Gazeta Transilvaniei, octombrie 1915 (Anul 78, nr. 211-235)

1915-10-14 / nr. 222

Nr. 222 Braşov, Miercuri 14 (27) Octomvrie 1915 Anul LXXVIII. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe un an 24 cor.; pe 12 an 12 cor.; pe 3 luni 6 cor., pentru România şi streinătate pe un an 40 lei; pe 1/î an 20 lei. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Apare seara, în fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi Învoială Manuscrisele nu se Înapoiază. TELEFON Nr. 226. Pro memoria. Prinosul foştilor şi actualilor elevi. La inmormânarea directorului Vir­gil Oniţiu d-l Br. Iuilial Popovici a rostit în mamela foştilor elevi ai regretatului defunct următorul discurs patruaz&tor: îndureraţi ascultători! Neînţelese sunt căile naturii... Ea clădeşte înalţă, peatră peste peatră, ridică munţi în slavă, pentru ca într’o bună dimineaţă să-i sfarme fără cruţare; ea sădeşte în mintea omenească forţe nemăsurate, cu puterea gândirei omul cucereşte imperii, cari nu sunt lut trecător, crei­ază viaţa morală a omenimei viaţă de drept, viaţă religioasă, creiază cultura, acest imens imperiu care stăpâ- I neşte întreaga omenime. Prin minte se clădesc treptele pro­gresului, progres care prin neţărm­urirea minţei omeneşti poate fi neţărmurit. Şi deod­ată ca din senin trăsneşte voinţa neînţeleasă a naturei şi sfarmă cea mai frumoasă podoabă a ei, mintea omului chemat să-şi ducă semenii înainte, tot înainte, pe calea fără de sfârşit a pro­gresului. Aşa s’a prăbuşit şi Virgil Oniţiu... Natura adunase o comoară de nepreţuit în acest om, îl înzestrase cu un carac­ter sobru, drept şi luminos, cu o voinţă neşovăitoare, cu o minte limpede şi dreaptă şi cu un suflet blând şi bun, care simţea şi împărtăşea toate pulzaţiile ale celor trişti, ca şi ale celor veseli; şi această podoabă a naturei s’a pră­buşit într-un moment de capriciu, ini­­mele noastre bat mai repede, ochii noştri ni se umezesc, căci Virgil Oniţiu nu mai este... Nu-i este dat fiecărui om să în­ţeleagă voinţa timpului în care trăeşte, nu-i este dat fiecărui om să priceapă rostul lumii şi să găsească cu adevărat calea dreaptă, care duce spre tăria şi fericirea neamurilor. Puţini sunt oamenii mari ai neamurilor mici, cari merg cu făclia strălucitoare a înţelegerii vremu­rilor în capul acestor popoare. Virgil Oniţiu a fost unul din aceş­tia. Ei simt, ei înţeleg unde este drumul drept şi fără şovăire merg aceste călă­uze ducând cu ei spre mărire neamuri întregi. Aşa a înţeles şi Virgil Oniţiu, că drumul drept al neamului românesc, care duce spre mărire, este cultura naţională. A înţeles că temelia unei naţiuni, teme­lie trainică, pe care nimic nu o poate clătina, este cultura naţională, a înţeles că naţiunea şi cultura naţională sunt identice, că prin perderea acestei culturi se perde­a neamul, iară prin întărirea şi răspândirea ei fără de odihnă, se întă­reşte neamul. Acest apostol al culturei româneşti şi-a închinat întreaga viaţă neamului său. In tăcere a îmbrăţişat cu mintea şi cu TOD -----*—' in la^biv. «a ***.~- — j-j— f inima sa toate problemele româneşti, a răscolit trecutul neamului nostru, a înţe­les rostul istoric al desvoltării culturei noastre, a creiat o armonie între trecut şi prezent şi-a simţit căile noi pe care duce viitorul nostru. Din această măiastră înţelegere a celor ce au fost, sunt şi vor fi, s’a creiat principiul de viaţă scăl­dat în razele celei mai curate iubiri de neam, cultura naţională, pe care a răs­pândit-o cu atâta profuziune împrejurul său. Mulţi rostesc cu uşurinţă cuvântul: cultură, dar puţini înţeleg toate tainele lui, toată puterea de viaţă, toată energia colectivă care se ascunde în