Gazeta Transilvaniei, iulie 1912 (Anul 75, nr. 144-168)
1912-07-24 / nr. 162
Nr. 162. Braşov, Luni-Marţi in 24 Iulie (6 August) 1912. Anul LXXV Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/s an 12 cor., pe x/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/s an 20 franci, pe x/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe i/s an 10 coroane, pe i/4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Comercianţii noştri. 5 „ Cu ocaziunea adunării generale a „ Asociaţiunei“, ţinută anul trecut la Blaj, un comerciant de-ai noştri lansase un apel prin ziare, invitând comercianţii români a se întruni acolo în număr cât se poate de mare. De atunci a trecut aproape un an şi în public n-a străbătut nimic, nici despre caracterul acelei întruniri, nici despre deciziunile ce le-ar fi luat comercianţii noştri. In considerarea acestei chestiuni, care este un factor principal chiar şi în vieaţa popoarelor eminamente agricole şi care astăzi preocupă nu numai pe singuratici, ci şi pe cârmuitorii statelor, ne vedem îndemnaţi a ne ocupa de ea chiar la acest loc. Cum suntem reprezentaţi noi Românii din Ungaria pe acest teren de activitate şi îmbogăţire naţională, înainte de toate ne-o spun şi dovedesc firmele, ce cu ochi curioşi şi scrutători le urmărim şi le trecem în revistă de câte ori ne oprim sau trecem printr-un oraş din ţara noastră. De abia unde şi unde îţi poţi odihni privirea pe câte-o firmă comercială română. Pretutindeni dai de firme evreeşti, maghiare, armene şi germane. După amploiaţii streini de sângele şi graiul nostru, cari stăpânesc oraşele, urmează comercianţii şi industriaşii tot de neam străin. Banii câştigaţi cu greu după produsele noastre agricole ii vărsăm în punga comerciantului străin, care nepârlit de arşiţa soarelui, nebătut de vânturi şi cu mai puţine încordări trupeşti, îşi adună prin vânzarea cu socoteală a negoţului său ban cu ban, îşi face din puţin avere şi stăpâneşte. Acesta este un adevăr ce-l vedem cu ochii. Naşte întrebarea: pentru ce la oraşe nu dăm de loc, sau de prea puţine firme comerciale române? Să fie oare Românul mai mărginit la cap decât străinul de nu se poate afirma pe acest teren ? Dacă ne-am baza pe atavizi, pe însuşirile transmise şi hărăzite, ar trebui să admitem, că pricina neînteresării noastre de cariera comercială e repulziunea ce-o aveau străbunii noştri faţă de ocupaţiunea neguţătorească. Romanii nu se îndeletniceau cu negoţul, priveau în el ceva dejositor a demnităţii lor şi de aceea îl lăsau în grija altor neamuri cum erau Fenicienii, Cartaginenii, Egiptenii, Grecii şi alţii, cari prin negoţ şi-au eluptat o stare de înflorire şi independenţă Moştenind poate de la Romani aversiunea pentru comerţ, nu ne-am îndeletnicit serios niciodată cu el, ba am devenit formal prejudiţioşi faţă de comerţ susţinând, de câteori era vorba de a ne aplica vrun copil pe cariera comercială, că nu ne vom face din copil jidov, grec ori marţafor. Ne-am şi crescut deci copii în o sferă de idei foarte mărginită, de unde a rezultat şi rezultă că poporul nostru în partea cea mai mare este lipsit de spiritul de speculă şi întreprindere, de exactitate şi orientare. Şi în vreme ce la oraşe şi sate firmele streine se sporeau şi comercianţii realizau câştiguri însemnate, noi ne mulţumeam cu cutare cucuruzişte luată în a treia parte, la care lucram împreună cu copii toată vara. Un car de cucuruz! Iată produsul muncei noastre de un an. Cum ne-am lăsat să-şi bată soartea joc de noi. Tot lipsei de speculă şi spiritului de întreprindere se poate atribui şi nesuccesul unor comercianţi de ai noştri, cari de la deschiderea prăvăliei nu întârziau mult a se declara faliţi. Şi încă faţă de singuratici mirarea şi decepţiunea nu ne este atât de mare, pe câtă ne este reamintindu ne soartea unor Reuniuni de conzum, va să zică tovărăşii comerciale, cari după câţiva ani de vegetare au trebuit să-şi încheie bilanţul cu