Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)

1912-01-28 / nr. 22

* Poşta şi telegraful. 5 5­­3 Lucruri atât de banale ! Şi nu numai cetitorului, care vede scriindu-se despre ele, ci şi nouă, celor cari ne simţim îndem­naţi să scriem, ni se par cu totul banale. Adecă ce s-ar putea scrie despre poştă şi telegraf, decât că plăteşti taxa, şi poşta îţi trimite scrisoarea ori telegrama? Ori doară poate avea totuşi şi acest ram al administraţiei publice o lăture po­litică, pe care presa are datoria să o lumineze? Se va vedea îndată. Stabilim mai întâi marea deo­sebire, ce există între feluritele in­stituţii, prin cari se susţine statul. Altul este spiritul conducător în justiţie, armată şi în învăţământul public, altul în instituţia căilor fe­rate şi în acea a poştei şi telegra­fului. Acelea au în vedere asigura­rea bunelor relaţii între cetăţeni şi asigurarea progresului cultural al ţării — interese, cari atrag în cer­cul lor şi pe cel din urmă cetăţean ca şi pe cel dintâi ministru —­­cestelalte au un pronunţat caracter de interes particular, întrucât doar căile ferate servesc numai pe cel ce călătoreşte, iar poşta numai pe cel ce trimite scrisori şi pachete. Justiţia, armata şi învăţămân­tul public se vor susţinea din par­tea statului chiar contra dorinţii cetăţenilor şi contra dorinţii şcola­rilor, cari ar fi buni­ bucuroşi să nu-i mai silească nimeni la învăţătură. Existenţa poştei şi telegrafului este însă condiţionată direct de cei ce le cer serviciile, plătind pentru ele. Cu toate că aceste două instituţiuni au ajuns astăzi în mâna şi-n pu­terea statului, ele nu se întreţin din suma generală a dăjdiilor plătite de cetăţeni, ci pentru serviciile lor trebue să plăteşti o dajdie deose­bită, preţul biletului de tren şi ta­xele mărcilor de scrisori. De aceea, ori­cât ar încerca statul să salveze şi pe seama poş­tei şi căilor ferate atributele onora­bile ale altor instituţiuni de stat, prin însuş organizaţia lor, ele se desvălesc şi se arată, că sunt nu­mai nişte întreprinderi negustoreşti. Din momentul, când statul n-ar mai avea şause de câştig, el nu le-ar mai susţinea şi de-ar putea găsi în acel moment un cumpărător — fie şi o societate pe acţia ameri­cană — el le-ar ceda de­sigur a­­cesteia. In definitiv deci relaţiunea în­tre cetăţean şi poştă nu este alta decât aceea, pe care o poate des­coperi un jurist rece şi obiectiv, ori un neguţător, care în ori­ce împre­jurări îşi vinde nu numai marfa ci şi munca­, „plăteşti — eşti servit“. Căci dac’ar fi altcum, dacă poşta şi telegraful ar fi instituţii curate de stat, menite deci a apăra nu­mai interesele cetăţenilor propriu­lui stat — gândiţi-vă la armată! — atunci ar putea ea servi aici în Ungaria pe oricare Român, din Ro­mânia, ori pe un cetăţean al An­gliei, Franciei, Japoniei ? Dacă poşta n-ar fi o simplă negustorie, ce se face direct prin stat, ea ar trebui să refuze oricărui străin orice ser­viciu ! Opuneţi acestor constatări a­­cest singur caz: un ucigaş de la noi, din Ungaria, unde există încă pedeapsa, cu moarte, ar declara judecătorului, că el voieşte să fie dus în România înaintea unui ju­decător de acolo, care să-l judece, fiind­că ştie, că în România nu există pedeapsa cu moarte. Ori alt caz. Inchipuiţi-vă, că d-l A. C. Cuza ar fi cerut, ca procesul de calomnie ce l-a intentat contra lui Socor-leben, să fie judecat înaintea unor juraţi români de la noi. S-ar fi învoit oare Socor-leben? Atunci studenţii ce-i drept n-ar mai fi manifestat, ori ar fi manifestat altcum. Prin urmare vedeţi, ce deose­bire enormă există între un fel de instituţiuni de stat (cum este jus­tiţia, armata) şi celălalt fel, (cum este şi poşta). Din consideraţiile acestea re­zultă singura concluzie logică: Atunci, când statul influenţează vieaţa cetăţenilor săi prin institu­ţiile sale curate, el are dreptul să o înrâurească după „ideile, după planurile, pe cari conducătorii