Glasul Bucovinei, martie 1923 (Anul 6, nr. 1203-1229)

1923-03-23 / nr. 1222

Pag. 2 GLASUL BUCOVINEI I No. 1222 dorind asemenea să asigure evoluţia tuturor forţelor sale morale şi materiale pentru marele bine al umani­tăţii care reînvie şi să garanteze fiecărui cetăţean al Republicei egalitatea, respectul muncii, recunoaşterea tuturor drepturilor sale, precum şi protecţia particulară a Statului . Votăm şi confirmăm această lege constituţională în dieta constituantă a Republicei Polone­ . .» O declaraţiune la fel procedează şi constituţia Statului Cehoslovac. Iat-o : «Noi naţiunea cehoslovacă, dorind a consolida unirea complectă a naţiunii, a introduce orânduirile juste ale Republicei, a garanta evoluţia paşnică a patriei ceho­slovace, a fi folositori binelui comun al tuturor cetăţe­nilor acestui Stat şi a asigura generaţiilor viitoare bene­ficiile libertăţii, am votat în adunarea noastră naţională din 29 Februarie 1920 pentru Republica cehoslovacă constituţia a cărei text urmează. Noi naţiunea cehoslovacă proclamăm în acelaş timp că vroim să facem toate eforturile pentru ca această Constituţie şi toate legile ţarei noastre să fie aplicate In spiritul istoriei noastre, precum şi In spiritul principiilor moderne cuprinse în cuvântul de ordine, liberă dispoziţie de sine, deoarece noi vroim să facem parte din Socie­tatea Naţiunilor în calitate de membru civilizat, paşnic, democratic şi de progres.» Şi constituţia Republicei Germane începe cu o scurtă declaraţiune ca acestea şi deci, Domn lor, aşi propune ca şi Constituţia României Mari, întrucât ea este opera legislativă fundamentală ce şi-o stabileşte poporul nostru la această răspântie hotărîtoare a vieţei sale, să fie precedată de o scurtă declaraţiune al cărei cuprins ar putea fi urn­ătorul: «Poporul român din cuprinsul vechiului Regat românesc, din Ardeal, Banat, Basarabia şi Bucovina, reunit pentru vecie în zilele de glorioasă stăpânire a M S. Regelui Ferdinand I., într’un singur Stat unitar, naţional şi indivizibil, amintindu-şi cu adâncă recunoş­tinţă şi cu mândrie de glorioasele străduinţe ale gene­raţiilor trecute pentru întemeierea stâpânirei româneşti, pentru aşezarea ei pe temeliile trainice ale dreptăţii şi civilizaţiei, privind la atâtea dovezi de vrednicie şi la munca generoasă depusă de înaintaşi pentru înjghebarea statului român neatârnat, pentru ridicarea lui la rangul de Regat şi treptata lui consolidare, închinându-se cu adâncă pietate şi recunoştinţă în faţa atâtor jertfe aduse din belşug de luptători din toate timpurile pentru izbân­­direa dreptului la viaţă a Românismului, şi mai ales în faţa jertfelor atâtor eroi şi martiri ai desrobirei neamului şi înfâptuirei unităţii politice naţionale, e hotărât a pune noul său aşezământ de Stat pe temeliile solide ale demo­craţiei raţionale, ale dreptăţii sociale, ale celei mai de­săvârşite libertăţi de ordine a cetăţenilor acestui Stat, întrunit în Corpurile Legiuitoare constituante, stabileşte şi votează următoarea constituţie:» — Fireşte textul propus nu cuprinde decât ideile pe care ar trebui să le exprime această declaraţiune şi acest text poate fi sus­ceptibil de modificări ce i s’ar aduce. Textul propriu zis al Constituției noastre ar trebui, cred, să înceapă cu un «titlu preliminar», în care să­ se stabilească privitor la Statul român nu numai precizări de ordin teritorial, cum e cazul în art. 1 propus, ci şi indicaţiuni precise asupra formei de Stat a României. Aşa cum se prezintă proectul, vedem că numai în mod indirect, prin deducție după o serie de articole (și