Gazeta Transilvaniei, septembrie 1912 (Anul 75, nr. 192-215)

1912-09-19 / nr. 205

Nr. 205. Brasov, Miercuri al 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul­­ pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe i/2 an 12 cor., pe i/4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe i/ an 20 franci, pe i/4 an 10 franci. REDACŢIA, TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. Pentru Braşov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe l/1 an 10 coroane, pe I. * */4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Un glas de frate... De Dr. Valer Moldovan. „Tinerimea universitară din Cluj „îşi va ţinea seara de cunoş­tinţă în 3 Octomvrie n. ... Se vor „discuta chestii de­ o deosebită în­semnătate privitoare la organi­zarea tinerimei române pe temeiul „muncii conştiente“. (Dr. Octavian Russu, preşe­dintele tinerimii din Cluj.) Cu un esplicabil sentiment de du­ioşie şi de regret aţu primit vestea des­pre seara de cunoştinţă a tinerimii din Cluj. Număr pe degete ani­. Aproape un deceniu şi jumătate de când am luat parte pentru ultima oară la seara de cunoştinţă a tinerimii universitara. Ptatunci eram şi eu — nu fără mândrie — meraniu al acestei tinerimi. Eram plin de credinţă şi de n­usîi, căci aveam încă primăvara în inimă. Deatunci au trecut ani »ca nori lungi pe şesuri«. An de an noua generaţii de tineri au luat locul celor ieşiţi în vioaţă. Tinereţa rămâne tot mai departe în urmă şi tot mai aproape vine toamna vieţii, şi ceea ce vine după toamnă »Adveniunt novi, vateres migrate coloni.« Dar se mi se ierte clipa de du­ioşie .. . Altul este rostul acestor şire. Nu la sentimentul d­­ia intelectul tinerimii voi se fac apel, con ştiu de făptui, că mă adresez cătră crema in­telectuală a neamului nostru. Sentimentul de solidaritate, bazat pe amintirile trecutului, ce mă leagă de tinerimea din Cluj şi prin ea de în­treaga tinerime româna, mă îndreptă­ţeşte ca să spun sincer şi fără înconjur cea ce aflu că e de lipsă s’o spui în momentul de faţă. Nu voi să apar în lumea omu­lui sfătos care vrea să dăscălească gra­tuit pe alţii. Cuvintele mele să­ie cuvintele fra­telui mai mare cătră fraţii mai tineri, dar dragi inimii lui. * Dl president al tinerimii din Cluj a făcut amintire în apelul său despre o organizare pe temeiul muncii conştiente. Asupra rostului şi felului a­­cestei munci voi să arunc şi eu câteva raze de cugetare, prinse aşa în fuga condeiului. Nu spun nici un lucru nou, când afirm ca între procesul de trezire la cunoştinţa de sine al unui popor şi între cel al unui singur om e multă asemănare. Aproape aceleaşi etape, cu a­­celeaşi semne caracteristice. Prima etapă se distinge prin o prevalenţă a sentimentului, a pu­terii de imaginaţie şi de imitaţie. Nimic nu are o putere educativă mai decisivă asupra tineretului fra­ged decât pilda bună ce-o oferă părinţii. Tradiţia familiară cu momen­tele luminoase contribue la forma­rea caracterului şi la întărirea conş­tiinţei şi încrederii în sine a ti­­nerului. Tot astfel un popor în faza primă a trezirii conştiinţei sale na­ţionale, cu nimic nu poate fi în­râurit mai bine, decât prin evocarea originei sale distinse, prin scoate­rea la iveală a faptelor mai de seamă a înaintaşilor, a eroilor săi naţionali, mulţi puţini câţi­­i va fi a­­vând. Frasa largă bine sunătoare însoţită de un patos sincer, sunt bune arme în aceasta epocă. Dacă în etapa primă a predo­minat sentimentul apoi cea ce îi urmează, se caracterisează prin în­tâietatea intelectului sau cu alte vorbe a cugetării serioase şi a muncii sistematice şi conştiente drept rezultante a acestei cugetări. Ca să mă întorc la analogia scoasă din evoluţia sufletească a singuraticilor, apoi e clar, ca lumina zilei, că pe un tânăr deja crescut şi ajuns în pragul studiilor, cari o să-l pregătească nemijlocit pentru vieaţa de toate zilele, nu-l mai pot influenţa cu aceleaşi mijloace cu cari l-am stăpânit în