Gazeta Transilvaniei, iulie 1911 (Anul 74, nr. 142-167)
1911-07-24 / nr. 161
Hr, 161. Anul LXXIV. Braşov, Duminecă în 24 Mie (6 August) IIL Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe j/î an 12 cor., pe '/2 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe */2 an 20 franci., pe V« are 10 franci. Număr de Duminecă 8 franci pe an. Redacţia, Tipografia şi Administraţia: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 cor., Fără dus acasă pe an 20 cor. pe */2 an 10 cor., pe/, an 5 cor. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială.—Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Lux cu democraţia. » (vii). »Şi eu sunt tot atât de bun aderent al votului universal ca şi Iusth« — a răspuns în un ton flegmatic Kiuen Héderváry în parlamentul din Budapesta la acuzele ce i se ridicau, că el n-ar fi prietinul votului universal. Să ne oprim puţin la această frază spusă aşa în treacăt şi în un ton nepăsător. Un oarecare ar crede, că aceste câteva cuvinte au fost mai mult inspiraţia unui moment, care a provocat o semnificativă căscătură de gură în sânul opoziţiei şi care a rupt din gura neîndemânaticului Iustic câteva rupturi de vorbărie fără nici un fond. Nimic mai greşit. Cel ce şi-ar face o astfel de părere, ar dovedi o prea o puţină înţelegere a „spiritului“ politic, de care sunt conduşi aceia cari hotărăsc destinele acestei ţări de atâta amar de vreme. Fraza din cestiune e produsul instantaneu dar foarte natural şi logic chiar al mentalităţii, care nu e numai a unui singur om, ci a unui nesfârşit şirag de indivizi, cari toţi laolaltă formează classa a toate hotărâtoare asupra agendelor de stat din această ţară. Acest ripost în alte situaţii i l-ar fi putut face de pildă Iusth tot aşa de bine producând aceeaşi nedumerită căscătură de gură a lui Khuen. Pentru că în caleidoscopul din Budapesta multe minuni se întâmplă, ba în vremea din urmă se face şi lux — lux cu democraţia. Indivizi, cari în viaţa lor n-au simţit în sufletul lor necesitatea imperativă a democratismului, astăzi se întrec în a declama lozince democratice şi a se învinui reciproc cu lipsa de simţăminte democratice. E într-adevăr comic. Dar un comic de bun grozav colorit. Va produce el pe buze zâmbete, dar în suflet trezeşte o adevărată furtună, căci cu el se persiflează tot ce mai poate forma chezăşia vieţii viitoare a milioanelor de cetăţeni: democraţia sinceră Durere, lui Khuen îi dă mâna să-şi bată joc de votul universal, căci el care-şi cunoaşte aşa de bine tovarăşii, ştie foarte bine, că în ceea ce priveşte votul universal, în fond nu e nici o deosebire între el şi Iustic. Şi unul şi altul pretind o oarecare supremaţie, amândoi sunt aderenţii unui conservatism, care-şi întinde rădăcinile până înspre evul mediu. Şi unul şi altul nutresc nişte gânduri ascunse, înăbuşe ceva în sufletul lor, propovăduesc votul universal numai pentru anumiţi cetăţeni. De aceea cuvântul lui Iusth n’are răsunet, de aceea în suflete nu arde entuziasmul necesar pentru o idee atotmântuitoare cum e votul universal. El nu e democratul sincer, el nu e omul pătruns de ideea puternică a înfrăţirei rasselor şi cuvântul lui nu scormoneşte patimi, nu aprinde pasiunile omeneşti, nu trezeşte flacăra însufleţirii nu provoacă porniri neîndurate de gloate entuziaste, cari cu stăruinţă de fel să pretindă înfăptuirea ideii mântuitoare. Iustic e sclavul anumitor idei învechite, din cătuşele cărora nu e cu putinţă să scape, căci peste puterea lui de cugetare e atotstăpânitoare mentalitatea unei anumite colectivităţi de oameni, căreia să-i zicem şi rassă, care nu-i îngăduie să simtă, să vorbească şi să facă altfel decât cum pretind interesele atavice ale acestei colectivităţi. Nu este Iusth omul acestui secul, ci o măruntă rămăşiţă a unei epoce, când începea să se agite ceva, să se pretindă ceva, să se protesteze cât de cât împotriva unor regime despotice, să se susţie chiar anumite idei. Numai atât. Şi Khuen idem. D-l Iusth ar fi poate chiar mai vajnic decât actualul ministru preşedinte, căci