Gazeta Transilvaniei, 1937 (Anul 100, nr. 1-101)
1937-10-14 / nr. 79
Anul al 100-lea Nr. 791 * NUMĂRUL 2 Lei Braşov lei M 1 Octomvrie 1937 Semnul electoral al fc. REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA BRAŞOV STRADA LUNGA Nr. 6. — Telefon 226 — Abonament anual 200 lei Pentru străinătate 500 lei. Pentru autorităţi, instituţii şi întreprinderi 500 lei Anunţuri, reclame, dup» ts'if FONDAU U \m OUBIOEGBK BAEIflD, ÂDare de trei ori De săptămână M MM 'o«r \y . % •Ÿÿf „Horia c„ m ceea ce propovăduia. De aceea a. q fy a sugestivă a conducătorului de naștere". *%‡ Dr. AL. VAIDA-VOEVOD. FRAŢI VALAHI La serbarea de comemorare a martirilor libertăţii naţionale şi etnice, Horia, Cloşca şi Crişan, care va avea loc joi 14 octombrie, întreg neamul românesc, în frunte cu Mejestatea Sa Regele, va fi prezent pe platoul anunţirilor istorice de la Alba-Iulia. De câte ori în mijlocul frământărilor noastre cotidiene, răsbeşte peste întunericul vieţii politicianiste, văpaia focurilor din trecut, ea cuprinde în chenar de lumină, întreg neamul românesc. Cu faţa spre trecut atât guvernul, ca reprezentant al structurii şi al ordinei legal construite, cât şi Biserica păstrătoarea credinţei strămoşeşti, precum şi colectivitatea întregei țărănimi româneşti şi chiar cadrele partidelor politice, se găsesc totdeauna pe poziţia unui front unitar românesc. Cu atât mai mult, comemorarea a 153 ani de la revoluţia lui Horia, cere pe deasupra revendicărilor de emancipare din iobăgia politică şi economică, semnifică criterile reale ale aspiraţiunilor etnice, este menită de a închega întreg sufletul şi întreaga voință românească într’un singur mănunchi. Lâsâmintele lui Horia constituesc în istoria noastră germenele fecund al naţionalismului românesc. Credinţa lui vie şi nestrămutată că împăratul poate ajuta pe valahi contra stăpânilor feudali numai dacă şi valahii îi vor da sprijin împăratului ca să-i poată stârpi pe feudali, va rămâne dea pururi o dovadă de profundă intuiţie a genialităţii politice a poporului românesc. Revoluţia lui Horia s’e născut într’un moment când ideile reformatorice prevestitoare de mari prefaceri fundamentale, se ciocăneau violent cu feudalismul medieval recalcitrant, cu rezistenţa micilor potentaţi inculţi şi anarhici, cari dijmuieu în egală măsură viitorul naţiunilor şi al Monarhiilor. Dar pe atunci neamul românesc nu avea un Monarh al lui, îfir Nî— — avea o najiune unitară în jurul Tronului. Iată de ce, astăzi, când suntem uniţi într’o ţară liberă, peste care domneşte al doilea Rege glorios al tuturor Românilor, cu satisfacţia modestă dar vibrantă de a fi iniţiat înainte cu cinci ani organizarea acestor serbări, dau întâlnire în ziua de_14 Octombrie a. c., tuturor fruntaşilor, stegarilor"şi ostaşilor înflăcăraţiD şi devotaţii ai^ „Frontului Românesc" la Alba- Iulia unde vom scălda în bucuria triumfului amintirea atâtor suferinţe din trecut, unde vom trece sub privirea Majestăţii Sale Regelui, încolonaţi în ritmul unitar de simţire al întregului neam, într’un uriaş şi simbolic „Front Românesc" al vrerilor noastre celor mai bune, pentru cari „Horia, a£despicat în două istoria". In conformitate cu instrucţiunile primite de d-nii preşedinţi ai organizaţiilor judeţene şi cu ordinea stabilită de secretariatul general," tuturor sănătate şi la revedere la Alba-Iulia în ziua de 14 octombrie." Dr. Al. Vaida-Voevod. Serbărllef delà Alba-Iulia [hen 0-lni 0r. Alexandru Ma -lend :f* D&R. WOLA-CRistHEZTREBELLED ii. oi. Aot' iJen 3O ^3 74- isi. ae/' ‘jAo.aAz&sr' 'Jifziiu to CC H- ç ri*(ez/~ ■ După o stampă pusă nouă la dispoziție de d-1 Dr. Alexandru Vaida-Voevod din bogata sa arhivă de stampe. Textul german de pe stampă este următorul în traducere românească : HORIA Capul Rebelilor valahi,care a fost prins în ziua de 30 Octomvrie 1784, în pădurea Rădaculuî.în La monumentul lui Horia,Closca si Crişan 1 991 de V. NIŢESCU încă cu 20 de ani înainte de izbucnirea revoluţiei de la 1784, Horia cutreera satele româneşti din judeţele Zerand, Arad, Hunedoara şi Bihor. Amărăciunea iobagilor era mare, ei aveau nevoe de o vorbă bună, de o mângăere, de o încurajare, de o făgăduială spre mai bine, pe care sufletul ales al lui Horia le-o știa da. Din zori de zi până’n noapte țăranii români ai Ardealului erau sorjiți să-și picure sudorile, amestecate adesea ori cu sânge, în pământurile stăpânilor unguri. Paralel cu această cumplită robotă ei mai erau siliţi să dea boerului şi dijma, pe care trebuiau de multe ori s’o poarte în spate sau în cărucioarele lor, trase de vite slăbănoage adeseori distante meri, până la reşedinţa domnului de pământ. Şi dacă stăpânul avea vre-o corbo-- f- - “ -• nuntă, un botez sau altceva — nenoroc?]'