­iaşi cosmopoliţi trebue să fie termenii technici ai noţiunilor scienţifice. Vom dice der „etimologie“, „gramatică“, „filosofie“ „astronomie“, „psichologie“, „poesie“ „pic­tură“, „musică“ pentru­ că aşa se află în toate limbile culte ; şi nu vom dice, verbă­­ment, limbăment, seiement, stelăment, sufle­m­ent, cum încercase a dice şcola puristă. Terminologia scienţifică o luăm din lim­bile clasice vechi, din elina şi latina, de unde o i­au toate naţiunile. " Sub nr.-ul IV, d-l Maiorescu vor­­besce mai pe larg despre vorbele de ori­gine slavonă, pentru cari n’avem în limbă alte vorbe romanice, ca să le putem în­locui. Prin urmare „înlocuirea lor cu neo­logisme ar fi o greşelă şi este cu nepu­tinţă“. Desvoltând regula privitoare la acestă clasă de cuvinte, d-l Maiorescu critică direcţiunea şcolei etimologiste, care voia să alunge din limbă toate cuvintele de origine străină şi să le înlocuiescă, unii cu vorbe latine, alţii cu italiene sau fran­ceze. Asemenea combate purismul lui Aron Pumnul, și stabilesce regula, care am încercat a o resuma în acest articol mai sus, regulă după care nu trebue să înlăturăm cuvintele înrădăcinate în limbă, ori de ce origine ar fi, când n’avem alte cuvinte românesc!, cu cari să le înlocuim. „Cuvânt înrădăcinat“ — urmază au­torul — „este acela, al cărui înţeles face parte din întrăga viaţă sufletească a po­porului; şi semnul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvântului în toate manifes­­taţiunile geniului unui popor, în rugă­ciunea isvorâtă din credinţa sa religiosă, în proverbul eşit din înţelepciunea sa lu­­mescă, în povestea născocită de fantasia sa, şi în poesia înflorită din adânca sa mişcare“.­­ c „Cine, înţelegând odată această co­morii sufletească a poporului, cuprinsă în cuvinte, s’ar mai pută gândi la sunetul brut al unui cuvânt şi nu mai întâi la tot cuprinsul său intelectual?“ Sunt două-decî de ani, de când a scris d-l Maiorescu aceste regule, şi sunt trei-decî şi trei de când a început critica în contra falsei direcţiuni de atunci a li­­teraturei şi a culturei noastre naţionale. La început lupta a fost înverşunată, însă cu timpul omenii începură a recunoasce adevărul. Mai ales generaţiunile tinere din toate provinciile române au îmbrăţişat cu căldură ideile nouei direcţiuni. Cu toate acestea sunt încă, multe disarmonii me­nite a dispăra ; sunt multe cuvinte şi forme cari deosebesc încă pănă la un grad limba cărturarilor din România de a acelor din ţările vecine. Şi trebue se ne bucurăm, când vedem că tocmai veteranii literaturei noastre se ridică din nou în contra acestor deosebiri, şi tocmai de acolo de unde chiar la începutul lit­era­­turei s’a audit cel mai pronunţat glas pentru unitatea limbei literare. Lucrul este firesc, pentru­ că în Ar­deal şi în ţările vecine limba e mai es­­pusă influenţelor străine, şi acolo trebue să fie mai vie tendinţa pentru păstrarea şi unitatea ei. E firesc şi e trebuinţă, ca în prima linie Asociaţiunea română pentru literatura şi cultura poporului român să lucreze pentru acest scop. Cum şi prin ce mijloace? Acestă Asociaţiune, care face Aca­demiei române o concurenţă demnă de laudă prin activitatea sa pentru cultura şi unitatea culturală a poporului român, a întrebuinţat şi pănă acum cele mai bune mijloace pentru realizarea marelui său scop, în care întră şi unificarea limbei literare. Ea a întreprins o grea lucrare pentru vul­­garisarea stiinţei. Enciclopedia română, îngrijesce de respândirea literaturei prin ediţiunî populare, accesibile tuturor; pre­­mieza colecţiunî de literatură poporană; s’a organisat în secţiuni pentru împărţirea activităţii membrilor săi după specialităţi; a înfiinţat şi continuă a înfiinţa bibliotece poporale şi ambulante; are număroase despărţăminte în toate ţinuturile, cari lu­­creaza pentru