Gazeta Transilvaniei, septembrie 1915 (Anul 78, nr. 187-210)

1915-09-19 / nr. 201

4 ' 4­4- 4­4 Spre progres. (vm.) D-l profesor S. Mehedinţi în admirabila sa carte »Poporul« — a cărei cetire nu o pot în­deajuns recomanda mai ales tineretului nos­tru — vorbind despre însemnătatea personalităţilor puternice în îndru­marea spre progres a unui neam, ne prezintă drept pildă poporul ja­ponez, ai cărui intelectuali au cu­­treerat cu sârguinţă de albină sta­tele culte ale Europii, adunând toate rezultatele de civilizaţie şi progres şi transplantându-le în patria lor în­depărtată. Nu s’au subtras dela această muncă nici studenţii universitari ja­ponezi. Un astfel de student — ne spune d-l Mehedinţi — s’a adresat odată cătră celebrul profesor german Ostwald cu întrebarea, că oare după ce semne s’ar putea cunoaşte deja din tinereţe, că cineva va fi o personalitate sau nu? A mărturisit apoi fără încunjur, că are însărcinare directă dela gu­vernul patriei sale să afle ceva de seamă în punctul acesta, fiindcă cei de-acasă ar dori, ca pe viitor să nu mai trimită la studiu în străinătate decât tineri, cari au dat semne reale, că vor deveni o personalitate politică sau culturală în patria lor. Fericit neam al cărui guvern se în­grijeşte până şi de chestiuni de aceste! Durere la noi Românii, ches­tiunea studiului în străinătate stă destul de rău, mai ales de când valabilitatea ori­cărei diplome aca­demice e legată de trecerea exame­nelor la o universitate din patrie. Chiar şi medicii, car­ până mai ieri alaltaeri şi-au putut câştiga diplo­mele în străinătate, au fost siliţi ca să şi­ le nostrifice aici în ţară. Rezultatul pentru noi a fost reducerea aproape la zero a frumo­sului număr de studenţi în medi­cină, pe care l-am avut până atunci în străinătate şi în special la Viena. Durere, în urma sărăciei noastre şi­­ în lipsa ori­căror burse destinate , anume spre acest scop, nici intelec- I tualilor noştri, deja intraţi în viaţă, nu le dă mâna să facă călătorii fie de plăcere, fie de studii, prin ţările mai culte ale apusului. Şi e rău aşa. Cei ce poartă la inimă soartea acestui neam al nos­tru şi ar face totul pentru îndru­marea lui pe căile bunăstării şi ale culturii, nici nu-şi pot da bine seamă de ce isvor bogat de cunoştinţi şi de esperienţe nepreţuite suntem lipsiţi în urma acestei reduceri a orizon­­tului intelectualilor noştri, întreaga propaganda noastră, fie culturală fie economică, suferă din causa aceasta. O mulţime de timp şi energii se pierd. In ori care direcţie am vrea să dăm înainte, o facem mai mult pe dibuite, într’un bun noroc. Şi să nu ne spună nime, că lipsa asta s'ar putea suplini prin studiul din cărţi. O carte ori­cât de bună ar fi, ea nu ne dă decât o icoană palidă a vieţii reale. Ea ne dă numai un reflex al lucrurilor. Prin cărţi noi nu le vedem aşa cum sunt ele de fapt, ci cum se presintă ele prin mintea celui ce scrie cartea. Apoi câte lucruri la aparenţă neînsemnate nu-i scapă scriitorului, pe când pentru noi poate tocmai a­­cele sunt de-o însemnătate capitală Ca să scrii o carte, din care un a­­numit