etatea lui mai fragedă. In zadar îi voi zice fiului meu de la universitate: „învaţă dragul tatii, fi tot e­­minent ca tata“. El îmi va râde în faţă şi de-a vrea să mă năcăjească, îmi va cere să­­ arăt atestatele. Tot astfel în momentul când poporul român a trecut de-a binele peste vârsta copilăriei naţionale şi a intrat în aceea a tinerului în­ţelegător ar fi păcat de moarte, dacă în loc de-a încerca să înrâurim asupra intelectului său, oferindu-i hrana nutritoare a învăţăturilor de tot soiul, l-am sătura şi pe viitor tot cu frase frumoase, dar goale cari şi-au avut rostul lor odinioară dar azi sunt de prisos şi produc un efect aproape comic, ca ori­ce anachronism. In timpul din urmă s’au ridi­cat mai ales din partea unor tineri cu mult talent şi serioasă pregă­tire, tot mai multe observări în po­triva acestui fel de propagandă. Se zice, că să mai slăbim cu „tata Trăian“ şi cu înşirarea „fap­telor măreţe ale străbunilor noştrii glorioşi“. Observările aceste în parte sunt juste şi conţin un sâmbure de a­devăr. Sunt juste şi adevărate intru cât ele nu se refer la trecutul a­­propiat, când propaganda se-i zicem aşa, sentimentală şi-a avut rostul ei, şi întrucât ele au în ve­dere numai acele pături ale neamu­lui a căror conştiinţă naţională e deja atât de trezită încât cu drept le putem privi ca ajunse în a doua etapă, etapa cugetării şi­ a muncii sistematice şi conştiente. Pătura intelectualilor români şi în fruntea, ei tinerimea acade­mică o putem azi declara de coap­tă îndeajuns, ca să înceapă opera muncii serioase organizate şi in­tensive menite să trezească şi cele­lalte pături ale neamului rămase îndărăt în desvoltarea lor. Dacă privim împrejurul nos­tru vom observa, că munca aceasta s-a început deja. Ceea ce îi lipseşte încă, ca să aducă rezultate deplin mulţumitoa­re e lipsa de sistem şi lipsa de intensitate. Cea dintâi, adecă lipsa de sis­tem e o urmare naturală a educa­ţiei defectuoase sociale-culturale şi economice a însuşi instructorilor, a păturei conducătorilor. Iar lipsa de intensitate e a se atribui împrejurărilor vitrege prin cari a trecut poporul nostru, cari au împedecat veacuri dea­ rândul diferenţiarea sănătoasă a claselor sociale, şi formarea unei burghezimi puternice şi a unei clase de inte­lectuali mai numeroasă. Neamul românesc cu cele trei milioane de ţărani şi cu abia câteva mii de intelectuali pare un uriaş covor alb, împestriţat abia ici şi colo prin câte un punct negru reprezentând straele domneşti. Ce urmează de-aici ? Nimic altceva decât, ca sen­tinţa sfintei scripturi, care zice: „mulţi chemaţi dar puţini aleşi“ s-o adoptăm trebuinţelor noastre şi să zicem, că în ce priveşte pe cele câteva mii de intelectuali, lu­minători naturali ai poporului, toţi sunt chemaţi, prin urmare toţi trebue să fim şi aleşi. E aşa de mare şi nestrăbătut întunerecul cultural economic şi politic la noi Românii, încât fiecare din noi trebue să ne punem toate cunoştinţele şi toate energiile în serviciul marii opere de trezire. Iar ca munca să fie încununa­tă de succese reale e lipsă, ne­apărat de lipsă, ca mai întâi şi întâi înşişi instructorii şi condu­cătorii de azi şi de mâne să fie îndeajuns instruiţi şi luminaţi. Nu mă simt chemat să judec, că oare noi cei de azi corăspun­­dem sau nu acestei misiuni. Dar un lucru stă mai pe sus de ori­ce îndoială, că D-voastră cei de mâne trebue să vă unzuiţi, să ne fiţi în­tru toate superiori. Excelsior! Iată cuvântul de ordine al tinerimii. Să nu fiu rău înţeles. In cele ce urmează evit conştient de-a a­­tinge barem, chestia împlinirii da­­torinţelor D-voastre faţă de studiile de profesiune. Aceasta e treaba părinţilor şi celor, cari vă ajută cu stipendii. Asupra altor datorinţe însă voi să vă trag eu atenţia. Nu sunt lucruri nouă. Le-au mai spus şi alţii şi le-am mai spus chiar şi eu într-un articol din revista „Orizontul“, care a apărut mai anii trecuţi în Cluj. Fiind însă la începutul