anume art. 1, 73, 78, 101, 131, 132, etc.) se poate constata că România este o monarhie constituţională, un regat cu regim parlamentar, etc.... Pentru că astăzi nu poate exista nici un motiv de a nu se face aceste precizări în Constituția noastră și pentru că chestiuni privitoare la forma de Stat a României, nu trebuiesc amestecate la acelaș capitol cu problemele teritoriale, cred­ că art. 1 ar trebui să aibă următorul text: «România''este un regat. Regatul României este o monarhie constituţionala, parlamentară, formând un Stat unitar, naţional şi indi­vizibil. Toate puterile Statului emană dela naţiune.» — Principiul suveranităţii naţionale, exprimat prin fraza: Toate puterile emană dela naţiune, e înserat în proect la art. 33^ l-am adus aci pentru a da loc acestei enun­­ciaţiuni esenţial programatice chiar dela primul articol şi în acelaş timp pentru a da şi o lămurire privitoare la caracterul democratic a! regimului nostru parlamentar. Din modificările de mai sus rezultă însă pentru art. 2 următoarea modificare: «Terito­rul României în hotarele sale actuale este inalienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi » . Evident, aceste modificaţiuni şi propuneri for­male vor trebui ridicate din nou în discuţia pe articole. La art. 4 unde se vorbeşte despre Impârţ­rea ten­toriului României, din punct de vedere administrativ, ar fi de observat în principiu următoarele Acest articol vorbeşte numai în general despre împărţirea administra­tivâ, fără să dea expresie preciză distincţiei pe care trebue să o facem între administraţia locală a judeţelor şi comunelor şi administraţiunea de Stat. Voi propune deci în discuţia pe articole următorul text: «Din punct de vedere al administraţiei locale, teritoriul României se împarte în judeţe şi comune, având personalitate juri­dică şi ale căror circumscripţii se vor stabili prin legi speciale » «Teritoriul României se va mai putea împărţi prin lege şi în diviziunile şi subdiviziunile necesare adminis­traţiei de Stat » Această redacţiune evidenţiază deosebirea ce trebuie să se facă intre organizaţiunile administrative locale (judeţe şi comune), având o anume autonomie, limitată a interese ce aparţin c­rcumscripţiunilor lor, şi între celelalte circumscripţii administrative (teritoriale, regio­­n­ale, etc....) lipsite de personalitate juridică, necesare însă desconcentrării administraţiei de Stat, cum sunt de pildă : Direcţiile Regionale C. F. R., Inspectoratele silvice, cele sanitare, etc.... La titlu! I!, aş propune schimbarea: «Despre drepturile şi­ îndatoririle Românilor«, întru­cât în acest titlu se discută de fapt şi chestiuni de Îndatoriri faţă de Stat ale cetăţenilor români. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, garantate în toată amploarea şi prin prezenta Constituţie, sunt, D-lor Deputaţi, cuceriri vechi ale spiritului democratic al naţiei noastre. Nu e, desigur, un lucru nou a face o asemenea constatare, dar există şi circulă anume opinii, răspân­dite mai ales prin nouile provincii ale României întregite, că tot ce este libertate la noi, în ţara românească, este marfă de import şi că mai mult cu forţa ni s’ar fi impus adoptarea principiilor de egalitate, libertate, etc. Acelor detractori ai noştri le-am putea replica şi cu acest prilej, arătând că libertăţile noastre sunt străvechi, datând încă dintr-un timp, când în Austria şi Ungaria de pildă stăruia cel mai orb şi apăsător absolutism. Constituţia Moldovei, alcătuită de Cărvunari la 1821—22, precizează încă de pe atunci, zicând la pontul 4: «Sa nu poată fi nimenea