* robotaşi mai trebuiau să-i ducă şi ceva daruri pentru ca veselia boerească să fie cât mai depină şi sărăcia iobagului cât mai desăvârşită. Refuzul la robotă şi la dijmă nu era îngăduit sub nici o cauză. Iobagul, chiar bolnav, trebuia să muncească fără nici un răgaz până-şi îngropa trupul istovit în ţărâna scormonită de el şi de familia lui. Pedepsele pentru orice neascultare veneau fără zăbavă. Slugile de casă ale boerului tăbărau asupra „vinovatului" şi-l băteau până la sânge sau până la moarte. Vergelele şi bâtele cădeau cu nemiluita asupra trupului înfrigurat al românului. Iar când aceasta nu era de ajuns, el era aruncat ca un câine în închisoarea de la răspântie, de obiceiu o bortă săpată în pământ, plină de gunoaie şi de jiviri respingătoare. Moşioara, din care iobagul trebuia să-şi ţină vieja şi să aline foamea pruncilor săi, era de obiceiu săracă, aridă, plină de nisip şi de polemidă. Iar pentru cultivarea ei îi rămâneau prea puţine zile, căci partea cea mai mare din an era silit s o trudească pe moşia boerească. Şi când după îndelungată trudă reuşia să dea moşioarei sale o leacă de rodnicie, el era nu odată scos din ea de către privilegiaţii vremii şi goniţi cu nevasta şi copiii săi înspre meleaguri vitrege de rod. | [Robotaşii, ceri îndrăsneau să implore dreptate năvălitorilor sau să se opună silei, erau declaraţi rebeli şi ca atari spânzuraţi în furci sau schilodiţi pe vieţă de satele ungureşti şi săseşti, cari după legile speciale de atunci aveau singure dreptul la înflorire şi cari deţineau monopolul vieţii lipsite de griji, iobagului valah nu-i era permis să se apropie şi să-şi facă acolo o aşezare. El trebuia să stea undeva departe, în pădure sau la munte. In mijlocul acestor suferinţe fără pereche, ţăranul român îşi găsea singura mângâiere în adânca lui religiositate. Ii rămăsese credinţa, legea strămoşească, Dumnezeul părinţilor săi. Către acesta îşi îndrepta el nădejdea. Lui îi încredinţa marea sa amărăciune şi dela el cerea milostivire. Dar pofta de stăpânire a celui puternic, setea de cucerire şi de supunere, duhul rău şi blăstămat vecinic doritor de a umili, de-a îngenunchia, de-a chinui şi de-a distruge hotărâ să ia bietului iobag român şi această unică mângâiere. Veacul al 18-lea deslanțui cu o necunoscută îndârjire râsboiul religios în sânul poporului român. Puterea lumească ţinea să înfrângă rezistenţa acestuia şi să şi-l supună si ea şi pe calea mijloacelor credinţei. Crucişa în w/i-t-r— -in^opi!aepra, nemiloasa şi necruţătoare. Credinţa străbună, legea românească era lovită din pinn. Lovitura cădea în inimă, ea se abatea asupra sufletului însuşi al poporului român. Sute şi mii de iobagi erau, după cum arată chiar scriitorii străini, batjocoriţi, bătuţi, decapitaţi, traşi în teapă, spânzuraţi, frânţi pe roată (bătrânul tănase Judoran în vârstă de 114 ani din ţinutul Năsăudului), din cauză că nu voiau să şi lepede legea. Iar alţii, (sute de familii), erau siliţi să şi ia lumea în cap din faţa urgiei refugiindu se în Principatele Române. Horia era martor la toată această cumplită pătimire a semenilor săi. Suflet bun, blând şi simţitor, el se silea să aline durerile, să mângie şi să încurajeze. Sărac, crescut în coliba-i umilă din Albac (Zarand), în el pulsa ceva din marile şi sfintele îndemnuri ale omului născut în ieslea Betlehemului. In sufletul lui vibrau puternic iubirea şi mila pentru deaproape. De aceea el mergea din loc în loc, din sat în sat, printre ai lui şi propovăduia credinţa şi nădejdea, vestind mântuirea apropiată. Iar când acest apostol al Munţilor a înţeles că nici puterea lui şi nici a semenilor săi nu e îndestulătoare pentru curmarea răului, Horia s’a hotărât să se îndrepte spre însuşi scaunul împărăţiei, pentru a-i cere ajutorare. In patru rânduri s’a înfăţişat împăratului Iosif al II lea şi i a implorat ajutorul şi protecţia pentru fraţii săi nenorociţi. împăratul s’a cutremurat de suferinţele poporului român. In drumurile sale inopinate prin Ardeal văzuse el însuşi trupurile neînsufleţite ale iobagilor, spânzurate de haiducii judeţelor pe furcile din marginele satelor, ori din mahalalele oraşelor. Se spune că într’una din aceste audienţe, acordate solului