Gazeta Transilvaniei, octombrie 1919 (Anul 82, nr. 203-227)

1919-10-14 / nr. 214

stária 2 COOPERAŢIA Reforma agrară, chiar dacă or­ganele insărcinate cu executarea ei, ar avea cea mai cinstită înţe­legere pentru nevoile ţărănimei, e numai o măsură la vederea des­­robirii economice a populaţiei ru­rale, dar nu e desrobirea Insăş. Reforma agrară va trebui să fie însoţită şi urmată de alte mă­suri şi instituţii, cari să desăvâr­şească emanciparea. Cum covârşitoarea majoritate a romou­­ui românesc o constitue ţărănimea, şi cum pătura intelec­tuală, în­deosebi în Transilvania, nu e capitalistă ci proletară, noi r­omânii suntem un popor o­­mogen, ca condiţii de vieţă şi ten­dinţe sociale. Ţinta noastră a fie­căruia, ţăran ori intelectual, nu poate fi alta decât: răsplata dreap­tă a muncii. Interesele noastre sunt aceleaşi, şi emanciparea e­­conomică a ţărănimei e, în înţe­lesul cel m­ai larg al cuvântului, desrobire economica naţională. Reforma a­grar­ă va creia micile capitaluri ţărăneşti. Va trebui să vină şcoală de agricultură, lucra­­rea raională a pământului, pen­­tru ca micile capitaluri să ajungă la maximul de producţiune. Va trebui creiată apoi legătura orga­nică dintre micile capitaluri, prin asociere, cooperaţie. Capitalul este o forță, un im­portant factor social, dar numai din momentul ce are un rol, o funcțiune socială. Câtă vreme ca­pitalul e pasiv, zace nelucrat în formă de pământ, ori în cassă în formă de ban, e o simplă mate­rie. Viața şi importanţa ea începe numai din momentul, ce produce; atunci, fiziceşte vorbind, energia potenţială se transformă în ener­gie actuală. Atunci capitalul în­trebuinţat spre folosul societăţii, e producător de energie, de cul­tură, e forja regeneratoare a unei societăţi, întrebuinţat spre folosul celor puţini şi în dauna celor mu­lţi, e împilare şi subjugare, e cel mai greu blestem. Din acest punct de vedere, si­tuaţia Ardealului se poate defini în următoarele: un capital strein activ şi un capital românesc pa­siv. Cel dintâi servind interesele streine este o Împilare pentru majoritatea populaţiei, care este românească. Cel de-al doilea se află un bănci, cari represintă inte­resele câtorva oameni, iar marea parte în şerparul ţăranilor. Pătura noastră intelectuală în­fiinţează bănci şi societăţi indus­triale în tovărăşie cu streini, iar la desrobirea economică a ţărănimei nu se gândeşte nimeni, deşi fiecare din aceşti intelectuali nu mai con­tenesc cu declaraţiile de dragoste , adresa poporului. Avem câteva tovărăşii de mese­riaşi şi câteva cooperative de con­­sum, rămase de pe vremea Ungu­rilor. Nu se gândeşte însă nimeni nici să le înmulţească nici să le organizeze. Ele sunt forţe reşieţe avi­­zate la slabele lor mijloace, fără pu­tinţa de- a se ajutora, de-a lucra uni­tar şi în consecinţă de-a fi un factor real. Le­­ipseşte legătura, le lipseşte centrala, care singură ar putea face dintr'însele un singur corp, dirijat de­ o voință unitară, în ve­derea unui scop bine fixat. Aceste cooperative nu pot lupta cu capitalul nesăţios şi fără scru­pule căci sunt mici forje izolate. Inchipuiţi-vă însă, că am avea în fiecare sat de câmpie lăptărie cooperativă şi societate de pro­ducte, şi consi­liaţie şi în fiecare sat de munte şi o cooperativă de e­xploatarea pădurilor, că aceste aso­ciaţii ar avea o federală pe fie­care judeţ şi­ o centrală in capitala ţării, că în­treg pământul românesc ar fi un sistem­­organic de forte financiare şi intrebati-vă apoi, dacă am mai avea