Gazeta Transilvaniei, septembrie 1912 (Anul 75, nr. 192-215)

1912-09-26 / nr. 211

Răspuns la o scrisoare deschisă. I. Ion de pe Văcarea se simte foarte măgulit pentru scrisoarea deschisă ce-i adresează d-nul I. D. prin Gaz. Trans. Nr. 201, dar regretă, că mutându-şi în vara aceasta cvartirul, pe Bucegi Nr. 2, nu-i poate răspunde mulţumitor la toate. Va îmblăti poate şi de astădată paie şi pleavă ca de atâtea ori şi va toca la urechea surdului. Inter­locutorul nostru, d-nul I. D., are dreptate, că cum merg lucrurile la noi nu merg bine şi fără de o organizaţie serioasă economică şi socială nu mai merge. Două in­dustrii înfloresc actualmente la noi de minune: înfiinţarea de bănci peste bănci şi advocatura, înfiin­ţarea de bănci peste bănci în­cât industria noastră şi comerciul nos­tru naţional pare că au luat o desvoltare enormă şi purtăm noi lupta cu puternica Anglia! Adevărat „Gründungsfieber “ ne-ar zice Nemţii, că ne-au apucat, iar advocatura, ne absoarbe toate pu­terile şi inteligenţele de pare că pe fiecare zi sunt duşi la perzare sute şi mii de oameni, de ne tre­­buesc atâţi apărători! In fiecare număr foile noastre ne aduc şti­rea, că se caută 4— 5—10 conci­­pienţi de advocaţi şi scriitori cu pradă!! Advocaţi şi candidaţi de advocaţi doar avem la vre-o mie, bănci la vre-o 200 şi mai bine, cami toate dau dividende grase, trecute sub 2—3 rubrici, şi altele ca să nu fie prea bătătoare la ochi, se trec sub titlu de diferite fonduri, al milelor, zis cultural şi de binefacere. Poporul muncitor asudă şi plăteşte până mai poate, iar când nu mai poate ia dru­mul Americei, şi ca distracţie şi instrucţie i se dă nişte cărticele ieftine, care numai să nu coste mult. Ce citeşte şi ce folos va trage el după poveţele ce i se dau, este altă întrebare. Sunt persoane, cari sunt în stare să scrie şi să dea poveţe în toate, cum era acel învăţător, care dădea poveţe de tămăduirea boalei de ochi cu mere putrede! Intre paiele îmblătite de noi încă acum 11 ani (1901) am ară­tat deosebirea ce există între cărţi ieftine şi cărţi scumpe pen­tru popor — G. T. Nici 232 şi 235 — adecă cărţi ieftine, cari se fac ori traduc în 24 de ore, ori se pricepe autorul sau traducătorul ori nu la chestie — şi între cărţi mun­cite şi studiate în vederea trebu­inţelor noastre specifice. Sistemul de pân’­aci preferă pe cele dintâi. In vara aceasta am stat vr­o 8 zile în Bucegiul de pe Lotru şi, omul nostru care ne-a dat caii şi a mers cu noi pe jos, de loc din Răşinari, ne-a dat preţioase in­­formaţiuni. Intre altele ne spunea, că el este abonat de 25 ani la „Foaia Poporului“ pe care o citeşte regulat, iar când se iveşte în ea vreun termin nou, are un dicţionar latinesc-românesc de când era cio­ban la oi în Ţară, ce îl procurase un prietin al său librar din Galaţi. Atunci caută în acel dicţionar şi totdeauna ştie despre ce este vorba. Iată deci oameni simpli foşti cio­bani la oi, având şi consultând dic­ţionare latineşti. Reposatul Cârţan deci nu era unicul cioban bibliofil — dar omul nostru nu ştia, că sunt şi cărţi de zootehnie şi de lăptaria sistematică scrise în limba română — deşi au societate de lectură şi bibliotecă şcolară în sat şi tot felul de cărţi în ea !! Scriitorul acestor rânduri în­că cu 15 ani înainte voia să arete acestor ciobani din munţi şi din câmpii, cari