Gazeta Transilvaniei, octombrie 1919 (Anul 82, nr. 203-227)
1919-10-14 / nr. 214
stária 2 COOPERAŢIA Reforma agrară, chiar dacă organele insărcinate cu executarea ei, ar avea cea mai cinstită înţelegere pentru nevoile ţărănimei, e numai o măsură la vederea desrobirii economice a populaţiei rurale, dar nu e desrobirea Insăş. Reforma agrară va trebui să fie însoţită şi urmată de alte măsuri şi instituţii, cari să desăvârşească emanciparea. Cum covârşitoarea majoritate a romouui românesc o constitue ţărănimea, şi cum pătura intelectuală, îndeosebi în Transilvania, nu e capitalistă ci proletară, noi românii suntem un popor omogen, ca condiţii de vieţă şi tendinţe sociale. Ţinta noastră a fiecăruia, ţăran ori intelectual, nu poate fi alta decât: răsplata dreaptă a muncii. Interesele noastre sunt aceleaşi, şi emanciparea economică a ţărănimei e, în înţelesul cel mai larg al cuvântului, desrobire economica naţională. Reforma agrară va creia micile capitaluri ţărăneşti. Va trebui să vină şcoală de agricultură, lucrarea raională a pământului, pentru ca micile capitaluri să ajungă la maximul de producţiune. Va trebui creiată apoi legătura organică dintre micile capitaluri, prin asociere, cooperaţie. Capitalul este o forță, un important factor social, dar numai din momentul ce are un rol, o funcțiune socială. Câtă vreme capitalul e pasiv, zace nelucrat în formă de pământ, ori în cassă în formă de ban, e o simplă materie. Viața şi importanţa ea începe numai din momentul, ce produce; atunci, fiziceşte vorbind, energia potenţială se transformă în energie actuală. Atunci capitalul întrebuinţat spre folosul societăţii, e producător de energie, de cultură, e forja regeneratoare a unei societăţi, întrebuinţat spre folosul celor puţini şi în dauna celor mulţi, e împilare şi subjugare, e cel mai greu blestem. Din acest punct de vedere, situaţia Ardealului se poate defini în următoarele: un capital strein activ şi un capital românesc pasiv. Cel dintâi servind interesele streine este o Împilare pentru majoritatea populaţiei, care este românească. Cel de-al doilea se află un bănci, cari represintă interesele câtorva oameni, iar marea parte în şerparul ţăranilor. Pătura noastră intelectuală înfiinţează bănci şi societăţi industriale în tovărăşie cu streini, iar la desrobirea economică a ţărănimei nu se gândeşte nimeni, deşi fiecare din aceşti intelectuali nu mai contenesc cu declaraţiile de dragoste , adresa poporului. Avem câteva tovărăşii de meseriaşi şi câteva cooperative de consum, rămase de pe vremea Ungurilor. Nu se gândeşte însă nimeni nici să le înmulţească nici să le organizeze. Ele sunt forţe reşieţe avizate la slabele lor mijloace, fără putinţa de- a se ajutora, de-a lucra unitar şi în consecinţă de-a fi un factor real. Leipseşte legătura, le lipseşte centrala, care singură ar putea face dintr'însele un singur corp, dirijat de o voință unitară, în vederea unui scop bine fixat. Aceste cooperative nu pot lupta cu capitalul nesăţios şi fără scrupule căci sunt mici forje izolate. Inchipuiţi-vă însă, că am avea în fiecare sat de câmpie lăptărie cooperativă şi societate de producte, şi consiliaţie şi în fiecare sat de munte şi o cooperativă de exploatarea pădurilor, că aceste asociaţii ar avea o federală pe fiecare judeţ şi o centrală in capitala ţării, că întreg pământul românesc ar fi un sistemorganic de forte financiare şi intrebati-vă apoi, dacă am mai avea specula neruşinată