unui nou an de studii şi cetind apelul preşedintelui tinerimii din Cluj, care promite o organizare pe temeiul unei munci conştiente, cred că nu fac un lucru de prisos când vin ca să atrag din nou atenţia tine­retului asupra marilor şi grelelor datorinţe sociale, culturale, econo­mice şi politice ce-l aşteaptă pe fiecare tinăr în momentul ce întră în vieaţa şi pretinde de la poporul român ca să-i dee pâne şi sub­­sistenţă materială. In urma numărului restrins al intelectualilor români la noi, încă multă vreme nu poate fi vorbă de o împărţire a muncii naţionale. Aproape pe umerii aceloraşi persoane zace întreaga grije a pro­pagandelor şi acţiunilor culturale economice şi politice din singura­ticele ţinuturi locuite de români. De aici urmează în mod logic că numai acei tineri vor fi bine pregătiţi în vederea datorinţelor naţionale ce­­ aşteaptă în vieaţa, cari îşi vor da silinţa deja de la universitate ca să-şi însuşească o cultură am putea zice enciclopedică, cari se vor insui ca să cunoască, să înţeleagă, şi se aprofundeze rostid tuturor frământărilor noas­tre, fie social-culturale sau econo­mice, fie chiar politice. Şi ca să fiu concret: Neamul românesc din Ungaria poate multă vreme încă nu va lua folos practic unui tânăr, care şi-a perdut vre­mea rătăcind printre sistemele fi­losofice ale lui Hegel, Kant, Scho­penhauer sau Nitsche. Dar cu atât mai cu drag vom primi pe cel ce ne va aduce un capital de idei şi de cunoştinţe practice, cu cari vom putea con­tinua mai cu bun rezultat propa­ganda de trezire culturală a popo­rului în cadrele Asociaţiunii. Sunt frumoase teoriile de economie naţională ale lui Adam Smith, ale lui Ricardo sau ale lui Matthus, dar în toiul frământărilor economice ne-am bucura cu mult mai mult de tinerii, cari au cercat să aprofundeze rostul şi legile co­operaţiei şi ne vor veni cu idei noui şi bine limpezite, cu ajutorul cărora să urnim cu un pas înainte carul organizării şi propăşirii eco­nomice a poporului nostru. III. 1739—1912: O tempora o mo­res ! — Cavaleria, rusticana.— Rectificări şi buclucuri. — O mângâiere. — Cităm şi punem faţă-n faţă următoarele voci de pressă, cari se ocupă cu chestiunea ardentă a episcopiei gr. cat. maghiare. In articolul prim „Domnul Stroiescu fi Blajul a apărut în unul din 13/26 Sept. a. c. a „Telegrafului Român“ cetim următoarele: «...Să trecem acuma la părerea d-lui Stroiescu despre bula papală «Christi fideles». Tot în vara aceasta a cercetat pe dl Stroiescu un domn ca­nonic din Blaj la cvartoliul său în Că­­ciulata. «Ce ţinută va lua Blajul în ches­tiunea înfiinţărei nouei episcopii gr.­­cat. maghiare» ? întrebă dl Stroiescu. «Această chestiune este foarte grea şi delicată pentru noi — răspunde el canonic, — pentru că locurile com­petente o au decis fără ca relativ la dismembrarea comunelor româneşti din eparhiile noastre să fi consultat şi pe episcopatul nostru, precum i­ se ceruse. Aşa ştiu însă că Mitropolitul nostru in conţelegere cu episcopii sufragani va înainta un memorand la Papa, în care­­ va atrage atenţiunea asupra perico­lului la care se expune biserica noastră prin incorporarea mai multor parohii româneşti la noua episcopie maghiară». «Ce rezultat favorabil poate avea memorandul mitropolitului la Papa?» zise dl Stroiescu. «Pentru D-voastră Papa este infalibil. Tot ce dispune Papa, pentru D-voastră este porunca lui D-zeu, fiind infalibilu! Papa Chris­­tosul catolicilor pa pământ, căruia a­­veţi să vă supuneţi necondiţionat fără să aveţi drept a rezona sau chiar a protesta contra dispoziţiunilor lui». «Cu Papa aţi isprăvit-o ori vă convin ori nu vă convin dispoziţiunile lui». Din memorandul Mitropolitului din Blaj vedem acum că dl Stroiescu şi în această chestiune «a vorbit ca un popă» cum zice românul, căci iată ce zice Mitropolitul: «...Nu vreau prin aceasta să în­vinovăţesc pe nime, nici voiesc să mă amestec în sfaturile preaînalte şi înţelepte a S. Scaun, cari