sunt plantele cele mai bune din păşune şi fân după valoarea lor intrinsecă, şi a făcut sacrificii însemnate cu cli­­şeuri de plante, după cari şi omul puţin cunoscător de carte, sau chiar analfabetul să le poată dis­tinge, şi azi har Domnului, se gă­sesc pe la fiecare stână 2—3 inşi, cari să ştie ce ei şi a se folosi de ele. Autorul cărţii sperase, că gă­sind ajutorul din partea băncilor noastre să tragă unele părţi deo­sebite în formă de cărticele, car­nete portative — pentru turişti şi păstorii din munte, cari să le des­chidă tuturor ochii asupra bogăţii­lor ce avem. Aşa! librarul ce aveam în scrisoarea din urmă dă autoru­lui povaţa, să reducă preţul cărţi­lor muncite, căci altfel nu se trece atare marfă la noi. Nu mai vorbim de necesitatea înfiinţărei unor că­­şării sistematice, cu cursuri spe­ciale la munte, pentru instrucţia profesională a ciobanilor şi bacilor şi băciţelor de prin stânile noastre. Să mai vorbim de jaful şi per­­derile noastre enorme din lipsa de conducători şi de specialişti şi oa­meni de afaceri ? Milioane de mi­lioane­ se scurg pe dinaintea ochi­lor noştri, ori că stau neridicate din loc, şi noi rămânem cu buzele umflate — ori fluerăm a pagubă înn urma lor. Să vedem chestiunea pădurilor dela munte. Nu voim să ridicăm aci chestia munţilor re­vendicaţi de pe Lotru ai Univer­sităţii săseşti. Buletinul societăţii carpatine ne spune, că Munţii re­vendicaţi „ai Universităţii celor 7 judeţe“ au fost oferiţi în total, pe la anul 1873 unui particular cu câte 00.000 cor. arândă pe 60 ani, metru cub. de lemne de brad ar fi venit cu 24 — 30 bani — dar acum 5 ani în 1906 s’au vândut numai o parte din ei, 16 mii jug. cu 21 milioane de coroane şi mai sunt a se vinde încă alte vr­o 5—7000 jugăre şi pe an se vine pentru partea esploatată câte 868.181 cor. 81 fîleri. Firma Feltrinelli et comp., nu­mită societatea italo-ungară, a luat asupra sa esploatarea acelor codrii seculari, încă neatinşi de săcure, să-i taie în 23 ani, mai are deci 17 ani d’aci înainte; mai sunt încă vr­o 5—7000 jug., cari se vor da nu peste multă vreme în tăiere pe alţi zeci de ani şi mai este socie­tatea fabricei de celulosă de la Turda care are păduri în esploatare; mai au păduri virgine încă comunele noastre mari şi mici Reşinarii, Să­­liştea etc. în munţii lor. Iată deci prisos de muncă şi de câştig în abundanţă la noi acasă pentru 20 —30—40 ani de aci înainte şi pen­tru toate clasele societăţii noastre. Ce să vezi însă. Firma Feltri­nelli singură ocupă vreo 1500 de tăietori în munte, câteva sute de lucrători la trenuri şi în fabrică, apoi în apropiere de ea este firma română „Lotru“, „Oltul“ etc. O lume de lume este deci în munţii noştri, foşti până ieri alaltăeri locuiţi numai de ciobani prin cele poieni. Deşi firma se numeşte italo-ungară, dar direc­torii ei vorbesc perfect româneşte şi abia 2—3 cuvinte ungureşti de dragul lui F. Kossuth ca preşedinte, totuşi între personalul dirigent nu se află români aproape de loc, cio­plitorii sunt italieni, croaţi, ruteni din Bucovina şi Galiţia, Kraineri din Stiria, câţiva Săcui şi puţini Români de pe la Ciucia. Sunt şi Români localnici, însă aceştia mai mult la trenuri pentru transportul buştenilor la staţiile funiculare, ca să împingă greşit înainte, şi la tre­nuri să încarce şi descarce buştenii, în Ioc