de astăzi şi dacă am mai geme supt roba capitalului jefuitor? In felul acesta cooperativele ar fi ca nişte ariere, cari s’ar întâii ! Inti’on!mă dirijare fi nd în vederea unui singur scop şi având o activitate uniformă şi comună. In felul aesta cooperativele ar fi o reţea formidabilă, şi orice captal necinstit şi cu tendinţe imorile, ar fi, în mijlocul reţelei dintru început condamnat periei. Spoliatorii ar fi constrânşi la un câştig cinstit şi modest, ori desfiinţat. In sistemul de cooperaţie acţionarul e şi mucitor şi consumator. Să ce închipuim o obstie de ţărani, cari exploatează o pădure. Aici acţionarii sunt şi muncitori, câtă vreme cutare ovrei întreprinzător trebue să apeleze la braţele altora. Cu sistemul de cooperative, prin însăş forţa lucrurilor, ar înceta câştigul fără muncă. Capital şi muncă s’ar concentra în aceeaş persoană şi ar dispare antagonismul de astăzi, care produce atâtea perturbate în viaţa socială. Sistemul de cooperaţie este singura instituţie, care poate asigura o evoluţie socială paşnică, ferită de zguduiri şi violenţe. Iar pentru voi Românii e şi singura formă de desrobire economică. Cu atât mai multe motive, ca s’o îmbrăţişăm. Formarea cabinetuloi sârb Abia au rosit ştirile despre un minister sârb Tripocovici şi alte ştiri din Belgrad arată că principele regent a refuzat să primească lista miniştrilor presentată spre aprobare. El a însărcinat pe dl Draga Pavlovici, preşedintele parlamentului, cu formarea unui minister de coaliţie, care să aibă FOILETONUL GAZETEI TRANSILVANIEI — M-»" <». ■ ."rW" w. jb rn.,1 , 1 1.1 , .-ac-.-r ■■■■■■■■.■. ■». . . -num Prin lucrurile Extremului Orient. politicei chineze O privire asupra Chestiunea posesiunei ţinutului uriaş Santung (în întindere de două ori cât Franţa) pune din nou la ordinea zilei cele două mari state din extremul orient, Japonia şi China. Credem că nu e lipsit de interes să folosim acest prilej ca să dăm — după suplimentul pe Septemvrie al Ziarului „Le Temps* — c citeva date asupra Chinei, cunoscută la noi poate numai foştilor marinari şi voluntari din Siberia. Sunt date interesante cari se citesc cu plăcere, adăugând cunoştinţelor noastre — aşa ca să fim lămuriţi în caz de război între Japonia şi China, la care se pare că împinge politica Statelor Unite. * Vom da astăzi căteva date despre viaţa politică a Chinei. „Nu e mult de când studierea Chinei în străinătate era de domeniul exclusiv al sinologilor, al artiştilor, şi amatorilor de bibelouri. China a întrat, dela revoluţia din 1911 şi mai ales dela războiul mondial pe scena politică unde se joacă zilnic destinele naţiunilor. S’a sfârşit cu legenda „ţarei încântătoare" pe care ne-o închipuiam atât de departe şi stranie încât renunţam să o cercetăm în viaţa sa interioară, asupra resurselor ei şi posibilităţile de tot felul ale Chinei. Ţara aceasta a luat pentru un mare număr de streini un aspect concret, viitorul său este considerat, scrutat în viziunea foarte limpede a unei participări sigure la viaţa politică şi economică din ce în ce mai amestecată şi solidară a tuturor popoarelor. Această eri nouă a început de fapt pentru China din ziua când un număr de călători chinezi, având cunoştinţi europene şi pătrunşi de principiile Occidentului, au încercat să le transmită concetăţenilor lor sedentari şi şi-au făcut printre ei discipoli. Aceşti oameni, contestaţi şi combătuţi energic—cum era de aşteptat — vor rămânea cu toate