oprit de a face cele ce nu vatămă pravilele», un text, care, dacă îl asemănăm cu alineatul final al art. 5 din proectul propus («Românii se bucură de toate drepturile stabilite prin legi»), ne apare cuprin­zând chiar o mai largă sferă de îndreptăţiri acordate cetăţenilor. Acelaş lucru se poate spune şi cu privire la dispoziţiunea art. 12 (devenit în proect 11), care între altele zice că: «Nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile prevăzute de legi» etc., iar Constituţia Cărvu­narilor zice la pontul 6: «Să nu poată fi nimenea în­vinovăţit, ridicat la închisoare sau pedepsit decât numai întru întâmplările hotărâte prin pravilă şi după formele pravilei.» . .. Prin urmare adevărul în chestiunea aceasta este că spiritul latin al, naţiei noastre a prins şi utilizat din capul locului principiile de libertate produse de acelaş spirit prin declaraţiile drepturilor omului procla­mate de Revoluţia franceză. La art. 21 (devenit 23) ne vom opri puţin pentru a­­ supune unei cercetări, care ar putea cont­ibui la lămurirea problemei. Aceasta ne pare necesar din mai multe puncte de vedere şi anume : Mai întâi pentru­­a vedea cari au fost raporturile între Biserică şi Stat în trecut, cari sunt aceste raporturi de lege lata şi cari vor trebui să fie de lege ferenda ; apoi pentru a evidenţia marea deosebire ce a existat şi există şi in prezent între concepţia Bisericei catolice şi a celei ortodoxe (ca şi a celei protestante şi a cultelor necreştine, cum e cultul evreesc, mahomedan), încât priveşte relaţiile lor faţă de autoritatea şi suveranitatea statelor ; şi în fine ce rol a avut Biserica ortodoxă în trecutul nostru şi întrucât textul proectului de Constituţie tabuie sau ba modificat în anume dispoziţiuni ale sale­începerii cu Biserica catolică. Rivalitatea între această biserică, propriu zis între capul ei, Papa,­­ capii încoronaţi ai diferitelor state,­e de dată veche. Începuturile acestor rivalităţi aparţin evului mediu. Paralel cu evoluţia politică, relaţiile între Papă şi capetele înco­ronate iau aspecte şi forme diferite. Cu triumful sistemului papal asupra celui episcopal, cu întărirea deci a situaţiunii Papei în cadrul organizaţiunii Bisericei catolice, şi situaţia politică a Papei se fortifică. Astfel ia fiinţă acea situaţiune de relaţii între Stat şi Biserică pe care doctrina o numeşte sistemul teocratic, (ponti­fical sau ultramontan). Prin însăşi organizaţiunea sa, tinzând la unitatea­­şi universalitatea supremaţiei sale asupra statelor, biserica catolică nu înţelege să se iden­tifice cu tendinţele statelor. Sistemul teocratic deci, impus stăpânirilor lumeşti, implică ideia de supunere a autorităţii civile sub autoritatea bisericească catolică, propriu zis sub autoritatea Papei dela Roma. Incer­cari de înlăturare a acestui sistem n’au lipsit în cursul vremurilor şi odată cu reforma lui Luther, el s’a prăbuşit. Fireşte a urmat reacţiunea. Evoluţia în viaţa poli­tică ne-a adus până la finele secolului al XVIII iea la concepţia autocrata a statului poliţienesc, in care ideia fundamentală a politicei de stat era cea aşa numită enda­monistică, exprimând principiul că singur statul e înfăptuitorul în toate direcţiile a binelui obştesc. De aci rezulta fireşte concluzia că biserica nu poate fi decât o instituţie a statului (nu de stat), fără o viaţa proprie, independentă, menită doar sa realizeze anume, scopuri ale statului. Aceasta era situaţiunea pe la finele secolului al XVII-lea in Austria, în Franţa, Spania, Italia, etc. Statul deci influenţa în mod direct în­treaga viaţă a