Gazeta Transilvaniei, august 1902 (Anul 65, nr. 168-190)
1902-08-01 / nr. 168
Pagina 2. fi vrednic se fie cunoscut şi de Români, şi am copiat pasagiul respectiv cu creionul pe scorţa unui dicţionar. Zilele acestea am deschis acel dicţionar şi am dat pe scorţa lui de portretul lui lancu. Fiind numele lui lancu în timpul din urmă des pomenit, am socotit, că nu fac rău, daca îl traduc şi-l public în „Gazeta“. Etul: „Gând au audit, că se apropie Muscalii. (Abia atunci? Istoria spune altfel...) s’au răsculat Moţii (Românii din munţi), Iancu (în Ardeal îl numiau craiul munţilor), cu a cărui indirectă aprobare s’au întâmplat o parte din măcelurile din Ardeal, a fost om deştept şi energic. Acesta nu se poate tăgădui. Să deprindă la ordine o armată de munte, compusă cam din 40.000 de omeni nedisciplinaţi şi stupid! (!), şi a-i aprovisiona timp de 9 luni, tote acestea presupun un talent nu de toate zilele. „Iancu a fost în adevăr mare geniu. Trupele îl adorau şi în acelaşi timp se temeau de el. Aceste două motive le îndemnau să-i execute cu cea mai mare exactitate poruncile. Românii, ca orice popor aflător în epoca copilăriei culturale, erau influenţaţi forte mult de strălucirea externă şi când aveau o pasiune să-l vadă în costumul lui naţional împodobit cu aur mult şi să-l admire în mijlocul pompei cu care se înconjura: involuntar i se supuneau cu ascultare omagială. „Iancu îşi cunoscea poporul. Solea, ce carde conduc mai sigur la inima lui şi care este mijlocul, prin care l’ar pută ţine mai lesne grupat în jurul său. De aceea necontenit le dădea prilegiu, să-şî satisfacă pornirile lor crudele. Acest prilegiu era ura neîmpăcată şi nemărginită faţă cu Ungurii. Iancu îi lăsa (?) pe omenii săi, să măcelărescă pe Unguri, pentru ca să-i ţină uniţi prin ura contra Ungurilor şi prin iubirea faţă cu împăratul. El şciea foarte bine, că numai aceste două lucruri îi ţine pe Români grupaţi în jurul său. „Ei bine, toate acestea n’ar fi putut să le facă o minte de tote zilele. A răsvrăti oceanul de sentimente al popoarelor, poate să o facă şi un agitator, dar a ţine acel ocean în continuă ondulaţie — este mai mult decât rolul unui agitator. Şi acest popor, în ura sa era atât de cătrănit, încât soiea să suporte şi moartea liniştit, cu sânge rece. O.... Unificarea limbei literare române. De M. Străjanu. (Urmare.) III. „Acolo unde astăzî lipsesce în limbă un cuvânt, or ideia trebue neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea francesă. (Nu vorbesc de terminii technicî“). „O condiţiune a-şî adauge aici, ca să nu schimosim chiar şi numele proprii din autorii clasici după cum le-au schimosit Francesii, şi să zicem Horace, Tile Live, Aristot, cum die şi scriu mai toţi câţi vin din Francia, în loc de Horaţiu, Titu Liviu, Aristotele. In acesta şi în multe altele limba italiană ar fi paate mai bun model pentru noi, fiind mai asemenea în forme celei române. „Şi în privinţa acestui principiu, credem că ne putem înţelege mai toţi scriitorii. El deschide pofta cea mare pentru neologismele, ce se introduc şi trebuesc să fie introduse în vechia limbă română. O transformare aşa de radicală a statului român şi în genere a provinciilor locuite de Români, precum s’a întâmplat dela 1848 încoce, nu s’a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă Sute de organisărî nouă, mii de idei nouă, mulţime de cuvinte nouă — altfel nici nu se putea. „Numai să nu uităm nici acele două îngrădiri puse principiului de mai sus: „Intuiu, neologismele de introdus trebuesc luate din limbile romanice, or nu din limbi care ne sunt cu totul străine nouă, precum ar fi cea maghiară sau germană. „Al doilea, neologismele sunt numai atunci de primit, când ne lipsesce cuvântul în limba de pănă acum, or ideia trebue neapărat introdusă. Acest neapărat, cere oarecare cumpănire. Nu lenea unui traducător din limbilestrăine de a găsi, fie și prin mai multe cuvinte, espresia congruentă în limba română, poate să autorize un neologism. Noi nu putem primi „măsura în ochi“ (n. Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea“ atâtor„ oratori (fr. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime“. Autorul Criticelor ia afară de la regula arătată aici terminologia scienţifică. Pentru că, pe când literatura şi celelalte arte sunt productul geniului naţional, care se deosebesce de la un popor la altul, sciinţa este productul raţiunei, care e aceeaşi pentru toţi omenii; prin urmare aceiaşi cosmopoliţi trebue să fie termenii technici ai noţiunilor scienţifice. Vom dice der „etimologie“, „gramatică“, „filosofie“ „astronomie“, „psichologie“, „poesie“ „pictură“, „musică“ pentru că aşa se află în toate limbile culte ; şi nu vom dice, verbăment, limbăment, seiement, stelăment, suflement, cum încercase a dice şcola puristă. Terminologia scienţifică o luăm din limbile clasice vechi, din elina şi latina, de unde o iau toate naţiunile. " Sub nr.-ul IV, d-l Maiorescu vorbesce mai pe larg despre vorbele de origine slavonă, pentru cari n’avem în limbă alte vorbe romanice, ca să le putem înlocui. Prin urmare „înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşelă şi este cu neputinţă“. Desvoltând regula privitoare la acestă clasă de cuvinte, d-l Maiorescu critică direcţiunea şcolei etimologiste, care voia să alunge din limbă toate cuvintele de origine străină şi să le înlocuiescă, unii cu vorbe latine, alţii cu italiene sau franceze. Asemenea combate purismul lui Aron Pumnul, și stabilesce regula, care am încercat a o resuma în acest articol mai sus, regulă după care nu trebue să înlăturăm cuvintele înrădăcinate în limbă, ori de ce origine ar fi, când n’avem alte cuvinte românesc!, cu cari să le înlocuim. „Cuvânt înrădăcinat“ — urmază autorul — „este acela, al cărui înţeles face parte din întrăga viaţă sufletească a poporului; şi semnul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvântului în toate manifestaţiunile geniului unui popor, în rugăciunea isvorâtă din credinţa sa religiosă, în proverbul eşit din înţelepciunea sa lumescă, în povestea născocită de fantasia sa, şi în poesia înflorită din adânca sa mişcare“. c „Cine, înţelegând odată această comorii sufletească a poporului, cuprinsă în cuvinte, s’ar mai pută gândi la sunetul brut al unui cuvânt şi nu mai întâi la tot cuprinsul său intelectual?“ Sunt două-decî de ani, de când a scris d-l Maiorescu aceste regule, şi sunt trei-decî şi trei de când a început critica în contra falsei direcţiuni de atunci a literaturei şi a culturei noastre naţionale. La început lupta a fost înverşunată, însă cu timpul omenii începură a recunoasce adevărul. Mai ales generaţiunile tinere din toate provinciile române au îmbrăţişat cu căldură ideile nouei direcţiuni. Cu toate acestea sunt încă, multe disarmonii menite a dispăra ; sunt multe cuvinte şi forme cari deosebesc încă pănă la un grad limba cărturarilor din România de a acelor din ţările vecine. Şi trebue se ne bucurăm, când vedem că tocmai veteranii literaturei noastre se ridică din nou în contra acestor deosebiri, şi tocmai de acolo de unde chiar la începutul literaturei s’a audit cel mai pronunţat glas pentru unitatea limbei literare. Lucrul este firesc, pentru că în Ardeal şi în ţările vecine limba e mai espusă influenţelor străine, şi acolo trebue să fie mai vie tendinţa pentru păstrarea şi unitatea ei. E firesc şi e trebuinţă, ca în prima linie Asociaţiunea română pentru literatura şi cultura poporului român să lucreze pentru acest scop. Cum şi prin ce mijloace? Acestă Asociaţiune, care face Academiei române o concurenţă demnă de laudă prin activitatea sa pentru cultura şi unitatea culturală a poporului român, a întrebuinţat şi pănă acum cele mai bune mijloace pentru realizarea marelui său scop, în care întră şi unificarea limbei literare. Ea a întreprins o grea lucrare pentru vulgarisarea stiinţei. Enciclopedia română, îngrijesce