acestea în amintirea poporului lor şi vor fi unanim glorificaţi, când plăcerea de a se izola şi indiferenţa pentru lucrurile publice vor fi făcut loc,în masa poporului, — graţie vorbelor şi scrisului lor — unei interesări civice şi înţelegeri a lumei. Vom asista la această trecere, însă mai puţin la o opoziţie activă decât la o rezistenţă pasivă, fructul lungilor secole a unei civilizaţiuni care ajungea trebuinţelor timpului său şi la dispreţul de lucrurile din afară. Nici o impulsiune mai puternică nu putea primi această ţară, de cum a fost aceea a războiului. Dacă formidabila sa populaţiune n’a fost toată emoţionată, putem spune că elita tuturor oraşelor sale a fost preocupată în destul in cursul acestor patru ani. Tinerimea sa studioasă a fost instruită tocmai la vârsta când impresiunile lasă urmele lor puternice în viaţă, când ideile şi sentimentele se formează. Ori cari au fost tendinţele educatorilor, din ziua în care războiul a izbucnit până în ziua în care s’a terminat prin victoria aliaţilor asupra Germaniei, copii chinezi, elevii tuturor maieştrilor chinezi, din toate centrele de învăţământ, de la şcoli până la Universtatea guvernamentală din Peking, au auzit vorbindu-se de conflictul european şi inteligenţa lor a fost silită, mai mult sau mai puţin, să se oprească asupra lui. De aceea poţi spune, fără teamă că te înşeli, că războiul european după revoluţia din 1911, este pentru China punctul de plecare a unei evoluţii sigure. La 14 Martie 1917, guvernul chinez rupea orice legături cu Germania şi Austro-Ungaria. Ea ar fi făcut-o mai curând — dacă, trebuie să credem unui raport al d-lui Konpenski, ministrul Rusiei în Japonia, fără opunerea acestei din urmă ţări, care nu prea vrea să câştige China merite în faţa Europei. Nu este de altfel Japonia singurul stat care, în timpul războiului, a reţinut zelul belicos al unui concurent eventual. Oricum ar fi, la 4 Martie 1917, miniştrii Germaniei şi Austro-Ungariei la Peking, şi-au primit paşapoartele şi cinci luni mai târziu, la 14 August acelaş an, la data când generalul Feng Kouo- Ciang Înlocuia pe generalul Yuan- Hong la prezidenţia republicei chineze, guvernul graţie chinez mai ales maturei judecăţi şi energiei generalului Tuan Tsi-Jouei, preşedintele consiliului de miniştri, a declarat război celor două imperii centrale. „Datorită hotărârei şi stăruinţei generalului Tuan, scria ambasadorul A. Gerard in „Revue des deux mondes," şi graţie republicanilor moderaţi grupaţi în jurul lui care, în criza periculoasă din Martie şi August 1917, au întors China de la perfidele sfaturi şi intrigi prin care agenţii şi complicii coaliţiei duşmane încercau să o atragă sau să o conrupă. Foarte depărtaţi de teatrul principal al operaţiunilor şi prea puţin înarmaţi, pentru a aduce servicii apreciabile aliajior lor, Chinezii cu toate acestea le-a trimis ajutoare numeroase, uşurară existenţa trupelor japoneze instilate în banking, luară măsuri contra Germanilor stabiliţi pe teritoriul lor, îndepărtându-i de la diferitele administraţii ale statului, din corpul didactic şi repatriindu-i mai târziu în massă. In general, guvernul chinez, împiedecat de altcum prin dificultăţi mari interne, făcea astfel ceia ce putea, şi nu era in stare de-a face mai muit. Cu toate acestea, concurenţii mai îndemânatici şi mai şireţi veniră să-i demonstreze într’o zi că aceasta nu era suficient. Se ştie că în urma asasinărei a doi misionari germani