Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1916 (Anul 79, nr. 1-23)

1916-01-24 / nr. 18

Nr. 18 Braşov, Duminecă 24 Ianuarie 6 Februarie n. 1916 Anul LUXIX V GAZETA TRANSILVANIEI Abonamentul: pentru Airntro-Ungaria pe an m 24 cor.; pe l/2 an 12 cor.; pe 3 luai 6 cor., pmtru România şi streinătate pe an an 40 lei; pe Vi an 20 lei ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Apare seara, In fiecare zi de lucru. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţia. Preţul după tarif şi învoială Manuscrisele nu se Înapoiază. TELEFON Nr. 228. S’a stins un patriarh: Mitropolitul loan Meţianu. I în pâlpâirea lentă a unor bătrâneţe aproape nonagenare s’a stins o lumină... Suflul aspru al vântului de iarnă a îngheţat joi seara ultima scânteie de cildura a unei vieţi. La orele brut îşi topit cea din urmă forţă fizică în prima clipită de altă viaţă curat — sprituală — o figură patriarhală. O trecere neobservată din vâltoarea unei vieţi pământeşti de 88 de ani, intr’aită împărăţie a veciniciei o făcea în Ingânarea tot mai stinsă a rugăciunii: patriarhalul Mitropolit, loan Meţianu. Jalea, pe care o îndură o ţară pentru domnitorul său drept, durerea ce o simte un popor după conducătorul său iubit, le î mpărtăşeşte şi biserica romănă gr.or din Ungaria şi Transilvania, la vestea năpraznică a stingerii înaintatului In vârstă Mitropolit loan. E nespusă durerea miresii lui Christos, din mult frământatul cu lacrimi pământ al Ardealului, după Cel ce de aproape două decenii din binele bisericii noastre naţionale şi-a făcut rostul vieţii Sale. Curaplită-i lovitura, pe care o ludură neamul nostru din această ţară, tocmai acum, când frânele sorţii lui viitoare aveau să fie dirijate şi de Cel cu atât de dibaci s’a dovedit a fi cârmaciul bisericii noastre ortodoxe. La prefacerea mai măreaţă a statului, la îndrumarea înspre mai bine a patriei, la apărarea intereselor naţionale ale neamului nostru după Iăzbel speram să vedem veghiând, să vedem participând şi luptând în primele rânduri, ba chiar în frunte, autoritatea, experienţa, însufleţirea şi legăturile cu factorii luni înalţi, ale patriarhalului Mitropolit Ioan Meţianu. La acest rol de Şaguna al vremilor noastre ni-L dorim în viaţă, pe domnitorul de până ieri al sufletelor româneşti. Şi speram că în maiestoasa figură a aproape nonagenarului Meţianu, jertfele celor 700.000 de baionete româneşti, pentru tron şi patrie să-şi afle pe firescul lor apologet, pe autoritativul lor interpret, pe întrupătorul idealului ce i-a mânat la jertfe... jertfe de sânge şi viaţă. Nădăjduiam în luarea acestui rol frumos naţional din partea Vlădicului român ortodox, dacă suflarea rece a morţii i-ar mai fi îngăduit să ajungă şi mult dorita liquidare a insuportabilei stări de azi. Eram îndreptăţiţi, să aşteptăm dela Cel ce a întrunit în personalitatea sa atâtea însuşiri frumoase de conducător, dela Cel ce a dovedit în lunga-i viaţă un aşa talent puternic de organizaţie, de la Cel ce a luptat nepregetat pentm prosperarea, şcoalei, a bisericii, şi neamului românesc — ca sâ-şi înscrie cuştere de aur neperitoru-i nume de luptător naţional Nu numai personalitatea Lui, dar mai ales poziţia Lui de rege al sufletelor noastre şi prescria această cale de luptă. Poporul românesc trăindu-şi aproape simultan prefacerea lui etnică cu cea creştină, a dovedit în toată vremea vieţii sale contopirea acestor două elemente, ce au patronat naşterea lui. Când neamul cel tânăr fu părăsit de Cesari, biserica a fost scutul şi ocrotitorul destinului său. Când năvălirile barbare de secole s’au scurs puvoi pe plaiurile româneşti, frageda mlădiţă latină din Dacia la slujitorii altarului, la preoţii săi află mângâiere şi Întărire. Aceştia fură secole d’arândul nu numai povâţuitorii şi părinţii lui sufleteşti, ci şi judecătorii şi împărţitorii dreptăţii între fii aceluiaşi sânge şi aceleiaşi legi. In negura plumbarie a medievalului singura schinteie de viaţă spirituală, singura licărire de lumină culturală pornia şi vibra din cucernica cetire a Molitvelnicului şi a predicii. Când tentaţii de