Gazeta Transilvaniei, octombrie 1911 (Anul 74, nr. 215-238)

1911-10-01 / nr. 215

Pagina 2, în meritul chestiunei, căci ei ar da jurna­lele lor pentru numitul fond. Noi, durere, deocamdată, numai atâta le-am putut comunica, că comitetul parti­dului nostru naţional a luat în discuţie chestiunea, dar că ce hotărâri anume a adus, noi nu ştim. Bine­înţeles, ne-am bu­cura, dacă chestiunea s-ar rezolva, luând cât mai curând forme concrete, ca fiecare om să se poată acomoda. Prin urmare şi cei ce ar dori să mai trimită bani ca a­­bonamente, ori cari doresc să-şi cedeze ga­zetele proprii, să binevoiască a aştepta rezoluţia comitetului naţional. Cre­dem, că aceasta nu va zăbovi. Adunare poporală la Seini. Comi­tetul central comitatens, a decis ţi­nerea unei mari adunări poporale, la Seini, în ziua de 26 Oct. st. n. îndemnăm dar pe toţi Românii din împrejurimi şi pe cât mai mulţi din depărtări, să ia parte la această a­­dunăre, la care vor veni numeroşi fruntaşi ai noştri. Programul adună­­rei îl vom anunţa la timp. In congregaţia comitatului Albei in­ferioare, ţinută alaltăeri, d-nul Dr. Iuliu Maniu a prezentat în legătură cu cunos­cutele adrese ale municipiului Vârşeţ, un proiect de rezoluţie-model, în care se es­­primă guvernului neîncredere, şi se cere luarea de la ordinea zilei a proiectelor mi­litare şi înfăptuirea fără amânare a votu­lui universal, egal, secret. Deşi membrii români s-au prezentat un număr frumos la şedinţă şi deşi propunătorul a susţinut cu mult temei moţiunea propusă, majoritatea mamelucilor a respins-o. Nici că se putea altfel. Textul rezoluţiunei şi amănunte des­pre adunare vom aduce în norul de mâne. Budgetul pro 1912. In şedinţa de ori a camerei ungare ministrul de finanţe Lukács a prezentat budgetul pentru anul 1912 însoţindu-l cu un lung şi amănunţit expozeu, din care reţinem declaraţia mi­nistrului, că cheltuielile care stau în legă­tură cu reformele militare nu conturbă de loc echilibrul financiar al ţării. Conform budgetului prezentat, esitele totale se cifrează cu 1.852.694.998 cor., iar intratele cu 1.852.747.661 cor. Rămâne deci un excedent de 52.663 cor. In budgetul pe 1912 se prevăd 4 mi­lioane pentru regularea salarelor funcţio­­narlor şi ifi milion pentru ameliorarea ba­nilor de cvartir a profesorilor de stat. Pe baza noului budget se vor sistemiza 500 posturi noui de învăţători şi 150 posturi de învăţătoare pentru şcoalele froebeliane. Pentru viitoarea a treia universitate s-a luat în budget suma de 2 milioane ca — Pân’ aci, domnule, Myron a închi­nat ceva, dar nu văz de ce statuea asta. — Cum? strigă el, Myron n’a fost sculptor grec ? Talentul s’a moștenit în familie ; u­­nul din urmașii lui a făcut statuea. Nea­părat. — Dar, răspunsei, văz la braţ o gă­­urice. Crez c’a atârnat ceva, de pildă o brățară, pe care Myron o va fi dat Vene­­rei ca mulțumire. Myron era nenorocit în dragoste. Venus era supărată pe el. A îm­­blânzit’o dându-i o brăţară de aur. Bagă de seamă că fecii se ia foarte adeseori în loc de consacravii. Sunt synonyme. Ţi-aşi arăta mai multe pilde, dac’aşi avea la în­demână pe Gruterus sau pe Orellius. E firesc ca înamoratul să vază pe Venus în vis, să-şi închipue că-i porun­ceşte să dea o brăţară de aur statuei sale. Myron i-a dat-o... Apoi barbarii sau vre­un hoţ fără de lege... — Aha! se vede c’ai făcut romane! zise gazda, ajutându-mă să mă cobor. Nu, domnule, e o lucrare din şcoala lui Myron. Priveşte lucrul şi vezi. Fiindcă mă jurasem să nu supăr nici­odată pe anticarii prea încăpăţânaţi, ple­cai capul bătut şi zisei: — Lucrarea e admirabilă. (Va urma) GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 215—1911. rata primă, iar pentru ajutorarea econo­milor săcui suma de 600.000 coroane. Asupra expozeului lui Lukács vom reveni în numărul de mâne mai pe larg. Războiul Italo-turc. Din Tripolis se anunţă, că primul transport de trupe ita­liene a sosit eri în portul de la Tripolis şi a debarcat între ovaţiunile poporaţiunei indigene. O altă telegramă anunţă, că în­­tr’o oază din apropierea Tripolisului a avut loc o ciocnire între trupe italiene şi tur­ceşti. Turcii au fost respinşi cu mari pier­deri. 200 dintre ei au fost făcuţi prizonieri. Sultanul, după ştiri din Constantino­­pol, înclină tot mai mult pentru încheie­rea păcii, cu toate ameninţările din partea Turcilor tineri. . ■> (ili'.s. De la ordinea zilei. f — O nouă volnicie. — Acţiunea de pace.