în Nov. 1897, China fu constrânsă de a încheia cu Germania convenţia din 6 Martie 1898, conform căreia China, păstrându-şi in acelaşi timp toate drepturile de suveranitate asupra provinciei Santung, la sudest de Pekin, trebuia să constitue împrejurul golfului Kiao-Cieu o zonă de cincizeci klm. pentru trecerea permanentă a trupelor germane. Această convenţie acorda Germanilor şi dreptul de arendare a celor două coaste de la Intrarea golfului Kiao-Cieu, pe o durată de 99 ani, precum şi asupra câtorva insule. Prin aceiaşi convenţie, Germania obţine dreptul de-a construi două linii ferate in Santung şi de-a exploata minele cari se estind la o distanţă de 15 km. de-o parte şi de alta a liniei etc. Ori în luna Septembre 1914, japonezii deveniră stăpâni peste Kiao-Cieu şi se instalară de-a lungul căilor ferate din Santung Demersurile Chinei pentru a obţine retragerea trupelor japone după capitularea Germanilor, rămaseră fără efect. In 15 ianuarie 1915, ministrul Japoniei la Pekin, Hioki remise preşedintelui republicei chineze un formular constătător din 21 de cereri, divizat în cinci grupuri din care primul se poate rezuma astfel: China se obligă de aşi da întreg asentimentul la tot ceia ce guvernul japonez ar putea să convină ulterior cu guvernul german, referitor la drepturile și interesele sale in provincia Santung. Atunci începură discuţiile şi schimbul de note, cari durară patru luni. In 7 Mai Japonezii adresară guvernului chinez un iniţiat, pe care acesta se crezu obligat de a’l accepta, numai pentru a menţine pacea în Extremlui Orient; era însă sigur că regularea acestei chestiuni se va face după război, la conferinţa de pace. In şedinţa sa din 6 Mai 1919 însă, conferinţa acordă Japoniei privilegiile de ordin economic, în provincia Santung şi hotărâ restituirea acestui teritoriu şi a drepturilor politice, Chinei, fără a pretinde de la guvernul japon să indice data acestei restituii şi să specifice ceia ce înseamnă pentru el privilegiile de ordin economic pe care voia să le păstreze, fapt, care obligă China de a ridica proteste energice în această şedinţă. Politica externă a Chinei pare lipsită de un plan determinat. După o periodă de izolare aproape absolută, urmă o periodă de raporturi internaţionale, cari au lăsat China şi Europa tot aşa de străine una faţă de alta ca şi înainte. Aceasta provine din faptul, că relaţiile Chinei şi Europei au fost inaugurate prin greşeli multiple dintr-o parte şi dinalta, greşeli cari au lăsat urme în memoria tuturor, cari se pot însă şterge prin bunăvoinţă reciprocă. Astfel războiul, zis de opiu, ale cărui urmări binefăcătoare în unele privinţe le vor putea releva mai târziu istoricii şi filosofii, ajunse până acolo, încât făcu pe popor să creadă că Europenii nu vin niciodată decât cu arme ucigaşe sau cu alte produse periculoase. Poporul nu aprecia serviciile pe care ii le aduceau străinii, traducând filosofii chinezi şi aducându-i o parte din ştiinţele moderne; el îi considera numai de agenţi politici, postaţi în cele patru colţuri ale Chinei pentru a culege informaţiuni de care guvernele lor se vor servi contra lui. La finea războiului sino-japonez, privirile îndreptate spre naţiunile amice nu întâlniră decât indiferentă, ba ce e mai râu. Germania imperialistă profită de ocazie pentru a se face stăpână peste Kiao-Cieu. Acuma însă dacă Franţa eliberată de orice grije teritorială şi devotată cu toată sinceritatea rolului