Gazeta Transilvaniei, iulie 1912 (Anul 75, nr. 144-168)

1912-07-24 / nr. 162

Nr. 162. Braşov, Luni-Marţi in 24 Iulie (6 August) 1912. Anul LXXV Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul­­ pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/s an 12 cor., pe x/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/s an 20 franci, pe x/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe i/s an 10 coroane, pe i/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Comercianţii noştri. 5 „ Cu ocaziunea adunării ge­nerale a „ Asociaţiunei“, ţinută anul trecut la Blaj, un comer­ciant de-ai noştri lansase un apel prin ziare, invitând comer­cianţii români a se întruni acolo în număr cât se poate de mare. De atunci a trecut aproape un an şi în public n-a străbătut nimic, nici despre caracterul acelei întru­niri, nici despre deciziunile ce le-ar fi luat comercianţii noştri. In con­siderarea acestei chestiuni, care este un factor principal chiar şi în vieaţa popoarelor eminamente agricole şi care astăzi preocupă nu numai pe singuratici, ci şi pe câr­­muitorii statelor, ne vedem îndem­naţi a ne ocupa de ea chiar la a­­cest loc. Cum suntem reprezentaţi noi Românii din Ungaria pe acest te­ren de activitate şi îmbogăţire na­ţională, înainte de toate ne-o spun şi dovedesc firmele, ce cu ochi cu­rioşi şi scrutători le urmărim şi le trecem în revistă de câte ori ne oprim sau trecem prin­tr-un oraş din ţara noastră. De abia unde şi unde îţi poţi odihni privirea pe câte-o firmă comercială română. Pretutindeni dai de firme evreeşti, maghiare, armene şi germane. După amploiaţii streini de sân­gele şi graiul nostru, cari stăpâ­nesc oraşele, urmează comercianţii şi industriaşii tot de neam străin. Banii câştigaţi cu greu după pro­dusele noastre agricole ii vărsăm în punga comerciantului străin, care nepârlit de arşiţa soarelui, ne­bătut de vânturi şi cu mai puţine încordări trupeşti, îşi adună prin vânzarea cu socoteală a negoţului său ban cu ban, îşi face din puţin avere şi stăpâneşte. Acesta este un adevăr ce-l ve­dem cu ochii. Naşte întrebarea: pentru­ ce la oraşe nu dăm de loc, sau de prea puţine firme comerciale române? Să fie oare Românul mai mărginit la cap decât străinul de nu se poate afirma pe acest teren ? Dacă ne-am baza pe atavizi, pe însuşirile transmise şi hărăzite, ar trebui să admitem, că pricina neînteresării noastre de cariera comercială e repulziunea ce-o aveau străbunii noştri faţă de ocupaţiu­­nea neguţătorească. Romanii nu se îndeletniceau cu negoţul, priveau în el ceva de­­jositor a demnităţii lor şi de aceea îl lăsau în grija altor neamuri cum erau Fenicienii, Cartaginenii, Egiptenii, Grecii şi alţii, cari prin negoţ şi-au eluptat o stare de în­florire şi independenţă Moştenind poate de la Romani aversiunea pentru comerţ, nu ne-am îndeletnicit serios nici­odată cu el, ba am devenit formal prejudiţioşi faţă de comerţ susţinând, de câte­­ori era vorba de a ne aplica vr­un copil pe cariera comercială, că nu ne vom face din copil jidov, grec ori marţafor. Ne-am şi crescut deci copii în o sferă de idei foarte mărginită, de unde a rezultat şi rezultă că po­porul nostru în partea cea mai mare este lipsit de