el. Virgil Oniţiu l-a înţeles. Omul cu cunoştinţe vaste, care ca o albină sârguincioasă aduna în mintea sa luminată tot­ ce ştiinţa scotea la iveală, a înţeles că nu dintr’o seamă oarecare de cunoştinţi se compune cultura unui popor, a înţeles că adevărata cultură is­­voreşte din suflet şi pătrunde până în suflet, că în individ’trebue să se stabi­lească un echilibru între viaţa sa in­ternă şi între imensitatea cunoştinţelor pe care şi le poate agonisi, a înţeles că adevărata cultură crează caractere. Neobosită i-a fost străduinţa să creas­că oameni întregi—aşa după cum a fost şi el — neobosită i-a fost­ străduinţa să vază împrejurul său oameni de ca­racter integru şi de bronz aşa după cum a fost şi caracterul său. Din această adâncă pricepere a rostului culturei, ura ori­ce disarmonie şi simţea o adâncă repulsiune faţă de oamenii fără caracter. Virgil Oniţiu da elevilor săi nu nu­mai o seamă de cunoştinţă, care cu tim­pul se şterg şi dispar, ci da şi o comoară sufletească pe care timpul nu o­ poate şterge dedea râvna de a voi să fi om de carac­ter. Aşa şi-a înţeles acest apostol al cultu­rei româneşti rostul­­isiunei sale naţionale. Individul întreg, personalitatea ind­ividu­­lui forma obiectul principal al preocu­părilor sale. Prin această frământare Virgil Oniţiu voia să creeze valori cul­turale, oameni întregi, cari să fie în stare să-şi urmeze misiunea lor şi mai târziu în vârtejul ademenitor al vieţii. Virgil Oniţiu prin munca sa neo­bosită culturală a voit să asigure vii­torul neamului său, să asigure progre­sul neamului, să întărească cu indivizi destoinici temelia în veci neșovâitoare a românismului. Nu răspândea iubirea de neam prin fraze strălucitoare cari or­besc, nu­­ era cu mult mai pozitiv. Nu răspândea iubirea de neam pentru câteva momente, ci pentru o viaţă în­treagă. Învăţătura sa se furişa cu înce­tul în suflet, dar îl stăpânea de tot şi pentru totdeauna, cuprindea voinţă, in­telect, sentiment, să unea cu sângele cald al inimei şi rămânea neclătinată o viaţă întreagă. Vestea morţii lui Virgil Oniţiu s’a răspândit ca fulgerul în tote colţurile româneşti. Neamul întreg im­bracă haina cernită, căci s’a stâns un mare dascăl al Românilor. Dar razele minţii sale care prin miile de ucenici crescuţi de el încălzesc massele mari ale poporului nostru, rămân vecinice, cimentează so­lidaritatea naţională, întăresc fortăreaţa culturei noastre naţionale şi a dragostei­­ de neam. Cu, toţii întregul neam, aducem­­ prinosul nostru­­ de recunoştinţă marelui­­ mort, care ne-a lăsat moştenire această nepreţuită comoară. In timpurile grele în cari trăim, când pe nenumărate câmpuri de luptă cad zeci şi sute de mii de eroi, ce în­semnează’moartea unui om? Nimica .. Vestea despre perderea unui scump că­zut pare că nu ne mai impresionează. Şi cu toată brutalitatea timpului, vestea morţii lui Virgil Oniţiu ne-a lovit drept în suflet, ne-a îngenunchiat inima şi mintea. De ce ? Virgil Oniţiu da toată bogăţia individualităţii sale, sufletul său se sfărâma într’o pulbere de aur şi cădea asupra tuturora, cari ajungeau in apropierea lui. Toţi avem în sufletul nostru o parte care era a lui, şi partea aceasta s’a întunecat, când a dispărut isvorul ei de lumină. De aceia durerea, de aceia nemângăerea, care ne-a cernit inimele noastre. Cerul vieţii noastre s’a încurat în timpul din urmă prea des. Astăzi e aco­perit de un nor gros, prin care nu mai străbate nici o rază. E frig în jurul nostru, iarna vine mai de­vreme, ne tremură sufletele noastre... Avem noi oare lacrimi destule să putem plânge, plânge, plânge ? Lacrimi binefăcătoare, mângâiaţi sufletele noastre fără de nădejde. Virgil Oniţiu, ne-ai