de pionier al civilizaţiei, ar voi să tindă mâna Chinei, încrederea ar deştepta încredere, şi atunci o vom vedea politica einoeuropeană desvoltându-se precum se cere. Este un lucru complicat şi o putem spune, neplăcut pentru europeni de-a urmări în mersul său zilnic politica internă a Chinei, politică de partide, de clan şi de persoane; nu este uşor de-a distruge liniamentele generale ale acestui imbroglio, care se desfăşoară cu încetineala şi repetiţiile pieselor istorice ale teatrului chinez. De fapt însă numai încercând de-a cuprinde directivele politice ale poporului chinez, ne putem da seamă de adevărata sa viaţă şi putem deduce ceea ce este necesar să ştim. Cugetarea chineză, să concretizează foarte încet în acţiune. Chinezul, pe care studiul istoriei sale plină de experienţe şi încercări l-a făcut cel mai neîncrezător om din lume, sau nu se lasă condus de prima sa impresiune, sau cercetează consecinţele înainte de-a purcede la fapte. Dacă îi vine o idea, dacă concepe un plan, el cugetă mult înainte de a le realiza. Incetineala de-a lucra, nu provine de la încetineala de-a înţelege; din contră, el cuprinde repede tot ceia ce vede şi aude, cu cât însă pătrunderea unui lucru, unui cuvânt i-a fost mai uşoară, cu atât el simte mai mult nevoia de-a se opri înainte de-a trage o concluzie sau de-a întreprinde o acţiune. (Va urma). t) À EB f À YRAN&ILVAPIÏtf rr-im ii —»*—i «jj—»j i|. i. •'■■■ Politica Externă In urma examinării raportului lui Klark asupra chestiunei române, Consiliul Suprem a hotărât să răspundă guvernului Român printr-o notă care va fi înaintată guvernului nostru până Miercuri cel mai târziu. Se spune că este concepută în termen foarte cordial. Aliaţii sunt mulţumiţi cu răspunsul pe care l-a dat guvernul român şi ia act cu mulţumire că guvernul român se declară gata să ţie aceleaşi legături de prietenie ca în timp de războiu cu aliaţii. Tot în aceiaşi notă, Consiliul suprem îşi manifestă încrederea că se va ajunge la o înţelegere în ce priveşte clauzele tratatului cu Austria. In ce priveşte situaţia Basarabiei, guvernul are indicaţiuni că zilele acestea va avea loc un act cu caracter internaţional, care va înlătura orice echivoc la situaţia basarabeană. Delegaţiei bulgare i s’a acordat un nou termen de 10 zile pentru formularea răspunsului, adică până la 24 Oct.In privinţa evacuărei Budapestei de trupele române dl Klark spune că ar fi de dorit aceasta şi chiar necesar, însă acum ar fi foarte riscant căci s’ar prezenta pericole din punctul de vedere al ordinei publice în capitala Ungariei. Ziarele franceze arată că ar fi necesar ca chestiunea Fiume să fie hotărâtă înainte de alegeri pentru ca electorii italieni să nu fie sub impresia nemulţumirei contra aliaţilor Toate ştirile din Fiume probează că D’Annunzio nu are intenţiunea de a face vreo expediţie în Dalmaţia. Albanezii au adresat un apel parlamentului italian pentru ca Italia să apere integritatea teritorului albanez. In Turcia mişcarea naţionaliştilor câştigă pe zi ce merge mai mult teren în Asia mică. Starea lui Wilson este gravă. El va fi internat într’o casă de alienaţi. Senatul american a primit cu 382 voturi contra 62 ca nu Vice-preşedintele Marshall să înlocuiască pe Wilson ci Lansing. f Bălașa St. Blebea Eri în 12 Octomvrie, a încetat din viață doamna Bdlisa St. Plebea în etate de 90 de ani, venerabila prezidență a Reuniunei femeirii române pentru sprijinirea văduvelor sărace. Mama