Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)

1910-01-28 / nr. 21

Pagina 2 Héderváry la Viena şi altele. (Prin telefon). După audienţa de ieri a lui Héderváry la Regele, s-a dovedit cu prisosinţă, că toată »acţiunea de amalgamizare« a elementelor andrássyste, kossuthiste şi tiszaiste a fost, ca şi toate acţiunile din viaţa publică maghiară, nimic mai mult decât o încercare de a îmbăta cu apă rece pe cei naivi. Iar scopul îmbătărilor cu apă rece nu-i altul decât acela de-a mai trăgăna momentele luptei decisive, de-a mai câştiga răgaz, şi a mai putea ademeni şi mitui în vremea aceasta pe toţi cei ce-şi oferă »aderenţa« lor, noului guvern fără partid. Căci nu de partid nu de principii şi nu de program îi arde noului guvern. Lui îi trebuesc unelte. Şi pentru ca să-şi câştige tot mai multe şi mai puternice unelte, trebue să dovedească rând pe rând, că nime nu-i »agreat« la Curte, nici Iusth, nici Kossuth, nici Wekerle, nici chiar Tisza cu Andrássy, — numai şi numai el, Héderváry şi ai lui. Când se vor convinge de aceasta cei mulţi »în aşteptare«, se vor găsi cu duiumul — uneltele. O să vedeţi, că după audienţa de ieri Héderváry iarăş va zice mândru: lui Fehérváry i-a fost greu, dar mie mi-s pline antişambrele! Audienţa de altfel a ţinut puţin, un ceas; după audienţă Héderváry a făcut vizita lui Aerenthal, şi a primit, se svoneşte o invitare stăruitoare de-a se prezintă la moştenitorul de tron; pe urmă a vorbit şi nu corespondenţii ziarelor, cărora le-a spus. »Am prezintat Maj. Sare două capete, pe două tave, şi am lăsat să aleagă. întâi, fireşte, am expus Maj. Hale toate motivele, pentru cari Andrássy doreşte a se retrage şi cere să fie pus în frunte Tisza. Maj. Sa a decis să-şi păstreze hotărârile de până aci, negăsind nici un motiv ce l-ar îndemna să le schimbe. Astfel eu am rămas iarăş cu capul meu. A mai vorbit apoi Héderváry despre trudele sale cu înfiinţaea noului partid şi despre intrigele, pe cari este hotărât a le sugrume. Acţiunea de combatere, începută de Hieronymi vor continua o cu puteri îndoite, deoarece acum au mână liberă. Seara primul ministru a asistat la jurământul ce-a depus banul Croaţiei. * Kossuth desminţeşte în ziarele de seară ştirea, că el s-ar fi învoit sa şi dea concursul la gruparea pentru care lucrează Héderváry!! In faţa Maj. Sale acesta a vorbit fără autorizaţia lui Kossuth. * O. M. G. E., asociaţia agrarilor, a primit cu vie mulţumire numirea lui Serényi la resortul agriculturei şi l-a asigurat de sprijinul său. Tot aşa a primit şi O. M. K. E. asociaţia marilor comercianţi, numirea lui Hieronymi. Asociaţia asta pe deasupra a ţinut să reprobe obstrucţiile parlamentare, fiind ele păgubitoare pentru industrie şi comerci. * S a primit până acum dimisia fişpa- nilor: Bánffy din comitatul Cojogna, Bittó din comitatul Pojun, Glasz din corn. Bihor şi Karolyi din comit. Arad, Kubik din corn. Borsod şi Návay din corn. Ciănad. Comitatul Fejer a votat neîncredere guvernului cu 80 voturi faţă de 17, şi cu scene violente. Comitatele Somogy şi Sibiiu şi oraşele Pojun şi Murăşvasarhei au luat la cunoştinţă, fără observaţie, numirea guvernului, ruşinat în faţa ei, simţi un val de caldă milă şi o dorinţă de a i se arunca la piept şi a plânge cu capul plecat pe umărul lui, îi străbătu toată fiinţa. Dar mai în acelaş timp îşi aduse aminte că dacă nunta se făcea la trei săptămâni după logodnă, cum zicea Mircea, ea ar fi fost acum fericită. El însă n-a vrut, el a călcat în picioare fericirea ei, viaţa lui. Şi cum Roşcuieţ stătea ca un vinovat înaintea ei, zâmbind cu sfiială, ea îl întrebă: — Ce cauţi aici? — Lucico?... — Ce cauţi aici? — Venisem... vream... — De ce n-ai vrut să facem nunta, cum zicea el ? — Bătrânul vru să îngâne un răspuns dar ea îl încremeni pe