deficite considerabile şi în urmă cu lichidare. De ce au făcut fiiasco puţinele noastre reuniuni de conzum? înainte de toate din causa lipsei de conducători comerciali versaţi în ale comerciului şi conştiinţioşi şi apoi din lipsa unei direcţiuni capabile de a controla şi urmări desvoltarea comercială şi trebuinţele consumenţilor. Căci să nu ni să fie în nume de rău dacă cutezăm a afirma, că un profesor, advocat, preot, medic sau învăţător ca membrii ai direcţiunei unei reuniuni de conzum ori cât de luminaţi ar fi în ale comerciului sunt laici, neştiind de unde, când, cum şi în ce condiţii să procure diferiţii articoli comerciali. Este deci evident că omul trebue format pentru comerţ încă de mic, aşa zicând, din familie. Această afirmaţiune o sprijinesc în mod inantestabil mărginenii noştrii — Săliştenii, Braşovenii. Aruncaţi numai o privire asupra firmelor comerciale din mai multe oraşe ale României precum: Ploeşti, Târgu-Jiu, Râmnicul-Sărat, Craiova, Galaţi etc. apoi in unele oraşe şi orăşele de la noi şi vă veţi convinge că cele mai mari magazine, prăvălii şi băcănii în stare înfloritoare sunt proprietatea fraţilor noştri mărgineni stabiliţi în acele oraşe. Dar nu numai în România ci şi aici la noi, Mărginenii şi Braşovenii sunt aproape singurii cari s’au validitat pe teren comercial, înainte de ce frontierele dinspre România s’ar fi închis turmelor lor, Mărginenii desvoltau un negoţ întins şi înfloritor cu fânării, brânzeturi, materii prime şi alte. Convenţiunea comercială încheiată acum sunt câţiva ani între România şi Ungaria, oprind trecerea turmelor preste frontieră, a dat o lovitură de moarte înfloritorului lor comerţ. Astfel că astăzi întreaga această pătură de neguţători s’a văzut silită a se aşeza prin satele noastre, unde parte condiţiunile de desvoltare mai puţin prielnice, parte organele administrative punându-le în cale tot felul de greutăţi, comerciul lor numai cu anevoie se poate avânta. Concurenţa cea mai mare o întâmpină însă Mărginenii din partea Ligei comerciale maghiare cu numele „Hangya“ care este sprijinită materialiceşte şi moraliceşte din partea statului. „A magyar Gazda szövetség fogyasztási és értékesítő szövetkezete“ avându-şi centrala în Budapesta, prin cele patru expozituri ale sale cuprinde ca într’un rociu întreaga ţară şi prin funcţionarii săi conştienţioşi, exacţi şi foarte versaţi în ale comerciului desvoartă o incredibilă activitate. De ce resurse dispune aceasta ligă comercială şi cu ce mijloace lucră îşi poate oricine închipui. Este de ajuns a releva la acest loc că capacităţi financiare şi comerciale, marile institute de credit ale statului, toţi şi-au dat întâlnire pe acest teren şi concurează cu puteri zilnic reîmprospătate, la ajungerea ţintei Ligei. Vreo 28 de reuniuni de consumaţie înfiinţate în sate româneşti sunt asociatele acestei ligi. Şi e de mirat că pe când reuniunile de conzum maghiare aproape pretutindenea progresează și produc resultate de tot favorabile, reuniunile de conzum române sau produc spor prea neînsemnat, ca să nu zic că dau înapoi, sau ajung în lichidare. Și e de notat că toate reuniunile sunt puse la fel sub controlul cel mai sever. Dar controlul oricât de sever este, s’a dovedit de neputincios faţă de spiritul de clică, de micile animozităţi de cari sunt cuprinşi membrii direcţiunilor unor reuniuni de conzum române. Cum azi mâne, micile băcănii (boltiţe) din satele noastre vor trebui să dispară, neputând lua concurenţa cu reuniunile de consum conduse cu multă pricepere, exactitate şi ocrotite de marea Ligă comercială maghiară, societăţii noastre îi incumbă datorinţa a se îngriji de sprijinirea neguţătorilor noştri de-o parte, dar de alta de a feri publicul nostru conzument de neguţătorii streini. Şi spre acest scop luând exemplu de la compatrioţii noştri Saşi cari şi-au înfiinţat în Sibiu: „Verbands-Zentrale der Konsumvereine als Genossenschaft“ să înfiinţăm şi noi în