dânsi, Ecaterina Nichifor născută Creida era netoată de ooră a căpitanului Ilie Bri, vestitul fruntaş din Şcheiul nostru, care a jucat un însemnat rol, pe vremuri, în luptele noastre cu magistratul răsesc al Braşovului. Avea trecere acest căpitan, după cum se Ştie din arhiva bisericei .Sf. Nicolae şi din istoria Braşovului, chiar şi la curtea din Viena. Strada Căpitanului şi Crucea Căpitanului, zidită la 1762, în faţa caselor sale de unde se urcen Tocilele, ne amintesc numele Ilie Birt. Nu descedenţa de la harnicul căpitan ne face să scriem aceste rânduri, ci fantele venerabilei doamne Balaşa Blebea. Cocoana Bălaşa, cum era cunoscută peste tot, era membră activă la toate reuniunile româneşti din loc. Le sprijinea cu vorbe înţelepte, cu sfatul şi cu fapte frumoase.La orice colectă de binefacere şi naţională contribuia din convingere şi cu plăcere. Până mai deunăzi cetia regulat Gazeta Transilvaniei, pe care o avea abonată din vechime. A sprijinit cu contribuiri regulate la masa studenţilor, a făcut o fundaţiune, care-i poartă numele, la liceul nostru, pentru elevii distinşi în muzică, a donat la zidirea bisericei din cetate suma de cinci mii de lei şi peste tot s’a distins ca o femie de inimă şi milostivă. A ajutat multe familii scăpătate, — famile bune, — şi cu deosebire mulţi şcolari săraci au fost ajutaţi în taină cu îmbrăcăminte, cu bani dându-Ie de mâncare şi pe mulţi i-a ţinut în cvartir, prevăzându-i cu cărţi şi cu masa întreagă. A fost o femee harnică, econoamă, evlavioasă, cinstită şi milostivă.* Fie-i ţărâna uşoară şi în veci amintirea binecuvântată. Pe la Asociaţie învăţătorilor rom. Convocare Membrii consiliului general al Asociaţiei, aleşi de către adunările judeţene, se convoacă la şedinţa plenară pe Sf. Dumitru. Sâmbătă în 26 Octomvrie (8 Noemvrie) 1919 la ora 9 a. m. în sala liceului,Mihaiu Viteazul" din Alba-Iulia, în scopul constituirii Comitetului central şi a rezolvării tuturor căuşelor avizate prin statute consiliului general. Mari interese ale statutului învăţătoresc reclamă imperios prezenţa tuturor membrilor conştii de viitorul nostru. Cei conştii la datorie! Caransebeş la 5 octomvrie 1919. Iuliu Vuia președinte ___________________________»f. 214—1*1». SCHILLER cetăţean al revoluţiei Franceze. Oraşul Weimar, unde are loc azi prima Adunare naţională germană, posedă un document istoric important provenit de la prima Adunare Naţională Franceză. E vorba de diploma de cetăţean francez acordată autorului Hoţilor. Credem că-i nimerit momentul să amintim in ce împrejurări a fost conferit acest titlu onorific şi ci nu se strecurară cinci ani pănă să-i tariie notificarea. Să recitim în „Monitorul universal" darea de seamă a şedinţei din 24 August 1792 a adunării naţionale ; vedem că cetăţenii Parisului „tdimişi la bară, cer să se acorde titlul de cetăţeni francezi străinilor care prin scrierile lor, au apărat cauza libertăţii." Propunerea a fost trimisă înaintea unei comisiuni care in şedinţa din 26 August a depus un proect de lege prin care se decerna titlul de „cetăţeni francezi* drului Josef Priestley, Tomas Payne, Eremie Bentham, William Wilberforce, Tomas Clarkson, Jack Mackintosch, David Williams, N. Gorani, Anarcharsis Cloots, Corneliu Pauw, Jachim-Henry Campe, N. Pestalozzi,, George Washington, Jean Hamilton, N. Maddissord, H. Klopstock și Thadée Kosciusko. Această listă de nume nu obţine decât trei germani, Anarcharsis