specula neruşinată de astăzi şi dacă am mai geme supt rob­a capitalului jefuitor? In felul acesta cooperativele ar fi ca nişte ariere, cari s’ar întâii ! Inti’o­­n!mă dirijare fi nd în vede­rea unui singur scop şi având o activitate uniformă şi comună. In felul aesta cooperativele ar fi o reţea formidabilă, şi orice cap­tal necinstit şi cu tendinţe imori­le, ar fi, în mijlocul reţelei dintru început condamnat periei. Spoliatorii ar fi constrânşi la un câştig cin­stit şi modest, ori desfiinţat. In sistemul de cooperaţie acţio­narul e şi m­ucitor şi consuma­tor. Să ce închipuim o obstie de ţărani, cari exploatează o pădure. Aici acţionarii sunt şi muncitori, câtă vreme cutare ovrei întreprin­zător trebue să apeleze la braţele altora. Cu sistemul de cooperative, prin însăş forţa lucrurilor, ar în­ceta câştigul fără muncă. Capital şi muncă s’ar concen­tra în aceeaş persoană şi ar dis­pare antagonismul de astăzi, care produce atâtea perturbate în viaţa socială. Sistemul de cooperaţie este singura instituţie, care poate asigura o evoluţie socială paşnică, ferită de zguduiri şi violenţe. Iar pentru voi Românii e şi singura formă de desrobire economică. Cu atât mai multe motive, ca s’o îmbrăţişăm. Formarea cabinetuloi sârb Abia au rosit ştirile despre un minister sârb Tripocovici şi alte ştiri din Belgrad arat­ă că prin­­cipele regent a refuzat să pri­mească lista miniştrilor presentată spre aprobare. El a însărcinat pe dl Draga Pavlovici, preşedintele parlamentului, cu formarea unui minister de coaliţie, care să aibă FOILETONUL GAZETEI TRANSILVANIEI — M-»" <». ■ ."rW" w. jb rn­­.,1 , 1 1.1 , .-ac-.-r ■■■■■■■■.■. ■». . . -num Prin lucrurile Extremului Orient. politicei chineze O privire asupra Chestiunea posesiunei ţinutului uriaş Santung (în întindere de două ori cât Franţa) pune din nou la ordinea zilei cele două mari state din extremul orient, Japonia şi China. Credem că nu e lipsit de in­teres să folosim acest prilej ca să dăm — după suplimentul pe Sep­temvrie al Ziarului „Le Temps* — c cite­va date asupra Chinei, cu­noscută la noi poate numai foşti­lor marinari şi voluntari din Si­beria. Sunt date interesante cari se citesc cu plăcere, adăugând cunoştinţelor noastre — aşa ca să fim lămuriţi în caz de război între Japonia şi China, la care se pare că împinge politica Statelor­ Unite. * Vom da astăzi căte­va date des­pre viaţa politică a Chinei. „Nu e mult de când studierea Chinei în străinătate era de do­meniul exclusiv al sinologilor, al artiştilor, şi amatorilor de bibe­louri. China a întrat, dela revoluţia din 1911 şi mai ales dela războiul mondial pe scena politică unde se joacă zilnic destinele naţiunilor. S’a sfârşit cu legenda „ţarei încântătoare" pe care ne-o închi­puiam atât de departe şi stranie în­cât renunţam să o cercetăm în viaţa sa interioară, asupra resur­selor ei şi posibilităţile de tot felul ale Chinei. Ţara aceasta a luat pentru un mare număr de streini un aspect concret, viitorul său este considerat, scrutat în viziunea foarte limpede a unei participări sigure la viaţa politică şi economică din ce în ce mai amestecată şi solidară a tu­turor popoarelor. Această eri nouă a început de fapt pentru China din ziua când un număr de călători chinezi, a­­vând cunoştinţi europene şi pă­trunşi de principiile Occidentului, au încercat să le transmită conce­tăţenilor lor sedentari şi şi-au fă­cut printre ei discipoli. Aceşti oa­meni, contestaţi şi combătuţi ener­gic—cum era de aşteptat — vor ră­­mânea cu toate