părăsit tocmai în clipa, în care’ aveam mai multă nevoe de Tine... Jalnică asistenţă ! O dureroasă Întâmplare ne adună la acest loc. De pe cerul Înseninat al românis­mului a dispărut un astru strălucitor, care a luminat orizonturi Îndepărtate şi a ridicat în faţa lumii culte vaza şi prestigiul neamului din care a făcut parte. Unul dintre conducătorii noştri şi cel mai bun ne părăseşte pentru totdeauna. In persoana bunului, iubi­tului şi neuitatului nostru director , Virgil Oniţiu, am pierdut un talent cu mari şi frumoase aptitudini de creaţi­­une şi de muncă, care a fost unul din­tre stâlpii culturii şi peste tot ai Între­gului neam românesc. O sgaduitoare tragedie a fost moartea lui pentru Întreaga sudare ro­mânească, dar o ireparabilă lovitură a sorţii am suferit noi, elevii gimnaziului, pe care el i1 conducea cu atâta abne­gaţie şi experienţă. In persoana directorului Virgil Oniţiu, noi şcolarii am perdut pa bu­nul şi neuitatul nostru părinte sufle­tesc, care orice greşală a noastră, căuta s’o Indrepteze cu sfatul bun, pe care ştia să ni l dele cu un fel de putere sugestivă, neîntrelăsând, când cereau împrejurările, nici chiar gluma, ca ast­fel In modul cal mai bun să ne în­drepte pe calea adevărului. Ori de câte ori avea să introducă dispoziţii nouă în viaţa noastră şcolară, căuta cu vorbe atât de du­lci şi părinteşti să ne câştige pentru acestea, încât nu eră şcolar, care să nu primească cu bucu­ria în suflet şi cu mulţumirea pe buze, propunerea neuitatului nostru director. Chiar în zilele trecute, Introduse latre noi un nou sistem de viaţă şi disciplinare şcolară aplicat în ţările a­­pusene. Directoratul nostru bun având încredere în ascultarea şi respectul ce i-l dam, se bucura da rezultatele, ce se vor dobândi in urma acestei măsuri nouă. Până îi auzim încă vorbele, cu cari imploră ajutorul lui Dumnezeu, la realizirea inovaţiei da diaciplinara şi cu care sa adresă nouă, ca să ne dăm silinţa a ne împlini cât mai bine datoria, ca să dăm dovadă, că şi noi suntem capabili de ceoaca pot face francezii, germanii şi celelalte naţiuni apusene. Am pierdut în directorul Oniţiu pe talentatul şi iscusitul profesor, al cărui glas sonor românesc, mlădios şi dulce îl ascultam cu deosebită plăcere. Nu lăsa nici o ocaziune, nici un moment binevenit la cursul secţiunilor, pentru ca să ne des tot felul de sfaturi bune, părinteşte, căci ei dorii», ca să ne facă şi pe noi oameni ca el, pantru ca pre­cum însuşi adeseori ne spunea, sa se poată lăuda ori şi unde cu noi. La predarea limbei româneşti sim­­ţiam cu toţii iubirea de limba româ­nească, de care eră cuprins. Încât cu toţii na simţitia încălziţi şi fermecaţi de adevărurile ce ne spunea. A şi lucrat mult în folosul lisnicei nosstra româneşti, da aceea cu drept cuvânt putem afirma, că nu numai gimnaziul nostru, dar tot neamul nostru românesc a pierdut la ei pe unul dintre cei mai puternici stâlpi ai instrucţiei didactice şi a culturii româneşti. Durere sfâşietoare ne cuprinde când vedem că cruda şi nemiloasa soarta a cerut, ca să ne despărţim fie direc­torul nostru iubit, prea de timpuriu şi de ale cărui sfaturi părinteşti am fi avut mşti mare trebuinţă în timpurile grele de astăzi. In faţa momentului de despărţire cu lacrimi terbinţi facem sincera măr­turisire şi promisiune. Cu toţii iţi vom păstra, neuitatul nostru părinte sufle­tesc, cea mai adâncă recunoştinţă pen­tru binele, de care am fost făcuţi păr­taşi. Cu inima plină de încredere îţi prom­tem, mult iubitul nostru director, că drept mulţumită şi drept recunoş­tinţă pentru frumoasele tale învăţături şi sfaturi împărtăşite noua cu at­ât,a tărie, vom căuta întreaga noastră