Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1912 (Anul 75, nr. 1-23)
1912-01-28 / nr. 22
* Poşta şi telegraful. 5 53 Lucruri atât de banale ! Şi nu numai cetitorului, care vede scriindu-se despre ele, ci şi nouă, celor cari ne simţim îndemnaţi să scriem, ni se par cu totul banale. Adecă ce s-ar putea scrie despre poştă şi telegraf, decât că plăteşti taxa, şi poşta îţi trimite scrisoarea ori telegrama? Ori doară poate avea totuşi şi acest ram al administraţiei publice o lăture politică, pe care presa are datoria să o lumineze? Se va vedea îndată. Stabilim mai întâi marea deosebire, ce există între feluritele instituţii, prin cari se susţine statul. Altul este spiritul conducător în justiţie, armată şi în învăţământul public, altul în instituţia căilor ferate şi în acea a poştei şi telegrafului. Acelea au în vedere asigurarea bunelor relaţii între cetăţeni şi asigurarea progresului cultural al ţării — interese, cari atrag în cercul lor şi pe cel din urmă cetăţean ca şi pe cel dintâi ministru —cestelalte au un pronunţat caracter de interes particular, întrucât doar căile ferate servesc numai pe cel ce călătoreşte, iar poşta numai pe cel ce trimite scrisori şi pachete. Justiţia, armata şi învăţământul public se vor susţinea din partea statului chiar contra dorinţii cetăţenilor şi contra dorinţii şcolarilor, cari ar fi buni bucuroşi să nu-i mai silească nimeni la învăţătură. Existenţa poştei şi telegrafului este însă condiţionată direct de cei ce le cer serviciile, plătind pentru ele. Cu toate că aceste două instituţiuni au ajuns astăzi în mâna şi-n puterea statului, ele nu se întreţin din suma generală a dăjdiilor plătite de cetăţeni, ci pentru serviciile lor trebue să plăteşti o dajdie deosebită, preţul biletului de tren şi taxele mărcilor de scrisori. De aceea, oricât ar încerca statul să salveze şi pe seama poştei şi căilor ferate atributele onorabile ale altor instituţiuni de stat, prin însuş organizaţia lor, ele se desvălesc şi se arată, că sunt numai nişte întreprinderi negustoreşti. Din momentul, când statul n-ar mai avea şause de câştig, el nu le-ar mai susţinea şi de-ar putea găsi în acel moment un cumpărător — fie şi o societate pe acţia americană — el le-ar ceda desigur acesteia. In definitiv deci relaţiunea între cetăţean şi poştă nu este alta decât aceea, pe care o poate descoperi un jurist rece şi obiectiv, ori un neguţător, care în orice împrejurări îşi vinde nu numai marfa ci şi munca, „plăteşti — eşti servit“. Căci dac’ar fi altcum, dacă poşta şi telegraful ar fi instituţii curate de stat, menite deci a apăra numai interesele cetăţenilor propriului stat — gândiţi-vă la armată! — atunci ar putea ea servi aici în Ungaria pe oricare Român, din România, ori pe un cetăţean al Angliei, Franciei, Japoniei ? Dacă poşta n-ar fi o simplă negustorie, ce se face direct prin stat, ea ar trebui să refuze oricărui străin orice serviciu ! Opuneţi acestor constatări acest singur caz: un ucigaş de la noi, din Ungaria, unde există încă pedeapsa, cu moarte, ar declara judecătorului, că el voieşte să fie dus în România înaintea unui judecător de acolo, care să-l judece, fiindcă ştie, că în România nu există pedeapsa cu moarte. Ori alt caz. Inchipuiţi-vă, că d-l A. C. Cuza ar fi cerut, ca procesul de calomnie ce l-a intentat contra lui Socor-leben, să fie judecat înaintea unor juraţi români de la noi. S-ar fi învoit oare Socor-leben? Atunci studenţii ce-i drept n-ar mai fi manifestat, ori ar fi manifestat altcum. Prin urmare vedeţi, ce deosebire enormă există între un fel de instituţiuni de stat (cum este justiţia, armata) şi celălalt fel, (cum este şi poşta). Din consideraţiile acestea rezultă singura concluzie logică: Atunci, când statul influenţează vieaţa cetăţenilor săi prin instituţiile sale curate, el are dreptul să o înrâurească