schimbare a credinţii şi a fiinţii sale eraice, apaltau tarata iobagilor inconştienţi, tot slujitorii altarului, au fost aceia, cari au stăvilit curentul înstrăinării de neam şi lege. Apărării turmei ascultătoare Încrezute lor prin o vocaţie mai înaltă, au căzut jertfă, atâtea figuri istorice de mitropoliţi români. Gând vremuri de prefacere generală, când schimbări radicale Îşi fluturau aripele peste capetele popoarelor, tot Intre fruntaşii bisericii s’au găsit cele mai vajnice elemente de luptă, cele mai iscusite minţi de exploatare a situaţiei in favorul neamului nostru. Un Andrei baron de Şa-guna cu tot ce a făcut pentru progresul neamului şi bisericii sale o pildă vie de genială participare a neamului la acei® vremuri mari, este exemplu vecinie de întruchipare a rolului de luptător naţional — al unui Vlădică românesc. Iar vremuri neasemânat mai mari, la care participă cu măreţia unui ideal ca al originei sale, cu demnitatea unui viitor ca al jertfelor sale şi poporul românesc din această patrie, sunt cele ce ne’nlănţue. Private noastre căutau pe Şaguna zilelor noastre, îndreptându-se spre venerabilul Vlădică de la Sibiiu , Ioan Meţianu. In acest patriarh al vremilor noastre vedeam un Moisi al poporului şi bisericii româneşti, care să treacă teafar prin Marea roşie a însângerării de azi, idealul neamului, dincolo de urmărirea Faraonilor. Lui îi «.scriam Împlinirea prorocirii de a ne duce in pământul Gansan, in pământul făgăduinţii, unde şi popor a! nostru de aici să se jînduleiască după amarul suferinţelor Indurate, după enormul jertfelor prestate, de egalitatea aceloraşi drepturi. Speram că Arhiepiscopul şi Mitropolitul loan să se avânte pe muntele Sinai al lepădării patriei noastre şi să înscrie pe tablele legii, poroncile de ocrotire a fiinţii noastră etnice Doriam să-L vedem sfărâmând viţeii de aur şi biciuind pe toţi cei ce caută sâ abată pe acest popor de mucenici dela menirea sa istorică şi politică. Tar crudul şi nepătrunzibilul destin ni L’a răpit, ca şi pe alte fiinţe scumpe, pe El, Conducătorul prea înţelept, cu o oră prea de timpuriu ! Noi supravieţuitorii ne resignăm. Toată suflarea românească îmbracă haină cernită. Vărsând o lacrimă pentru Ceice ca şi Moisi nu i-a fost dat să între în Canaan, dar a dorit totuşi din depărtare să-l vadă — îngrijorările noastre se îndreaptă spre noul Iosua care va realiza întrarea în pământul promisiunii. Patriarhului Mitropolit care a fost Ioan Meţianu: Odihneşte Stăpâne în corturile drepţilor ! S. In baia de aur, după Al. Petofi. O mie de stânjini în jos, In ale pământului baieri, In besna sălbatic’a Nopţii de veci Raza sfioasă a lampei Cutremur priveşte în noapte, Ca puiul din curte spre uliu. O mie de stânjini departe De flori şi de raze de soare, O mie de stânjini ! Nici iadul N’o fi doară mult mai în jos; Sau poate-s în iad pe aicia? Căci casa Satanei acolo-i Pe unde-i belşugul de aur. Ce preţ îmi oferi pentru capii-mi Satana, tu spirit al băii? Cât dai, dacă-ţi vânde inimii mele comoară? Vino la târg, prilejul e rar Căci al’dată nu ştiu De n’o să m’aştepţi în zadar... Ci geaba-aşteptai... Stăpânul comorilor de aur Nu s’arătă. Rămase’n coloşii de stâncă. Şi oare, să vină, de ce n’a voit? Pe semne că tot a simţit Că inima-mi nu e de dat. Nu, nu e de dat, Inima-mi nu-i de vânzare. In veci n’o să între în cassa de [fier A celor puternici.... Averea ei scumpă voiţi da-o [degeaba Sărmanilor semeni din margini de drum, Din cele bordeie... iS. Tamba len Fugar®. — In jurul unei chritici. — Bucureşti Ianuarie 1916. Am deschis cu o dureroasă bucurie cartea de versuri a lui Aron. Cotrul: Aşa Îndoliată, ea e solul drag din Ardealul copilăriei şi al nădejdei mele. Aşa Îndoliată, ea spune: La noi e sărbătoarea de sânge a morţei ! Pe pământul, pe care ai văzut Lumina, la care te închini, moartea şi-a împietit din bocete melodia macabră a daaţului ei sălbatic. Aici în ţară n'a fost suflet de om care să nu primaiscă cu toată căldura sufletului această solie, care, alături de aceia pe care aşteptăm să ne-o trimeată cât mai repede marele poet Ovidiu Hulea, va