răspândirea ideilor şi lucră­rilor Asociaţiunii în massele poporului şi se îngrijesc de înmulţirea mijloacelor pen­tru susţinerea şi mărirea acestei nobile şi sacre instituţiuni. Se urmeze pe acastă cale, să reco­mande tinerelor generaţiuni studiul serios al literaturei şi limbei române aşa cum se vorbesce şi să scrie de scriitorii cei buni în România, pentru­ că aici s’a păstrat şi s’a desvoltat limba română în totă bogăţia şi frumseţa ei; să îngrijască prin toate mijloacele de-o răspândire cât se poate mai întinsă a operelor scrise de poeţii şi pre­­satorii noştri, cari şi întrucât merită a servi ca modele. Pe cale oficială, prin măsuri regula­mentare, nu cred că ar fi bine nici cu putinţă a se impune uniformitatea, nici a limbei nici a ortografiei. : / (Va urma.) --------|— Ungurii din Gralaţî. Ziarul „Bud. Hirl.“ în numărul său de la 10 August, sub titlul de mai sus publică o corespondenţă din Galaţi (Ro­mânia), pe care o dăm şi noi în traducere. Despre sartea deplorabilă a Unguri­lor din România, dice corespondentul zia­­rului unguresc, am audit deja multe, însă date statistice, din cari să ne putem forma un tablou exact despre situaţie, n’am avut pănă acuma. Fără aceste date însă nu pu­team ajuta pe conaţionalii noştri rupţi din patrie, chiar daci am fi avut voinţa, de a-i ajuta. Acuma am primit în sfîrşit nişte tablouri statistice, din care ne putem lu­mina în multe privinţe asupra situaţiei Maghiarilor din România. De aici reiese un avertisment serios pentru guvernul un­gar, ca să ia urgente măsuri în interesul Ungurilor din România. Statistica ce ne stă la dispoziţie, din păcate, nu arată în detail, decât situaţia Ungurilor din Galaţi, fiind­că autorul ei, Putnik Béla este funcționar la consulatul austro-ungar din Galați şi n’a putut să adune date, decât de pe teritorul oraşu­lui său şi şi acesta nu oficial, ci din râvnă particulară. Cu toate acestea datele gene­rale relative la întreaga Românie și datele speciale relative la Ungurii din Galaţi, sunt forte interesante. In România locuiesc actualmente 150.000 de Unguri, cari n’au încetat de a fi cetă­ţeni ai Ungariei. In Bucureşci sunt 50.000, în Galaţi 3,666, Brăila 6000, Craiova 3500, Turnu-Severin 3500, pe moşiile lui Canta­­cuzino din judeţul Covurlui 2000, în ju­deţul Prahova 5000, Ialomiţa 6000, Argheş 4000, restul în celelalte părţi ale ţării, mai ales în regiunile locuite de Ciangăi. După ocupaţiune, 400­0 sunt industriaşi şi lucrători specialişti pe la fabrici, ceilalţi sunt lucrători la fabrici, sau lucrători agri­coli cu diva, vizitii, servitori. Guvernul ro­mân, deşi ţara are mare nevoie de servi­torii şi lucrătorii unguri, totuşi exploatând starea lor strîmtorată, le impune sarcini nedrepte. Servitorul sau lucrătorul ungur, îndată ce a pus piciorul pe pământul Ro­mâniei, înainte de a fi primit vr’o slujbă, trebue să plătăscă 4.50 lei bir pe un quar­­tal înainte; condicuţa de muncă, care îl costă tot 4.50 lei, trebue să şi-o înoiăscă în fiecare an, ceea ce dela supusul român nu se cere. De cât şica năriie de giaba şi de cât perderile materiale, mult mai greu îi apasă pe Ungurii noştri disposiţia legii noastre, care enunţă, că după absenţă de 10 ani din patrie, deca nu cer menţinerea cetă­ţeniei, şi-o perd. Ţăranii şi muncitorii, cari vin în România, habar n’au de a­­cestă lege. Dăcă le vine paşaportul, pot să se ducă, unde vor, notarul sau solgă­­birăul nici un cuvînt nu pomenesce de numita lege. De aici urmăză, că pe fe­ciorul Ungurului îl recrutează Românii, deşi nu e supus român şi nu scie un cu­vânt ror­ânesce; îl recrutâză pe motiv, că tatăl nu mai e supus ungar, or fiul trebue să facă armata acolo, unde îşi are domiciliul tatăl său. Şese procente din ar­mata română sunt feciorii Unguri perduţi pe aceasta cale. Despre Ungurii din