— Tisza şi socialiştii. — Frimpretorele din Ciacova a oprit adunarea poporală a aderenţilor partidu­lui nostru naţional român, convocată acolo pe Duminecă în 2 (15) Oct. şi întemein­­du-se pe ordinaţiunea ilegală a fostului ministru Hieronymi ameninţă cu amende administrative pe convocătorii acelei adu­nări, dacă în Ciacova s’ar ţinea ori­ce în­trunire în ziua aceea. Convocatorii adunării au avizat tele­grafic pe ministrul de interne despre acest act de volnicie, tot­odată au apelat deci­sul referitor la oprelişte. Trăim încă tot în era de volnicii a slujbaşilor ? * Acţiunea de pace s-a pornit. Nu ac­ţiunea lui Khuen sau Tisza cu d-nul Dr. Mihu, nici a lui Iusth cu nu mai ştim cine, ci acţiunea de pace între patrioţi. E vorba să se facă un compromis între gu­vern şi obstrucţie pentru a urni din foc carul statului. De aci fierberea, ce se ob­­­servă de câteva zile în cercurile politici­­anilor patrioţi. Se înţelege, că iniţiativa porneşte de la guvern şi cu tratativele a fost încre­dinţat prezidentul camerei, Berzeviczy. Acesta a şi început întrevederile cu şefii opoziţionali. A conferat întâiu cu Iusth, cam o jumătate de oară. Va conferă apoi cu Kossuth şi cu alţii. întrevederi şi tra­tative se fac şi între alţi politiciani, cum e Apponyi, Andrássy cu Iusth şi Kos­suth etc. Toate convorbirile se ţin în cel mai mare secret. Dar cu toate acestea se afirmă, că condiţiile compromisului ar fi următoarele: 1. Suspendarea desbaterii proiectelor militare până în Decemvrie, când opo­ziţia se angajează a le lăsa calea deschisă fără obstrucţie. 2. Punerea la ordinea zilei a buge­tului pro 1912 şi votarea lui fără ob­strucţie. 3. Realizarea sufragiului universal în decursul anului 1912 şi 4. Votarea unanimă a unei adrese cătră Coroană, în care se cere împlinirea programului comisiei de 9 în chestiunile militare. * Tisza şi socialiştii sunt prietini, ca mâţa cu canele. Ţinând cont de aceasta, comitetul aranjator al adunării de la Arad, in care Tisza îşi va rosti darea de samă, a fixat pentru adunare o zi de lu­cru, Joi, în 19 i. c. în nădejde, că socia­liştii, fiind ocupaţi, vor absenta. Partidul socialist din Arad însă a decis, că munci­torimea ţine Joi d. a. repaus de muncă şi se va prezenta în masă, atât la gară, la sosirea lui Tisza, cât şi la adunare, —dornică de demonstraţie. Bietul Tisza! Scrisoare din Cluj. — Sala de cunoştinţă a studenţilor uni­versitari români. — »Copiii nimănui«. — Oaspeţii obştii româneşti. — — 9 Octomvrie­­. Obicinuita sală de cunoştinţă de la începutul anului şcolastic au ţinut-o stu­denţii universitari români de aici Marţi în 3 Octomvrie n. c. Clipele cele mai du­ioase, emoţiile cele mai senine sunt pen­tru tineretul nostru dus »prin străini«, la învăţătură cele câte­va ceasuri de petre­cere împreună lângă un pahar cu vin. Iţi cade atât de bine, ţi se înveseleşte sufle­tul la vederea atâtor Românaşi neatinşi încă în rumeneala feţii lor de miasmele atmosferei unui oraş atât de strein pen­tru ei, cum e acest Cluj — Kolozsvár de astăzi. Stau înşiruiţi la masa lungă băieţan­­dri eşiţi mai deunăzi de sub ocrotirea li­ceului, timizi, cu sfiala buneicuviinţe aduse de la casa părintească. La masa aceasta a primei întâlniri se leagă prietiniile, cad barierile convenţionale, se încheagă iubi­rea colegială ocrotită de însufleţirea, ce face