Gazeta Transilvaniei, 1937 (Anul 100, nr. 1-101)

1937-10-14 / nr. 79

Anul al 100-lea Nr. 791 * NUMĂRUL 2 Lei Braşov lei M 1 Octomvrie 1937 Semnul electoral al fc. REDACŢ­IA ţi ADMINISTRAŢIA BRAŞOV STR­ADA LUNGA Nr. 6. — Telefon 226 — Abonament anual 200 lei Pentru străinătate 500 lei. Pentru autorităţi, instituţii şi întreprinderi 500 lei Anunţuri, reclame, dup» ts'if FONDAU U \m OUBIOEGBK BAEIflD, ÂDare de trei ori De săptămână M MM 'o«r \y . % •Ÿÿf „Horia c„ m ceea­ ce propovăduia. De aceea a. q fy a sugestivă a conducătorului de naștere". *%‡ Dr. AL. VAIDA-VOEVOD. FRAŢI VALAHI La serbarea de comemorare a martirilor libertăţii naţionale şi etnice, Horia, Cloşca şi Cri­­şan, care va avea loc joi 14 octombrie, întreg neamul româ­nesc, în frunte cu Mejestatea Sa Regele, va fi prezent pe platoul a­­nunţirilor istorice de la Alba-Iulia. De câte ori în mijlocul frămân­tărilor noastre cotidiene, răsbeşte peste întunericul vieţii politiciani­ste, văpaia focurilor din trecut, ea cuprinde în chenar de lumină, în­treg neamul românesc. Cu faţa spre trecut atât guvernul, ca repre­zentant al structurii şi al ordinei legal construite, cât şi Biserica păstrătoare­­a credinţei strămoşe­şti, precum şi colectivitatea între­­gei țărănimi româneşti şi chiar ca­drele partidelor politice, se gă­sesc totdeauna pe poziţia unui front unitar românesc. Cu atât mai mult, comemorarea a 153 ani de la revoluţia lui Horia, cere pe deasupra revendicărilor de emancipare din iobăgia politică şi economică, semnifică criteri­le reale ale aspiraţiunilor etnice, este menită de a închega întreg sufletul şi întreaga voință românească într’un singur mănunchi. Lâsâmintele lui Horia con­­stituesc în istoria noastră ger­­menele fecund al naţionalismu­lui românesc. Credinţa lui vie şi nestrămutată că împăratul poate ajuta pe valahi contra stăpânilor feudali numai dacă­­ şi valahii îi vor da sprijin îm­păratului ca să-i poată stârpi pe feudali, va rămâne dea pu­­ruri o dovadă de profundă in­tuiţie a genialităţii politice a poporului româ­nesc. Revoluţia lui Horia s’e născut într’un moment când ideile re­­formatorice prevestitoare de mari prefaceri fundamentale, se ciocă­neau violent cu feu­dalismul medieval re­calcitrant, cu rezis­tenţa micilor poten­­taţi inculţi şi anarhici, cari dijmuieu în ega­lă măsură viitorul na­ţiunilor şi al Monarhii­lor. Dar pe atunci neamul românesc nu avea un Monarh al lui, îfir Nî— — avea o najiune unitară în jurul Tronului. Iată de ce, astăzi, când suntem uniţi într’o ţară liberă, peste care domne­şte al doilea Rege glorios al tuturor Românilor, cu sa­tisfacţia modestă dar vibrantă de a fi iniţiat înainte cu cinci ani organiza­rea acestor ser­bări, dau întâlnire în ziua de_14 Oc­tombrie a. c., tutu­ror fruntaşilor, ste­­garilor"şi ostaşilor înflăcăraţiD şi devo­taţii ai^ „Frontului Românesc" la Alba- Iulia unde vom scăl­da în bucuria tri­umfului amintirea atâtor suferinţe din trecut, unde vom trece sub privirea Majestăţii Sale Re­gelui, încolonaţi în ritmul unitar de sim­ţire al întregului neam, într’un uriaş şi simbolic „Front Româ­nesc" al vrerilor noastre celor mai bune, pentru cari „Horia, a£despicat în două istoria".­ In conformitate cu instrucţiu­nile primite de d-nii preşedinţi ai organizaţiilor judeţene şi cu ordinea stabilită de secretariatul general," tuturor sănătate şi la revedere la Alba-Iulia în ziua de 14 octombrie." Dr. Al. Vaida-Voevod. Serbărllef delà Alba-Iulia [hen 0-lni 0r. Alexandru Ma -lend :f* D&R. WOLA-CRistHEZTREBELLED ii. oi. Aot' iJen 3O ^3 74- isi. ae/' ‘jAo.aAz&sr' 'Jifziiu to CC H- ç ri*(ez/~ ■ După o stampă pusă nouă la dispoziție de d-1 Dr. Alexandru Vaida-Voevod din bogata sa arhivă de stampe. Textul german de pe stampă este următorul în traducere românească : HORIA Capul Rebelilor valahi,­­care a fost prins­ în ziua de 30 Octomvrie 1784, în pădurea Rădaculuî.în La monumentul lui Horia,­Closca­ si Crişan 1 9­9­1 de V. NIŢESCU încă cu 20 de ani înainte de izbucnirea revoluţiei de la 1784, Horia cutreera satele româneşti din judeţele Zerand, Arad, Hu­nedoara şi Bihor. Amărăciunea iobagilor era mare, ei aveau nevoe de o vorbă bună, de o mângăere, de o în­curajare, de o făgăduială spre mai bine, pe care sufletul ales al lui Horia le-o știa da. Din zori de zi până’n noapte țăranii români ai Ardealului e­­rau sorjiți să-și picure sudorile, amestecate adesea ori cu sânge, în pământurile stăpânilor unguri. Paralel cu această cumplită ro­botă ei mai erau siliţi să dea boerului şi dijma, pe care tre­buiau de multe ori s’o poarte în spate sau în cărucioarele lor, trase de vite slăbănoage adese­ori distante meri, până la reşe­dinţa domnului de pământ. Şi dacă stăpânul avea vre-o corbo-- f- - “ -• nuntă, un botez sau altceva — nenoroc?]'