Glasul Bucovinei, februarie 1919 (Anul 2, nr. 62-82)
1919-02-01 / nr. 62
Pag 2. GLASUL BUCOVINEI Știm că una din pârghiile principale care a dus la izbânda puterilor Ententei e principiul naționalităților. E lesne de înțeles însă că o aplicare desăvârșită, matematică, a acestui principiu e, de fapt,imposibilă, mai ales în răsăritul Europei, unde frontierele etnografice nu se pot stabili ai precisiune din cauza amestecului neamurilor. E caracteristic în privința aceasta aspectul etnografic ce ni-1 oferă Banatul. E locuit de Români, Șvabi, Sârbi și Unguri. Majoritatea o avem noi Românii, pe când Sârbii formează abia 18»/o din întreaga populație. Mai întâi, au ridicat Sârbii pretențiuni asupra Banatului în anul 1915, când erau în curs tratative diplomatice între București și Petersburg în vederea intrării în acțiune a României alături de puterile Ententei. O parte din revendicările Serbiei pe coasta Adriaticei fuseseră jertfite prin concesiunile făcute Italiei, așa că Sârbii și-au căutat compensații într'altă parte. Evenimentele militare de pe frontul răsăritean, care s-au sfârșit prin retragerea armatelor rusești din Galiția și Polonia, au avut, între aceea drept urmare întreruperea bruscă a discuțiilor diplomatice. Dar chestiunea Banatului odată ridicată a continuat a forma obiectul unei polemici destul de vii în presa franceză, străduindu-se și unii și alții sa câștige sprijinul opiniei publice europene și în special al cercurilor. Conducătoare, în tot timpul acesta diplomația românească n’a pierdut de loc din vedere marile interese ale Românismului în Banat, așa că cooperarea României alături de Înțelegere a fost condiționată de recunoașterea integrală a revendicărilor noastre teritoriale pe deplin justificate. Recunoașterea aceasta a fost sancționată prin tratatul de alianță încheiat în 1916 între România și toate puterile înțelegerei, tratat în care se precisează chiar teritoriile revendicate, între cariera și Banatul, în întregimea lui. , Să cercetăm acuma care sânt argumentele aduse de Sârbi pentru legitimarea pretențiilor lor. Sunt simple de tot și fără o bază serioasă. Cel dintâiu și mai vajnic, după părerea lor, are la bază principiul naționalităților, proclamat drept axiomă în aranjarea raporturilor dintre popoare. Am spus la începutul articolului că, dat fiind amestecul de neamuri în Banat, nu se poate trage o linie de demarcațiune etnografică care sa constitue o frontieră sigură pentru viitor. Și apoi procentul populațiunei de origine sârbă constitue o minoritate fața de Celelalte neamuri conlocuitoare, minoritate care în nici un caz nu poate avea pretenția de a impune celorlalți soluția dații de dâns a problemei Banatului. Un luciu ne frapează. Se pare că Sârbii uită că în Valea Timocului (fără să mai amintim de Românii din Macedonia) trăiesc 300.000 Români, cari în virtutea aceluiași principiu al naționalităților,ar trebui sa facă parte din cadrul României viitoare. Dar Românii cu simțul desvoltat al realităților au renunțat la pretențiile de anexiune asupra acestor territorii, dorind să tranșeze în felul acesta diferendul pe calea unui compromis. Argumentele de naturi SeintimentaM da generalisimul Putnic și alți bărbați cari au jucat un rol în viața culturală sârbească, sunt originari din Banat, n’au niciio valoare documentară,, ci mai degrabă denota sărăciai de dovezi reale pe care le-ar putea aduce Sârbii.. Pentru noi Românii stăpânirea Banatului prezintă interese vitale din punct de vedere etnic, economic și geografic. Drepturile noastre din punct de vedere etnic sânt afară de orice îndoială. Chiar Șvabii, cari sub raportul numeric ocupă stocul al doilea, au votat în congres, în același timp cu Sașii ardeleni recunoașterea stăpânirii românești depline asupra țării. Solul și subsolul Banatului reprezintă bogății imense. Grâul Banatului e cunoscut în toată lumea prin calitatea lui. Fabricele de fier din Vârșeț puteau satisface în timp de pace cea mai mare parte din necesitățile căilor ferate ungare, înzestrându-te cu tot materialul de construcție. Și apoi, suntem direct interesați ca chestiunea libertății navigației pe Dunăre să fie resolvită în conformitate și cu interesele noastre economice. Din punct de vedere geografic Banatul formează un teritoriu omogen sub raportul fizic, un teritoriu care nu se poate împărți prin hotărîri arbitrare, fără ca prin aceasta să nu scadă valoarea țării, sub orișice raport. Banatul cu Oltenia și cu Țara Hațegului reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico-istorică a neamului românesc și e locul cel mai apropiat de Italia , o parte întregitoare a teritoriului românesc, rotunzindu-l înspre bazinul Dunării, care formează frontiera naturală românească