bisericei, amestecându se prin­­legiuiri civile în mai toate chestiunile de viaţă internă biseri­cească, afară de cele dogmatice şi curat spirituale. Acesta este sistemul numit în doctrină: sistemul Cesaro-papal (regalian sau teritorial). Chiar denumirea acestui sistem ca cesaro-papul arată că el vine pe urma celui teocratic ca o reacţiune a puterei civile împotriva pretenţiilor de atotputernicie clericală, adică a Papilor Cesaro-papismul confundă biserica cu statul într’o unitate. Capul încoronat, şeful statului, este şi şeful bisericei, chiar şi al celei catolice. Cuius regio eius et rdigio, este dictonul latin care exprimă într’o formă concisa concepţia acestui sistem. Situaţiunea aceasta aduce cu sine că organele bisericei sunt considerate ca organe ale statului. Auto­ritatea legiuitoare (care în epoca constituţională de mai târziu este parlamentul) are dreptul de legiferare chiar în chestiuni de organ­zare biseri­cească; dreptul bisericesc face parte din­­ dreptul de stat; autoritatea statului nu recunoaşte însă ca biserică de stat, decât o singură bi­serică privilegiată, celelalte fiind numai tolerate. Urmează însă epoca de criză pentru stăpânirii lumeşti, provocată prin mişcarea revoluţionară dela sfârşitul secolului al XVIlI-Iea. In timp ce capii statelor luptă pentru consolidarea situaţiunei lor şi a organiza­­ţiunilor ce conduc, Curia papală se ridică, se întăreşte, şi din nou pretenţiile Bisericei catolice faţă de stat cresc. Începe deci epoca concordatelor, adecă a înt­­upelilor între Curia romană şi diferitele state catolice (primul concordat fiind al lui Napoleon, încheiat la 1801), iar pentru statele necatolice Papa emite aşa numite bule de circumscripţiuni. In Austria de pildă creşterea continuă a pretenţiilor Papei merge treptat până la în­­cheerea concordatului din 1855, care apoi a format baza legală pentru stabilir­ea raporturilor între biserica cato­lică şi statul austriac. Interesant este că prin concor­datul dela 1855, s’a introdus în Austria dreptul de jurisdicţiune şi chiar de legiferare al bisericei catolice In materie de drept matrimonial, s’a înfiinţat justiţiabi­­litatea exclusivă a preoţilor catolici la Tribunalele ecle­­siastice, (aplicându-se deci cunoscutul privilegium fori al dreptului canonic), etc. Acesta este sistemul concor­datelor (învoelilor) între biserica catolica şi autoritatea de stat. Sistemul acesta implică o coordonare a celor două instituţii: Biserica şi statul. Doi contractanţi, două organizaţiuni egal îndreptăţite, stau faţă în faţă. Papa are pretenţia de a fi considerat ca un Suveran, în con­formitate cu dispoziţiunile dreptului public internaţional, deşi chiar după acest drept public internaţional el nu poate, avea această situaţiune. Sistemul concordatar este acela pe care Papa vrea să ni-l impună şi nouă; şi în felul cum se pornise chestiunea sub guvernarea Averascu, statul român urma să ajungă cam acolo unde am văzut că ajunsese Austria pe urma concordatului de la 1855­ (Aplauze ) Dar iată domnilor, nici Austria, cât era de catolică, n’a fost în stare să suporte regimul acelui concordat. — Miş­cările de libertate pornite de pe la mijlocul secolului tre­pt şi experienţele lor, aplicate în domeniul vieţii politice practice, au evidenţiat un mare adevăr că, acelaş principiu politic aplicat în împrejurări şi situaţiuni diferite duce la rezultate diferite. S’a văzut cu timpul că nu se poate asemăna întru toate o organizaţie ca biserica în general (şi în special ca cea catolică) cu orice altă organizaţiune particulară. Dacă deci principiul