spiritul de spe­culă şi întreprindere, de exactitate şi orientare. Şi în vreme­ ce la oraşe şi sate firmele streine se sporeau şi comercianţii realizau câştiguri în­semnate, noi ne mulţumeam cu cutare cucuruzişte luată în a treia parte, la care lucram împreună cu copii toată vara. Un car de cucuruz! Iată pro­dusul muncei noastre de un an. Cum ne-am lăsat să-şi bată soar­­tea joc de noi. Tot lipsei de speculă şi spiri­tului de întreprindere se poate a­­tribui şi nesuccesul unor comer­cianţi de ai noştri, cari de la des­chiderea prăvăliei nu întârziau mult a se declara faliţi. Şi încă faţă de singuratici mi­rarea şi decepţiunea nu ne este atât de mare, pe câtă ne este rea­­mintindu ne soartea unor Reuniuni de conzum, va­ să­ zică tovărăşii co­merciale, cari după câţiva ani de­­ vegetare au trebuit să-şi încheie bilanţul cu deficite considerabile şi în urmă cu lichidare. De ce au făcut fiiasco puţinele noastre reuniuni de conzum? îna­inte de toate din causa lipsei de conducători comerciali versaţi în ale comerciului şi conştiinţioşi şi apoi din lipsa unei direcţiuni ca­pabile de a controla şi urmări des­­voltarea comercială şi trebuinţele consumenţilor. Căci să nu ni să fie în nume de rău dacă cutezăm a afirma, că un profesor,­ advocat, preot, medic sau învăţător ca mem­brii ai direcţiunei unei reuniuni de conzum ori cât de luminaţi ar fi­­ în ale comerciului sunt laici, ne­ştiind de unde, când, cum şi în ce condiţii să procure diferiţii articoli comerciali. Este deci evident că omul trebue format pentru comerţ încă de mic, aşa zicând, din familie. Această afirmaţiune o sprijinesc în mod in­antestabil mărginenii noş­­trii — Săliştenii, Braşovenii. Arun­caţi numai o privire asupra fir­melor comerciale din mai multe oraşe ale României precum: Plo­eşti, Târgu-Jiu, Râmnicul-Sărat, Craiova, Galaţi etc. apoi in unele oraşe şi orăşele de la noi şi vă veţi convinge că cele mai mari magazine, prăvălii şi băcănii în stare înfloritoare sunt proprietatea fraţilor noştri mărgineni stabiliţi în acele oraşe. Dar nu numai în România ci şi aici la noi, Mărginenii şi Braşo­venii sunt aproape singurii cari s’au validitat pe teren comercial, înainte de ce frontierele din­spre România s’ar fi închis turmelor lor, Mărginenii desvoltau un negoţ în­tins şi înfloritor cu fânării, brân­zeturi, materii prime şi alte. Con­­venţiunea comercială încheiată a­­cum sunt câţiva ani între România şi Ungaria, oprind trecerea turme­lor preste frontieră, a dat o lovi­tură de moarte înfloritorului lor comerţ. Astfel că astăzi întreaga această pătură de neguţători s’a văzut silită a se aşeza prin satele noastre, unde parte condiţiunile de desvoltare mai puţin prielnice, parte organele administrative punându-le în cale tot felul de greutăţi, co­­merciul lor numai cu anevoie se poate avânta. Concu­renţa cea mai mare o întâmpină însă Mărginenii din par­tea Ligei comerciale maghiare cu numele „Hangya“ care este sprijinită materialiceşte şi moraliceşte din partea statului. „A magyar Gazda szövetség fogyasztási és értékesítő szövetkezete“ avându-şi centrala în Budapesta, prin cele patru expozi­­turi ale sale cuprinde ca într’un rociu întreaga ţară şi prin funcţio­narii