viaţă , urma căilor şi îndrumărilor tale. Duhul directorului nostru iubit va rămânea pentru totdeauna în ini­mile tuturor şcolarilor, cari au fost sub conducerea şi instrucţia sa. Simţim cu toţii, că puterea edu­cativă a directorului nostru a produs în sufletele noastre pârghia binelui a adevărului şi a frumosului şi ştim, că numai lucrând în direcţiunea, binelui vom preamări cu drept numele lui pen­tru totdeauna! _______ Cuvântarea studentului Voina V. Mirean proiectul studenţi­­ei gimnaziale. Mizeriile răsboiului. Viena 24 Oct. 1915. Răsboiul mondial a adus fel de fel de mizerii asupra noastră, dar cea mai de căpetenie este: chestia stomacului... Celelalte le mai uiţi, ori le treci cu vederea, dar când e vorba de jupânul stomac, — atunci se gală ori­ce filozofie... Stomacul îşi cere partea şi noi trebue să i-o dăm. Stomacul nu sufere contrazi­cere, pe el nu îl putem capacita, nici nu-1 putem ademeni cu vorbe bune!.. In privinţa aceasta cei din pro­vincie o duc azi mai bine. Moşia lor a produs poate atâtea bucate câte le trebue pentru casă, grădina lor le-a dat legumele de lipsă, apoi fiecare mai are câte ceva şi în ju­rul casei... Dar noi, — pe cari ne-a osân­dit soartea să trăim în vremea asta scumpă la oraşe, — o ducem foarte rău. Trăim tot cu banul în mână. Ba se întâmplă cale­odată, că ră­mânem flămânzi cu banul în mână. In provincie dacă nu capeţi carne, faci judecata unui pui şi friptura ţie gata... Dar noi, dacă ne vine servi­toarea fără carne din târg, mâncăm după obiceiul strămoşesc mămăligă garnisită cu... răbdări prăjitel... Ce să facem, trebue să gustăm toate urmările răsboiului!? Am auzit că pentru a alina foamea orășenilor flămânzi s’au con­stituit pretutindenea comitete nu­mite »Comitete pentru alimenta­rea poporuluiCum lucră aceste comitete în provincie şi ce spor au realizat, nu ştiu, dar comitetele din Budapesta şi Viena lucră de mi­nune... Comitetul pentru alimentarea poporului din Budapesta se ocupă cu îngrăşarea... porcilor. — Zilele trecute comitetul şi-a dat seama despre munca nobilă prestată timp de 6 luni în favorul celor flămânzi. In referada făcută în adunarea mu­nicipală a cons­tat deputatul Vă­­zăonyi, că porcii comitetului au mâncat până acum mai , mult cu­curuz de la oraş, decât plătesc ei... Cu un cuvânt, dacă oraşul, sau co­mitetul ar vinde acum porcii în­grăşaţi timp de 6 luni,­­ şi-ar că­păta poate toate spe ele de întreţi­nere, iar preţul de cumpărare al por­cilor le-ar rămâne... profit curat!... Ce bine că are oraşul Budapesta comitet pentru alimentarea poporu­lui, că dacă nu l’ar avea ar rămâ­nea flămânzi... porcii! Că lucră cu pagubă, nu are a face, e vorba, că pentru un scop aşa nobil trebue să se aducă şi jertfe!... învăţând din paguba altuia, co­mitetul din Viena s’a ferit să nu cadă în acelaş păcat. Ca­zul comite­tului vienez comentat azi de toate foile umoristice este următorul: Ad­ministraţia noastră militară din Mie­­chow a întrebat primăria oraşului Viena că nu le trebue 50 000 gâşte, recultate de pe câmpiile părăsite ale Poloniei ruseşti. Primăriul a dat cauza spre studiare comitetului pen­tru alimentarea poporului din Viena. Comitetul a ţinut o şedinţă,­in care s’a desbătut minuţios toată chestia apoi a răspuns administraţiei că o­raşul Viena nu reflectează la cele OO’OOO gâşte. Ne­având ce face ad­ministraţia noastră militară cu atât amar de gâşte, s’a adresat telegrafic primăriei oraşului Berlin. Berlinezii mai practici au răspuns, fără multă consultare, — telegrafic că le cum-­­ pară cu ori şi ce preţ toate gâştele­­ şi să roagă să fie trimise imediat.