Gazeta Transilvaniei, octombrie 1907 (Anul 70, nr. 216-240)

1907-10-26 / nr. 237

REDACŢIUNEA, iMitittylua şi Tipografia Braşov, piaţa mare nr. 30. TELEFON Nr. 226. Scrisori nefrancate rm se primesc. Manuscripte rm se retrimit. Inserate te primesc la Adm­mnlstraţiune Braşov şi ia următoarele BIROURI de ANUNŢURI: In Vlena la M. Dukes Nacht.. Nux. Angent'eld & Kmeric Loa­ner, Heinrich Schalek, A. Op­­pelik JSTachf., Anton Oppelik. In Budapesta la A. V. Glolber­­ger, Ekstein Beraat, Iuliu Le­opold (VII Erssébet-körut). Prețul Inserțiunilor: o scrie garmond pe o coloană 10 r ani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învo­ială. — RECLAME pe pagina ?l­a o serie 20 bani. GAZETA apare în fiecare zi Abonamente pentru Austro-Ungaria. Pe un an alt cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. N-rli de Duminecă 4 cor. pe en. Pentru România şi străinătata: Pe un an 40 franci, pe şase luni 20 fr., pe trei luni 10 fr. N-ril de Dumineca 8 fr. pe an. Se prenumeră la toate ofi­ciile poştale din întru şi din afară şi la d-nii colectori. Abonamentul pentru Braşov, Administraţiunea, Piaţa mare târgul Inului Nr. 10, Stagiu I. Pe un an 20 cor., pe şase luni 10 cor., pe trei luni 5 cor. Cu dusul acasă . Pe un an 24 cor., pe şase luni 12 cor., pe trei luni 6 cor. — Un esera­­plar 10 bani. — Atât abona­mentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 237.—Anul LXX. Braşov, Vineri 26 Octomrie­­8 foemvrie 1007. (Număr de Duminecă 43.) Din causa sfintei sărbători de mâne, Vi­neri, ziarul nu va apărea până Sâmbătă sara. Temeri de obstrucţiune. Au făcut tot ce-au putut cei dela cârmă pentru a se împăca, cumva cu Croaţii, dar n’au reuşit. Păcatele vechi se răsbună acuma şi îi găsesc pe cei din coaliţia maghiară tocmai în strâmtoarea cea mai mare. Peste şeapte săptămâni se încheie anul, şi până la 1 ianuarie 1908 pactul eco­nomic cu Austria trebue să fie votat şi să între ia vigoare ca lege, căci altfel pot să se nască încurcături cari se aducă pagube de tot mari Unga­riei în privinţa economică ca şi poli­tică. Prevăzând că aproape tot timpul până la anul nou trebue să fie între­buinţat pentru desbaterea şi votarea proiectelor de lege relative la pact, guvernul nici nu s’a mai gândit să pună la ordinea zilei dezbaterea bud­getului, ci s’a grăbit a veni cu un pro­iect de indemnitate pentru a se putea amâna astfel discusiunea asupra bud­getului. De mai multe zile durează deja desbaterea proiectului asupra pre­­lungirei provizorie a budgetului, dar încă nu se poate prevedea când se va sfârşi. Croaţii şi naţionaliştii ţin discursuri combătând proiectul guver­nului şi mai ales Croaţii pare că ar vrea cu ocaziunea aceasta să-şi verse tot focul mâniei lor asupra guvernului, care nu vrea să ţină samă de postu­latele naţionale croate. Trece o zi după alta şi coaliţia se întreabă ce vor aceştia ? Nu cum­va au de gând să facă obstrucţie ? Care să se fi înţeles pe sub mână Croaţii cu clubul naţionalist ca să trăgănească desbaterile poate chiar cu intenţiunea de-a face obstrucţie şi de-a o întinde şi asupra pactului economic, înpiedecând astfel ca legea pactului să fie votată şi adusă la timp ? O pot face Croaţii şi naţiona­liştii, căci