săi conştienţioşi, exacţi şi foarte versaţi în ale comerciului desvoartă o incredibilă activitate. De ce resurse dispune aceasta ligă co­mercială şi cu ce mijloace lucră îşi poate ori­cine închipui. Este de ajuns a releva la acest loc că capacităţi financiare şi co­merciale, marile institute de credit ale statului, toţi şi-au dat întâlnire pe acest teren şi concurează cu pu­teri zilnic reîmprospătate, la ajun­gerea ţintei Ligei. Vreo 28 de reuniuni de consu­maţie înfiinţate în sate româneşti sunt asociatele acestei ligi. Şi e de mirat că pe când reuniunile de conzum maghiare aproape pre­­tutindenea progresează și pro­duc resultate de tot favorabile, reu­niunile de conzum române sau produc spor prea neînsemnat, ca să nu zic că dau înapoi, sau ajung în lichidare. Și e de notat că toate reuniu­nile sunt puse la fel sub controlul cel mai sever. Dar controlul ori­cât de sever este, s’a dovedit de ne­putincios faţă de spiritul de clică, de micile animozităţi de cari sunt cuprinşi membrii direcţiunilor unor reuniuni de conzum române. Cum azi mâne, micile băcănii (boltiţe) din satele noastre vor tre­bui să dispară, neputând lua con­curenţa cu reuniunile de consum conduse cu multă pricepere, exac­titate şi ocrotite de marea Ligă comercială maghiară, societăţii noas­tre îi incumbă datorinţa a se în­griji de sprijinirea neguţătorilor noştri de-o parte, dar de alta de a feri publicul nostru conzument de neguţătorii streini. Şi spre acest scop luând exemplu de la compa­trioţii noştri Saşi cari şi-au în­fiinţat în Sibiu: „Verbands-Zen­trale der Konsumvereine als Genos­senschaft“ să înfiinţăm şi noi în vremo câteva oraşe după ţinuturile locuite de Români nişte Reuniuni centrale de conzum, de unde negu­ţătorii de la sate şi chiar şi din oraşe să-şi poată procura mai ief­tin şi în condiţiuni mai favorabile, negoţul de care au lipsă. Astfel de centre ar putea fi Orăştia, Alba-Iulia, Sibiiul, Turda, Blajul, Haţegul şi alte localităţi po­trivite. Am relevat aceasta chestiune vitală ca cei competenţi să medi­teze asupra afacerei şi să-şi spună cuvântul. In fine ţin a accentua că tinerimea noastră trebue cu mai multă stăruinţă ca până acum în­drumată şi crescută pentru comerţ. Ag. Nunta Domniţei Ruxanda. (1652). După căsătorirea Domniţei Maria cu Cneazul Radziwill din Litvania, lui Vasile Vodă Lupul îi mai rămăsese Ruxanda, fata cea mezină, cu mult mai frumoasă şi mai învăţată decât soră-sa. Se spune, că ea vorbea cu uşurinţă patru limbi: româneşte, greceşte, tur­ceşte şi ruseşte. Dar frumuseţa Domniţei Ruxanda şi zestrea ei cea strălucită au fost nu­mai izvor de nenorociri şi primejdii pentru ţara Moldovei, pentru dânsa în­săşi şi pentru întreaga casă a lui Va­sile Vodă Lupul. Turcii priveau cu ochi răi încus­crirea acestuia cu Radziwilii Lituaniei, şi de aceia Vasile Vodă, ca să poto­lească bănuiala Turcilor, încă din 1645 o trimise ostatecă la Constantinopol pe Ruxanda, cea mai frumoasă floare a Moldovei, care petrecu câţiva ani de­parte de ai săi în seraiul Bogdaniei (Moldovei), fără să ştie că în lipsa ei de acasă s-au fost ridicat o mulţime de peţitori, care, robiţi de frumuseţa şi de zestrea ei, o cereau în căsătorie de la tatăl ei