neam să tragă foloase reale, trebue să cunoşti mai întâi temeinic neamul acela, firea, înclinările şi lipsurile lui. Iar aceasta nu o poate un strein. Trebue să fii sânge din sângele unui neam, ca să înţelegi pulsul inimei lui. Să ştii unde şi ce-l doare. Unde şi cu ce-i poţi veni în ajutor. Dacă vrei să-i fii medicul a­­devărat, trebuie să osteneşti însuţi ca albina de la floare la floare, să culegi însuţi leacul, să-l pregăteşti şi să-l dai cu mâna ta. Boala de care sufere neamul nostru e ştiută. E necultura lui cu toate urmările funeste. Necultură în ale învăţătu­rilor, necultură în chivernisirea averii sale, necultură în credinţe şi datini fiindcă e rob al superstiţiilor şi al unei aversiuni faţă de tot ce nu a apucat din bătrâni. Ei bine, noi intelectualii sun­tem chemaţi să facem selecţiunea între credinţele şi datinile folosi­toare şi cu adevărat susţinătoare de neam, şi între cele, cari sunt numai piedică păşirii lui pe calea progresului. Problema însă nu-i tocmai u­­şoară. De multe ori nici noi înşine nu ne dăm seama de ceea ce ser­veşte spre răul neamului nostru. E prea redus orizontul nostru. Ne lipseşte perspectiva şi arma cea mai puternică a adevărului: com­paraţia. Numai observând de aproape alte neamuri mai înaintate, ne vom putea câştiga o vedere clară şi ne­­preocupată. Umblând prin ţări streine nu vom fi făcut nimic, dacă ne vom întoarce la ai noştri bunăoară nu­mai cu un capital de impresii es­tetice, câştigate prin cercetarea mo­numentelor de artă, a edificiilor pompoase din capitalele grandioase ale apusului. In zădar îi vom vorbi ţăranu­lui român despre domurile măreţe, despre muzee, statui, despre fabrici şi ateliere mari de industrie. Din potrivă dacă îi vom vorbi de lu­cruri, cari nu trec peste cercul pri­ceperii lui, şi cari ating coardele in­teresului lui,l’am câştigat ca să ne asculte. Vom demonstra aceasta cu câteva pilde din cele multe. (Va urna). f fr 4 Mintea românului ~ cea după urmi... Nu cunoşti firea românului — spune proverbul — până nu bagi un plug cu el. Şi cu toata astea, doi inşi, de altfel amândoi oameni cum se cade, băgaseră un plug, sfârşiseră arătura şi n’ajunseseră încă să-şi cunoască firea unul la altul. Tocmai în spartul plu­­găriei, atunci când au plecat să se che­fui­ască de părere bună şi-au cunoscut-o ceva mai bine. Plecaseră la cârciumă să se cins­tească. Acolo au cerut amândoi un »chil« de ţuică. In cârciumă, după cum se’ntâmplă mai întotdeauna, se mai gă­seau şi alţii veniţi să bea. Da ce urăm­, ce noroceli pe oamenii noştri. —­ Noroc frăţioare! — Să trăeşti frăţioare! — Noroc şi bani ! — Sănătate şi dragoste! de îi prin­sese mirarea şi pe ceilalţi oameni din cârciumă. —■ Măi, da pentru ce atâta cinste pe voi, îi întreabă unul. — Pentru că am fost oameni c!