să erumpă puternicul cântec, de ale cărui acorduri tremură tavanul bătrânei sale de la »Biazini«, care nu ne mai încape şi de unde ar trebui să ieşim odată, să ne mai încape şi de unde ar trebui să ne căutăm un loc mai larg... Par neobici­nuiţi păreţii aceştia cu tunetul unor gla­suri atât de sănătoase, ale căror accente nedisciplinate tâlcuesc un entuziasm atât de curat... Şi cântă băieţii estasiaţi, iar la poto­lirea cântului, în tăcerea de catedrală să­lăşluită pe câte­va clipe — stau băieţii visători, răzimaţi pe coate... Prezidentul, d-l Oct. Russu, salută pe cei prezenţi, mulţumindu le, că au venit în număr destul de frumos şi adresându-se cătră »noii veniţi«, le ţine o călduroasă cuvântare, în care îi îndeamnă să se si­lească, ca pe lângă apostoli ai ştiinţii să devină şi apostoli ai poporului, să se in­tereseze de aproape de tot ce-i al nostru, de tot ce-i referitor la poporul nostru şi mai presus de toate să trăiască în bună armonie şi în cea mai deplină colegiali­tate şi frăţietate. Răspunde unul dintre nouii universitari. Au urmat apoi trei toaste al unui domn, care — cum aud — toastează re­gulat la fiecare »sală de cunoştinţă« a a studenţilor de aici, fără ca să spue ceva deosebit, decât fraze ca »lipsă de pose­siune ştiinţifică«, »aculturaţiune«, »colec­tivităţi« şi »individualităţi« etc. Şi s-a aflat un tânăr oţelit, care cu mai multă dreptate decât bun simţ le-a spus acestor »eterni tonstanţi«, că le mulţumeşte pen­tru bunăvoinţă şi­­ roagă să ne cruţe de atâta vorbărie. După încheierea acestui mic incident frumosul bariton al d-lui med. Solomon tremură începutul unei doine, care se a­­vântă plângător şi de acum să începe far­mecul »serii de cunoştinţă«. Cântece, dis­cuţii, ilustrate. Mintea ţi­ se perde într-o reverie dulceagă... Astfel a fost sala de cunoştinţă a studenţilor universitari din Cluj. Un mic prilej de desfătare duioasă, senină, după care o luăm îngânduraţi cătră casă. Şi aşa se trec zilele noastre »între străini«­ una bună, zece rele... * * * Şi acum, că au apărut preţioasele »însemnări ale unui trecător«, vom repro­duce câteva şire, cari vor fi încă multă vreme de actualitate şi-l rugăm pe d-nul Goga să mai »treacă« pe la noi!...­­ »Copii ai nimănui e poate numele cel mai potrivit, ce s-ar putea da tinerilor noştri, cari după opt ani de liceu, petre­cuţi în sărăcie neagră şi in cătuşile unui spirit pedagogic întru toate înrudit cu normele pepinierelor de ieniceri ale sulta­nilor de odinioară, se văd in sfârşit ieşiţi în largul vieţii. Cele dintâiu sbucniri ale libertăţii în sufletul bieţilor băieţi sunt înăbuşite grab­nic de gânduri negre. Ca la marginea unei prăpăstii se opreşte tânărul palid, nepu­tincios in faţa vieţii, se vede singur şi părăsit şi fără nici o putere. Când vine toamna, împrumută cincizeci coroane şi pleacă la Cluj. Ce era să facă? Să înscrie la drept... Şi de aici viaţa e o înlănţuire de mizerii, cari îi îngenunchează demnita­tea, îi frâng orice putere de revoltă, şi în câţiva ani fac din băieţandrul cu profil senin şi îndrăzneţ, un omuleţ acru, stăpâ­nit de dorul de a parveni şi de a-şi găsi cu orice preţ un adăpost. Noi cu toţii, cari am trecut prin a­­cest Calvar şi, ajutoraţi de generozitatea măsurată a vre­unui stipendiu, am petre­­cut aceşti ani trişti, noi ştim întreagă po­vestea asta nespus de jalnică. O ştiu şi, dacă în colţul sufletului viaţa vulgară ne-a mai lăsat o rază de lumină, putem chiar să-i plângem pe sărmanii copii ai nimănui, dar din toate aceste accente răzleţe de com­pătimire nu s a închegat încă un gând serios de a le sări în ajutor. Nimeni n-are grija lor. Tinerii noştri la universitate sunt aruncaţi într-un trai, care după vre­o pa­tru cinci ani de zile le dă o diplomă, lu­­ându-le în schimb un suflet. E destul să stai două zile la Cluj, acest cuib tipic al spiritului de îngâmfare a nemeşilor