cum acela dispune de o cultură mai inferioară şi de-o fire mai primitivă decât acesta, teamă ni e că guvernarea lui nu s-ar deosebi de loc de regimul puţin uman al coaliţiei cea cu Apponyi în proţap. Iusth e un şovinist în înţelesul adevărat al cuvântului. El doreşte supremaţia rassei maghiare, luptă pentru concentrarea tuturor agendelor publice în mânile neamului maghiar şi acest gând i-a reuşit să-l coboare şi ’n capul lui Bokányi a tovarăşului său de conducere, care intr-o adunare socialistă l-a şi vestit supuşilor săi spunând întocmai ca Bebel despre socialiştii germani, că socialiştii maghiari vor şti să apere cu sângele lor cultura şi naţionalitatea maghiară. Khuen e reprezentantul oligarhiei maghiare. In numele acesteia vorbeşte şi luptă el. Dar cine oare n-a observat, că în timpul din urmă interesele rassei maghiare cam concordează sau cel puţin se fac anumite nizuinţe ca acele interese să fie aduse în concordanţă cu interesele classei conducătoare? Legi şi ordinaţiuni pe faţă ca şi secrete justifică evident aceste bănueli şi ne face să credem, ba s’avem chiar nestrămutata convingere, că întreg neamul maghiar e într-o singură tabără, ori cât de felurite ar fi formele, prin cari se afirmă acest neam, fondul lui este unul şi nedespărţit. Khuen, Iusth şi Bokányi ori cât ar vorbi ei de felurit, simt cu toţii FOILETONUL »GAZ. TRANS.« O mireasă fără prejudecăţi. De A. Cehov. Maxim Kusmici Saljutov era bine făcut, lat în umeri, chipeş la arătare. Ai fi putut spune, că e o făptură atletică. Avea o putere straşnică: îndoia o monedă de argint, scotea pomii tineri din rădăcină, ridica cu dinţii greutăţi mari şi susţinea, că nu-i nimeni pe pământ care să se poată măsura cu el la luptă. Era curajos şi semeţ. Când se înfuria, toţi se umpleau de spaimă şi tremurau ca varga. Bărbat ori femeie, când le strângea el mâna, gemea şi se înroşea de durere. Glasul lui de bariton predomina totul. Un om puternic iară pereche, Şi făptura asta plină de vlagă, avea foarte mare asemănare cu un guzgan proştit, când Maxim Kusmici s’apuca să zică domnişoarei Elena Gavriiovna o declaraţie de dragoste. Se făcea când alb, când roşu şi tremura, când trebuia să rostească cuvintele »vă iubesc«. Puterea lui cea mare nu-i slujea la nimic. Declaraţia aceasta de dragoste s’a făcut la patinaj. Elena sbura pe ghiaţă, uşoară ca o pană ; el însă ţinându-se după ea, tremura, era parcă vrăjit şi abia putea să şoptească, fi ceteai în faţă cât suferea. Picioarele lui de altfel aşa de sprintene şi mlădioase, îngenunchiau şi se poticneau unul de altul când da să facă vreo monogramă artistică pe ghiaţă. Ii era teamă de vreun refuz? Aş nu! Elena Gavrilovna ii iubia şi nimic nu aştepta ea mai dornic, decât ca el să-i ceară inima şi mâna. Drăgălaşa şi micuţa brunetă, se topea aproape de nerăbdare. El avea vreo treizeci de ani şi rangul lui ca funcţionar nu era tocmai aşa înalt, şi nici parale multe nu prea avea; în schimb însă, era aşa de drăguţ, aşa de cuminte şi aşa de sprinten ! Dansa mai cu seamă, şi era un vânător într’un chip deosebit; nu l întrecea nimeni la călărie. Eşind amândoi odată să se plimbe călare, sărise peste un şanţ, care ar fi dat de lucru unui sportsman, pe un cal englezesc de curse. Trebuia iubit un astfel de om, trebuia! Şi chiar şi dânsul ştia, că ea îl iubeşte ; era foarte încredinţat despre asta. 11 chinuia numai un gând. Gândul ăsta îi se învârtea in creer, îl scotea din sărite, îl făcea să plângă şi nu-1 lăsa să mănânce, să bea şi să doarmă în tihnă. Ii învenina viaţa. In toiul dragostei, gândul acesta îi se vâra în cap şi bocănea în somn. »Fii soţia mea!« spunea el Elenei Gavrilovna. »Te iubesc cu patimă, până la nebunie !« Şi în acelaşi timp îşi zicea în sine : »Pot eu oare să-i întind mâna, să-i fiu bărbat? Nu, negreşit, că nu! Dacă ar şti ea din cine mă tri dacă i-ar povesti cineva trecutul meu, — m’ar pălmui! Ah, trecutul ăsta ruşinos, nefericit! O fată aşa dinstinsă şi bine crescută ca Elena m’ar dispreţui dacă ar şti ce fel de om sunt!