fi mărturia cea mai sincer-zăudultoare a sufletului nostru de azi. Am zis marele poet Ovidiu Hulea şi o zac cu toată convingerea că nu voi fi desminţit niciodată. Am citit însă o dare de seamă scrisă în Ardeal despre versurile lui Cotruş. O clipă m-am gândit să arăt câtă rătăcire este in acea dare de seamă. Aveam datoria s’o fac aceasta, după cum am datoria de a urmări cu tot interesul manifestările literare aie tânărului poet. Pentru că eu i sin dst sfatul — bun sau fatal — acum şase ani de a părăsi Bucureştiul şi a sa Întoarce acasă In Ardealul nostru. Iată însă că acelaş învățat al culturei romaneşti ia cu mai multă autoritate apărarea poetului nedreptăţit, înfierând cu toată energia manifestările bolnăvicioase, cam ameninţătoare acum doi ani pentru bunul simţ — n’au putut fi stârpite , ci subt înfiorătorul călcâi al morţei. Reproduc din »Drum Drept* părţi din acest articol, care nâdăjduesc că va fi cea mai îmbucurătoare satisfacţia pentru poetul-soldat jignit din inconştienţa celor ce au căutat să profite de aceste vremuri tulburi de durere spre a face puţin zgomot în jurul numelui lor de care cultura românească de nicăiri n’are nevoie. Iată articolul : „Satul arde şi baba se piaptănă^. . .«Intr’ua foileton din grava foaie arhiepiscop»!» şi mitropolitanâ care e «Telegraful Române, împovărat da comunicate oficiale privitoare la fericirea naţiei, am dat cu ochii de o dare da seamă în erre se lua In batjocură poesia nouă, da coloare şi simţire, a tinarului Aren Cotru\ Cina ştie ce amărât coleg de şcoală ori vecin da masă la cafenea îşi făcea râu, cu un spirit da provincis săsească, de cele nai energice versuri care, In aceat moment tragic, s’au scris de un Român despre durerile Românilor. »Criticul mea tăvălia pe jos: totul ii părea nespus de caraghios, dela nume!» lui » Arune“ până la calificativele din bucăţile lui lirice. «Va să zică se râde în Ardeal, şi ce râde cu atâta chef prostesc ?, te vei întreba, cetitorul». Se vede că da, de vreme ce «Telegraf! Români nu tri»mete această depeşă critică, plină de atâta haz şi de atâta potrivire cu Împrejurăre. Căci vă închipuiţi bietul popa de sit, care primeşte în singurătatea lui gazeta Mitropoliei data Sibiiu şi, întrerupându-şi gândurile la feciorul mort, bolnav în spital ori rătăcit undeva pe câmpii de luptă ai necunoscutului, e chemat să râdă şi ei cu tinărul critic care se distrează cu ta* leourie de luptă ale lui Aron Octruş. » «Este şi glumă pe aceia prin Ardeal, dar ca «la orice sat care arde* găseşti şibaba care se piaptănă*. «Mai uite insă şi alta. »D. I. Broşu îl trimete din acelaşi Sibiiu elegantul său volum de «Siluete*. »D-sa este nepotul vrednicului Român care e Andrei Bârseanu, preşedintele «Asociaţiei*. A studiat teologia la Cernăuţi; a avut o bursă — din bani puţini — pentru a învăţa istoria Bisericii noastre. E acum în vreunul din oraşele acelea fără tineret. Cum l-o fi durând inima de tot ce pierde naţia, cum i se vor fi muind ochii de lacrimi ! Patruzeci ani de Arhierie, In Dumineca Tomii a anului trecut, Implinindu-se patru decenii de când I. P. S. S. Mitropolitul Ioan Meţianu a fost întronat ca episcop în scaunul episcopiei Tradane, înaltul Prelat a fost obiectul unor însufleţite manifestaţiunei de dragoste şi veneraţie din partea preoţimei şi a mirenilor arhidiecezei şi diecezei Aradului, întruniţi în Sinoadele anuale. La discursul de felicitare al membrului sinodal, profesorul A. Bârseanu, rostit cu acel prilej sărbătoresc, 1. P. S. S. Mitropolitul loan a rostit următorul discurs relevând în câteva cuvinte greutăţile împreunate cu înalta sa demnitate bisericească şi dând espresiune speranţelor sale într’un viitor mai senin al bisericei şi neamului românesc: Vă mulţămesc cordiale lor pantru preţuite la felicitări, că-mi adresaţi şi la această ocaziune, felicitări din cari transpiră dragostea D-voastră şi cătră mine, dar mai ales cătră biserica noastră străbună, încredinţată conducerii mele; deci Vă rog a’m, păstra şi mai încolo acea dragostei până voiu mai fi la viaţă, iar bisericei să o păstraţi in toată