libertăţii cât mai mari trebuia aplicat indivizilor şi organizaţiunilor particulare, putân­­du-se face aceasta fără o reală primejdie pentru Stat, acest principiu, aplicat fără nici o rezervă unei organi­zaţiuni cum e biserica catolică şi care urmăreşte tendinţe ce trec departe pes­te hotarele statelor, nu putea sâ nu aducă prejudicii şi ştirbiri simţitoare autorităţii de Stat. Dar, Domnilor Deputaţi, nu numai aceste momente din ordin curat politic ci — aş putea sâ zic — şi anume provocaţiuni ale Curiei romane grăbiră prăbuşirea regi­mului concordatar. La 1864 Papa publică o enciclică sub titlul «Syllabus», prin care se stabilesc cele 80 erezii* stabiliţi cari nu se limitează numai la chestiuni de natură curat spirituală, iar la 1870 conciliul vatican proclamă intalibilitatea Papei, dreptul său de jurisdicţiune nelimi­tată şi nemijlocită în chest­uni de litigiu ale bisericei catolice, etc.... Pretenţiile acestea exagerate au dus pe alocarea (aşa în Austria) la revocarea concor­datului, deci a drepturilor pe care le cucerise biserica catolică în prima jumătate a secolului al XIX Iea; în alte ţări, de pildă în Italia la 1871, în Franţa la 1905, ele au dus la separaţia bisericei de Stat. Interesant este amănuntul că în Austria Contele Beust, pe atunci prim-ministri, a revocat din ordinul Împăratului concordatul de la 1855, expediind Curiei de la Roma la 30 Iulie 1870 o telegramă foarte scurta, dar precisă. A urmat apoi în Austria legiuirea din 7 .Min 1874 care, potrivit principiilor enunţate în constituţia austriacă din 1867, a ac­o­dat bisericii în general situaţiunea unei corporaţiuni de drept public, iar bisericii catolice o s­tua­­ţiune privilegiată, luându-i însă toate atribuţiunile pe cari le cucerise prin invadări succesive în domeniu! admini­straţiunei publice. , Iată, Domnilor Deputaţi, ilustrată pe scurt lupta ce s’a dat şi care, evident, cu mijloace amăsurate vremu­rilor de astăzi, se dă şi acum între organizaţiunea bise­ricească a catolicilor şi autoritatea de Stat. Numai în lumina acestor date şi­­desfăşurări istorice vom putea­ aprecia exact prob­ema, dându-i de pe acum, deci chiar în constituţia statului român, cuvenita soluţie sau cel puţin indicaţie de felul cum trebue rezolvitâ, înainte de a trece la biserica ortodoxă, vom stă­rui pe scut asupra faptului că biserica protestantă (şi cea ang­liana) sunt cu totul străine de imperialismul bisericei catolice. Protestanţii au recunoscut şi recu­nosc autontaţii civile (şefilor statelor) administraţiunea supremă a organizaţiunei lor bisericeşti, ba ei admit elvor şi ingerinţe asupra chestiunilor lor interne; aceasta şi în cazul de când Şeful Statului nu aparţine bisericii protestante. (Cum era cazul în Austria). Prin această atitudine principială raporul dintre stat şi biserica pro­testantă e regulat în sensul că toate afacerile bisericeşti sunt subordonate în ultima instanţa autorităţii politice. Un drept de amestec asemănător, mai mult un drept de control destul de larg, Ii recun­oaşte statului cultul mozaic (evreesc) şi în Austria autoritatea de stat era în drept chiar să anuleze hotărîri şi dispoziţiuni ale comunităţilor izraelite, ba chiar să le dizolve şi să le impună anume penalităţi. Am văzut deci cami au fost şi sunt relaţiile între biserica catolică şi state. Cu totul diferite sunt aceste raporturi încât priveşte biserica o­todoxă. Deosebirea această rezultă atât din felul de organizare al bisericei ortodoxe, cu totul deosebit, de cei ai celei catolice ş, mai ales dintr’o concepţie cu totul diferită a ortodoc-

Next