Gazeta Transilvaniei, decembrie 1914 (Anul 77, nr. 265-286)

1914-12-04 / nr. 267

Nr. 267. Braşov, Joi 4 (17) Decemvrie n. 1914 Anul LXXVII. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Str. Prundului Nr. 16 INSERATELE •t primesc 1» adminU- traţie. Preţul dupăalii ţi învoială. ABONAMENTUL ?• an ou . . .24 Oot Fa o jnm. de an 12 „ ’s trei Inni. . Ö , Pantru RomAnia ţi ittrăln&taie; f*o sa aia ... 40 t»i **» o Jaai. do sin 30 ÍELSIOS B. 220. ZIAR POLITIC NAȚIONAL. Mannapriiselo na «• innapoias*. Cum gândim şi cum procedem. De Maria B. Baiulescu. In aceste vremuri de neaşteptate evenimente, care au năvălit asupra sufletului nostru, odată mai mult s’a dovedit, cât de demnă şi cât de bravă este femeia contimporană. Ea s’a distins la toate ţările lumei prin o dureroasă tăcere. Abia ici, colo, prin presa europeană s’a mai auzit câte odată glasul său trist, dar această tăcere nu a fost pasivă. Cu lăcrămile vecinie pe obraji, a alergat, a adunat, a mângâiat, a alinat dureri şi resemnată şi demnă a ştiut să sufere şi să tacă. Femeia română din monarhia noastră în special a luat cea mai activă parte la această mare lucrare umanitară, care nu se iveşte în orice generaţie. Surprinsă de groaznicele încercări, care au năpădit peste zilele vieţii sale trudite, şi-a luat inima în dinţi şi fără reclamă, la oraşe ca şi la sate, a contribuit după puterile sale la alinarea durerilor şi a mizeriei. Fără reclamă a ridicat spitale, a alergat în suburbiile săracilor, a adunat rufărie, a cercetat bolnavii şi neobosită n’a contenit şi nu conteneşte a sări în ajutorul celor ce sufer. Cu greu mă decid a lua condeiul în mână şi a eşi din această rezervă severă ce ne-am impus-o. Totuşi văzând câtă parte ia publicul nostru la aceasta activitate femenină în folosul tuturor celor ce sufer şi sunt năpăstuiţi, am hotărât să încerc a descrie: cum gândim şi cum procedem. N'aş putea spune mai clar sentimentele noastre, decât reproducând unele din cuvintele adresate în recenta adunare generală a Reuniunei femeilor române din Braşov. Am zis între altele că: Poate niciodată dela întemeierea acestei Reuniuni nu ne-am întâlnit în zile mai grele şi mai triste, ca In timpul de faţă. Pot zice, că sunt stări nu numai analoge, dar sunt mai presus de covârşitoare stările prin care trecem în ziua de astăzi. Reuniunea noastră s’a creat după desastroasa revoluţiune din anul 1848—49, iar astăzi stăm în faţa unui războiu mondial, în care şi monarhia noastră este angajată în crâncenă ruptă. Durerea, care cuprinde inima noastră femeiească în faţa tristelor întâmplări ce ne zguduie sufletul nostru prin faptul că dăm tributul de sânge, care este jertfa ruptă din trupul nostru şi sfâşiată din inima noastră, nu se poate descrie şi nici nu se poate ascunde. Nici odată nu s’a putut numi pământul nostru mai potrivit valea plângerilor decât în ziua de astăzi. Cred că din lacrimele ce se scurg din ochii mamelor, fiicelor, soţiilor, surorilor şi mireselor ar putea şerpui un râuleţ argintiu alături cu potopul roşiu de sânge ce îneacă pământul tuturor ţărilor civilizate din Europa. Dar în aceste vremuri de restrişte, cum ne-am putea întări inimile, de unde ne-am putea edifica sufletele decât din isvorul puternic al trecutului? Astfel mi-am ţinut de datorinţă a răsfoi în documentele Reuniunei noastre pentru ca de-acolo, din cronica trecutului să vedem cum au procedat bunicele şi mamele noastre în acele zile de grea desnădejde. Şi cu adevărat ne-am recules sufletele — şi ne-am câştigat preţioase învăţături