viaţa-voastră, şi sâ o lăsaţi de cea mai scumpă moştenire tuturor alor noştri. Fiindcă la aceasta ocaziune binevoiţi a mă felicita şi din incidentul împlinirii alor 40 de ani dela sfinţirea mea Intru Arhiereu, incident pe care doresc a-l sărba în singurătate şi în contemplări evlavioase, doresc a vă încredinţa, D-lor, că deşi Arbieria este cea mai înaltă demnitate bisericească, de care prea puţini muritori sa învrednicesc, eu totuşi atunci, când clerul şi poporul diecezei Aradului m’au chemat la aceea înaltă demnitate, am stat mult pe gânduri, să o primage ori nu. Am stat pe gânduri, D-l or, nu numai pentru că ştiam, că pe cât este de înaltă demnitatea arhierească, pe atât de grea este şi sercina împreunată cu aceea, chiar şi între împrejurări mai prielnice, şi cu atât mai grea între împrejurări neprielnice, cum au fost attune şi mai sunt şi astăzi. Dar apoi am mai stat pe gânduri şi pentrucă eu mai eram şi părinte de familie, şi pentrucă primind Episcopia, trebuia sâ mă despart de cei doi fii ai mei, pe atunci în eft minoreni; şi dacă în fine totuşi am primit-o, am făcut aceasta îndemnat de cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care zice: „că cel ce iubeşte pe părinţi, pe fii şi pe fraţi mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine*; am fâcut-o deci pentru a mă supune prea-înaltei voinţe a Domnului. Şi îmi place a crede, că prea bunul Dimnszisu poate şi pentru că m’am supus voinţei Lui, îmi va fi lung atât de mult firul vieţii mele pământeşti. Apropiindu-se însă acum tot mai mult capătul firului vieţii mele pământeşti, şi având a ds seamă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor despre roadele activităţii male, dar nefiind eu chemat a mă pronunţa asupra faptelor mei», las aceasta la apreciarea clerului şi poporului noştri, dintre cari mulţi au fost împreună lucrători cu mine la modestele mele creaţiuni şi plantaţiuni, dar şi mai mult las aceasta la apreţiarea istoriei nepărtinitoare, rugândumă numai, ca la apreciarea activităţii intere să nu se treacă cu vederea nici multele și feluritele împrejurări neprielnice, obvmte in tot timpul Arioriei mele, cari m’au Impedecat nu li in activitatea mea. Pentru a ilustra această și numai eu un singur tximplu, voiu aminti, Domnilor, că înainte cu 27—28 de ani, când eram in scaunul episcopesc din Arad, am voit a înființa acolo, pe spesele diecezei, un gimnaziu confesional; dar ministerul culteier de atunci mi-a laterala acea fa, sub cuvânt, că mai fiind aceia un gimnaziu de stat, să nu sa nască conflicte dujmănoase Intre elevii celor două gimnazii. Să sperăm Insă, Domnilor, ci acum, mai ales după încetarea crâncenului războiu actual, care a scos de nou la iveală tradiţionala noastră fidelitate cătră Tron şi Patrie, precum şi vitejia ostaşilor noştri de pe câmpul de luptă, vor dispărea şi acele împrejurări duunoase desvoltării noastre religioase, culturale, economice şi naţionale, şi se va înstăpâni o eră nouă de pace, de dragoste şi de progres şi pentru noi şi pentru feţi fii patriei noastre. Dorind din suflet cât mai curânda înfăptuire a acestor speranţe, de cari să vă bucuraţi şi D-voastră, în toate zilele vieţii, — vă implor din tot suflet binecuvântarea ceriului, lotru mulţi ani fericiţi. Contrabalansarea binonului englez. Blocului economic al Angliei, care de 18 luni aşteaptă zadarnic înfometarea Puterilor Centrale — scrie «Moldova» —i se va opune la curând un nou bloc. Haterich, miaistrul de finanţe al Germaniei, a emis ideea unei uniuni economice germanoaustro ungară. In acest scop, ministrul german a sosit la Viena, unde acum tratează cu miniştrii respectvi al Austriei şi Ungariei pentru Înfăptuirea acestei uniuni economice. Două sunt cele mii principale preocupări din atribuţiunile acestei uniuni economice: întâia este instituirea unei comisiuni de cumpărare ţi repartizare a socului de cereale în măsura necesităţilor simţite in Germania şi Austro-Ungaria. A doua preocupare a naiunei are de scop ameliorarea cursului coroanei şi mărcei. Cu operaţiile da shiouri va fi însărcinat tot consorţiul amintit mai sus.