Galaţi, Putnik, umblând din casă în casă, a adunat ur­­mătorele date: Unguri sunt în Galaţi, după cum am amintit, 3666, cari se îm­part după religie, pe cum urm­ază: 2381 romano-catolici, 512 reformaţi, 406 greco­­orientali, 217 greco-catolici, 52 luterani 7 unitari, 71 jidovi. O trăsătură caracte­ristică a invasiunei din Ungaria este, că Români vin forte puţini în România, oi aceia cari vin, se întorc de grabă plini de ură (?) în inima lor faţă cu fratele român, pe care atât de mult îl iubia înainte de a-l cunoasce. După naţionalitate emigranţii din Galaţi se împart, pe cum urmăză: Maghiari 3120, Români 329, Germani 101, Slovaci 61, Şerbi 38, Ruteni 7. Deci luăm în considerare, că partea cea mai mare a­­ Maghiarilor, ce trec în România, sunt Să­­cui, putem medita asupra chestiunei: de ce rămâne acasă Românul ardelean, şi de ce nu rămâne Maghiarul ardelean? Interesante sunt datele şi despre sta­rea civilă . Din cele 945 de familii ma­ghiare, numai 282 sunt complete, 45 de părechi şi-au lăsat acasă copiii, 426 de femei trăiesc cu copiii fără bărbat, care a rămas acasă, 192 de bărbaţi şi-au lăsat fe­meile acasă şi sunt singuri cu copiii. Fete, cari trăiesc în concubinat sunt destule şi răul este cu atât mai mare, cu cât fetele trăiesc şi cu streinii. Bărbaţii, cu cari tră­iesc fetele în concubinat (102) numai ju­mătate sunt Maghiari, ceilalţi sunt Ro­mâni, Ruşi, Italieni, bavarezi. O sortă din cele mai rele o au copiii maghiari din Galaţi. Sunt 289 copii de şcolă, la şcola unguresca însă, care are numai o sală şi un învăţător, nu umblă decât 40, 21 băieţi şi 19 fete. Aceştia toţi sunt împreună, cei din clasa a patra cu cei din clasa întâiu, băieţii de-a­ valma cu fetele. Ceilalţi copii maghiari umblă la şcala româ­­neasca, de unde resultă, că în 79 de fa­milii, copiii părinţilor maghiari nu sciu de loc unguresce.­S’au luat măsuri, ca nici sorta adul­ţilor să nu fie mai bună decât a copiilor şi dăcă copiii nu pot umbla în şcoala ma­ghiară, adulţii nu pot umbla la serviciu divin maghiar. In bisericile din Galaţi să spun predici românesc!, italienesc!, ger­mane, francese, nu este însă nimeni, care să se îngrijească, ca să se spună şi o pre­dică maghiară, cu toate că sunt destui cre­dincioşi catolici şi reformaţi, pentru ca să aibă atâta consideraţie faţă cu dânşii şi să le predice unguresce. Nenumăraţi sunt în Galaţi acei Un­guri, pe cari vitregimea patriei i-a rupt de pe pământul maghiar şi s’au contopit cu poporul, care le dă pâne — deşi cam amară, — şi, ori că-şi păstrâză numele un­guresc, ori că s’au lăpădat de el, tăgădu­­esc, că ar fi Maghiari. Acâstă apariţie e lesne de înţeles. Acasă nu şî-au putut câştiga pânea; după­ ce s’au dus în streini patria nu şi-a dat silinţa să le păstreze sentimentul maghiar, cr ei vădend, că ni­meni nu-şî dă osteneala să-i lege într’un chip oare-care cu patria lor părăsită, cred că nu-i obligă nici o datorie faţă cu ea. încetul cu încetul se asimilăză total cu Românii şi dintrânşii ies duşmanii noştri cei mai înverşunaţi. Toate acestea sunt lucruri, cari merită a fi luate în­deaproape consideraţiune. Per­derile naţionale cresc din an în an, deşi nimic alta n’ar trebui, pentru­ ca să se în­drepteze lucrurile, de cât voinţă şi iubire. Soarta Maghiarilor din România mai are însă şi un alt efect important: Păstrarea prestigiului Ungariei. Românii, văzând cât de puţin se intereseză Ungaria de fiii săi pripăşiţi aici, ne consideră de vecini ne­vrednici. Acest lucru este uşor de înţe­les, de­oare­ce toate naţiunile, fie ele cât de mici, îşi dau silinţă a lănţui la corpul lor pentru tot­deauna pe fie­care fiu al lor şi îşi consideră de datorie, a-i apăra ori unde ar umbla în lume. Toate națiu­nile, numai Ungurii nu. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 168.—1902.

Next