vremo câteva oraşe după ţinuturile locuite de Români nişte Reuniuni centrale de conzum, de unde neguţătorii de la sate şi chiar şi din oraşe să-şi poată procura mai ieftin şi în condiţiuni mai favorabile, negoţul de care au lipsă. Astfel de centre ar putea fi Orăştia, Alba-Iulia, Sibiiul, Turda, Blajul, Haţegul şi alte localităţi potrivite. Am relevat aceasta chestiune vitală ca cei competenţi să mediteze asupra afacerei şi să-şi spună cuvântul. In fine ţin a accentua că tinerimea noastră trebue cu mai multă stăruinţă ca până acum îndrumată şi crescută pentru comerţ. Ag. Nunta Domniţei Ruxanda. (1652). După căsătorirea Domniţei Maria cu Cneazul Radziwill din Litvania, lui Vasile Vodă Lupul îi mai rămăsese Ruxanda, fata cea mezină, cu mult mai frumoasă şi mai învăţată decât soră-sa. Se spune, că ea vorbea cu uşurinţă patru limbi: româneşte, greceşte, turceşte şi ruseşte. Dar frumuseţa Domniţei Ruxanda şi zestrea ei cea strălucită au fost numai izvor de nenorociri şi primejdii pentru ţara Moldovei, pentru dânsa însăşi şi pentru întreaga casă a lui Vasile Vodă Lupul. Turcii priveau cu ochi răi încuscrirea acestuia cu Radziwilii Lituaniei, şi de aceia Vasile Vodă, ca să potolească bănuiala Turcilor, încă din 1645 o trimise ostatecă la Constantinopol pe Ruxanda, cea mai frumoasă floare a Moldovei, care petrecu câţiva ani departe de ai săi în seraiul Bogdaniei (Moldovei), fără să ştie că în lipsa ei de acasă s-au fost ridicat o mulţime de peţitori, care, robiţi de frumuseţa şi de zestrea ei, o cereau în căsătorie de la tatăl ei cel bogat în planuri şi iscusit la intrigi. Acesta o menise însă, de când se ridicase copilandră, pentru Rákóczy Zsigmond, trimeţându-l spre acest scop la Domnul Ardealului, Gheorghe Rákóczy, pe solul său Gheorghiţă Ştefan, ca să pue logodna la cale. Se vede, că mijlocirea solului a avut succes, daoarece Lupul trimise în grabă la Poartă după Domniţă pe un boer polon, care cu mare greu şi cu multă cheltuială de bani a scos-o de acolo. Capuchehaia Moldovei la Constantinopol, un oarecare Paulachi, făgăduise în primăvara anului 1651 unui magnat străin, în schimbul unei sume de 20.000 de piaştri, că-l va îndupleca pe Vasile Vodă să-şi mărite fata după dânsul, dar Domnul Moldovei zădărnici toate aceste planuri necurate. Pe drum cătră Moldova Domniţa avu nenorocirea să fie răpită de Cazaci, încât mulţi bani trebui să plătească tatăl ei ca să o răscumpere din mânile lor. Murind însă Zsigmond Rákóczy în floarea vieţii, se iviră alţi peţitori în locul lui; ba înainte de 1645 chiar însuşi Janus Radziwill, cumnatul de mai târziu al Ruxandei, îi ceruse mâna. Cei mai numeroşi peţitori erau Poloni şi Litvani: Ştefan Potocki şi Dimitrie Wisniowiecki, amândoi înrudiţi cu familia Movileştilor, apoi Albrecht Radziwill, mare cancelar al Litvaniei, vestit prin înţelepciunea lui şi pentru zelul ce-l desfăşura pentru biserica papistaşă, şi In sfârşit al patrulea Polon, Samuil, fiul lui Martin Kalinowski, Voevodul din Czernigow, care avea moşii întinse în Pocuţia şi în Podolia. Şi acesta era o rudă a Movileştilor. Insurându-se însă Samuil cu o Polonă, locul de peţitor i-l luă bătrânul său tată Martin, numai ca să-l îndepărteze pe cel mai primejdios rival, pe Timuş, fiul lui Bogdan Chmielnicki, Hatmanul Cazacilor Zaporojeni. Turcii şi Tătarii se împotriveau însă căsătoriei Ruxandei cu Timuş, căci ei vedeau în această înrudire sâmburele unei prea strânse legături între Lupul şi între Cazaci, şi prin urmare o ispită pentru cel dintăi ca să stăpânească asupra Moldovei nestingherit de nime. Şi Rákóczy tot din această pricină era împotriva acestei încuscriri, ceia ce bucura nespus de mult pe Domnul Moldovei, care nu vroia să-şi mărite odorul de fată după un Timuş, care era urâţenia lumii. De sălbatec ce era, îi mersese vestea. Trimeţând odată Patriarhul pe un călugăr cu daruri la vitrega lui Timuş, acesta-l prinse, îl îmbătă cu rachiu şi apoi îi