Cloots, reprezentantul poporului , Campe, criticul influent din Brunswick şi Klopstock romul Messiadei. Un membru al adunării s'a ridicat şi ceru ca să de adăugat pe listă şi publicistul german Gi'ier, spune procesul-verba!. Propunerea a fost primită cu unanimitate. Cine era acest Giller? Nouă din zece din reprezentanţii adunării — ca să nu fim prea aspri — n’ar fi putut răspunde. Toţi au dat vot de încredere, căci cererea venea dela excelentul Ruhl, fost consilier al principatului Leiningen. Limba sa maternă era dialectul Alsacian. In realitate el pronunţase numele lui Schiller, dar secretarii adunării cărora accentul alsecian ie era tot atât de străin cât şi literatura germană, prinseră Giller ! Monitorul imprimă mai târziu Gilbers şi Buletinul Legilor mai rădică", transformă Giller în Gille. Se jucase bine la teatrul din Marais în seara de 6 Martie precedent o imitaţie a dramei Hoţii sub tilul : Robert şef de panduri, cu un mare succes. Piesa însă era semnată : La Mortelière, nume, francezat a lui Schwinderhammer localizatorul piesei. Scurt, domnului Gille, publicist german, i-a fost adresată în 10 Oct. 1792, în primul an al Republicei, o copie din legea care-l declara cetăţean francez. Această copie semnată de Clavière şi contrasemnată de Danton, era însoţită de o scrisoare a lui Roland, secretar la externe. Scrisoarea rurta sigilul lui Luridic al XVI: „Prin a graţia lui Dumnezeu, Rege al Franţei." Custine care comanda armata Rinului, a fost însărcinat, în ceeace privea Germania, cu înmânarea diplomelor celor interesate. Cu uşurinţă a putut găsi pe Campe şi Klopstock ca şi pe elveţianul Pestarozzi, dar n’a ştiut de unde să scoată de acest straniu Gille, publicist german. Diploma rămase in Strasburg şi tocmai la 1 Martie 1798, va să zică după 15 ani a primit-o Schiller Autorul Clopotului scrie la 16 Marte 1798, nu fără ironia lui Teodor Kreiner, tatăl poetului Lyrei şi Sabia . Am primit în sfârşit titlul de cetăţean, care rr,i-a fost conferit de Paris. Im vine din partea Imperiului morţilor, deoarece legea este contrasemnată de Danton şi Claviére, şi scrisoarea de Roland, şi înmânată de Custin*. Nici unul din toţi aceştia nu mai trăieşte. Intr’adevâr, cu toţii au trecut prin ghilotină ! însuşi Kubl se sinucise. Originalele diplomei şi scrisorii i-au fost cerute II Sebiller de duce de Weimar, în a cărui bibiotecă se afla încă. Poetul îşi păstră o copie legalizata, pentru a fi consemnată în familia sa ! Este nevoe să mai deducem că autorul Virginei de la Orleans consideri ca o mare onoare titlu de cetâțeanâ al Republicei frantze? Nu erau în aceste vremuri ură intre francezi si germani. Regimentele contelui Kalkreuth, care rouară Mayence În 1793, cântau cu acelaşi bio Calia ca şi Marseillaisa , dar ideile lui Schuller, foarte anarhiste la începutul carierei sale, au evaluat aşa de repede incât ar fi pueril să credem că a fost întotdeauna un unison cu entuziasmul celor mai buni intelectuali germani, entuziasm provocat de revoluţia franceză. Ruhl nu-şi aduse aminte de cât de Schiller, autorul Hoţilor şi al Conjuraţiei în Fiasco, propunându-i Adunării Naţionale. Nu s’ar fi gândit nici când să onoreze pe Goethe cu titlul de cetăţean al revoluţiei. Goethe, credinciosul funcţionar al ducelui de Weimar. Inante de a se lega cu prietenia aceea puternică cu Schiller îl judecase foarte aspru . Hoţii lui Schiller, îmi erau odioşi, deoarece un talent energic, însă incult, răspândea