« Când Elena Gavrilovna îi lua de gât şi îl încredinţa de iubirea ei, dânsul nu se simţea de loc fericit. Gândul acela îi strica tot cheful.... Când se întorcea după linia trenului spre casă, îşi muşca buzele şi îşi zicea : »Sunt un păcătos! Dacă aşi fi un om cinstit, i-aşi fi istorisit tot! Era datoria şi obligaţia mea, ca înainte de a-i declara dragoste, să-i dau pe faţă taina mea! N’am făcut însă asta, aşa că sunt un şarlatan, un păcătos !« Părinţii Elenei Gavrilovna se învoiră la căsătoria ficei lor cu Maxim Kusmici. Le plăcea atletul ; se bucura de stima tuturor şi avea frumoase perspective în cariera lui de funcţionar. Elena Gavrilovna nu mai putea de plăcere. Bietul atlet dimpotrivă, nu era de fel fericit. Tot timpul până în ziua nunţei îl chinui acelaşi gând, ca atunci când făcuse propunerea. II mai chinuia apoi şi gândul, că un prieten îi cunoştea aşa de bine trecutul, ca buzunarul vestei lui. Maxim se văzu nevoit să-i spuie prietenului acesta tot ie- i cui lui. ¡Să-mi dai o masă la Ermitagiu !” zise prietenul. »Altfel te dau de gât la toţi, şi n’ar strica să mă împrumuţi şi cu două-zeci şi cinci de ruble !« Bietul Kusmici slăbi şi se ofili cu totul. Se scofâlci; îi se vedeau vinele dela mâni. Gândul acela îl îmbolnăvea. Dacă nu i-ar fi fost dragă fata — s’ar fi împuşcat de mult. »Sunt un ticălos, un şarlatan!« îşi zicea el. Trebue să mă înţeleg cu dânsa înainte de nuntă! Chiar dacă ar fi ca din asta s’o rupă cu mine!« Dar nu ajunsese la lămurirea aceasta, înainte de nuntă; îi lipsea curajul. Gândul, că după explicaţie va trebui să se despartă de iubita lui, îl îngrozia. Acum era în noaptea nunţei. Amândoi tinerii se cununaseră, fuseseră fericiţi ca după obiceiu şi toţi cei de faţă erau fermecaţi de fericita şi tânăra pereche. Bietul Maxim Kusmici primise urările, bea, juca, râdea, se simţia însă tare nefericit. „Ce canalie sunt! Dar am să mă silesc eu însumi ca să-i spui tot ! Ne-am cununat, dar încă nu e prea târziu. Mai putem să ne desfacem !“ Şi îi spuse tot... Când veni clipa dorită şi însurăţeii fură duşi în odaia de culcare, conştiinţa şi cinstea biruiră în el. Palid, tremurând, răsuflând cu greu, păşi Maxim Kusmici sfios, către Elena, îi luă mâna şi zise: intr-un singur fel, au cu toţii acelaşi un singur ideal. Din felul lor de a fi, din acest haos de falsităţi, tot mai mult ne convingem, că ei fac mai mult un riscat lux cu ideile democratice şi nu ne vine de loc să credem, că aceşti domni ar fi deja copţi pentru înaltele idei vitale, pe cari le discută cu adevărată pasiune alte neamuri. Conguin ministerial. Joi dela oarele 5 până după 7 s’a ţinut un consiliu ministerial în Budapesta. Au fost prezenţi toţi miniştri, afară de Lukács. S au rezolvat chestii cerente şi s’a discutat instrucţia, ce s’a dat exmişilor guvernului spre a trata cu guvernul austriac în chestia importului de carne din Argentina. Camera. După şedinţa zgomotoasă de joi, cu bătaie şi tumult uriaş, ieri a fost o şedinţă mai liniştită. La început camera s’a ocupat, ca de obiceiu, cu votări nesfârşite, a vorbit apoi la proiect un singur deputat, contele Károlyi József, în numele independiştilor în afară de partide. Discuţia proiectelor de reforme militare progresează cu greu! Aplanarea conflictului turco-albanez. O telegramă din Cetinje anunţă, că a intervenit un deplin acord cu ministrul Turciei în ceea ce priveşte cele 12 puncte ale amnestiei. Ministrul Turciei a adus la cunoştinţa şefilor insurgenţilor această ştire la Podgoriţa, fiind faţă miniştri de războiu şi de interne muntenegreni precum şi câţiva generali. Ministrul Turciei a remis apoi unuia din şefii insurgenţilor o copie a concesiunilor semnate de dânsul. Ministrul de interne a comunicat Malisorilor, că voinţa regelui este ca insurecţiunea să se sfârşească şi ca Malisorii să se întoarcă îndată la căminurile lor spre a nu perde fructul concesiunilor obţinute şi de care trebue să fie mulţumiţi. Cu toate că se află câţiva agitatori străini printre Malison, se speră că toţi se vor înapoia la vetrele lor în foarte scurtă vreme.