ca diriguitorii noştri din co­munele învecinate să intervină per­sonal la administraţia esploatărei, şi pe lângă flăcăi, ca cu ajutorul Italienilor să se formeze din cei locali tăietori specialişti în fabrică şi cioplitori şi tăietori în munte, iar la tineret ca să se aplice cu duiumul la aceste meserii curente, ciobănitul ne mai fiind aşa rentabil ca înainte pentru ei. Cioplitorii ita­lieni, brainieri, ruteni sunt plătiţi cu câte 150 por. lunar, lucrătorii la trenuri şi încărcatul buştenilor cu câte 70—80 cor. Ai noştri de­­prinzându-se cu debitarea şi clasi­ficarea sistematică a lemnelor, ar putea să ia locul italienilor şi altor streini şi fiind acasă şi cu îmbră­cămintea şi hrana, ar fi mai uşu­raţi. Apoi cu puhoiul de buşteni ce scobor din munte câte industrii lo­cale nu s-ar putea înfiinţa prin sa­tele acelea de munte cu concursul băncilor noastre?! Dar oare în fa­vorul Mărginenimei mult încercate nu s-ar putea face şi obţine mult pe baza unei anchete serioase şi de memorii esplicative, date în vi­leag în diferite limbi? IV. — Şcoală corală. — Cuvinte de aur. — Petru Voicu. — Din voca­bularul confesional. —­­ Mobilizarea in Şcheiu. — »Şcoală corală!« Ce-o mai fi şi asta ?! Mulţi, cetind aceste două cuvinte, nu vor înţelege noima lor, iar alţii cari poate le înţeleg, vor da din cap şi vor trece cu un zâmbet suveran la ordinea zilei, cum au trecut şi peste alte multe idei salutare. Este vorba să se înfiinţeze în Braşov o şcoală corală — după modelul aşa numitelor »Chorschulen« cum le gă­sim în toate oraşele şi orăşelele locuite de Saşii noştri. Lansarea acestei idei salutare o datorim şi de astădată mă­iestrului O. Dima, căruia neamul nos­tru are să-i mulţămească atât de multe pe terenul desvoltărei artei muzicale între Români şi cu deosebire pentru şcoala sa muzicală, din care s’au înfrup­tat atâtea generaţiuni. Este un adevăr recunoscut de toată lumea, că importanţa şi în genere dreptul de esistenţă al unui neam nu se mai judecă azi după puterea pum­nului sau după cutare forţă brută, de care dispune, ci după cultura sa, fie a­­ceasta pe terenul artelor sau al ştiinţe­lor, fie pe terenul economic-financiar. Un neam, care nu dispune azi de repre­zentanţi distinşi pe vastul teren al cul­­turei, un neam care nu-şi dă silinţa să ridice treptat massele poporului la sânul culturei atot izbăvitoare , ajunge la coada mesei. Şi în vizuinţele ome­­nirei spre cultură ocupă un joc de frunte tocmai cultura muzicală, care ne înve­derează poate mai mult ca orişicare altă artă, sufletul unui neam. Nobilitatea sufletului omenesc pângărit de atâtea patimi murdare, transformarea indivi­dului din ne-om în om » după chipul şi asemănarea lui Dzeu« şi ridicarea omului în sfere mai senine, care să-l facă mai capabil să înţeleagă rostul ade­vărat al vieţii sale pământene, sunt tocmai efectele culturei muzicale. La noii Românii se cântă mult, dar foarte slab. Avem mult material de voce, mai mult ca orişicare dintre neamurile conlocuitoare, avem şi urechi bune, dar ne lipseşte cultura muzicală. Iar purtătorii culturei muzicale la un popor sunt tocmai păturile intelectuale, cari ar avea în primul rând datorinţa să-şi însuşească într’o măsură mai mare această cultură, care apoi să se res­trângă iarăşi treptat asupra masselor largi ale poporului. In şcoalele