acestea în amintirea poporului lor şi vor fi unanim glo­rificaţi, când plăcerea de a se izola şi indiferenţa pentru lucrurile pu­blice vor fi făcut loc,în masa popo­rului, — graţie vorbelor şi scrisului lor — unei interesări civice şi în­ţelegeri a lumei. Vom asista la această trecere, însă mai puţin la o opoziţie activă de­cât la o re­zistenţă pasivă, fructul lungilor secole a unei civilizaţiuni care ajungea trebuinţelor timpului său şi la dispreţul de lucrurile din afară. Nici o impulsiune mai puternică nu putea primi această ţară, de cum a fost aceea a războiului. Dacă formidabila sa populaţiune n’a fost toată emoţionată, putem spune că elita tuturor oraşelor sale a fost preocupată în destul in cursul a­­cestor patru ani. Tinerimea sa stu­dioasă a fost instruită tocmai la vârsta când impresiunile lasă urmele lor puternice în viaţă, când ideile şi sentimentele se formează. Ori cari au fost tendinţele educatorilor, din ziua în care războiul a izbucnit până în ziua în care s’a terminat prin victoria aliaţilor asupra Ger­maniei, copii chinezi, elevii tuturor maieştrilor chinezi, din toate cen­trele de învăţământ, de la şcoli până la Univers­tatea guvernamen­tală din Peking, au auzit vorbin­­du-se de conflictul european şi inte­ligenţa lor a fost silită, mai mult sau mai puţin, să se oprească asupra lui. De aceea poţi spune, fără teamă că te înşeli, că războiul european după revoluţia din 1911, este pentru China punctul de plecare a unei evoluţii sigure. La 14 Martie 1917, guvernul chinez rupea ori­ce legături cu Germania şi Austro-Ungaria. Ea ar fi făcut-o mai curând — dacă, trebuie să credem unui raport al d-lui Konpenski, mi­nistrul Rusiei în Japonia, fără opunerea acestei din urmă ţări, care nu prea vrea să câştige China merite în faţa Europei. Nu este de altfel Japonia singurul stat care, în timpul războiului, a re­ţinut zelul belicos al unui concu­rent eventual. Ori­cum ar fi, la 4 Martie 1917, miniştrii Germaniei şi Austro-Ungariei la Peking, şi-au primit paşapoartele şi cinci luni mai târziu, la 14 August acelaş an, la data când generalul Feng Kouo- Ciang Înlocuia pe generalul Yuan- Hong la prezidenţia republicei chi­neze, guvernul graţie chinez mai ales maturei judecăţi şi energiei gene­ralului Tuan Tsi-Jouei, preşedintele consiliului de miniştri, a declarat război celor două imperii centrale. „Datorită hotărârei şi stăruinţei generalului Tuan, scria ambasa­dorul A. Gerard in „Revue des deux mondes," şi graţie republica­nilor moderaţi grupaţi în jurul lui care, în criza periculoasă din Mar­tie şi August 1917, au întors China de la perfidele sfaturi şi in­trigi p­rin care agenţii şi complicii coaliţiei duşmane încercau să o­ atragă sau să o conrupă. Foarte depărtaţi de teatrul prin­cipal al operaţiunilor şi prea pu­ţin înarmaţi, pentru a aduce ser­vicii apreciabile aliajior lor, Chi­nezii cu toate acestea le-a tr­imis ajutoare numeroase, uşurară exis­tenţa trupelor japoneze instilate în banking, luară măsuri contra Germanilor stabiliţi pe teritoriul lor, îndepărtându-i de la diferitele administraţii ale statului, din cor­pul didactic şi repatriindu-i mai târziu în massă. In general, gu­vernul chinez, împiedecat de alt­cum prin dificultăţi mari interne, făcea astfel ceia­ ce putea, şi nu era in stare de-a face mai muit. Cu toate acestea, concurenţi­i­ mai îndemânatici şi mai şireţi veniră să-i demonstreze într’o zi că a­­ceasta nu era suficient. Se ştie că în urma asasinărei a doi misionari germani în