sunt destul de numeroşi laolaltă şi pot să ţină în loc camera să nu fie în stare a lucra nimic. Aşa au făcut kossuthişti în anii trecuţi, de ce n’ar face asemenea astăzi depu­taţii croaţi şi naţionalişti, cari au de zece ori mai multă cauză de-a fi ne­mulţumiţi şi de-a face să se resimtă aceasta de parlament şi de coroană? S’a şi vorbit mult de obstruc­ţia, ce eventual o vor face deputaţii­­ naţionalişti şi croaţi, iar în zilele din­­ urmă foile­­coaliţiunei­­maghiare, pu­blicau articole despre pretinse sfa­­tuiri şi înţelegeri dintre croaţi şi na­ţionalişti, ca şi cănd ar fi voit cu tot adinsul să dovedească, că aceia se conjură în contra guvernului şi a ţă­­rei, şi pregătesc cea mai înverşunată obstrucţiune. De la naţionalişti n’a transpirat până acuma nimic despre o înţele­gere a lor cu Croaţii în privinţa acea­sta. De aceea nu putem şti cu sigu­­ritate, dacă în adevăr sunt bazate temerile ce le dau pe faţă oamenii coaliţiei în foile lor, ori că îngrijirea lor e mai mult prefăcută şi doresc să li­ se dea numai prilegiu de-a veni cu proiectul ce de mult il pregătesc în secret, având de scop să revizuiască regulamentul camerei, ca să facă cu neputinţă o obstrucţiune a deputaţi­lor nemaghiari. Fiind­că, să vedeţi, nu-i tot atâta, dacă Maghiari şi kossuthişti dela roată fac obstrucţie, ori dacă o fac nişte amărâţi de Croaţi, Români şi Slovaci. Dacă e vorba să se folosească şi aceştia din urmă de mijloacele de cari s’au folosit cei dintâiu, ca să facă să fie respectate pretensiunile lor, atunci trebue să li se pună drugul la poartă, căci aşa ceva nu se poate su­feri decât numai dela nişte patrioţi, cari sunt stăpâni în casa lor. Şi ştim că, după părerea lui Apponyi şi soţi, în Ungaria poate fi stăpân numai Maghiarul. In şedinţa de ori a camerei, s’au şi zărit ghiarele pisicii eşind din sac. Căci după ce au vorbit vreo trei de­putaţi croaţi, fiind mereu întrerupţi de prezidiu, s’a ridicat deputatul Vi­­sontai şi isbucnind cu turbare asu­pra Croaţilor, pe cari îi acuză, că conspiră cu membrii Re­chstatului din Viena în contra Maghiarilor, în­treabă pe preşedintele dacă nu crede, că a sosit momentul ca Ungaria să asigure parlamentului său funcţiona­rea regulată faţă cu Croaţii şi cu naţionaliştii? Croaţii văzând cum ji­­dano-maghiarul se năpusteşte asupra lor, pus de sigur de guvern, au stri­gat : „Visont ai vrea să apere pe Ma­ghiari? Ducă-se îndărăt în Palestina“. Totuşi s’a dat întru câtva în glas porodiţei semite de cătră pre­zidiu. Semn că opoziţia croată şi na­ţionalistă trebue să fie pe pază, ca să nu i se zădărnicească acţiunea, dacă în adevăr are în vedere o ac­ţiune serioasă comună şi nu preferă a face treburile adversarilor ei. FOILETONUL »GAZ. TRANS.