în Sud. Dir. considerațiuni militare, delegați de comandamentul militar aliat suprem al armatelor de Est. Sârbii în Noemvre anul trecut ocupaseră Banatul pentru a izgoni ultimele rămășițe ale armatei austriace și a restabili liniștea până ce armatele române le-ar fi luat locul. Dar calitățile mari, de care poporul sârb a dat, dovezi strălucite în războiul acesta, au fost eclipsate prin atitudinea lor pronunțat ostilă față de elementul românesc, în contra căruia au luat măsuri de exterminare, care au revoltat întreaga lume civilizată. S'au ridicat proteste energice în contra acestui fel de anțelege libertatea popoarelor, iar resultatul a fost că trupele sârbe de ocupație se înlocuiesc cu unități franceze. Acuma, la conferința păcii,,, se pecetluește soarta ținuturilor românești de pretutindeni. Să așteptăm în liniște rezultatul, căci cauza Românilor e cunoscută și interesele noastre apărate de marile puteri aliate, care ne-au recunoscut drepturile noastre imprescriptibile încă în anul 1916, când s'a încheiat tratatul de alianță. Iar Banatul va trebui să facă parte integrantă din cadrul României viitoare, și aceasta chiar în interesul bine priceput al Sârbilor, de Cari ne leagă relații de prietenie veche și o comunitate de interese, și cu cari dorim să o întreținem și pe viitor raporturi de bună vecinătate și prietenie. Nicolai Grămadă. Nr. fi 2. ---------------............................. o slujbă a statului și producea mai mult decât putea consuma statul. Mulți tineri ghiftuiți de cunoștinți abstracte rămâneau pe drumuri, nefiind capabili de alte ramuri de activitate. Iată aici n'are voie să fie regimul școlar la noi. V. Clinici. Din păcatele trecutului. Disecând cadavrul unui stat, ce s’a prăbușit în urma atâtor suferinzi, ca fosta Austrie, vom trage numai decât din trecutul ei păcătos învățăminte adânci pentru prezent în folcosul viitorului nostru. In șirele ce urmează vom încerca să semnalăm unul din păcatele capitale, ce-a ros încet însă neîntrerupt la temelia șubredă a unui stat ce-a trebuit să piară, și acesta a fot regimul școlar în Austria. Statul absolutist, ca forță colectivă, a crezut că trebuie să plutească deasupra lucrurilor, cu o insulă de grăsime deasupra apei, că trebuie să absoarbă toate forțele intelectuale ale supușilor în dauna progresului, omenirii, și să monopoliseze toate instituțiunile orice caracter ar fi avut. E deci natural că nici școala nu s’a putut desvolta, fără a fi subordonată statului. In mai multe state de pe continent, dar mai ales în Germania, s-a putut observa că sistemele de educație și învățământ au servit nevoilor statului și nu nevoilor, indivizilor. Problemele de educație constituiau pe vremuri o datorie personală, așa că indivizii se cultivau ei înșiși. Statul însă sub pretext de a ridica problemele de educație la o datorie publică, le-a îndrumat pe altă cale,în favorul său și în defavorul supușilor. Același lucru în Germania. Dacă privim toate ramurile de învățământ și toate metodele de educație vedem numaidecât că ele poartă efigia statului. Ele au fost îndrumate ca să lungească durata existenței lui. In Austria a fost totul „Tabu", cum s'a exprimat pe vremuri O. Goga. Unde te întorceai dar Cu ochii de stat Care te tot opria prin diferitele sale organe să fii liber. Sistemul de regim ce-l avea Austria ca stat, l-a împus atât educației publice, cât și învățământului. Acest regim școlar s'a desvoltat în Austria în două direcțiuni nu prea deosebite una de alta. Statului i-a trebuit o biurocrație numeroasă civila. Școala a trebuit să iie dea. Statului i-a mai trebuit o tot atât de numeroasă biurocrație militară. Școala a trebuit să de fabrice. Nu trebuie să ne mirăm că școala a fost privită ca o fabrică de Cetățeni austriaci buni, fără să ne fi ținut seamță că opera ei e să cultive caractere și să desvolte integritatea individuală. Și fiindcă regimul școlar s'a desvoltat necontenit în direcțiunea confecțkmării unei numeroase biurocrații militare și civile, două trebuinți, fără cari statul n’ar fi putut exista nici de azi pe mine, netăgăduit că acest regim n’a putut să corespundă principiilor libertății individuale. Statul cere supunere și ascultare oarbă. O biurocrație care nu ar fi sclava statului i-ar periclita existența și asta nu se poate admite din partea statului. Influența acestui regim nenorocit a pătruns adânc în toate păturile societății. Statul a impus societății trebuințele lui și de aceea a infiltrat în ea ideea că rangurile și epioletele sunt cele mai de seamă idealuri, cele mai splendide favoruri, de care se poate apropia un servitor al statului. Drept aceea aceste două categorii s'au bucurat de cea mai înaltă Considerație atât din partea statului, cât