de respândirea literaturei prin ediţiunî populare, accesibile tuturor; premieza colecţiunî de literatură poporană; s’a organisat în secţiuni pentru împărţirea activităţii membrilor săi după specialităţi; a înfiinţat şi continuă a înfiinţa bibliotece poporale şi ambulante; are număroase despărţăminte în toate ţinuturile, cari lucreaza pentru răspândirea ideilor şi lucrărilor Asociaţiunii în massele poporului şi se îngrijesc de înmulţirea mijloacelor pentru susţinerea şi mărirea acestei nobile şi sacre instituţiuni. Se urmeze pe acastă cale, să recomande tinerelor generaţiuni studiul serios al literaturei şi limbei române aşa cum se vorbesce şi să scrie de scriitorii cei buni în România, pentru că aici s’a păstrat şi s’a desvoltat limba română în totă bogăţia şi frumseţa ei; să îngrijască prin toate mijloacele de-o răspândire cât se poate mai întinsă a operelor scrise de poeţii şi presatorii noştri, cari şi întrucât merită a servi ca modele. Pe cale oficială, prin măsuri regulamentare, nu cred că ar fi bine nici cu putinţă a se impune uniformitatea, nici a limbei nici a ortografiei. : / (Va urma.) --------|— Ungurii din Gralaţî. Ziarul „Bud. Hirl.“ în numărul său de la 10 August, sub titlul de mai sus publică o corespondenţă din Galaţi (România), pe care o dăm şi noi în traducere. Despre sartea deplorabilă a Ungurilor din România, dice corespondentul ziarului unguresc, am audit deja multe, însă date statistice, din cari să ne putem forma un tablou exact despre situaţie, n’am avut pănă acuma. Fără aceste date însă nu puteam ajuta pe conaţionalii noştri rupţi din patrie, chiar daci am fi avut voinţa, de a-i ajuta. Acuma am primit în sfîrşit nişte tablouri statistice, din care ne putem lumina în multe privinţe asupra situaţiei Maghiarilor din România. De aici reiese un avertisment serios pentru guvernul ungar, ca să ia urgente măsuri în interesul Ungurilor din România. Statistica ce ne stă la dispoziţie, din păcate, nu arată în detail, decât situaţia Ungurilor din Galaţi, fiindcă autorul ei, Putnik Béla este funcționar la consulatul austro-ungar din Galați şi n’a putut să adune date, decât de pe teritorul oraşului său şi şi acesta nu oficial, ci din râvnă particulară. Cu toate acestea datele generale relative la întreaga Românie și datele speciale relative la Ungurii din Galaţi, sunt forte interesante. In România locuiesc actualmente 150.000 de Unguri, cari n’au încetat de a fi cetăţeni ai Ungariei. In Bucureşci sunt 50.000, în Galaţi 3,666, Brăila 6000, Craiova 3500, Turnu-Severin 3500, pe moşiile lui Cantacuzino din judeţul Covurlui 2000, în judeţul Prahova 5000, Ialomiţa 6000, Argheş 4000, restul în celelalte părţi ale ţării, mai ales în regiunile locuite de Ciangăi. După ocupaţiune, 4000 sunt industriaşi şi lucrători specialişti pe la fabrici, ceilalţi sunt lucrători la fabrici, sau lucrători agricoli cu diva, vizitii, servitori. Guvernul român, deşi ţara are mare nevoie de servitorii şi lucrătorii unguri, totuşi exploatând starea lor strîmtorată, le impune sarcini nedrepte. Servitorul sau lucrătorul ungur, îndată ce a pus piciorul pe pământul României, înainte de a fi primit vr’o slujbă, trebue să plătăscă 4.50 lei bir pe un quartal înainte; condicuţa de muncă, care îl costă tot 4.50 lei, trebue să şi-o înoiăscă în fiecare an, ceea ce dela supusul român nu se cere. De cât şica năriie de giaba şi de cât perderile materiale, mult mai greu îi apasă pe Ungurii noştri disposiţia legii noastre, care enunţă, că după absenţă de 10 ani din patrie, deca nu cer menţinerea cetăţeniei, şi-o perd. Ţăranii şi muncitorii, cari vin în România, habar n’au de acestă lege. Dăcă le vine paşaportul, pot să se ducă, unde vor, notarul sau solgăbirăul nici un cuvînt nu pomenesce de numita lege. De aici urmăză, că pe feciorul Ungurului îl recrutează Românii, deşi nu e supus român şi nu scie un cuvânt rorânesce; îl recrutâză pe motiv, că tatăl nu mai e