« Sonet. Au aburit ferestrele la vilă, Şi nu mai vin în cete musafirii; Pe-alee’şi scutur frunza trandafirii Ş’un om bătrân o mătură, în silă. Pierdută’n vraja dulce-a amintirii Pe o bancă ’n pace şade o copilă; Se uită ’n jur cu jale şi cu milă Cum s’a topit podoaba mândră-a firii. O, cât ar da pe-o floare aruncată Aşa uşor din mână astă-vară! Şi cât ar da să­­ mai răsară-odată In taina sfântă a clipelor de seară Privirea caldă, dulce şi curată A unor ochi ce atunci o fermecară. Braşov. Ecaterina Pitiş, intre parochienii părintelui Radu. Mi­ se obicinuise urechea cu ritmul bătăii roţilor — şi dacă nu stăm de vorbă cu vre­un călător din compartiment fre­donam vreun cântec pe tactul lor! Mulţi se lungiseră pe canapele. in celălalt colţ se auzi până In cele din urmă vorba şi rîsul unui bătrân, care petrecea cu o copilă ca de 12 ani. El po­vestea, privind oarecum devale în ochii mici şi lacomi ai copilei, care -i ţinea o mână. Se părea că îi vorbeşte de poeziile şi cântecele populare, din cari auzisem cântându-i unul în taină. Multă vreme apoi, şi-o petrecură cu glume şi ghicitori, pe cari fata trebuia să le deslege, ca, la rându-i, să caute şi ea una să-l înfunde pe bătrân. Se auzi apoi mai mult şoapta ei, iar, când muă mai ui­tai odată, amuţiseră — bătrânul rezemat în colţ, iar fetiţa, de umărul său. Afară noaptea era întunecoasă, cerul senin şi plin de stele. Călătoream spre capitala judeţului meu. Lăsasem afacerile pentru câteva zile în seama altora, iar a doua zi de dimi­neaţă, dintr’o gară, aveam să iau o ne­poată, s’o duc, s’o aşez la un internat, în­­ oraş. Mă facem însă să plec cu o zi înainte,­­ un fost coleg de şcoală, preotul dintr’un sat, care mă jurase, cu câţiva ani înainte, că nu voi trece de gara L, înainte de a mă opri la dânsul“. — Bine Răducule. — Scrie-mi şi viu să te iau. Să nu faci cumva!... — Bine Răducule, dragă. 11 anunţasem. Prin fereastră se zărea în noapte fuga copacilor pădurii sau arborilor câmpului — și, în singurătatea aceea, te cuprindea dorul de a auzi freamătul de afară. In valea, prin care străbateam erau gări neînsemnate, şi, pentru trenul acce­lerat, nu aștepta nici să se urce nici să se coboare cineva mai cu seamă noaptea. Conductorul trecea rar arătându-şi şapca la geam şi iar dispărea. Zarea începuse a miji; pe urmă se desluşiră contururile dealurilor de la răsă­rit, apoi cerul începu a se rumeni. Conductorul trecea din nou, des­chisei: — Mai e mult pănă la staţia L ? —■ A doua... Când şueră a doua­ oară era aproape lumină. Eşti încet. Doar copila îşi ridicase * capul; mă privi o clipă, somnuroasă şi iar el rezircă de­ bătrân. Mă dau jos — pustiu. Doi impiegaţi umblau de colo pănă colo. Conductorul coborîse şi el — trei, cu patru. O uşă se deschise şi se repezi al cincilea pe peron, un ţăran voinic, cu biciul în mână. Voi să spună ceva șefului de gară. După ce mă zări însă, se stăpâni și rămase locului. Eu înaintai spre el; el, abia, spre mine. — Ce-i?... Cam încurcat și voind par’că a se trage înapoi, mai aruncă ochii spre trenul care se urnea. Nu mai coborîse nimeni... Zîmbii. — Nu mergeţi la părintele Radu? întrebă zîmbind şi el nesigur. — Dacă ţîi aşa de mult... Omul rise şi mă ruga să-l urmez. Peste câteva clipe eram la drum, în­­tr’o brişcă cu doi cai mărunţi, dar iuţi ca piperul. Vizitiul purta cămaşă albă, de săr­bătoare. Pe tot drumul a stat de vorbă cu caii. Mergeau tot spre răsărit, pe lângă poalele dealului dealungul şi când soarele fu doi stânjeni deasupra pădurii, noi eram în sat. * fievista politică. Săptămâna aceasta a fost a na­ţionalităţilor şi a Croaţilor. Vorbirea lui Dr. V. Lucaciu a fost un punct de plecare