și din partea societății. Scurt zis, lumea credea că „slujba la stat mobilează". Din acest scop greșit ce-l urmăria școala a rezultat și alt neajuns ce luase dimensiuni considerabile în timpul din urmă până a nu izbucni războiul mondial și asta a fost proletariatul intelectual. Școală avea în vedere numai educația individului pentru o „Presa în România Mare“. Ziarul „Viitorul" publică în numărul său din 17 (30) ianuarie c. la loc de frunte un articol cu titlul de mai sus, pe care îl reproducem în întregime, exprimându-ne dorința ca aceste idei sănătoase despre rolul presei să triumfe odată și în presa românească, dare până acuma a fost sub nivelul unei prese educatoare a minții și sufletului mulțimii și a servit numai instinctele ei: în noua alcătuire a statului român, rolul presei e covârșitor. Slujind adevărul și cinstea, propovăduind iubirea și munca, presa va colabora temeinic la opera de consolidare națională și va desăvârși contopirea sufletească a tuturor ținuturilor locuite de Români. Presa ca forță premergătoare a tuturor prefacerilor sociale și a tuturor reformelor politice și morale, trebuie să-și închine activitatea unirii și democrației, progresului și binelui obștesc. Toate ideile mari și generoase, fecunde și constructive, vor fi sprijinite și popularizate, aduse la cunoștința opiniei publice sub lumina justei lor valori. Astfel ea va face să vibreze de la Nistru la Tisa același suflet și aceeași aspirație unitară, menite să asigure patriei solidaritatea tuturor energiilor și activităților. Presa în România Mare are de îndeplinit un rol de apostolat. A doua menire a presei este să răspândească până în Cele mai îndepărtate unghiuri și în cele mai joase straturi, educația și cultura. Cititorul să fie în veșnic contact cu ideile generale, cu toate cuceririle științei și ale artei, să se pătrundă de marile cerințe ale vremii și să învețe a interprreta repede și util ideile noi și rodnice care agită spiritele din lumea întreagă. Presa trebuie în primul rând să instruiască publicul, să-i corijeze dialectele și să-i purifice sufletul. Presa, ca organ social de lupta va combate statornic viitul și minciuna, dezrobind poporul de înclinările păgubitoare și relele obiceiuri. Ea va propaga ordinea și supunerea în fața șefilor, respectul aproapelui și dragostea pentru trecut. Presa e totodată auxiliarul administrației, ea râs, pândește bunele măsuri, relevă abuzurile și înlesnește executarea ordinelor osebitelor autorități. Presa e vecinie în funcție de apărare națională, veghind la toare, primejdiile care amenință ordinea Statului și viitorul țării. Rolul presei e constructiv, și patriotic. Dacă în vechiul Regat presa n’a fost întotdeauna la înălțimea menirii sale, îndeletnicindu-se cu fapte mărunte, intrigi de culisă și meschinării cotidiane, noile teritorii românești, prin deprinderile luptelor naționale și prin cultul marilor cauze, nu pot primi o presă care e sub nivelul concepției de Stat sau de viață a generațiilor de aptostoli și luptători. Mai ales pentru frații de peste munți presa a fost arma cea mai puternică în lupta pentru libertate. Ea a fost forța luminătoare în întuneric și steagul celor asupriți. Ea a fost totodată piatra de încercare a mucenicilor marii credințe, care din redacție au intrat adeseori în temniță, pentru a ilustra cu suferința și jertfa lor, ideea pentru care luptau și care trebuia odată și odată să învingă. Apostolatul cărturarilor și intelectualilor români din Transilvania și Ungaria, manifestat în primul rând pe calea presei, a pregătit ceas cu ceas sărbătoarea românismului. Unirea și proclamația de la Alba-Iulia sânt în cea mai mare parte rezultatul luptelor neîntrerupte duse de ziarele de pitește munți. Iata pentru ce, cu drept cuvânt, fruntașii ardeleni, basarabeni și bucovineni care au luat contact real cu noi, au rămas surprinși de frivolitatea și meschinăria presei noastre. Certe interne, poltelnuri pe chestii personale, mărunțișuri de treaptă josnică, nimicuri și fleacuri care nu merită nici măcar oboseala ochilor. Nu mai vorbim de limbajul vulgar, de multe ori chiar trivial, care a indignat pe luptătorii curați și pe visătorii incorigibili ai armoniei sociale. Toți au avut o singură rugăminte de făcut: să nu lăsăm cu nici un prieț ca această presă să pătrundă dincolo. Ea ar infecta sufletele și ar otrăvi atmosfera de românism, îngreuind mult consolidarea sufeltească a Patriei. • Presa noastră trebuie să se schimbe, nu numai în formă, t dar și în fond. Introducând în coloanele sale articolul documentar și studiul instructiv, pătrunzându-se de respectul ordinei și de cultul muzeei, presa în RO . , . I . i.. / I ^ V., t U,, I o I , ju.ro ij uiw ■ j J ut. y jr.OU i ir > A