ioc, repetându-i de trei ori un cuvânt care-1 isbi drept în inimă: — Egoist! Egoist! Egoist! El nu putea zice nimic. Se uită la ea cu ochii umezi de lacrimi şi plecă şovăind. In mintea lui încolţise un gând crud: Lucica şi-a pierdut minţile. Şi din seara aceea îşi petrecea nopţile plângând. Dar din seara aceea gândurile fetei se îndreptau tot mai des spre el. Ce vinovat era bietul ei tată dacă soartea fusese atât de nemiloasă cu ea? Cum îndrăsoisa , ea să fie atât de aspră cu singurul ei sprijin pe lume, cu acela ce o iubea ca ochii din cap? Ce vânt de rătăcire bătuse în sufletul ei spre a-i spune: egoist? Ei egoist? El care la cel mai mic semn al ei ar vinde Pojarniţa spre a pleca unde ar vrea ea? El care tremurase poate în fiecare seară pe coridor, ascultându-l la uşă, şi tresărind la cel mai mic suspin al ei? Ah! Ce rea, ce egoistă se simţea atunci. Cum ar fi mai vrut să cadă în genunchi înaintea lui şi să-i ceară iertare ! Cum ar fi mai vrut să-i facă pa plac spunându-i că vrea să plece departe, departe, cât mai departe de locurile astea, în care şi văzduhul era plin de durerea ei. Şi într-o noapte pe când se frământă în gândurile acestea, i se păru că aude paşi prin sală. Se sculă, aprinse lumânarea şi deschse binişor uşa. Nu era nimeni, dar un sgomot ciudat îi isbi auzul. Porni cu băgare de seamă spre odaia lui Roşculeţ şi ajunsă la uşă, ascultă... Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Tatăl ei râdea cu hohote. Lovitura fu atât de năprasnică, încât o ameţi şi ea se răzimă de usciorul uşei spre a nu cădea. După câteva minute o amintire se trezi în sufletul ei. Ea mai auzise odată acest hohot ciudat! Dar când? Unde? Se chinuia şi nu-şi putea aduce aminte. Apoi deodată i se făcu lumină deplină în suflet. La moartea mamei ei, Roşcuieţ plângea cu hohote şi ea băgase de seamă cu groază că începutul acelor hohote de plâns semăna aidoma cu un hohot de râs. Era vădit acum că bătrânul plângea. Şi poate în toate nopţile plânsese aşa. Durerea acestui om pe care ea îl înfruntase cu atâta cruzime o făcu să plângă încet. Şi lacrămile ei începură a curge mai repezi, mai ferbinţi, când i se ridică în suflet, în fulgerarea câtorva clipe, o scenă la care ea se gândise mult în vremea din urmă , ea întinsă în sicriu şi Roşculeţ smulgându-şi părul, bătându-se cu palmele peste faţă şi hohotind un plâns ca la moartea mamei ei... — Tată! — zise ea, între două sughiţuri de plâns. Şi deoarece nu auzi nici un răspuns, bătu vicetinei în uşă. Bătrânul deschise şi, se ivi în cadrul luminat. Era îmbrăcat, slab, cu ochii înroşiţi de plâns, galben şi bătrân. — Ah! Tată! Bunul meu tată! —, suspină ea — când plecăm de aici? Şi-i căzui-n braţe, fără putere. — Gând vrei tu puiule, când vrei tu! — răspunse bătrânul, strângând-o la piept, cu iubire, cu grijă, ca pe o pasăre rănită, căreia vroia să-i dea viaţă. — Stările din Făgăraş. (Urmare.) Ce mai scrie stimabilul Şenchea în corespondenţa d-sale? Scrie, că toţi notarii sunt astăzi membri ai congregaţiei şi că la acest fapt eu sunt de vină. Pentru ce nu scrie d-sa, că sunt şi străini membri aleşi ? Faţă de aceştia n-are nici un cuvânt? Voiu reflecta eu pe scurt.In 1892, când m-am ales eu întâiaşdată deputat fără partid, în fruntea comitatului era fişpanul Bausznern, iar vicecomite Kapocsányi. Bausznern denumit în 1891, venise şi el ca mulţi alţii, cu un program extrem de şovinist. Pe atunci, din patru, aveam un singur protopretor român: Aldulea Meţianu, în cercul meu, la Arpaş. La alegerea de deputat săvârşită în Februarie 1892, a păşit alăturea cu mine, însuşi alişpanul Kapocsanyi, dar din 1300 voturi, abia a primit 96. Din momentul acela s-a pornit o goană ne mai auzită contra lui Aldulea Meţianu, care apoi a şi fost penzionar în urma păşirei atât