— Ştiţi mă, răspunse a!tu! din ei, am plu­­gărit amândoi şi, nici o vorbă aspră cel puţin nu ne-am zis unul altuia. — Aşa e mă frati-meu! Noroc­ îi răspunse tovarăşul lui. ■— Noroc! Şi amândoi, plin­ de bună voe, de chef, şezând la o masă într’un colţ al cârciumei, se cinsteau mai abitir ca doi fraţi. — Uite mă, spune proverbul, că: «nu cunoşti omul până nu bagi în plug cu el«. Noi am plugărit, nu ne-am certat Şi acum ne cunoaştem firea. — Aţi fost amândoi oameni mo!, şi­ d’aia, le spuse unul; da să fi fost mai ambiţioşi găseaţi voi pen­tru ce să vă’npărţiţi păru cu furca ... — Noi mă ferească D-zeu ... — Ferească, ne ferească, vă ferea până vă’n nemerea ... — Adică, cam aşa e, zise unul din ei. Când te gândeşti, găseşti cusururi multe ... ~5 Ei, răsuflă şi cellalt, la urma urmelor am fi avut şi noi pricini de ceartă... — Și mai cu seamă eu, spuse to­varășul lui. — Tu mă, la drept vorbind, n’ai fi avut pricină de ceartă cu mine. — Eu mă ?... îi răspunse celalt... Eu am avut, dar tu n’ai avut.. . — Ba tu n’ai avut. —■ Ba tu!... — In sfârșit, zi noroc! — Noroc! Și ciocniră și băură iar. Amândoi căzură pe gânduri. — Mă vere Niculae, începu unul din ei, e drept, că noi nu ne am certat ca, de pildă Ion cu Năstase, că Ion la el băga plugul mai adânc să are mai bine și la Năstase îi scotea mai d’asupra, ca să fie mai uşurel la vite; ori ca Marin și cu Radu, cari Dau bătut pe loc la »Măgură«, că Radu mâna cu biciul nu­mai boii lui Marin să ducă plugul şi p’ai lui nu-i at­egea, spunând că sunt iuţi şi trag de la el ochii. Da e vo­ia că eu, uite asta, Constantin Trăsnescu, am avut pricină de ceartă şi n’am fă­cut-o Şi ştii de ce?... pentru ca am fost om cinstit. — Eeeeeee... ii răspunse Nicu­­lae. .. Păi d’aia n’are ursul coadă. Păi bine măi vere Constantine, adică eu n’am fost cinstit? — Tu? — E. — ... Ai fost, nu zic ba, dar ... cu altul să fi plugărit tu, atunci ve­deai. Eu am­ răbdat multe ... — Când e vorba p’acolo, păi și eu am răbdat măi vere Constantine. Și dacă eu, nu tu, nu eram cinstit, apoi, ne ţesălam noi bine unul pe altul. — Şi adică spui tu, că eu n’am fost cel cinstit ? — Tu? — Da eu. — Ei... ai fost, da şi eu am fost om de înţeles. — Hmiî! — Ce huni, c’aşa­­e. —­ Zi noroc. -- Noroc! Băură și amândoi, puseră ciocanele jos pe masă. — Mă vere Nicolae, tu grăeşti... Dacă nu eram eu omul cinstit, era ta­rara­mă !... — De ce mă vei de Constantine ?.. — De ce, da ?ie ce,, tu ştii, da te faci că nu ştii. — Păi aşa şi tu ştii vre Nicu­­lae... N’-am fost eu calic, că altfel. — Că altfel ce ?... — Te pricepi tu !... — Te-aşi ruga să nu mai vrâjeşti, zise Constantin. — Vrăjesc eu ? — Vrăjeşti. — Eu? — To ! —­ Adică te '«apari da­cS spui drept? —• Ba nu spui drept şi d’ais mă supăr... — Hmîîî... Zi noroc şi-o­­m ve­dea. — Noroc ! Băură şi rămaseră tăcuţi. — Hmîî/ Mă Niculae, dacă vrei tu să ţi-o auzi, uite na: la tine căutat să arăm numai în zile de post, ca să nu-ţi facă nevasta mâncare de dulce să păgubeşti din găini, iar la mine să arăm numai în zile de dulce. — Păi aşa s’a brodit, îi răspunse Niculae. — Ce brodeală e aia? Miercurea la tine, Joia la mine ; Vinerea la tine, Sâmbăta la mine ; Lunea la tine —şi’mi da! de post; Marţea la mine ; Miercurea la tine, Joia la mine... Făceai aşa, ca tu să mănânci la mina numai da dulce şi eu la tine numai de post. — A haaaa... carevasăzică, tu de calic ce-ai f®st, ţineai contul şi la mân­care ; da eu, că’mi da nevasta ta ju mări făcute cu untură jemită, n’am mai zis nimic .. — Păi ţi-o fi dat şi ea d’aiea, îi răspunse Constantin, că de, tot da dui ce da dulce ia taine, ce era să las şi cleştile după ouă, să ţi ia gătească ţie scăzătură ?