după „ideile, după planurile, pe cari conducătorii statului le cred a fi cele mai potrivite; — dar atunci, când el pune la dispoziţia cetăţenilor săi instituţiuni, menite a uşura comunicaţia, cari instituţiuni lucrează cu „profit“ şi „pierdere“, întocmai ca oricare altă întreprindere comercială, statul trebuie să aibă în vedere în rându-ntâi interesul cetăţeanului, care plăteşte deosebit serviciul, ce i se face. In momentul, când statul nu ţine cont de această stare de lucruri, întrăm în raporturile de drept, în cari se găseşte cel mai tare faţă de cel mai slab. In momentul când statul nu mai serveşte pe cetăţeni (prin poşta sa, de exemplu) aşa, cum aceştia voiesc să fie serviţi, instituţia de stat este murdărită, este jidovită. Şi când conducătorii unui stat ajung să folosească astfel de instituţiuni numai în folosul unui restrâns număr de cetăţeni, atunci oricine are dreptul să arunce puterei de stat epitetul urât de »uzurpatoare«. Din acest moment, când incongruenţa între interesele cetăţenilor, păgubiţi conştiu din partea unei instituţii de stat, ai cărui cetăţeni sunt şi ei, şi interesele absolutistice ale conducătorior statului produc în sufletul atâtor locuitori ai ţării o nemulţumire insuportabilă, în clipa aceasta instituţia de stat nu mai are nici un rost şi ea ar trebui înlocuită cu întreprinderi de caracter curat particular şi negustoresc!! Intr-o astfel de situaţiune am ajuns şi noi Românii în statul nostru. Şi suntem de-o irascibilitate fără seamăn, când vedem, că plă- tim în poşta ce ne serveşte pe o slujnică, care e cea mai mare duş- mană a stăpânului, şi care refuză consecvent să facă ceea ce i se cere. Dacă n-ar fi aceasta diagnoza situaţiunii, create nouă de oligarhii maghiari, nu ni-am putea explica efectul „promptelor şi sigurelor servicii ale poştei ungureşti“, care nu ne aduce însă nici un ziar din România, pe care doar îl plătim şi plătim şi taxele poştale pentru el. Iar efectul acesta — dezastruos pentru noi — este, că abia mai vezi ici-colo pe câte-o scrisoare o adresă românească. Toată lumea se teme, că poşta ungurearească nu-i va aduce scrisoarea la destinaţie, dacă nu va scrie numele comunei ungureşte. Se teme, că se va întâmpla acelaş lucru, chiar dacă adaugă, numai în parenteze, lângă numirea ungurească a localităţii şi cea românească!! După ce el plăteşte atâta cât i s’a cerut! Şi plăteşte pentru ca poşta să-i ducă scrisoarea aşa, cum el vrea să o scrie, căci doar plăteşte, şi cu banul tău în toată lumea ar fi să ai drept să faci ce vrei tu, nu celălalt, pe care îl plăteşti. Iar telegramele româneşti? Corbi albi! Toţi Românii trimet telegrame cu text unguresc. Acesta în sfârşit ar fi un fapt, care ne interesează mai puţin. Dar cu atât mai mult ne interesează motivul, care-l face să formuleze telegrama în ungureşte. Motivul ar fi, că telegrafistul intenţionat telegrafiazâ rău, ca să te silească altădată să telegrafiezi ungureşte. Aceasta-i adevărat. Căci într’o telegramă, subscrisă de mine, Ion Sohodolean, mi-am văzut numele telegrafiat ungureşte astfel: Junngs Salamon! Fireşte că adresatul n-a ştiut cine-i telegrafiase felicitările de nuntă. Dar oare apucăturile acestea neomeneşti pot să fie un motiv pentru noi, de-a renunţa la limba noastră în formularea telegramelor şi la întrebuinţarea numelor româneşti de localităţi pe lângă cele oficiale? Dar bine, aceasta ar însemna să-i întărim pe panglicarii noştri politici în credinţa, că poşta şi telegraful lor încă sânt o instituţie potrivită pentru maghiarizare ! Să fi pierdut noi într’adevăr din energia de rezistenţă, pe care am dovedit-o totdeauna până acum? Şi oare câteva procese intentate Poştei ungureşti in cazuri în cari sânt în joc interese materiale — comande, contracte, intîlniri, boale, etc., etc., nu ar aduce-o oare la rezon? Şi nu am ridica oare prin comunicarea în presă a câtorva cazuri, în care noi am câştigat, încrederea publicului românesc în drepturile limbei noastre, pe care avem datoria să o apărăm pe toate terenele de manifestare ale vieţii româneşti din statul acesta, din care o parte va trebui să facem să fie şi să rămână pe veci a noastră, românească ? Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe 1/ an 12 cor., pe i/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/a an 20 fianci, pe y4 an 10 franci. I REDACŢIA, i TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA : I BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe l/1 an 10 coroane, pe 1/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. I Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. | ! De V. E. Moldovan. Am plecat din Cleveland, cu trenul electric, la o farmă apropiată, să cumpăr vin. Trăsura fermierului aştepta la staţie, de unde servitorul a luat-o pe un drum îngust, pe lângă podgorii. Peste un sfert, de ceas am sosit. De-o parte întinderea arginţie a lacului Erie, de altă parte verdele închis al pădurilor. In gura pădurii, spre lac, împrejmuită cu viţele de vie, casa fermierului curată şi largă, dă priveliştea unui trai împăcat cu soartea. Nici mare, nici mică, ea seamănă cu o casă de pădurar. La spate un fond de pădure, la stânga şuri, hambare, In dreapta pajişte iar In faţă Întinderea de vii, cu viţe mari, bătrâne, legate de stâlpi groşi şi întinse pe sârme. Struguri mari, deplini se coceau In razele soarelui. M’am aşezat pe o laviţă, la umbră, iar servitorul a sunat de trei ori din toaca de fier, înştiinţând stăpânul despre sosirea noastră. Peste câteva clipe apare fermierul. Poartă pălărie lată, haine verzi, cizme , la Napoleon şi barbă albă, cioc. Niţel plecat de spate, dar păşeşte voiniceşte. El dă bineţe, îmi strânge mâna, apoi Intrăm. Mă lasă singur câteva minute iar peste un sfert de ceas suntem la masa aşternută. Ia cursul ’mesii ne-am'Inţeles despre afaceri, iar când am sfârşit m’a dus la o masă mică, umbrită bine, in gura pădurii. — Iar acum bem vin ! zice el, liniştit, ca o poruncă. Un servitor aduce vinul în cană şi două păhare, prea mari pentru vin, prea mici pentru apă. Vestitul vin de Ohio spumegă în păhar, bătrânul închină, apoi îl duce la buze. Eu sorbind 11 urmăresc, să nu beau nici mai mult, nici mai puţin decât el. Dar pilda e bună. Fundul păharului poate să se usuce în câteva clipe. Mi-am cunoscut omul. Lui îi place vinul, prin urmare e om bun. Ii place să-l golească deodată, prin urmare nu-i pare rău!;dacă- 11 bea şi altul ca el. — Aşa ! zice e! mulţumit. — Acum să-mi spui ce fel de neam de om eşti ! Că nu eşti American. Văcî. Şi până când ii răspund, el umple paharele. Pe urmă zice zimbind: Mie îmi place vinul. Mi-a plăcut, totdeauna! — Apoi închină. Până în fund. Eu îl urmez. El umple din nou. — Așa dragul meu! — zice bătrânul. — Sunt vesel că mi-ai venit. Singur nu beau, dar când îmi vine cineva, îmi place să Închin în sănătatea lui. Dumneata ești tânăr, nu vei , pricepând cu femei, rostul vinului. Zic unii că e rău să beai. Da, e rău, dacă beai ca să te imbeţi. Dar dacă beai vinul cu evlavie, cu «stimă», dacă’l beai ca să-ţi Îmbujorezi prezentul, dacă’l beai ca să porneşti cu el maşinăria gândirii, spre a căpăna amintirile vieţii tale, frumoasă, urâtă, cum a fost, cu un cuvânt, dacă şti să înţelegi farmecul lui sfânt, nu-ţi rămâne decât să te miri că omonimea a desfiinţat cultul vinului. Dumneata zimbeşti! Cu toate acestea, n’avem alta în lume, decât dragostea şi vinul. Dar dragostea te înşeală adese, ba aproape întotdeauna. Vinul îţi rămâne prieten însă te şi mângâie la toate supărările. Eu nu spun să te îmbeţi. Să beai numai ca să te înveseleşti. In vieaţă te ajung atât de multe supărări, încât te pătrunde desnădejdea. Dar vinul are darul, că