de energice şi agresive a tişpanului Bausznern, ne-am înrolat şi noi românii sub un stindard, şi în o luptă, la care a luat parte vicarul şi protopopul de pe atunci, Dr. Iancu Meţianu, advocatul Garoiu, Dr. Micu, Dr. Motoc, părintele Receanu şi alţii şi l-am adus pe tişpan la rezonul cuvenit. Erau timpuri, când după mărturisirea sa proprie, tişpanul Bausznern, cu săptămâni înainte de adunările congregat unei nici dormi nu putea. Iar când am formulat cele 7 puncte ca să punem pe fostul vicecomite Kapocsányi sub acuză, motivarea acesteia în şedinţă a căzut asupra mea. Era tie nedescris furia ce-i cuprinse pe aceşti şovinişti. In presără adunărei congregaţiunei, I la oarele 11, când ţineam consfătuirea, I adv. Dr. Motoc, mă face atent, că mâne, când voiu motiva punerea sub acasă, voi fi insultat şi scuipat de o plebea, adusă de şovinişti în adunare. Ce era de făcut? M-am pus momentan pe sania ce sta gata şi în noaptea aceia am cutreerat vro 10 comune, şi în înţelegere cu preoţii şi cu învăţătorii am dat alarmă, am tras clopotele, am adunat oameni şi i-am somat să vină la Făgăraş. Dimineaţa 4000 de oameni umpleau strada Booleanului şi piaţa Făgăraşului. O parte i-am băgat în casa comitatului, alăturea cu plebea fişpanului, alţii jucau la sunetul fluerului în câteva grupe, pe dinaintea casei comitatene. Miliţia a fost avertizată. Şi Dr. Motoc a avut drept. Abia mi-am început motivarea acuzei, şi s-au pornit cele mai greţoase înjurături la adresa mea. Atunci singur atât am zis : »De comite. Te rog spune la aceste adunături să tacă. Căci dacă nu, spun eu la ai mei să strige şi atunci nici unul nu veţi mai eşi din sală. Corniţele a înmărmurit pe scaun Plebea a tăcut. Iar românii au strigat : »aşa ie şi când s-au ondulat odată aşa din glumă, grilajul de lemn ce despărţia auditorii de sală, s-a rupt. Sub astfel de stări şi fapte, am fost lăsat apoi în pace, ca timp de 2 ore să motivez punerea sub acuză. La votare, se înţelege am căzut, şi a trebuit să duelez cu vicecomitele Kapocsányi. Acesta n-a fost primul caz. In timp de 7 ani cât am fost opoziţional, un singur membru străin nu s-a ales de membru în congregaţiune. Chiar pe prim-pretorele Arpaşului am trânt în sediul lui. Să spună harnicii preoţi Nicolae Solomon, Ioan Pop David, Basiliu Vasa, Solomon Făgărăşan şi chiar Nicolae Borzea, şi alţii, că cu ocazia alegerilor pentru congregaţiuna în una şi aceiaşi zi eram de faţă la 4—5 alegeri congregaţionale. Atunci era uşor. Era un singur conducător : sicarul Raicu şi toţi ne supuneam. Astăzi toți voiţi să fiți conducători şi nu faceţi altceva, decât vă lăudaţi prin ziare, a ceia ce se va dovedi şi mai la vale. D-l adv. Şenchea se nâpăstueşte asupra mea şi asupra activităţei mele, de pe timpul când eram deputat liberal Ce s-a întâmplat atunci ? S-a întâmplat că în decurs de câţiva ani din patru posturi ocupate cu străini, au fost aleşi trei români protopretori şi patru subpretori români şi pe lângă aceasta toate posturile vacante de notari, — afară de două — s-au întregit tot cu români. De perzecuţiuni în şcoală, în biserică, ba nici în viaţa socială, nici că se pomenia. Sau nu este aşa? Ba totuşi ceva tot s-a întâmplat. Atunci s-au ales cei mai mulţi străini în congregaţie. Dar iată motivul. Din momentul când eu am intrat în partidul liberal, era lucru natural, că legături mai strânse trebuia să fie între mine şi fişpanul. De atunci presiunea pretorilor şi notarilor referitor la alegerea membrilor în congregaţie s-a sistat. D-ta,d-te Şenchea, care de pe atunci voiai să monopolizezi dreptul de naţionalist, nici când nu le-ai interesat de alegerile de membrii în congregaţie. Te mulţumişi cu comoditatea de a rosti câteva fraze şi I apoi să te publici — ca şi pretinsa, vorbire de acum şi mai