„. — Păi trebuia să mă’nbolnăvească mă, să mă’nbolnăvească ?.„ Nu ştii că mi s’a aplecat, că mi-a venit rău şi eu am minţit că mă prind frigurile, ca să nu ţi spui ţie din ce pricină zac şi să-ţi fac rușine ? — Ei bine si fi răbdat dar ce era să-ți fac? — Și-spoi, când ne-am dus să a- | răm locurile dela socru tău și­­ea a­­i puca­t ploaia și a trebuit să ne culcăm acolo în casă, nu m’au mâncat toată­­ noaptea lighioniii lui din paturi ?... — Cisrevasăzică, te-a mâncat pă­­duchii ? — Da mă Constantine! Ştii tu, că eu am răbdat atunci ca un sfânt şi el mă ciupeau, câreiau de par’că musşl fu culcat în furnicar? Mă înţepau pe mîini, pe nas, pe umerii obrajilor şi eu li sfărâmam, îi sterceam, mă apă­ram de ei mai grosav ca de ţânţari şi n’am putut da ochi în gene toată noap­tea... Ştii tu?... Am plecat dimineaţa la plug, împleticindu-mâ de somn și pa la prânz, m’am pitit într’o leasă m’am desbrăcat şi i-am căutat pe toţi ca nu cumva să duc acas’ la mine pe duchl de lemn, pro copseală dela socru-tău ! —­ Acum tu-ţi baţi joc de socru- meu? — Nu’mi bat Constantine, da ni­ţică curăţenie ar fi trebuit să facă.„ — Păi nu era curat mă?... Nu e­­rau pereţii zugrăviţi, scaune cu pluş, velinţa aşternute pa jos ? Da ce să pri­ceapă un pârlit ca­rne, care abia ţii o rogojină în pat ?... — Aşa?... Mă faci pârlit acum ?.. Da ce-mi pasă mie da velinţele lui mă, de pluşul lui, ori de sfinţii lui zugrăviţi pe pereţi, dacă în casa lui nu te Dati od ni?... Eu nu pot să dorm mă În furnicarii lui. In casa mea miros pereţii a var proaspăt, mă trântesc în pat pe rogojină şi dorm mă, dorm fără vise* nu mă m­­şcă nim­c, nu mă ciupeşte nimic, că n’am nici puricii... — N’au unde sta mă, de pârlit ce ești! — Pârlit­a ? — Pârlit. — Adică socrul tău, dacă are cârpele alea, e pricopsit?... —■ Pricopsit, are două pluguri 2 căruțe, opt boi, treizeci de pogoane de loc, totul ăl mare... — Fugi mă secătură d’aci. Că eu nu’mi dau rogojina mea, pe c&rpiturile V N*. 201 Abonamentul cor.; pe Va an streinătate -sN : pentru Austro-Ungaria pe un an 24 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România pe un an 40 lei; pe V2 an 20 lei. vx Braşov, Sâmbătă 19 Septemvrie­­2 Octomvrie nr 1915M mm ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Apare seara, în fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Tran­dalai 15. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi înVeUH Manuscrisele nu se înapoiază. TEkfiPCN Hr. SM Planurile antantei în SSal­cani. »Daily Chroniclec primeşte din Atena ştirea: Ambasadorii antantei au declarat Duminecă guvernului grec, că, dacă Serbia sau Grecia vor fi atacate, aliaţii la moment vor debarca trupe şi le vor da tot sprijinul financiar. După o telegramă din Lugano, în Roma sa întăreşte ştirea, că antanta va debarca la Salonic 150—300,000 soldaţi. ______

Next