din acele dovezi de nemărginit devotament, de energie şi de nobil indemn al femeilor române de odinioară. Maicele noastre blagoslovite şi-au făcut pe deplin datorinţa păstrându-ne tot ce ne-a fost scump şi creându-ne scut sub aşezământul, căruia i-au pus atunci temelia. Rămâne acum să ne întrebăm dacă la rândul nostru ne împlinim datoria şi noi în această epocă de generală năpaste? Putem afirma cu suflet liniştit şi cu inimă curată, că şi noi ne-am, împlinit şi ne vom împlini datoria în conştiinţă. Astăzi, în anul 1914, societăţile femenine au o activitate cu mult mai intensă decât odinioară. Ele trebuiesc să ia parte la toate acţiunile sociale de binefacere, îmbrăţişând cu deosebire în timp de războiu cea mai felurită muncă socială. Reuniunea noastră a mers din răsputeri în rândul celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Adevărata noastră activitate însă încă n'a început. Scopul Reuniunei noastre este ajutorarea orfanelor şi numai după ce se vor vedea rariştele din cedrul unde pică falnicii noştrii stegari, vom putea întinde mâna de ajutorare. Şi vom ajutora cu toatele, precum au sărit odinioară mamele şi bunicele noastre în ajutor. Lozinca tuturor neamurilor va fi acum ajutorarea văduvelor şi a orfanilor. Din fericire cele două Reuniuni ale noastre au tocmai scopurile aceste. Dar şi până acum aceste Reuniuni au fost în necontenită activitate. La marea colectă organizată pentru ajutorarea familiilor celor mobilizaţi de câte şi trei naţionalităţi, au luat parte peste 40 de dame şi domnişoare române. Bucătăriile instituite anume pentru aceste familii sunt supraveghiate şi de damele române, şi peste o sută de familii române primesc hrana odată pe zi din această colectă. Lucrarea şi colectarea rufăriilor de spitale se continuă fără întrerupere. Domnişoarele noastre române supraveghiază asilul pentru scutul copiilor, lucrează de luni de zile în biroul pentru ocuparea muncitorilor şi îngrijesc ca surori de caritate la paturile răniţilor, alinând şi mângâind pe iubiţii noştri ostaşi. Totuşi în faţa sfintelor Sărbători ce se apropie, inima noastră este mai înduioşată ca totdeauna. Deşi acţiunea mare comună prepară daruri ostaşilor pentru sărbătorile după st. n. pe noi femeile române, păstrătoarele tradiţionale ale legei noastre strămoşeşti, nu ne rabdă inima , să ştim că în ajunul Crăciunului nostru, ostaşii noştri români stau singuri şi părăsiţi departe de vetrele lor, răniţi şi bolnavi în spitale. Astfel în principiul iubirei de aproapelui şi a obiceiului nostru din bătrâni, vom merge noi damele şi domnişoarele române împreună cu preoţimea noastră în această sfântă seară la iubiţii noştri răniţi, ca să aibă şi ei parte să sărute icoana Naşterii Domnului. Nu vom face risipă şi nu ne vom întrece în daruri, din rufăria colectată de harnicele noastre preotese şi învăţătorese le vom da şi lor câte un rând, din ciorapii şi din mânecările lucrate de mânuţele micelor noastre eleve de şcoală le vom da şi lor câte ceva, iar din cozonacii noştri copţi anume de Crăciun le vom da şi lor tuturor fără deosebire de neam, ca într’o mare familie de năcăjiţi, câte-o felioară. Numai împlinindu-ne în felul acesta datorinţa vom putea avea pace în conştiinţa noastră, vom putea afla mângâierea în suflet şi vom putea simţi în câtva tihnă în Sărbătorile Crăciunului. Aşa gândim şi aşa procedem. Împlinirea datorinţelor. — Fina.