Nov. 1897, China fu constrânsă de­ a încheia cu Germania convenţia din 6 Martie 1898, conform căreia China, păstrându-şi in acelaşi timp toate drepturile de suveranitate a­­supra provinciei Santung, la sud­­est de Pekin, trebuia să constitue împrejurul golfului Kiao-Cieu o zonă de cincizeci klm. pentru tre­cerea permanentă a trupelor ger­mane. Această convenţie acorda Germanilor şi dreptul de arendare a celor două coaste de la Intrarea golfului Kiao-Cieu, pe­ o durată de 99 ani, precum şi asupra câtorva insule. Prin aceiaşi convenţie, Germania obţine dreptul de-a con­strui două linii ferate in Santung şi de-a exploata minele cari se estind la o distanţă de 15 k­m. de-o parte şi de alta a liniei etc. Ori în luna Septembre 1914, ja­ponezii deveniră stăpâni peste Kiao-Cieu şi se instalară de-a lun­gul căilor­ ferate din Santung Demersurile Chinei pentru a ob­ţine retragerea trupelor japone după capitularea Germanilor, ră­maseră fără efect. In 15 ianuarie 1915, ministrul Japoniei la Pekin, Hioki remise preşedintelui republi­cei chineze un formular constă­­tător din 21 de cereri, divizat în cinci grupuri din care primul se poate rezuma astfel: China se o­­bligă de­ aşi da întreg asentimen­tul la tot ceia­ ce guvernul japo­nez ar putea să convină ulterior cu guvernul german, referitor la drepturile și interesele sale in pro­vincia Santung. Atunci începură discuţiile şi schimbul de note, cari durară patru luni. In 7 Mai Japonezii a­dresară guvernului chinez un ini­ţi­­at, pe care acesta se crezu obligat de a’l accepta, numai pen­tru a menţine pacea în Extremlui­ Orient; era însă sigur­ că regula­­rea acestei chestiuni se va face după război, la conferinţa de pace. In şedinţa sa din 6 Mai 1919 însă, conferinţa acordă Japoniei privi­legiile de ordin economic, în pro­vincia Santung şi hotărâ restituirea acestui teritoriu şi a drepturilor politice, Chinei, fără a pretinde de la guvernul japon să indice data acestei restitui­i şi să spe­cifice ceia­ ce înseamnă pentru el privilegiile de ordin economic pe care voia să le păstreze, fapt, care obligă China de­ a ridica proteste energice în această şedinţă. Politica externă a Chinei pare lipsită de un plan determinat. După o periodă de izolare aproape ab­­solută, urmă o periodă de rapor­turi internaţionale, cari au lăsat China şi Europa tot aşa de străine una faţă de alta ca şi înainte. Aceasta provine din faptul, că relaţiile Chinei şi Europei au fost inaugurate prin greşeli multiple dintr-o parte şi din­­alta, greşeli cari au lăsat urme în memoria tuturor, cari se pot însă şterge prin bunăvoinţă reciprocă. Astfel războiul, zis de opiu, a­le cărui urmări binefăcătoare în unele pri­vinţe le vor putea releva mai târ­ziu istoricii şi filosofii, ajunse până acolo, încât făcu pe popor să creadă că Europenii nu vin nici­odată decât cu arme ucigaşe sau cu alte produse periculoase. Popo­rul nu aprecia serviciile pe care ii le aduceau străinii, traducând filosofii chinezi şi aducându-i o parte din ştiinţele moderne; el îi considera numai de agenţi poli­tici, postaţi în cele patru colţ­uri ale Chinei pentru a culege infor­­maţiuni de care guvernele lor se vor servi contra lui. La finea războiului sino-japo­­nez, privirile îndreptate spre na­ţiunile amice nu întâlniră decât indiferentă, ba ce e mai râu. Ger­mania imperialistă profită de o­­cazie pentru a se face stăpână peste Kiao-Cieu. Acuma însă dacă Franţa elibe­rată de orice grije teritorială şi devotată cu toată sinceritatea ro­lului de pionier al civilizaţiei, ar voi să tindă mâna Chinei, încre­derea ar deştepta încredere, şi a­­tunci o vom vedea politica eino­­europeană desvoltându-se precum se cere. Este un lucru complicat şi o putem spune, neplăcut pentru europeni de-a urmări în mersul său zilnic politica internă a Chi­nei, politică de partide, de clan şi de persoane; nu este uşor de-a distr­uge liniamentele generale ale acestui­ imbroglio, care se desfă­şoară cu încetineala şi repetiţiile pieselor istorice a­le teatrului chinez.