noastre primare se propune cântarea şi -- nu-i vorbă — se cântă, într’un loc mai mult şi mai bine, în alte părţi mai puţin. In şcoalele noastre superioare se cultivă deasemenea cântarea cu mai mult sau mai puţin succes, după cum se pricepe şi îşi dă silinţa cutare profesor de mu­zică — şi cu aceste de obiceiu s’a sfârşit cultura noastră muzicală. In vieaţa noastră publică rar de mai gă­seşti oameni, cari să-şi completeze mo­destele cunoştinţe muzicale agonisite în şcoală, dar se mai dai de tineri cari din îndemn propriu să-şi cultive vocea sau să înveţe vreun instrument. Ocu­­paţiunile oficiului şi cafenelele le răpesc tot timpul şi le mortifică dragostea faţă de cultivarea muzicei. Cu fetele noastre stăm cam tot aşa. Puţine familii avem, în care să cultive d-şoarele muzica la vreun instrument cu atât mai puţin vocea, deşi avem destui părinţi cu dare de mână, cari ar putea să facă faţă şi acestei recurenţe. Cu cultivarea mu­zicei în familiile meseriaşilor noştri sau în sînul poporului nostru stăm şi mai rău. De cântat nu-i vorbă se cântă, dar cum — aceasta o ştim cu toţii. Urmarea firească este, că reuniu­nile noastre de cântări stagnează. Noroc că mai avem noi Ardelenii pe un Dima, iar bănăţenii pe un Vidu, căci altfel în cele muzicale am fi consideraţi ca cei din urmă din patria noastră. Situaţia aceasta desolată l a făcut desigur pe maestrul Dima, ca să lan­seze ideia, de-a se înfiinţa în Braşov o şcoală corală, care să aibă importanta menire de-a strânge la un loc femei, fete, bărbaţi şi tineri cu voce şi auz muzical, de a-i învăţa să cânte şi să în­drăgească cultura muzicală. Iar ceata aceasta de apostoli ai cântecului fru­mos şi artistic să devină cheagul sănă­tos al reuniunii noastre de cântări, să devină apa viie şi dătătoare de vieaţă a unei societăţi întregi şi mari, ca să nu se mai întâmple vreodată ruşinea, ca cea mai veche reuniune­a noastră pe cântări, având fericirea să aibă în mijlocul ei pe bărbatul providenţial al culturei noastre muzicale, să stagneze ani de-a rândul. Această şcoală va fi împreunată, de sine înţeles, şi cu jertfe materiale, dar acolo unde este dragoste, însufleţire şi pricepere pentru cauză, aceste jertfe dispar. O modestă taxă lunară sau a­­nuală din partea familiilor noastre cu dare de mână, un sprijin material mo­dest din partea instituţiunilor noastre culturale, bisericeşti şi economice — şi iată-ne trecuţi peste »pedeca« jertfelor. Pe omul chemat să conducă cu destoinicie această şcoa­la importantă 11 avem, şi a­­vem un preşedinte al reuniunei, care în ur­ma poziţiei sale înalte ce-o ocupă în vieaţa publică românească din Braşov şi în urma inimei sale însufleţite pentru tot ce e bun şi frumos, poate să contribue cu un ceas mai iute la realizarea­ acestei şcoli muzicale, de la care depinde exis­tenţa a două importante instituţiuni culturale braşovene: a reuniunii de cântări şi a corului mixt al bisericei Sf. Niculae, asigurându-le o sucrescenţă sănătoasă şi viguroasă ... Când scriu aceste rânduri îmi vin în minte cuvintele măiestrului Dima, rostite în şedinţa recentă a comitetului reuniunei de cântări. Nu pierdem­ din vedere chestiunea înfiinţării şcoalei corale, consultaţi-vă şi puneţi umăr la umăr ca s’o înfiinţăm cu un ceas mai iute, căci altfel exis­tenţa reuniunii noastre e clădită pe nisip