supus ungar, or fiul trebue să facă armata acolo, unde îşi are domiciliul tatăl său. Şese procente din armata română sunt feciorii Unguri perduţi pe aceasta cale. Despre Ungurii din Galaţi, Putnik, umblând din casă în casă, a adunat următorele date: Unguri sunt în Galaţi, după cum am amintit, 3666, cari se împart după religie, pe cum urmază: 2381 romano-catolici, 512 reformaţi, 406 grecoorientali, 217 greco-catolici, 52 luterani 7 unitari, 71 jidovi. O trăsătură caracteristică a invasiunei din Ungaria este, că Români vin forte puţini în România, oi aceia cari vin, se întorc de grabă plini de ură (?) în inima lor faţă cu fratele român, pe care atât de mult îl iubia înainte de a-l cunoasce. După naţionalitate emigranţii din Galaţi se împart, pe cum urmăză: Maghiari 3120, Români 329, Germani 101, Slovaci 61, Şerbi 38, Ruteni 7. Deci luăm în considerare, că partea cea mai mare a Maghiarilor, ce trec în România, sunt Săcui, putem medita asupra chestiunei: de ce rămâne acasă Românul ardelean, şi de ce nu rămâne Maghiarul ardelean? Interesante sunt datele şi despre starea civilă . Din cele 945 de familii maghiare, numai 282 sunt complete, 45 de părechi şi-au lăsat acasă copiii, 426 de femei trăiesc cu copiii fără bărbat, care a rămas acasă, 192 de bărbaţi şi-au lăsat femeile acasă şi sunt singuri cu copiii. Fete, cari trăiesc în concubinat sunt destule şi răul este cu atât mai mare, cu cât fetele trăiesc şi cu streinii. Bărbaţii, cu cari trăiesc fetele în concubinat (102) numai jumătate sunt Maghiari, ceilalţi sunt Români, Ruşi, Italieni, bavarezi. O sortă din cele mai rele o au copiii maghiari din Galaţi. Sunt 289 copii de şcolă, la şcola unguresca însă, care are numai o sală şi un învăţător, nu umblă decât 40, 21 băieţi şi 19 fete. Aceştia toţi sunt împreună, cei din clasa a patra cu cei din clasa întâiu, băieţii de-a valma cu fetele. Ceilalţi copii maghiari umblă la şcala româneasca, de unde resultă, că în 79 de familii, copiii părinţilor maghiari nu sciu de loc unguresce.S’au luat măsuri, ca nici sorta adulţilor să nu fie mai bună decât a copiilor şi dăcă copiii nu pot umbla în şcoala maghiară, adulţii nu pot umbla la serviciu divin maghiar. In bisericile din Galaţi să spun predici românesc!, italienesc!, germane, francese, nu este însă nimeni, care să se îngrijească, ca să se spună şi o predică maghiară, cu toate că sunt destui credincioşi catolici şi reformaţi, pentru ca să aibă atâta consideraţie faţă cu dânşii şi să le predice unguresce. Nenumăraţi sunt în Galaţi acei Unguri, pe cari vitregimea patriei i-a rupt de pe pământul maghiar şi s’au contopit cu poporul, care le dă pâne — deşi cam amară, — şi, ori că-şi păstrâză numele unguresc, ori că s’au lăpădat de el, tăgăduesc, că ar fi Maghiari. Acâstă apariţie e lesne de înţeles. Acasă nu şî-au putut câştiga pânea; după ce s’au dus în streini patria nu şi-a dat silinţa să le păstreze sentimentul maghiar, cr ei vădend, că nimeni nu-şî dă osteneala să-i lege într’un chip oare-care cu patria lor părăsită, cred că nu-i obligă nici o datorie faţă cu ea. încetul cu încetul se asimilăză total cu Românii şi dintrânşii ies duşmanii noştri cei mai înverşunaţi. Toate acestea sunt lucruri, cari merită a fi luate îndeaproape consideraţiune. Perderile naţionale cresc din an în an, deşi nimic alta n’ar trebui, pentru ca să se îndrepteze lucrurile, de cât voinţă şi iubire. Soarta Maghiarilor din România mai are însă şi un alt efect important: Păstrarea prestigiului Ungariei. Românii, văzând cât de puţin se intereseză Ungaria de fiii săi pripăşiţi aici, ne consideră de vecini nevrednici. Acest lucru este uşor de înţeles, deoarece toate naţiunile, fie ele cât de mici, îşi dau silinţă a lănţui la corpul lor pentru totdeauna pe fiecare fiu al lor şi îşi consideră de datorie, a-i apăra ori unde ar umbla în lume. Toate națiunile, numai Ungurii nu. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 168.—1902.