­­ De fapt însă numai încercând de-a cuprinde directivele politice a­le poporului chinez, ne putem da seamă de adevărata sa viaţă şi putem deduce ceea ce este ne­cesar să ştim. Cugetarea chineză, să concreti­zează foarte încet în acţiune. Chi­nezul, pe care studiul istoriei sale plină de experienţe şi încercări l-a făcut cel mai neîncrezător om din lume, sau nu se lasă condus de prima sa impresiune, sau cer­cetează consecinţele înainte de-a purcede la fapte. Dacă îi vine o idea, dacă concepe un plan, el cugetă mult înainte de a­ le realiza. Incetineala de-a lucra, nu provine de la încetineala de-a înţelege; din contră, el cuprinde repede tot ceia­ ce vede şi aude, cu cât însă pătrunderea unui lucru, unui cuvânt i-a fost mai uşoară, cu atât el simte mai mult nevoia de-a se opri înainte de-a trage o con­cluzie sau de-a întreprinde o acţiune. (Va urma). t) À EB f À YRAN&ILVAPIÏtf rr-im ii —»*—i «jj—»j i|. i. •'■■■ Politica Externă In urma examinării rapor­tului lui Klark asupra ches­­tiunei române, Consiliul Su­prem a hotărât să răspundă guvernului Român printr-o notă care va fi înaintată guvernu­lui nostru până Miercuri cel mai târziu. Se spune că este concepută în termen foarte cordial. Aliaţii sunt mulţumiţi cu răspunsul pe care l-a dat guvernul român şi ia act cu mulţumire că guvernul român se declară gata să ţie aceleaşi legături de prietenie ca în timp de războiu cu aliaţii. Tot în aceiaşi notă, Consiliul su­prem îşi manifestă încrederea că se va ajunge la o înţele­gere în ce priveşte clauzele tratatului cu Austria. In ce pri­veşte situaţia Basarabiei, gu­vernul are indicaţiuni că zi­lele acestea va avea loc un act cu caracter internaţional, care va înlătura orice echivoc la situaţia basarabeană. Delegaţiei bulgare i s’a a­cordat un nou termen de 10 zile pentru formularea răspun­sului, adică până la 24 Oct.­In privinţa evacuărei Buda­pestei de trupele române dl Klark spune că ar fi de dorit aceasta şi chiar necesar, însă acum ar fi foarte riscant căci s’ar prezenta pericole din punc­tul de vedere al ordinei pub­lice în capitala Ungariei. Ziarele franceze arată că ar fi necesar ca chestiunea Fiume să fie hotărâtă înainte de ale­geri pentru ca electorii italieni să nu fie sub impresia nemul­­ţumirei contra aliaţilor Toate ştirile din Fiume probează că D’Annunzio nu are intenţiu­­nea de a face vreo expediţie în Dalmaţia. Albanezii au adresat un a­­pel parlamentului italian pen­tru ca Italia să apere integri­tatea teritorului albanez. In Turcia mişcarea naţiona­liştilor câştigă pe zi ce merge mai mult teren în Asia mică. Starea lui Wilson este gravă. El va fi internat într’o casă de alienaţi. Senatul american a primit cu 382 voturi contra 62 ca nu Vice-preşedintele Marshall să înlocuiască pe Wilson ci Lansing. f Băla­șa St. Blebea Eri în 12 Octomvrie, a încetat din viață doamna Bdlisa St. Ple­bea în etate de 90 de ani, venera­bila prezidență a Reuniunei femei­­rii române pentru sprijinirea vă­duvelor sărace. Mama