pentru multe discuţii şi combinaţii. Ziarele maghiare şi oame­nii cari se ţin de cunoscători ai miş­cărilor naţionaliste, au aflat cu toţii creanga de măslin a păcii în acea vor­bire, spusă cu mult foc şi cu multă siguranţă şi ţinută într’un ton care dacă nu poate chiar potoli în parla­mentul maghiar orbit de patimi, dar cel puţin nu aţâţă furiile — cum s’a Întâmplat pănă acum cu toate vorbi­rile deputaţilor români, necruţători în spunerea adevărului — Iată în câte­va cuvinte vorbirea lui Dr. V. Lu­caciu. Românii au drept să aibă un par­tid al lor, şi ori­cât vor tăgădui asta cei de la putere, acel partid există, ori­cine îl poate vedea. Acest partid, şi toţi Românii doresc din inimă pacea, traiul în bună înţelegere cu toate nea­murile din aceasta ţeară, căci ne iu­bim cu toţii patria. Trebue însă a da înţeles adevărat patriei. Ea nu poate însemna binele unuia în paguba al­tuia. Maghiarii stăpânitori nu măsură la toţi cu aceiaşi măsură, nu dau ace­­leaş drepturi la toate neamurile. Nu este un scop în adevăr spre binele patriei acela care încearcă înghiţirea naţionalităţilor prin naţionalitatea ma­ghiară. Dacă aşa este înţeleasă uni­tatea patriei, acestui înţeles noi nu ne putem pleca, ci pretindem întru toate aceleaşi drepturi cu Maghiarii Astfel nu este o măsură dreapta nici ceia ce face ministrul de instrucţie, silindu-ne a învăţa limba maghiară. Este bine să o ştim, dar să ne lase s’o înveţe de bună voe acela care are lipsă de ea. — Pressa şi acei con­ducători maghiari sunt de vină şi sunt pedeca înţelegerii, cari răspândesc faime şi păreri greşite şi mincinoase despre naţionalităţi. Să se stârpească acestea, să se lămurească lucrurile, să se recunoască că statul acesta e poliglot, adecă locuit de mai multe popoare — şi pacea e gata. — A mai arătat câte volnicii se fac la noi pen­tru a zădărnici alegerile deputaţilor, cari nu sunt pe placul guvernului. Dr. Vasile Lucaciu a mai avut câteva vorbe cu vestitul Ugran, în coridoarele dietei, pe urma căreia în sufletul multora a încolţit nădejdea unei împăciuiri mai trainice. Ugran s’a arătat gata a cere executarea le­gei naţionalităţilor, dacă toţi Românii vor gândi aşa ca Lucaciu, şi dacă Maghiarii vor căpăta în armată limba de comandă maghiară, aşa ca prin asta ei să poată stăpâni fără temeri. A mai zis apoi, că Românii şi Ma­ghiarii trebue să ţină la­olalta faţă de Germani şi Slavi, cari caută să-i înghită. Aceasta din urmă a primit-o şi Dr. V. Lucaciu din toată inima, dar asupra celei dintâi, care pentru noi înseamnă o maghiarizare în armată, nu a zis nimica. A doua zi a vorbit fostul prim ministru D. Banffy, şi a cerut dela guvern să urmeze politica asupritoare şi volnică ce a urmat el faţă de na­ţionalităţi Adusese mai multe acuze grele lui Lucaciu. Acesta luă cuvân­tul numai­decât şi dovedi, că la ale­gerile din Lăpuş şi Beiuş n’a avut steaguri streine ; dimpotrivă a avut mai multe steaguri maghiare. Pe şcoa­­lele noastre asemenea vom pune stea­gul şi pajura statului, îndată ce ni­ le va trimite ministrul de instrucţie. Pen­tru iertarea pedepsei în cauza memo­randului, a spus hotărât că nu lui Bánffy îi este dator cu mulţumită, ci Majestâţii Sale Monarchului !

Next