înviorându-te, el te scoate dintr’o săritură din ţara moroasă a desnădejdii, în lumea viorie a veseliei. Apoi mai beai un păhar, întinereşti de el şi te cuprind amintirile. Şi ele te Înduioşează, dar duioşia asta nu doare, căci îi tâmpeşte vinul ghimpit. Duioşia asta e dulce şi îţi place s’o şuieri. Acelaşi lucru trist, dacă ţi-l aminteşti altădată, Iţi încreţeşti fruntea, te faci moros şi suferi. Dar prin vrata vinului, acum îţi picură câteva lacrămi, şi-ţi face bine. E numai duioşia dulce a mângâierii. Pare că un prieten te-ar mângâia cu vorbe atât de frumoase, încât te podidesc lacrămile. Şi, să crezi, tinere, tot omul, să fi avut soartea cât de bună, are amintiri cari îl năpădesc cu umbrele părerilor de rău. Aşa că mă pricepi? Iţi citesc în ochi. Te mustră ceva? Nu-i aşa? — Da! Dorul de ţară! i-am zis eu. — Dorul de ţară! Da, şi eu îl mai simt. Nici eu nu sunt născut pe-aici. Dar nu e numai dorul de ţară. E dorul zilelor trecute. Că dacă te-ai întoarce, ai vedea cât, de goală e vieaţa acum, chiar în ţara pe care o doreşti, deoarece mimai pământul e acelaş, iar zilele sunt altele. Doreşti acele văi, acele locuri, pentru amintirea zilelor ce le-ai trăit acolo. Oare, ce aşi afla eu, să mă rîntorc în Corsica? Nimic, decât munții cari au fost martori copilăriei mele. Eu sunt Corsican. Crezi că mi dor de Corsica ? Da, mi-e dor, într’adevăr, dar ştiu că m’aşi prea mira de slăbiciunea asta, când m’aşi întoarce. Că n’aşi afla poate pe nimeni din cei vechi şi aproape nimic din cele vechi. — Ai venit de mult? ti zic eu, când contenise, ca să umple de nou. — Da! Sunt vreo patruzeci de ani de când am plecat. Atunci eram de douăzeci. Dar ^zece ani am*trăit pe *mare. Da, pe vapoarele de marfă, ca simplu matroz Zece ani am fost matroz, înțelegi ? Eu, care am fost crescut din părinţi cu ceva avere, la şcoalele înaltei din Paris ? Te miri ? O da ! Ce ai spune însă, dacă ai cunoaşte povestea'întâmplărilor cari m’au adus atât de departe? Vei crede că-ţi apun un roman. Da, şi mie îmi vine adeseori să cred că e un roman din povestea tinereţelor mele. Numai durerea din suflet mă face să-mi amintesc că de fapt, eu sunt eroul tragic din acel roman adevărat. Ce crezi d-ta, de flori de măr îşi părăseşte un tânăr cu şcoală şi cu avere, ţara Recrutări excepţionale- Ziarul »Zeii« din Viena scrie, că, deşi recrutările principale vor fi amânate, totuş se vor ţinea recrutări excepţionale în lunile Martie şi Aprilie. Conform ordinaţiunii, ce a dat-o ministerul de războiu, la aceste recrutări se pot înştiinţa la organele administrative acela, cari sunt obligaţi pe anul acesta la recrutare, dar nu vor putea să se prezinte din anumite cauze (d. e. călătorie în străinătate etc.) la recrutarea principală, al cărei termin acum nu se poate şti. Autorităţile administrative au să hotărească, cari din cei înştiinţaţi pot fi admişi la recrutările aceste excepţionale. Dreptul electoral. »N. Fr. Presse« din Viena publică un articol sensaţional, în care se spune, că chestia dreptului electoral nu e pusă pe planul al doilea în programul guvernului. Apoi accentuează, că divergenţele în chestia aceasta intre guvern şi opoziţie nu sunt aşa mari, cum în general se crede. Numai în privinţa numărului contemplat al alegătorilor există o diferenţă de păreri. Khuen vrea un număr mai mic de alegători, luste unul mai mare. In alte privinţe părerile celor două tabere se apropie şi nu va fi greu a afla o bază comună de înţelegere. Unele ziare maghiare, cum e d. e. »Magy. Hirl.« desmint aceasta ştire şi spun, că e curat fantezistă. Din camerele române, in cameră s'a început desbaterea proiectului pentru încurajarea industriei naţionale. In senat s'a depus proiectul de lege, prin care se modifică art. 55 din legea tocmelilor agricole, precum şi proiectul pentru facerea recensământului populațiunei.