dânsi, Ecaterina Nichifor născută Creid­a era net­oată de ooră a căpitanului Ilie Bri, vesti­tul fruntaş din Şcheiul nostru, care a jucat un însemnat rol, pe vre­muri, în luptele noastre cu magis­tratul răsesc al Braşovului. Avea trecere acest căpitan, după cum se Ştie din arhiva bisericei .Sf. Nico­lae şi din istoria Braşovului, chiar şi la curtea din Viena. Strada Că­pitanului şi Crucea Căpitanului, zidită la 1762, în faţa caselor sale de unde se urcen Tocilele, ne amintesc numele Ilie Birt. Nu descedenţa de la harnicul că­pitan ne face să scriem aceste rânduri, ci fantele venerabilei doamne Balaşa Blebea. Cocoana Bălaşa, cum era cunos­­cută peste tot, era membră activă la toate reuniunile româneşti din loc. Le sprijinea cu vorbe înţelepte, cu sfatul şi cu fapte frumoase.La orice colectă de binefacere şi naţio­nală contribuia din convingere şi cu plăcere. Până mai deunăzi cetia regulat Gazeta Transilvaniei, pe care o avea abonată din vechime. A sprijinit cu contribuiri regulate la masa studenţilor, a făcut o fun­­daţiune, care-i poartă numele, la liceul nostru, pentru elevii distinşi în muzică, a donat la zidirea bise­­ricei din cetate suma de cinci mii de lei şi peste tot s’a distins ca o femie de inimă şi milostivă. A ajutat multe familii scăpătate, — famile bune, — şi cu deosebire mulţi şcolari săraci au fost ajutaţi în taină cu îmbrăcăminte, cu bani dându-Ie de mâncare şi pe mulţi i-a ţinut în cvartir, prevăzându-i cu cărţi şi cu masa întreagă. A fost o femee harnică, econoamă, evlavioasă, cinstită şi milostivă.* Fie-i ţărâna uşoară şi în veci amintirea binecuvântată. Pe la Asociaţie învăţătorilor rom. Convocare Membrii consiliului general al Asociaţiei, aleşi de către adunările judeţene, se convoacă la şedinţa plenară pe Sf. Dumitru. Sâmbătă în 26 Octomvrie (8 Noemvrie) 1919 la ora 9 a. m. în sala liceului,Mi­­haiu Viteazul" din Alba-Iulia, în scopul constituirii Comitetului cen­tral şi a rezolvării tuturor căuşelor avizate prin statute consiliului ge­neral. Mari interese ale statutului învăţătoresc reclamă imperios pre­zenţa tuturor membrilor conştii de viitorul nostru. Cei conştii la datorie! Caransebeş la 5 octomvrie 1919. Iuliu Vuia președinte ___________________________»f. 214—1*1». SCHILLER cetăţean al revoluţiei Franceze. Oraşul Weimar, unde are loc azi prima Adunare naţională ger­mană, posedă un document istoric important provenit de la prima A­­dunare Naţională Franceză. E vor­ba de diploma de cetăţean fran­cez acordată autorului Hoţilor. Credem că-i nimerit momentul să amintim in ce împrejurări a fost conferit acest titlu onorific şi ci nu se strecurară cinci ani pănă să-i tariie notificarea. Să recitim în „Monitorul universal" darea de seamă a şedinţei din 24 August 1792 a adunării naţionale ; vedem că cetăţenii Parisului „tdimişi la bară, cer să se acorde titlul de cetăţeni francezi străinilor care prin scrierile lor, au apărat cauza libertăţii." Propunerea a fost trimisă înaintea unei comisiuni care in şedinţa din 26 August a depus un proect de lege prin care se decerna titlul de „ce­tăţeni francezi* drului Josef Priest­ley, Tomas Payne, Ere­mie Bent­ham, William Wilberforce, Tomas Clarkson, Jack Mackintosch, Da­vid Williams, N. Gorani, Anar­­charsis Cloots, Corneliu Pauw, Jachim-Henry Campe, N. Pesta­­lozzi,, George Washington, Jean Hamilton, N. Maddissord, H. Klop­­stock și Thadée Kosciusko. Această listă de nume nu­­ ob­ţine decât trei germani, Anarchar­­sis Cloots, reprezentantul