sta­tului le cred a fi cele mai potri­vite; — dar atunci, când el pune la dispoziţia cetăţenilor săi insti­tuţiuni, menite a uşura comunica­ţia, cari instituţiuni lucrează cu „profit“ şi „pierdere“, întocmai ca ori­care altă întreprindere comer­cială, statul trebuie să aibă în ve­dere în rându-ntâi interesul ce­tăţeanului, care plăteşte deosebit serviciul, ce i­ se face. In momentul, când statul nu ţine cont de această stare de lu­cruri, întrăm­ în raporturile de drept, în cari se găseşte cel mai tare faţă de cel mai slab. In momentul când statul nu mai serveşte pe cetăţeni (prin poşta sa, de exemplu) aşa, cum aceştia voiesc să fie serviţi, insti­tuţia de stat este murdărită, este jidovită. Şi când conducătorii unui stat ajung să folosească astfel de instituţiuni numai în folosul unui restrâns număr de cetăţeni, atunci ori­cine are dreptul să arunce pu­­terei de stat epitetul urât de »uzur­patoare«. Din acest moment, când incongruenţa între interesele cetă­ţenilor,­­ păgubiţi conştiu din partea unei instituţii de stat, ai cărui cetăţeni sunt şi ei,­­ şi in­teresele absolutistice ale conducă­tori­or statului produc în sufletul atâtor locuitori ai ţării o nemulţu­mire insuportabilă, în clipa aceasta instituţia de stat nu mai are nici un rost şi ea ar trebui înlocuită cu întreprinderi de caracter curat particular şi negustoresc!! Intr-o astfel de situaţiune am ajuns şi noi Românii în statul nos­tru. Şi suntem de-o irascibilitate fără seamăn, când vedem, că plă-­­ tim în poşta ce ne serveşte pe o slujnică, care e cea mai mare duş-­­ mană a stăpânului, şi care refuză consecvent să facă ceea­ ce i se cere. Dacă n-ar fi aceasta diagnoza situaţiunii, create nouă de oligarhii maghiari, nu ni-am putea explica efectul „promptelor şi sigurelor servicii ale poştei ungureşti“, care nu ne­ aduce însă nici un ziar din România, pe care doar îl plătim şi plătim şi taxele poştale pentru el. Iar efectul acesta — dezas­truos pentru noi — este, că abia mai vezi ici-colo pe câte-o scri­soare o adresă românească. Toată lumea se teme, că poşta ungurea­­rească nu-i va aduce scrisoarea la destinaţie, dacă nu va scrie numele comunei ungureşte. Se teme, că se va întâmpla acelaş lucru, chiar dacă adaugă, numai în parenteze, lângă numirea ungurească a loca­lităţii şi cea românească!! După ce el plăteşte atâta cât i­ s’a cerut! Şi plăteşte pentru ca poşta să-i ducă scrisoarea aşa, cum el vrea să o scrie, căci doar plăteşte, şi cu ba­nul tău în toată lumea ar fi să ai drept să faci ce vrei tu, nu celă­lalt, pe care îl plăteşti. Iar telegramele româneşti? Corbi albi! Toţi Românii trimet te­legrame cu text unguresc. Acesta în sfârşit ar fi un fapt, care ne interesează mai puţin. Dar cu atât mai mult ne interesează motivul, care-l face să formuleze telegrama în ungureşte. Motivul ar fi, că te­legrafistul intenţionat telegrafiazâ rău, ca să te silească altădată să telegrafiezi ungureşte. Aceasta-i adevărat. Căci într’o telegramă, subscrisă de mine, Ion Sohodolean, mi-am văzut numele telegrafiat ungureşte astfel: Junngs Salamon! Fireşte că adresatul n-a ştiut cine-i telegrafiase felicitările de nuntă. Dar oare apucăturile acestea neomeneşti pot să fie un motiv pentru noi, de-a renunţa la limba noastră în formularea telegramelor şi la întrebuinţarea numelor ro­mâneşti de localităţi pe lângă cele oficiale? Dar bine, aceasta ar însemna să-i întărim pe pangli­carii noştri politici în credinţa, că poşta şi telegraful lor încă sânt o instituţie potrivită pentru maghia­rizare ! Să fi pierdut noi într’adevăr din energia de rezistenţă, pe care am dovedit-o totdeauna până a­­cum? Şi oare câte­va procese in­tentate Poştei ungureşti in cazuri în cari sânt în joc interese mate­riale — comande, contracte, in­­tîlniri, boale, etc., etc., nu ar adu­ce-o oare la rezon? Şi nu am ri­dica oare prin comunicarea în presă a câtorva cazuri, în care noi am câştigat, încrederea publicului românesc în drepturile limbei noas­tre, pe care avem datoria să o apărăm pe toate terenele de ma­nifestare ale vieţii româneşti din statul acesta, din care o parte va trebui să facem să fie şi să răm­ână pe veci a noastră, românească ? Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe 1/­ an 12 cor., pe i/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/a an 20 fianci, pe y4 an 10 franci. I REDACŢIA, i TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA : I BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226.­­ Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an­­ 20 coroane, pe l/1 an 10 coroane, pe 1/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. I Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese­­ după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. | ! De V. E. Moldovan. Am plecat din Cleveland, cu tre­nul electric, la o farmă apropiată, să cumpăr vin. Trăsura fermierului aştepta la staţie, de unde servitorul a luat-o pe un drum îngust, pe lângă podgorii. Peste un sfert, de ceas am sosit. De-o parte întinderea arginţie a lacului Erie, de altă parte verdele în­chis al pădurilor. In gura pădurii, spre lac, împrej­muită cu viţele de vie, casa fermieru­­lui curată şi largă, dă priveliştea unui trai împăcat cu soartea. Nici mare, nici mică, ea seamănă cu o casă de pădurar. La spate un fond de pădure, la stânga şuri, hambare, In dreapta pajişte iar In faţă Întinderea de vii, cu viţe mari, bătrâne, legate de stâlpi groşi şi întinse pe sârme. Struguri mari, deplini se coceau In razele soarelui. M’am aşezat pe o laviţă, la umbră, iar servitorul a sunat de trei ori din toaca de fier, înştiinţând stăpânul des­pre sosirea noastră. Peste câteva clipe apare fermierul. Poartă pălărie lată, haine verzi, cizme , la Napoleon şi barbă albă, cioc. Niţel plecat de spate, dar păşeşte voiniceşte. El dă bineţe, îmi strânge mâna, apoi Intrăm. Mă lasă singur câteva mi­nute iar peste un sfert de ceas sun­tem la masa aşternută. Ia cursul ’mesii ne-am'Inţeles des­pre afaceri, iar când am sfârşit m’a dus la o masă mică, umbrită bine, in gura pădurii. — Iar acum bem vin ! zice el, li­niştit, ca o poruncă. Un servitor aduce vinul în cană şi două păhare, prea mari pentru vin, prea mici pentru apă. Vestitul vin de Ohio spumegă în păhar, bătrânul închină, apoi îl duce la buze. Eu sorbind 11 urmăresc, să nu beau nici mai mult, nici mai puţin de­cât el. Dar pilda e bună. Fundul păha­­rului poate să se usuce în câteva clipe. Mi-am cunoscut omul. Lui îi place vinul, prin urmare e om bun. Ii place să-l golească de­odată, prin urmare nu-i pare rău!;dacă- 11 bea şi altul ca el. — Aşa !­­ zice e! mulţumit. — Acum să-mi spui ce fel de neam de om eşti ! Că nu eşti American. Văcî. Şi până când ii răspund, el umple paharele. Pe urmă zice zimbind: Mie îmi place vinul. Mi-a plăcut, totdeauna! — Apoi închină. Până în fund. Eu îl ur­mez. El umple din nou. — Așa dragul meu! — zice bătrâ­nul. — Sunt vesel că mi-ai venit. Singur nu beau, dar când îmi vine cineva, îmi place să Închin în sănătatea lui. Dum­neata ești tânăr, nu vei , pricepând cu femei, rostul vinului. Zic unii că e rău să beai. Da, e rău, dacă beai ca să te im­beţi. Dar dacă beai vinul cu evlavie, cu «stimă», d­acă’l beai ca să-ţi Îmbu­jorezi prezentul, dacă’l beai ca să por­neşti cu el maşinăria gândirii, spre a căpăna amintirile vieţii tale, frumoasă, urâtă, cum a fost, cu un cuvânt, dacă şti să înţelegi farmecul lui sfânt, nu-ţi rămâne decât să te miri că omonimea a desfiinţat cultul vinului. Dumneata zimbeşti! Cu toate a­­cestea, n’avem alta în lume, decât dra­gostea şi vinul. Dar dragostea te în­şeală adese, ba aproape în­totdeauna. Vinul îţi rămâne prieten însă te şi mângâie la toate supărările. Eu nu spun să te îmbeţi. Să beai numai ca să te înveseleşti. In vieaţă te ajung atât de multe supărări, încât te pătrunde