cel bogat în planuri şi is­cusit la intrigi. Acesta o menise însă, de când se ridicase copilandră, pentru Rákóczy Zsigmond, trimeţându-l spre acest scop la Domnul Ardealului, Ghe­orghe Rákóczy, pe solul său Gheor­­ghiţă Ştefan, ca să pue logodna la cale. Se vede, că mijlocirea solului a avut succes, da­oarece Lupul trimise în grabă la Poartă după Domniţă pe un boer polon, care cu mare greu şi cu multă cheltuială de bani a scos-o de acolo. Capuchehaia Moldovei la Con­stantinopol, un oarecare Paulachi, făgă­duise în primăvara anului 1651 unui magnat străin, în schimbul unei sume de 20.000 de piaştri, că-l va îndupleca pe Vasile Vodă să-şi mărite fata după dânsul, dar Domnul Moldovei zădărnici toate aceste planuri necurate. Pe drum cătră Moldova Domniţa avu nenorocirea să fie răpită de Ca­zaci, încât mulţi bani trebui să plă­tească tatăl ei ca să o răscumpere din mânile lor. Murind însă Zsigmond Rákóczy în floarea vieţii, se iviră alţi peţitori în locul lui; ba în­ainte de 1645 chiar în­suşi Janus Radziwill, cumnatul de mai târziu al Ruxandei, îi ceruse mâna. Cei mai numeroşi peţitori erau Poloni şi Litvani: Ştefan Potocki şi Dimitrie Wisniowiecki, amândoi înrudiţi cu fa­milia Movileştilor, apoi Albrecht Rad­ziwill, mare cancelar al Litvaniei, ves­tit prin înţelepciunea lui şi pentru ze­lul ce-l desfăşura pentru biserica pa­­pistaşă, şi In sfârşit al patrulea Polon, Samuil, fiul lui Martin Kalinowski, Vo­­evodul din Czernigow, care avea moşii întinse în Pocuţia şi în Podolia. Şi a­­cesta era o rudă a Movileştilor. Insu­rându-se însă Samuil cu o Polonă, lo­cul de peţitor i-l luă bătrânul său tată Martin, numai ca să-l îndepărteze pe cel mai primejdios rival, pe Timuş, fiul lui Bogdan Chmielnicki, Hatmanul Ca­zacilor Zaporojeni. Turcii şi Tătarii se împotriveau însă căsătoriei Ruxandei cu Timuş, căci ei vedeau în această înrudire sâmbu­rele unei prea strânse legături între Lupul şi între Cazaci, şi prin urmare o ispită pentru cel dintăi ca să stăpâ­nească asupra Moldovei nestingherit de ni­me. Şi Rákóczy tot din această pri­cină era împotriva acestei încuscriri, ceia ce­­ bucura nespus de mult pe Domnul Moldovei, care nu vroia să-şi mărite odorul de fată după un Timuş, care era urâţenia lumii. De sălbatec ce era, îi mersese vestea. Trimeţând o­­dată Patriarhul pe un călugăr cu da­ruri la vitrega lui Timuş, acesta-l prinse, îl îmbătă cu rachiu şi apoi îi pârli barba cu o lumânare. Solii lui, care veniră la Iaşi în peţit, fură pri­miţi cu mare uimire de Vodă, iar Ru­xanda, pe care o peţise un Potocki şi un Wisniowiecki, se îngrozi la gândul numai c-ar putea fi soţia unui Vântură­­tară, care pârleşte bărbile călugărilor. Vasile Vodă, ca să scape de peţitori, le spuse că fiică-sa stă supt epitropie tur­cească şi n-o poate mărita fără învoi­rea Porţii. Bogdan Chmielnicki era insă ho­tărât ca cu sabia să o peţească pe Ru­xanda pentru fiul său slut, din care pricină Vasile Vodă fu nevoit să o lo­godească de­ocamdată cu Timuş, până se vor mai limpezi lucrurile. Dar Bog­­dan nu se mulţumi numai cu atâta, ci-i ceru din nou fata, şi ca să arăte, că nu glumeşte cu ameninţările sale, intră, în primăvara anului 1650, ca o vijelie în