scă­pătaţi, copleşiţi de obrăznicia jidovească, ca să înţelegi că cu o astfel de educaţie clasa noastră intelectuală ajunge pe po­vârniş. Trei sute de tineri se strecoară an de an prin acest oraş atât de străin de sufletul nostru. Toate atributele fireşti ale culturii raţionale le lipsesc şi toată moştenirea sănătoasă, adusă de acasă in sufletul lor de ţărani, e spulberată de acest vârtej ameţitor. N-ai decât să te învâr­teşti pe stradă, ori să te aşezi într-un colţ de cafenea, să vezi cum defilează îna­intea ta lumea din acest »centru« de cul­tură ungurească, ca să-ţi întorci cu sila privirea şi să te cuprindă dorul de o at­mosferă mai limpede. Iată de pildă cele trei sute de stu­denţi din Cluj. Ei îşi petrec anii de stu­diu fără a avea vre­un teren de întâlnire cu cele mai elementare manifestaţiuni de cultură românească. In toată fermentarea lor intelectuală, mintea le colindă pe un tărâm strein şi toate problemele de gân­dire le primesc printr-o prizmă cu desă­vârşire izolată de mentalitatea lor. Săraci cum s­unt, ei nu pot să-şi cumpere măcar o carte, din care să vadă culmile de gân­dire ale neamului din care au ieşit. Nu pot să citească barem un ziar, să su sgite pieptul lor tânăr de durerile şi bucuriile zilnice, n-au nici un drum spre templul de unitate sufletească cu marele corp na­ţional. Trăesc aşa închişi în acest cuib de viespi, nu aud, nu văd nimic şi, când se întorc acasă, ne vin zăpăciţi, cu credinţe false şi cu aspiraţii streine de mintea noastră. Cu aceşti bieţi naufragiaţi, cari spun glume ungureşti şi sunt perfect în­credinţaţi de inferioritatea neamului lor, cu aceşti tineri advocaţi, cari n-au cetit două pagini din poeziile lui Coşbuc, cu ceata asta de înfrânţi, cărora o educaţie falsă le-a omorât în suflet rădăcinile conştiinţei naţionale, — să ducem noi marele războiu de apărare a neamului? Nu putem! Vom avea în societate cu câţi­va domni mai mulţi, cari îşi scriu numele româneşte şi într-o limbă ridicolă ţin toasturi pe la adunările «Asociaţiei», vom avea o seamă de cititori pentru «Budapesti Hirlap», care joacă după masă «Calabrias» într’un colţ de cafenea şi, în suflet cu un strat de cinism şi laşitate, spun că nu te poţi pune cu Tisza; vom avea în cel mai bun caz o seamă de oameni cinstiţi şi inculţi, cari îşi înţeleg neputinţa şi se dau frumuşel la o parte,­­ dar luptători conştienţi ai unui ideal na­ţional nu pot ieşi din aceste fabrici de analfabeţi. Marea nenorocire e că nici barem societatea românească din Cluj nu le dă mână de ajutor. Era acolo până mai de­unăzi o «casină», în care veneau domnii noştri după masă să tragă ţigări şi să joace câte o preferanţă. Dar domnii s-au certat, s-au băgat în judecăţi, nu-şi mai spun azi bună ziua pe uliţă şi joacă pre­­feranţă acum la cafeneaua «Kikaker». Erau şi trei jurnale, mi să pare, într-un colţ al acestei «casine» în care să mătura foarte rar. Acum s-a isprăvit şi cu casina şi cu cele trei gazete şi tinerii noştri sunt lăsaţi «in plata domnului». * * * Şi aşa trei sute de tineri români, cari azi-mâine sunt meniţi a lua în mână destinele poporului nostru, luptă, urmând studiile lor la universitatea de aici şi cu cele mai mari neajunsuri materiale, pen­tru a căror descriere nici o culoare nu este destul de neagră. Numai acel ce cu­noaşte mai de aproape viaţa universitari­lor, acel ce a îndurat însuşi neajunsuri, alături de alţi colegi tot atât de sărmani, va crede cât este de mare mizeria uni­versitarilor şi cât este de amară. De aceea credem, că trebue să ne dăm seamă cât preţ are ajutorul dat pentru mântuirea generaţiei noastre de la şcoalele superioare, viitorii factori ai vi­eţii noastre etnice. De aceea credem că ar fi vremea să ne gândim, că aceşti «copii ai nimănui» trebue să fie «oaspeţii obştii româ­neşti !»... Să nu-i lăsăm să se piardă în ma­rea străinilor, căci sunt ai noştri, ai tu­turora !...

Next