bombastică—prin jurnalele ■ noastre, întocmai ca şi în adunarea din I toamna trecută, când eu am apostrofat GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 21 — mo pe fişpanul pentru păcatele lui administrative şi d-ta vorbiţi de votul universal. (Va urma.) IV, Serban. Candidaturi — radicale, sau héderváriste s-au făcut pană acuma cele mai multe în comitatul Şopron. In oraşul Şopron va candida ministrul Székely faţă de kossuthistul Csizmadia. In Kismarton avocatul din Budapesta Szakolczai, faţă de constituţionalul Bolgár. In Lövő baronul Solymossy faţă de poporalul Hencz. In Nagymarton ziaristul Zsombor, faţă de actualul deputat Tálas. In Nagybajom contele Niczky faţă de contele Ioan Zichy. Poporalii sunt de asemenea puternici în comitat. — 27 Ianuarie v. Diavolul. G. Dumas, mult apreciatul profesor de la Sorbona din Paris a desvoltat în Bucureşti o conferinţă asupra cazului unei femei bântuite de diavol, caz studiat de d-sa, nu de aproape, timp de mai mulţi ani. D-l Dumas a stăruit de la început asupra educaţiei foarte stranii ce primise această femee într’o familie stăpânită de superstiţii religioase din Litvania. Atât mama cât şi tata acestei femei îi povestiseră în copilărie tot felul de basme şi istorii pline de duhuri necurate, diavoli, sfinţi, strigoi etc. In mintea ei s’a făurit astfel din vreme imagina diavolului. Venită, la vârstă de 25 de ani, la Paris, ea a căzut într’un cerc de oameni cari făceau experienţe spiritiste. In timpul acesta face cunoştinţă cu un tânăr, cu care se şi logodeşte la Reim. Dar în lipsa sa din Reims, logodnicul moare. La venirea ei, ea împreună cu prietinii din Reims, cari practicau spiritismul, îşi propune să ceară ştiri prin ajutorul meselor, de la spiritul logodnicului ei. Acesta răspunde. Cu timpul însă răspunsurile lui se înmulţesc şi devin obsedante. Atunci dârsa se adresează la preoţi ca s-o scape de spiritul logodnicului ei. Şi cum preoţii nu credeau în astfel de spirite, ei au convins-o că spiritul logodnicului ei nu poate fi altceva decât chiar duhul necurat. In mintea ei se găsea însă urt material foarte bogat de felul acesta. Şi atunci în chip firesc, acest material a ajutat ca să se formeze în mintea ei fiinţa reală a diavolului. Încetul cu încetul, fiinţa schematică şi abstractă a diavolului s-a realizat, a devenit concretă în închipuirea ei. Dânsa i-a atribuit încetul cu încetul, tot felul de sentimente şi idei pe care personal le avea dânsa. Ca să scape de această închipuire, care o plictisea, temea a făcut apel la tot felul de oameni : preoţi, medici, savanţi, vrăjitori etc. Nimeni n’a fost în stare s’o scape de duhul necuratului. Neavând încotro, a trebuit să se rezemneze să suporte pe închipuitul diavol. Acesta, adevărat, cu cât trecea se făcea mai blând mai bun, mai amabil . El evalua cu temperamentul femeii şi trecea prin aceleaşi stări sufleteşti, ca şi dânsa. In cele din urmă, diavoli s’a schimbat într’atâta, că a început a deveni şi el religios, evlavios chiar, şi a sfârşit prin a se împărtăşi la biserică. Ajuns în această fază, diavolul ,a devenit mai îngăduitor şi mai uşor de combătut. Precepte şi învăţături, care ii rămăseseră tot de la părinţii ei, interveniră la urma urmei pentru a goni din închipuire-i pe diavolul convertit. Tot felul de sfinţi închipuiţi, unii mai buni şi mai protegiuitori decât alţi, îi aduseră ajutorul lor ca să gonească în sfârşit din închipuirea femeii pe necuratul. D. Dumas a alternat această expunere de fapte cu interpretări şi consideraţii generale psihologice şi filosofice de cel mai viu interes. Dânsul a arătat că legendele superstiţioase ale evului mediu nu s’au putut forma decât după mecanismul bine analizat şi studiat al cazului prezentat de femeia descrisă. Şi de aci se poate uşor ve-