*) — Dar acum greutăţi se iviau din altă parte. Genialul Andrei proiectase întemeierea unei singure mitropolii pentru toţi Românii ortodoxi din întreaga monarhia habsburgică. Ia contra acestui vis de aur se opunea episcopul Bucovinei, Hachmao. Nu fură puţine stăruinţele lui Şaguna de a câştigă şi capul bisericei bucovinene pentru proiectul său. Şi intr’un timp acesta părea câş, tigat, ba şi unii miniştri consimţiau dară deceniul absolutismului (1850-60) nu era favorabil realizării acestui plan. Începând era constituţională începură din nou şi stăruinţele lui Şaguna pentru înfăptuirea idealului său. Şi cu succes. Căci la 1860 senatul imperial recunoscu dreptatea cauzei Românilor. Iar la 1862 însuşi Regele promise înnaintea unei deputaţiuni de Români bănăţeni, ardeleni şi bucovineni reatilizarea idealului românesc. Totuşi până ce cuvântul se făcu trup, a trebuit Marele Arhiereu să mai poarte umite lupte cu Sârbii, pe cale ziaristică, arătându-le că subordinarea episcopiei române ortodoxe din Ardeal făcută la 1783 a fost arbitrară, că această subordinare apasăca o piatră biserica gr.-or.« căci pentru Românii ardeleni »o mitropolie carlovitană există numai cu numele şi nu pe drept«. In sfârşit ziua de 124 Dec. 1864 poate fi considerată ca triumrful cauzei româneşti, căci prin autograful imperial în această zi s’a încuviinţat reînfiinţarea mitropoliei române, independentă şi coordinată celei sârbeşti, numindu-se Andrei baron de Şaguna Mitropolit al Românilor din Transilvania şi Ungaria. Drept mulţămită pentru acest graţios act o deputaţiune de ardeleni, ungureni şi bănăţeni, în frunte ca noul Mitropolit, depun la treptele Tronului omagiile de mulţumită şi loialitate a unui neam întreg, la 7. Febr. 1865. Dar intrigele ambiţiosului, schirobăciosului Hscman au eliminat din cuprinsul acestei mitropolii Bucovina. Mitropoliei i s’a dat nu 6 episcopii cum proiectase Şaguna, ci numai 2, Aradul şi Caransebeşul. In anul 1868, participând neobositul Mitropolit la dieta din Pesta, — când se desbătea cu tărie Inarticularea mitropoliei române, — şti să creeze acea atmosferă favorabilă cauzei noastre în casa magnaţilor, încât putea zice cu psalmistul: »Mila şi adevărul s'au întâmpinat, dreptatea şi pacea s’au sărutat«. Şi productul acelei atmosfere favorabile fu articolul IX, prin care se recunoaşte existenţa mitropoliei române şi de legislaţia maghiară. Cu această dată îmbucurătoare »Telegraful Român« scria de Rusalii in termini patriarhali următoarele: »dacă Românii gr. or. din Transilvania şi Ungaria au avut să treacă prin multe greutăţi şi năcazuri, iată că sub conducerea unui bărbat trimes biserici şi naţiunii de Dzeu, au sosit iarăşi, în pământul făgăduinţii, ai legislaţiunii, din care cu încetul fură izgoniţi pe timpul foametei de drepturi egale, căşunate de secta privelegiilor feudale... precum nu înainte la 1865. Senatul României aducea elogii Noului Mare Mitropolit cu cuvintele: »Acel Şaguna, acel episcop, azi mitropolit, străluceşte ca un luceafăr al ortodoxiei, câştigând naţiunii sale dreptul după care a vărsat lacrimi secole întregi şi care în fine a câştigat cel mai mare din toate autonomia bisericei române de acolo. Toate acestea *) Vezi anii 265 şi 266, prin activitatea sa, prin pietatea sa*... La 14 August 1868, dete Şaguna în »Statutul organic« »Tablele legii« române pentru biserica noastră. Tot în anul în care se ia articulă prin lege existenţa Mitropoliei ţinu Marele Ierarh primul congres naţional bisericesc în Sibiiu pentru constituirea provinciei noastre mitropolitane, congres, pe care învăţatul episcop Popea îl numeşte »încoronarea opului celui grandios de 21 de ani al lui Şaguna«. Atunci depuse Mitropolitul Andrei competenţa legislativă şi administrativă a bisericei noastre naţionale în mânile congresului, facându-l responsabil pentru ulterioara soarte a bisericei. Cu lacrimi de bucurie esclamă la acea ocazie, Veneratul luptător : „Inoieşte-te, înoieşte-te noule Ierusalim», că ţi-a venit iarăş lumina şi mărirea Domnului peste tine a răsărit. Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a întărit, această casă Duhul sfânt a îndit. Era o scenă cum rar se întâmplă... Lacrimi duioase de bucurie şi mulţumire sufletească vărsă înţeleptul cârmaci al bisericei şi lacrimi de mulţumire îi aduceau fii aleşi ai neamului, sfinţind adunarea măreaţă. »Dacă Şaguna n’ar fi făcut nimic alta — spunea prof. Barcianu — decât să reînfiinţeze vechea metropolie istorică a Românilor din Ungaria şi Transilvania, ar fi de ajuns, ca nemuritor să-i rămână numele între noi«. Dar, Mitropolitul Andrei Şaguna face cu mult mai multe pentru biserica şi neamul nostru. Un merit neopritor şi-a câştigat El pe terenul instrucţiei. Şi aici a ştiut marele Arhiereu să şi facă datoria cu plin. Convins, că progresul neamului pe toate terenele e condiţionat de dragostea, cu care îmbrăţişează el şcoala, s’a Îngrijit mai întâi de cei ce aveau să fie luminătorii şi îndrumătorii poporului, de preoţi şi învăţători. De aceea atenţia lui deosebită a fost îndreptată asupra seminariului, ridicându-l la un nivel Intelectual, moral şi ştienţific egal cu institutele similiare din patrie. Astfel după ce s’a îngrijit de un edificiu corespunzător — împreunat cu internat după ce l-a înzestrat cu puteri didactice probate, după ce a ramificat cursul teologic şi cel pedagogic lungind durata timpului de studii de la 6 luni şi 1 an cum era sub ep. Moga — la 2 şi 3 ani; el a mai avut ochi ageri şi asupra progresului instrucţiei, ajutorând pe şcolarii lipsiţi de mijloace, din venitel sale propri. Şcolile populare româneşti au avut în înţeleptul Mitropolit pe adevăratul lor întemeetor. Cu scrisul şi cu vorba Îndemnă pe credincioşi să înfiinţeze şcoli, dispunând ca preotul sâ fie directorul, protopopul — inspectorul şcoalelor din cercul său. Inspecţia supremă o încredinţa conzistorsului şi episcopatului român, nu cum era sub Moga, dela 1837 în mânile episcopului rom. cat. din Alba Iula. Aproape 800 de şcoli româneşti — bazate pe principiul confesional — se intemnara sub binecuvântata arhipăstorie a lui Şaguna. Stăruinţele prevăzătorului Andrei se îndreptară şi la crearea de şcoli medii. b» Intr’un timp militâ chiar pentru Întemeierea unei academii sau universiăţi pentru Român!. Astfel laudă ei „legământul bisericelor Sf. Nicolae din Sebei şi Sf. Adormir din Cetate* pentru întemeierea şi susţinerea liceului acestuia care a luat fiinţă la 1850 complatându-se cu realele şi comercialele la 1860. Cât de mult s’au contopit interesul Arhiepiscopului, cu soartea şcoalelor noastre o dovedeşte, istoria acestora. Tot la îndemnul lui Şaguna se înfiinţează gimnaziul din Brad. La progresul cultural al Românilor a contribuit mult şi înfiinţarea tipografiei româneşti la 1850, deşi laspesele lui Şaguna, la scurta caracterizare a secretarului guvernial Rannicher: »că Şaguna a lovit în stâncă şi a deschis pe seama poporului român Izvorul culturii intelectuale« — se recunoaşte meritul acestei instituţii, care a prevăzut cu cărţile necesare neamul de aici, în atâtea decenii. Tipografia deveni propietate arhidiecezană. Ca 3 ani in urmă, la 1853 se încape apariţia organului de publicitate »Telegraful Român, care a îmbrăţişat cu multă căldură interesele bisericii şi ale neamului, ia toată ocazia. Puterea de organizare a Marelui Şaguna se vede şi din multele fundaţiunii şi instituţii materiale, create fie din colecţii, fie din donaţiile sale adevărat princiare agonisite prin economisire şi administraţie bună şi corectă , pe cari le-a dăruit Arhidiecezei. Dar, neobositul Arhiepiscop n’a fost numai o putere organizătoare, de genială iniţiativă şi executare, ci şi o putere creatoare fecundă. Manualele sale didactice, diferitele broşuri apologetice, şi număroasele sale articole din »Telegraf« l-au consacrat bărbat de ştiinţă, condei temut şi deschizător de noi orizonturi. Pentru meritele sale culturale literare, Academia română o denumeşte la 1871, membru onorar al ei, iar Asociaţiunea pentru cultura şi literatura română — reducându-şi întemeierea la Şaguna — îl alege ca primul ei preşedinte în curs de 7 ani. Pentru caldele lui sentimente româneşti Şaguna e proclamat de memorabila , adunare naţională din 3/15. Mai 1848 de preşedinte, în care calitate el apelează la cei prezenţi uniţi şi neuniţi ca la nişte fraţi, nu din făţărie, ci fraţi din Cristos, fraţi români*. Iar ca recunoştinţa pentru serviciile nepreţuite aduse patriei şi conducătorilor ei, Majestatea Sa Regele nostru l’a distins cu mai multe orduri, l’a primit între sfetnicii Săi mai de aproape, dându-i titlu de baron la 1850. E desjuns să se ştie că Venerabilul Mitropolit român era totdeauna bine primit la curte şi a a trăit cu familiarul »Vater Şaguna.« »Tata Şiguna.« Sunt apoi îndeobşte cunoscute raporturile de reciprocă stimă şi respect între Şaguna şi marii bărbaţi de stat maghiari Deak, br. Ötvös, etc. Dar, tocmai prea multele opere săvârşite, obositoarele drumuri făcute, aprigele lupte susţinute, trebuiră să doboare şi pe un Colos, ca Andrei br. de Şaguna. Sub povara sarcinelor din cei 27 de ani ai zbuciumatei sale arhipastoriri, adormi ia vârstă abia de 65 de ani, îmbrăcând în doliu inimele a toată suflarea românească la 1873, Iulie 16. Somnul de veci şi-l doarme în Impozantul mauzoleu din Răşinari — devenit Meria Românilor. La această ocazie, de prăznuire, a celui mai frumos exemplu de împlinire a datoriei — e potrivită alegoria asesorului Z. Boiu, din 22 Aug. 1871, când fu jubileul de 25 de ani, dela venirea lui Şaguna în Ardeal, cu care ocazie Braşovenii îi ridicară un bust. ....Cerul se’nsenină, soarele luceşte Curcubeul păcii lumile uneşte. Şi dela Apusuri un Apostol vine Ca un geniu tainic noaptea s’o lumine. »Cine e streinu' ?“ — cei uimiţi se ’ntreabă, Dar, mireasa sfântă îl cunoaşte ’n grabă Şi întinde mâna : »Bine ai venit!« E trimisul, solul, mirele-i dorit. E Andrei chematul să ne reînvieze Ceaţa ignoranţei să o ’ndepărteze. Colo se înălţă templele credinţii Ici s’aprind în şiruri faclele ştiinţei Fructele de spirit arta ie gravează Şi posterităţii le încredinţează«. Un pătrar de secol, orologiul sună Laurul nemuririi fruntea-i încunună Monumentul pietrei iată-1 înălţat, Dar mai ’nalt în inimi el s’a ridicat!«.... Dr. Papuc. Persia şi tripla antantă. In războiul antantei cu Turcia i se rezervă şi Parsiei un rol nu tocmai neînsemnat. Aceasta, mai ales, pentru că războiul ruso-turc se dă la graniţa Persiei. Pentru ca să înduplece Persia, să între şi ea în horă bineînţeles pe partea Rusiei, ori chiar şi numai ca să-şi păstreze strict neutralitatea, puterile din antantă i-au promis oraşele Kerbal şi Nedschosf din Arabia turcească. Persia n’a răspuns încă.