* robotaşi mai trebuiau să-i ducă şi ceva daruri pentru ca veselia boerească să fie cât mai de­­p­ină şi sărăcia iobagului cât mai desăvârşită. Refuzul la robotă şi la dijmă nu era îngăduit sub nici o cauză. Iobagul, chiar bolnav, trebuia să muncească fără nici un ră­gaz până-şi îngropa trupul isto­vit în ţărâna scormonită de el şi de familia lui. Pedepsele pen­tru orice neascultare veneau fără zăbavă. Slugile de casă ale bo­erului tăbărau asupra „vinova­­tului" şi-l băteau până la sânge sau până la moarte. Vergelele şi bâtele cădeau cu nemiluita asupra trupului înfrigurat al ro­mânului. Iar când aceasta nu era de ajuns, el era aruncat ca un câine în închisoarea de la răspântie, de obiceiu o bortă săpată în pământ, plină de gu­noaie şi de jiviri respingătoare. Moşioara, din care iobagul trebuia să-şi ţină vieja şi să a­­line foamea pruncilor săi, e­ra de obiceiu săracă, aridă, plină de nisip şi de polemidă. Iar pentru cultivarea ei îi rămâneau prea puţine zile, căci partea cea mai mare din an era silit s o trudească pe moşia boerească. Şi când după îndelungată trudă reuşia să dea moşioarei sale o leacă de rodnicie, el era nu o­­dată scos din ea de către pri­vilegiaţii vremii şi goniţi cu ne­vasta şi copiii săi înspre melea­­guri vitrege de rod. | [Robotaşii, ceri îndrăsneau să implore dreptate năvălitorilor sau să se opună silei, erau decla­raţi rebeli şi ca atari spânzuraţi în furci sau schilodiţi pe vieţă de satele ungureşti şi săseşti, cari după legile speciale de a­­tunci aveau singure dreptul la înflorire şi cari deţineau mono­polul vieţii lipsite de griji, ioba­gului valah nu-i era permis să se apropie şi să-şi facă acolo o aşezare. El trebuia să stea undeva departe, în pădure sau la munte. In mijlocul acestor suferinţe fără pereche, ţăranul român îşi găsea singura mângâiere în a­­dânca lui religiositate. Ii rămă­sese credinţa, legea strămo­şească, Dumnezeul părinţilor săi. Către acesta îşi îndrepta el nă­dejdea. Lui îi încredinţa marea sa amărăciune şi dela el cerea milostivire. Dar pofta de stăpânire a ce­lui puternic, setea de cucerire şi de supunere, duhul rău şi blăstămat vecinic doritor de a umili, de-a îngenunchia, de-a chinui şi de-a distruge hotărâ să ia bietului iobag român şi a­­ceastă unică mângâiere. Veacul al 18-lea deslanțui cu o necunoscută îndârjire râsboiul religios în sânul poporului ro­mân. Puterea lumească ţinea să înfrângă rezistenţa acestuia şi să şi-l supună si ea şi pe calea mijloacelor credinţei. Crucişa în w/i-t-r— -in^opi!­aepra, nemiloasa şi necruţătoare. Credinţa străbună, legea ro­mânească era lovită din pinn. Lovitura cădea în inimă, ea se abatea asupra sufletului însuşi al poporului român. Sute şi mii de iobagi erau, după cum arată chiar scriitorii străini, batjocoriţi, bătuţi, deca­pitaţi, traşi în teapă, spânzuraţi, frânţi pe roată (bătrânul tănase Judoran în vârstă de 114 ani din ţinutul Năsăudului), din cauză că nu voiau să şi lepede legea. Iar alţii, (sute de familii), erau siliţi să şi ia lumea în cap din faţa urgiei refugiindu se în Prin­cipatele Române. Horia era martor la toată a­­ceastă cumplită pătimire a se­menilor săi. Suflet bun, blând şi simţitor, el se silea să aline durerile, să mângie şi să încu­­rajeze. Sărac, crescut în coliba-i umilă din Albac (Zarand), în el pulsa ceva din marile şi sfintele îndemnuri ale omului născut în ieslea Betlehemului. In sufletul lui vibrau puternic iubirea şi mila pentru deaproape. De a­­ceea el mergea din loc în loc, din sat în sat, printre ai lui şi propovăduia credinţa şi nădej­dea, vestind mântuirea apropiată. Iar când acest apostol al Mun­ţilor a înţeles că nici puterea lui şi nici a semenilor săi nu e îndestulătoare pentru curma­rea răului, Horia s’a hotărât să se îndrepte spre însuşi scaunul împărăţiei, pentru a-i cere aju­torare. In patru rânduri s’a înfăţişat împăratului Iosif al II lea şi i a implorat ajutorul şi protecţia pentru fraţii săi nenorociţi. împăratul s’a cutremurat de suferinţele poporului român. In drumurile sale inopinate prin Ardeal văzuse el însuşi trupu­rile neînsufleţite ale iobagilor, spânzurate de haiducii judeţelor pe furcile din margine­le satelor, ori din mahalalele oraşelor. Se spune că într’una din a­­ceste audienţe, acordate solului

Next