poporu­lui , Campe, criticul influent din Brunswick şi Klopstock rom­ul­ Messiadei. Un membru al adunării s'a ri­dicat şi ceru ca să de adăugat pe listă şi publicistul german Gi'­ier, spune procesul-verba!. Propunerea a fost primită cu unanimitate. Cine era acest Giller? Nouă din zece din reprezentanţii adu­nării — ca să nu fim prea aspri — n’ar fi putut răspunde. Toţi au dat vot de încredere, căci cererea venea dela excelentul Ruhl, fost consilier al principatului Leinin­­gen. Limba sa maternă era dialectul Alsacian. In realitate el pronun­ţase numele lui Schiller, dar se­cretarii adunării cărora accentul alsecian ie era tot atât de străin cât şi literatura germană, prinseră Giller ! Monitorul imprimă mai târ­ziu Gilb­ers şi Buletinul Legilor mai rădică", transformă Giller în Gille. Se jucase bine la teatrul din Marais în seara de 6 Martie pre­cedent o imitaţie a dramei Hoţii sub tilul : Robert şef de panduri, cu un mare succes. Piesa însă era semnată : La Mortelière, nume, francezat a lui Schwinderhammer localizatorul piesei. Scurt, domnului Gille, publicist german, i-a fost adresată în 10 Oct. 1792, în primul an al Repu­­blicei, o copie din legea care-l declara cetăţean francez. Această copie semnată de Clavière şi con­trasemnată de Danton, era înso­ţită de o scrisoare a lui Roland, secretar la externe. Scrisoarea­ rurta sigilul lui Lurid­ic al XVI: „Prin a graţia lui Dumnezeu, Rege al Franţei." Custine care comanda armata Rinului, a fost însărcinat, în ceea­­ce privea Germania, cu înmânarea diplomelor celor interesate. Cu uşurinţă a putut găsi pe Campe şi Klopstock ca şi pe elveţianul Pestarozzi, dar n’a ştiut de unde să scoată de acest straniu Gille, publicist german. Diploma rămase in Strasburg şi tocmai la 1 Martie 1798, va să zică după 15 ani a primit-o Schiller Autorul Clopotului scrie la 16 Marte 1798, nu fără ironia lui Te­odor Kreiner, tatăl poetului Lyrei şi Sabia . Am primit în sfârşit titlul de cetăţean, care rr,i-a fost conferit de Paris. Im vine din partea Im­periului morţilor, de­oarece le­gea este contra­semnată de Dan­ton şi Claviére, şi scrisoarea de Roland, şi înmânată de Cus­­tin*. Nici unul din toţi aceştia nu mai trăieşte. Intr’adevâr, cu toţii au trecut prin ghilotină ! însuşi Kubl se si­nucise. Originalele diplomei şi scrisorii i-au fost cerute II Sebiller de duce­­ de Weimar, în a cărui bi­bi­otecă se afla încă. Poetul îşi păstră o copie legalizata, pe­ntru a fi consem­nată în familia sa ! Este nevoe să mai deducem că autorul Virginei de la Orleans con­sideri ca o mare onoare titlu de cetâțeanâ al Republicei fran­tze? Nu erau în aceste vremuri ură in­tre francezi si germani. Regime­n­­tele contelui Kalkreuth, care ro­uară Mayence În 1793, cântau cu ace­laşi bio Ca­lia ca şi Marseillaisa , dar ideile lui Schuller, foarte a­­narhiste la început­ul carierei sale, au evaluat aşa de repede in­cât ar fi pueril să credem că a fost în­totdeauna un unison cu entuzi­asmul celor mai buni intelectuali germani, entuziasm provocat de revoluţia franceză. Ruhl nu-şi aduse aminte de cât de Schiller, autorul Hoţilor şi al Conjuraţiei în Fiasco, propunându-i Adunării Naţionale. Nu s’ar fi gân­dit nici când să onoreze pe Goethe cu titlul de cetăţean al revoluţiei. Goethe, credinciosul funcţionar al ducelui de Weimar. Ina­nte de a se lega cu prietenia aceea pu­ternică cu Schiller îl judecase foarte aspru . Hoţii lui Schiller, îmi erau o­­dioşi,­ de­oare­ce un talent e­­nergic, însă incult, răspândea

Next