desnădejdea. Dar vinul are darul, că înviorân­­du-te, el te scoate dintr’o săritură din ţara moroasă a desnădejdii, în lumea viorie a veseliei. Apoi mai beai un păhar, întinereşti de el şi te cuprind amintirile. Şi ele te Înduioşează, dar duioşia asta nu doare, căci îi tâmpeşte vinul ghimpit. Duioşia asta e dulce şi îţi place s’o şuieri. Acelaşi lucru trist, dacă ţi-l amin­teşti altădată, Iţi încreţeşti fruntea, te faci moros şi suferi. Dar prin vrata vinului, acum îţi picură câteva lacrămi, şi-ţi face bine. E numai duioşia dulce a mângâierii. Pare că un prieten te-ar mângâia cu vorbe atât de frumoase, încât te podi­desc lacrămile. Şi, să crezi, tinere, tot omul, să fi avut soartea cât de bună, are amin­tiri cari îl năpădesc cu umbrele păre­rilor de rău. Aşa că mă pricepi? Iţi citesc în ochi. Te mustră ceva? Nu-i aşa? — Da! Dorul de ţară! i-am zis eu. — Dorul de ţară! Da, şi eu îl mai simt. Nici eu nu sunt născut pe-aici. Dar nu e numai dorul de ţară. E dorul zilelor trecute. Că dacă te-ai întoarce, ai vedea cât, de goală e vieaţa acum, chiar în ţara pe care o doreşti, de­oa­rece mimai pământul e acelaş, iar zilele sunt altele. Doreşti acele văi, acele locuri, pentru amintirea zilelor ce le-ai trăit acolo. Oare, ce aşi afla eu, să mă rîntorc în Corsica? Nimic, decât munții cari au fost martori copilăriei mele. Eu sunt Corsican. Crezi că mi dor de Corsica ? Da, mi-e dor, într’adevăr, dar ştiu că m’aşi prea mira de slăbiciunea asta, când m’aşi întoarce. Că n’aşi afla poate pe nimeni din cei vechi şi aproape nimic din cele vechi. — Ai venit de mult? ti zic eu, când contenise, ca să umple de nou. — Da! Sunt vre­o patruzeci de ani de când am plecat. Atunci eram de două­zeci. Dar ^zece ani am*trăit pe *mare. Da, pe vapoarele de marfă, ca simplu matroz Zece ani am fost matroz, înțelegi ? Eu, care am fost crescut din părinţi cu ceva avere, la şcoalele înaltei­ din Paris ? Te miri ? O da ! Ce ai spune însă, dacă ai cunoaşte povestea'întâmplărilor cari m’au adus atât de departe? Vei crede că-ţi apun un roman. Da, şi mie îmi vine adeseori să cred că e un roman din povestea tinereţe­­lor mele. Numai durerea din suflet mă face să-mi amintesc că de fapt, eu sunt eroul tragic din acel roman adevărat. Ce crezi d-ta, de flori de măr îşi pără­seşte un tânăr cu şcoală şi cu avere, ţara Recrutări excepţionale- Ziarul »Zeii« din Viena scrie, că, deşi recrutările principale vor fi amânate, totuş se vor ţinea recrutări excepţionale în lunile Martie şi Aprilie. Conform ordinaţiu­­nii, ce a dat-o ministerul de războiu, la aceste recrutări se pot înştiinţa la organele administrative acela, cari sunt obligaţi pe anul acesta la recru­tare, dar nu vor putea să se prezinte din anumite cauze (d. e. călătorie în străinătate etc.) la recrutarea princi­pală, al cărei termin acum nu se poate şti. Autorităţile administrative au să hotărească, cari din cei înştiinţaţi pot fi admişi la recrutările aceste excep­ţionale. Dreptul electoral. »N. Fr. Presse« din Viena publică un articol sensaţio­­nal, în care se spune, că chestia drep­tului electoral nu e pusă pe planul al doilea în programul guvernului. Apoi accentuează, că divergenţele în chestia aceasta intre guvern şi opoziţie nu sunt aşa mari, cum în general se crede. Numai în privinţa numărului contem­plat al alegătorilor există o diferenţă de păreri. Khuen vrea un număr mai mic de alegători, luste unul mai mare. In alte privinţe părerile celor două ta­bere se apropie şi nu va fi greu a afla o bază comună de înţelegere. Unele ziare maghiare, cum e d. e. »Magy. Hirl.« desmint aceasta ştire şi spun, că e curat fantezistă. Din camerele române, in cameră s'a început desbaterea proiectului pentru încurajarea industriei naţionale. In senat s'a depus proiectul de lege, prin care se modifică art. 55 din legea tocmelilor agricole, precum şi proiectul pentru facerea recensământului populațiunei.

Next