pârli barba cu o lumânare. Solii lui, care veniră la Iaşi în peţit, fură primiţi cu mare uimire de Vodă, iar Ruxanda, pe care o peţise un Potocki şi un Wisniowiecki, se îngrozi la gândul numai c-ar putea fi soţia unui Vânturătară, care pârleşte bărbile călugărilor. Vasile Vodă, ca să scape de peţitori, le spuse că fiică-sa stă supt epitropie turcească şi n-o poate mărita fără învoirea Porţii. Bogdan Chmielnicki era insă hotărât ca cu sabia să o peţească pe Ruxanda pentru fiul său slut, din care pricină Vasile Vodă fu nevoit să o logodească deocamdată cu Timuş, până se vor mai limpezi lucrurile. Dar Bogdan nu se mulţumi numai cu atâta, ci-i ceru din nou fata, şi ca să arăte, că nu glumeşte cu ameninţările sale, intră, în primăvara anului 1650, ca o vijelie în Moldova, în fruntea unei armate cotropitoare de 16.000 de Cazaci şi 20.000 de Tătari, pustiind ţara cu sabia şi cu foc de la o margine la alta. Vasile Lupul părăsi Iaşul şi fugi în păduri, iar pe Doamna, pe Domniţa Ruxanda şi pe ceilalţi copii îi trimise la începutul războiului în cetatea cea tare a Sucevei. Ţara ardea în toate părţile, iar Lupul Vodă, ascuns în codrii Bucovinei, temându-se să nu-l afle Tătarii şi Cazacii, punea mereu oameni cu ochiul ager să se urce în copacii cei mai înalţi şi să vadă din care parte se ridică suluri de fum şi de flăcări. La urmă, neputând scăpa ţara de pârjol, fu silit să plătească Tătarilor o sumă uriaşă, numai să-l lase în pace ; pe de altă parte, se înţelese însă în taină cu Polonii împotriva Cazacilor. In răstimpul acestor nenorociri şi plăgi, care le aduseră peste ţara Moldovei frumuseţa Ruxandei şi lăcomia peţitorilor, Lupul o trimesese pe dânsa şi pe Doamna, împreună cu toate avuţiile, la ginerele său Radziwill în Litvania. Se fo vestea, că Ruxanda s’a logodit acolo în taină cu cavalerescul Petru Potocki şi nici nu voia să ştie de Timuş, din care pricină tatăl acestuia ameninţă în anul următor, că va trimite în Moldova 100.000 de nuntaşi înarmaţi şi că nu va lua nici o răspundere pentru felul cum vor face nunta. Moldovenii socotiră însă, că atâţia oaspeţi erau totuş prea mulţi pentru bordeiele lor sărăcăcioase şi de aceia i-o spuseră verde lui Vodă ca să-ţi jertfească sau fata, sau tronul. Războiul începu în primăvara anului 1652, cu succes schimbăcios. Dar la 1 iunie a aceluaşi an Leşii fură înfrânţi de Cazaci lângă Bîtov. Tătarii, aliaţii acestora, voind să întreba Moldova, fură mituiţi cu bani de Vasile Lupul, din care cauză se retraseră apoi in Bugeacul lor. După înfrângerea amintită şi după baterea cetăţii Cameniţa, Bogdan Chmielnicki trimise soli la Domnul Moldovei ca săi aducă aminte de făgăduiala dată că are să-şi mărite fata după fiul său Timuş. Vasile Vodă, ajuns la mare şi grea strâmtoare în faţa duşmanului ce voia ca de-asila să-i fie cuscru, trebui să se înduplece nu atât de voe, cât mai mult de silă, trimeţându-l mai întâi zălog la Cehrin pe un nepot al său. Încă înainte de a se întâlni cu acesta, Timuş pornise spre hotarele Moldovei în fruntea unei armii numeroase, pe care putea s-o schimbe după împrejurări în nuntaşi sau în duşmani, înainte de a fi sosit Timuş la hotar, Vasile Vodă îi trimise următoarea scrisoare : Audienţă Sâmbătă a fost primit şi audienţă de Maj. Sala Ischl ministrul comun de răsboiu, contele Auffenberg, care a raportat Maj. Sale despre afaceri de resort. Mai multe ziare aduc această audienţă în legătură cu apropiata dimisiune a ministrului de răsboiu. O pretinsă neînţelegere între Italia şi Austria. Ziarul «Temps» a anunţat zilele trecute, că între Italia şi Austria s-au ivit oarecari neînţelegeri din cauza intinderei sferei de interese ale ambelor state în Albania. Cercurile competente vieneze dezmint această ştire, spunând că Austria este singurul stat din Europa, care de ani de zile susţinea că statul quo în Balcani trebue menţinut. Austria a dovedit necontenit că voieşte să apere integritatea terito