covârşesc puterile minţii mele. Din contră măr­turisesc, că S. Scaun are putere da jurisdicţie într’adevăr episcopală şi nemijlocită asupra tuturor şi singu­raticilor păstori şi credincioşi de ori­ce rit şi demnitate şi că astfel El poate dispune tot ce înţelepciunea sa crede a fi folositor bisericii». „Datorinţa mea este să tac şi să mă supun la ceea ce San­ctitatea Voastră crede a fi bun pentru S. Biserică a lui Dum­nezeu“.... Iar în ultimul număr al „Luceafărului“ d-l Dr. Silviu Dragomir reîmprospătează în ar­ticolul d-sale „Primejdia episcopiei gr. cat. maghiare“ următoarea scenă petrecută la a­­nul Domnului 1737 : „...Când scriu aceste şire și când mă gândesc, că pentru poporul nostru s’a deschis o nouă serie de salariaţi, îmi aduc aminte fără să vreau de una dintre cele mai frumoase seme, cari s’au petrecut aici în Sibiiu. Era în toamna anului 1737. O comisiune aleasă de straturile ardelene spre a examina gravaminele Românilor se întrunise sub prezidenţia contelui loan Thorotzkai. De faţă era şi episcopul loan Inocenţiu Klein, care cerea să i se recunoască drepturile promise. întârzierea din Viena şi ezitarea staturilor ardelene îl deter­minaseră să fie mai rezolut. Poate şi neîncrederea, ce i s’a trezit în suflet faţă de cercurile mai înalte, cari pro­miteau să facă totul in favorul unirii şi nu făceau nimic, îi inspirase o îndrăs­­neală neobişnuită. In toiul discuţiei pre­zidentul se adresează cătră Klein şi-l întreabă: «Ori de sunt Românii cu ade­vărat uniţi ?» — «Cu adevărat» — a răspuns episcopul — «dacă vor obţinea ceea ce cer cu insistenţă». I s’a replicat atunci: «Aşadară sunt uniţi numai con­diţionat ?» «De­sigur» — a răspuns Klein — «fiindcă, dacă nu se vor împlini postulatele lor, sunt gata a se face şi Turcia. Romanio, nara si non prae­­stentur eorura postulata, paraţi sunt etiam Turcicam­ ampleeti religionem). «Cuvântul acesta al episcopului unit formează una din cele mai frumoase pagini aia vieţii lui sbuclucnate, un stră­lucit «gest suprem» al unui om, care a pătruns rostul adevărat al operii de unire. Şi el însă s’a stins departe, mis­tuit de prisosul de milă şi dreptate, care izvorea din cetatea eternă.» O tempora, o mores ! * O ştire, care a produs şi va pro­duce o bucurie generală în sânul so­cietăţii române braşovene !! Aşa cred cel puţin, cu toate că am făcut în trecut adeseori esperienţa, că bucuria unora, chiar şi când era vorba de evenimente de interes obştesc românesc, a fost spre supărarea mul­tora. Şi acest fenomen este de­ altfel o specialitate a Românilor braşoveni. Să sperăm însă că de astădată nu va fi aşa! E vorba, că la iniţiativa ma­estrului Dima se va reprezenta în acest nou an de activitate al «Reuniunei ro­mâne de gimnastică şi cântări» celebra operă italiană «Cavaleria rusticana». Când scriu aceste rânduri îmi trec pe dinainte­a ochilor sufleteşti amintiri de-acum 12 ani... Vechia noastră reuni­une braşoveană reprezentase în anul 1900 neuitata operă «O noapte în Gra­nada» tot sub dirigenţa d-lui G. Dima. Câtă bucurie, câtă însufleţire curată şi câtă dragoste de neam n-a produs a­­cest eveniment epocal de pa vremuri ! Par’ca trăiam în alte lumi! Luni de-a­­rându-i ori unde ne întâlneam : bărbaţi, femei, bătrâni sau tineri, ne salutam şi conversam în terţe, cvinte şi octave, fo­­losindu-ne de melodiile operei, care devenise peste noapte o operă româ­nească. Pe stradă auziai ziua mare şi noaptea târziu fredonându-se crâmpeie din aceiaşi operă, iar în familii, unde se afla un pian, o vioară sau o cobză părăgi­­nită vedeai întruniţi în jurul celui ce mania instrumentul pe toţi membrii casei, cântând cu o evlavie fără păreche părţi din «O noapte în Granada», «Din vârf de munţi în vale...», «Tras-a clopotul de seară...», «O pungă plină..», «Ce lin văzduh...», «Ce glas duios răsună..», «Oare a cui să fie ca­lul...», «Mărit infam...», «Cântă cântarea celui vechiu castel...» — tot atâtea îo-

Next