Moldova, în fruntea unei ar­mate cotropitoare de 16.000 de Cazaci şi 20.000 de Tătari, pustiind ţara cu sabia şi cu foc de la o margine la alta. Vasile Lupul părăsi Iaşul şi fugi în pă­duri, iar pe Doamna, pe Domniţa Ru­xanda şi pe ceilalţi copii îi trimise la începutul războiului în cetatea cea tare a Sucevei. Ţara ardea în toate părţile, iar Lupul Vodă, ascuns în codrii Buco­vinei, temându-se să nu-l afle Tătarii şi Cazacii, punea mereu oameni cu ochiul ager să se urce în copacii cei mai înalţi şi să vadă din care parte se ridică suluri de fum şi de flăcări. La urmă, neputând scăpa ţara de pârjol, fu silit să plătească Tătarilor o sumă uriaşă, numai să-l lase în pace ; pe de altă parte, se înţelese însă în taină cu Polonii împotriva Cazacilor. In răstimpul acestor nenorociri şi plăgi, care le aduseră peste ţara Moldo­vei frumuseţa Ruxandei şi lăcomia pe­ţitorilor, Lupul o trimesese pe dânsa şi pe Doamna, împreună cu toate avu­ţiile, la ginerele său Radziwill în Lit­­vania. Se f­o vestea, că Ruxanda s’a lo­godit acolo în taină cu cavalerescul Petru Potocki şi nici nu voia să ştie de Timuş, din care pricină tatăl aces­tuia ameninţă în anul următor, că va trimite în Moldova 100.000 de nuntaşi înarmaţi şi că nu va lua nici o răspun­dere pentru felul cum vor face nunta. Moldovenii socotiră însă, că atâţia oas­peţi erau totuş prea mulţi pentru bor­deiele lor sărăcăcioase şi de aceia i-o spuseră verde lui Vodă ca să-ţi jert­fească sau fata, sau tronul. Războiul începu în primăvara anu­lui 1652, cu succes schimbăcios. Dar la 1 iunie a acelu­aşi an Leşii fură în­frânţi de Cazaci lângă Bîtov. Tătarii, aliaţii acestora, voind să între­ba Mol­dova, fură mituiţi cu bani de Vasile Lupul, din care cauză se retraseră apoi in Bugeacul lor. După înfrângerea amintită şi după baterea cetăţii Cameniţa, Bogdan Chmi­elnicki trimise soli la Domnul Moldo­vei ca săi aducă aminte de făgăduiala dată că are să-şi mărite fata după fiul său Timuş. Vasile Vodă, ajuns la mare şi grea strâmtoare în faţa duşmanului ce voia ca de-asila să-i fie cuscru, tre­bui să se înduplece nu atât de voe, cât mai mult de silă, trimeţându-l mai întâi zălog la Cehrin pe un nepot al său. Încă înainte de a se întâlni cu a­­cesta, Timuş pornise spre hotarele Moldovei în fruntea unei armii nume­roase, pe care putea s-o schimbe după împrejurări în nuntaşi sau în duşmani, înainte de a fi sosit Timuş la hotar, Vasile Vodă îi trimise următoarea scri­soare : Audienţă Sâmbătă a fost primit şi audienţă de Maj. Sa­la Ischl ministrul comun de răsboiu, contele Auffenberg, care a rap­ortat Maj. Sale despre afa­ceri de resort. Mai multe ziare a­­duc această audienţă în legătură cu apropiata dimisiune a minis­trului de răsboiu. O pretinsă neînţelegere între Italia şi Austria. Ziarul «Temps» a anunţat zilele trecute, că între Italia şi Austria s-au ivit oarecari neînţelegeri din cauza intinderei sferei de interese ale ambe­lor state în Albania. Cercurile compe­tente vieneze dezmint această ştire, spunând că Austria este singurul stat din Europa, care de ani de zile susţi­nea că statul quo în Balcani trebue menţinut. Austria a dovedit necontenit că voieşte să apere integritatea terito­

Next