şi.. . cine ştie cât îmi mai este dat să petrec în mijlocul d-voastră!... * In ziua de 16 Sept. v. părintele episcop Dr. E. Miron Gristea a rostit în biserica din Caransebeş în faţa mulţime! elevilor întruniţi la începutul anului şcolar, o cuvântare de un adânc înţeles, din care reţin următoarele pasaje: «...Poporul nostru ţăran din acest oraş este cât se poate de corcit în toate ale sale. Portul ţăranilor noştri — atât la bărbaţi, cât şi la femei — este străin, luat de la şvabi. Şuba cea frumoasă bănăţenească şi cămăşile alba au dispărut. Abia le vezi din Paşti în Crăciun la 2—3 inşi. Opregul la femei e înlocuit cu zdrenţe nemţeşti. Dară chiar şi femeile, cari se mai poartă româneşte, au părăsit din hainele lor cusăturile şi formele vechi bătrâneşti, cari singure-s româneşti şi au introdus nişte forme străine de ornamentica noastră. Limba ce-o vorbeşte poporul de aci încă-i cât de stricată. Voi d. e. nu călătoriţi cu trenul, ci cu «Eisen­­bonul», voi nu mergeţi la cărţile fun­­duare, ci la «grundbuh», nu la percep- Y # %vV Nr. 211. Braşov, Miercuri nr. 26 Septemvrie (9 Octomvrie) 1912. Anul LXXV. Apare în fiecare zi de lucru, redacţia: Abonamentul­ pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe 7, an 12 cor., pe || TIPOGRAFIA Şl ADMINISTRAŢIA: \\ V\ an 6 cor- Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe 7, an 20 || BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. || franci, pe 74 an 10 franci. || Telefon: Nr. 226. NI K -Pentru Brașov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an 20 coroane, pe */, an 10 coroane, pe */4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. Inserate; un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Manifestaţia opoziţiei în Cluj. Opo­ziţia aliată, sprijinită de partidul social­­democrat a aranjat Duminecă, în 6 Oct. c. un mare meeting în Cluj. Adu­narea s’a ţinut în piaţa principală. Au participat vre­o 5—6 mii de oameni, iar dintre fruntaşi contele Apponyi, Károlyi, Désy etc. apoi din partea so­­­cialiştilor Bokányi. Intre oratori amin­tim pe contele Apponyi, care a cerut restituirea ordinei de drept şi depărta­rea lui Tisza-Lukăcs. S’a declarat con­tra războiului şi a vorbit pentru votul universal. »Am aflat măsura corectă a re­formei — a zis Apponyi — pe bază universală, egală şi secretă. Ţinem la aceasta, suntem legaţi de ea cu onoa­rea noastră«. Câtă falsitate în cuvintele aceste ale corifeului retrograd. ■ Au mai vorbit contele Zichy şi Károlyi Mihály, iar din partea socialiş­tilor Bokányi. El a pretins votul uni­versal fără restricţiuni şi a declarat, că deşi sunt socialişti, ţin la trecutul Ungariei şi la nizuinţele de progres ale Ungariei. A mai vorbit deputatul Désy o­­sândind guvernul. Cere votul universal, egal şi secret, nimicirea dispoziţiilor luate de guvern, regularea dreptului de imunitate şi în fine punerea sub acuză a lui Lukács şi a guvernului, in acest sens a făcut o propunere, care s’a pri­mit cu unanimitate. Ultimul orator a fost Iászi Oszkár, cu a cărui vorbire s’a închis adunarea. Creditul extraordinar. Din Bu­dapesta se anunţă, că cele 250 milioane ce le pretinde Auffenberg ca credit pentru necesită­ţile grabnice ale armatei, ambele guverne le-au luat în budgetul anului viitor şi despre aco­perirea lor se vor îngriji miniştrii de finanţe.

Next