­­ Sosind gâştele la Berlin, oraşul face socoata. Adauge la preţul bă­gatei de cumpărare spesele de trans­port, apoi cele de întreţinere, îşi so­coteşte şi ceva câştig şi vinde a doua zi toate gâştele la particulari cu câte 5 Coroane gâscă. Berlineni au trăit graţie sfatului cuminte al comitetului din Viena, o săptămână întreagă cu friptură de gâscă. Auzind mai târziu şi cetăţenii Vienei despre acest lucru au inter­pelat la o adunare pe primarul ora­şului. La interpelarea din chestia gâştelor a răspuns preşedintele co­mitetului pentru alimentarea popo­rului din Viena. Pentru ca să se vadă cu câtă râvnă şi conştien­ţi­ositate lucra acest comitet voi da aici în întregime răspunsul lui: »Eu nu sunt gâscar şi nu sunt nici pricepător în ale găştelor, dar a trebuit să refuz ofertul administraţiei noastre militare din următoarele mo­tive : Gâştele acela fiind culese de pe câmp, sunt acum toamna forte slabi Pentru a le putea vinde ar fi trebuit să ie îngrăşăm, iar pentru Îngrăşarea lor nu avem oameni şi nici locale aco­modate. De altcum dacă socotim că o gâscă mâncă la zi cel puţin 1 Kg. cu­curuz, 50 000 gâşte mâncă la zi 5 va­goane, iar într’o lună consumă 150 va­goane, de cucuruz. După ce o gâscă, ca să aibă ceva unsoare trebuie în­grăşată cel puţn 5—6 luni, 50 000 gâşte ne-ar fi mâncat 500—600 va­goane de cucuruz. Dar să socotim şi In bani: 100 kg cucuruz costă azi 70 Cor. şi să scumpeşte pe zi ce merge, car să luăm numai suma de 70 Cor şi In cazul acesta ne-ar costa o gâscă glagă peste 6 luni 120 Coroane. O­fer& de speseie localului şi ale personalului­.„« Observ că aceasta referada a c­ul­totului pentru alimentarea poporului,— fiind bine motiv­ă — a fost primită cu unanimitate de senatul orăşănesc Fără comentar ! Dr. A. R. Grecia numai cu un even­tual ajutor al antantei de 300.000 soldaţi poate spri­jini Serbia. Din Mihno se anunţă : „Corriere della Sera,“ anunţă din Atena, ca primul ministru grec a adus la cunoştinţă ambasadorului rus şi englez, că Grecia intenţio­nează să dea ajutor Serbiei, numai în cazul dacă antanta va debarca 300.000 oameni. Mobilizarea armatei ro­mâne. Din Constantinopol se anunţă: „Osmantecher Lloyd“ scrie, că România a făcut toate pregătirile pentru mobili­­zarea parţială, conducerea arm­tei a con­centrat forţe mai mari la graniţa româno-rusă, ca eventual să împiedece cu arma violarea neutralităţii sale. Scufundarea crucişetoru­­­­ui german »Prinz Adalbert«. Statul major al amiralităţii ger­mane comunică: Marele crucișetor »Prinz Adalbert« a fost scufundat în ziua de 23 octombrie lângă Liban în urma a două pușcături ale unui submarin dușman. Din personalul vasului n-a putut fi sal­vat decât numai o parte mai mică. Crucișetorul pancelat „Prinz Adal­bert« (lansat în 1960 avea un tonaj de 9000 tone, lungime de 124.9 şi lă­ţimi de 19.6 metri, maşini ce dispu­neau de 17.000 puteri de cai, o intrală de 20.5 miluri marine (1852 metr) pe oră şi echipaj de 591 persoane. Alegele Petru pleacă din Serbia. Din Sofia se anunţă : După ştiri sosite din Serbia, regele Petru în timpul cel mai apropiat va părăsi ţara şi paste Prîstina va trece în Italia. lîatko Dimitriev ,in lîu­cur­eşti. Din Bucureşti se anunţă: Generalul bulgar Batko Dimitriev care da la începutul războiului e comandant de armată rus, a sosit la Bucureşti. Probabil e trimis de Rusia in misiune specială.­­ Consternare in It­an­ ti» Di» Berra se anunţă: O mare consternare domneşte în cercurile italiene, in urma întorsăturii ce iau din zi în zi eveni­mentele şi sterilitatea operaţiilor în­treprinse de Italia în Austria. Politicianii fac o activă propa­s gandă pentru a-l rechema la putere pe Qiolitti, care ar avea ca misiune în­cheierea unui aranjament cu Austria

Next