Glasul Bucovinei, octombrie 1927 (Anul 10, nr. 2494-2517)

1927-10-14 / nr. 2505

Pag. 2 „GLASUL BUCOVINEI* Bogăţiile din lume Un francez, cu numele Rosny scrie Intr’o gazeta despre bogăţiile pământului şi arată cum sărăcia mul­tor popoare nu e datorită faptului că s’au isprăvit mij­loacele de traiu. Rosny dovedeşte câ Europa s’ar pu­tea hrăni singură, d..câ popoarele ei ar lăsa deoparte ura şi s’ar înţelege intre ele. Dar în afară de Europa sunt celelalte continente pline de bogăţii nesfârşite, ca sa sature întreaga ome­nire — chiar dacă populaţia pământului ar fi cu mult mai numeroasă, decât este astăzi. Bog­ătia Europei este mai mică astăzi faţă de veacul al XIX-lea, din pricina nevoilor tot mai mari ale locuitorilor europeni, din pricina pierderilor râs­­boiului şi în sfârş­i din pricina valutei. Anglia are cele mai multe fabrici şi stăpâneşte mările cu vapoarele ei. Fiind mare producătoare in­dustrială, dictează şi nu afaceri de transporturi. Stă­pâneşte mari bogăţii de cărbuni şi fier. E săracă insă în ceea ce priveşte agricultura, care nu-i poate hrăni întreaga populaţie. Germania şi-a pierdut mare parte din bogăţii cu prilejul râsboiului. Şi a pierdut odată cu provinciile date Poloniei şi Franţei, mine bogate în fier şi cărbuni. Tot din cauza pierderilor din pământul ei, populaţia este mai deasă ca in 1914. Ca şi Anglia, Germania nu-şi poate hrăni populaţia cu agricultura ei şi e ne­voită să-şi aducă produse agricole din alte ţări. Franţa are tot felul de bogăţii; agricultura ei ar putea h­ăni populaţia ţârii. Din nenorocire, lumea se îngrămădeşte la oraşe, iar la sat­a se simte lipsa de braţe. In 1830, erau de două ori mai mulţi ţărani, de­cât orăşeni; astăzi, sunt mai mu­ţi orăşeni decât ţarini. In Italia, este o veşnică criză a producţiilor a­­limentare. Pe o întindere ceva mai mare ca jumat­­ea Franţei, trâeşte o populaţie mai mare ca întreaga po­pulaţie a Franţei şi atunci ea este nevoită să aducă de aiurea producţiuni alimentare. Italia n’are bogăţiile miniera ale Angliei şi Ger­maniei; situaţia ei este foarte grea. Toate aceste ţări industriale au nevoe de bogă­ţia agricoli a ţârilor de Răsărit: România, Rusia, Po­lonia, Ungaria şi chiar Bu­garia. Acest sch­ib s’ar putea organiza dacă n’ar fi la mijloc multe gremuţi şi neînţelegeri. Cum vedeţi Europa are o bogăţie natu­rală şi industrială Indeajuns pentru a face faţă tutu­ror nevoilor. Bogăţiile Asiei sunt nesfârşite şi nu pe deplin cu­noscute. In China, sunt multe, dar şi populaţia este foarte deasă. Acelaş lucru se poate spune şi despre Japonia. Indochina poate da un prisos de produse agricole, lemne, cauciuc şi altele. India — foarte bogată — dacă va putea ajunge să-şi scoată bogăţiile ei naturale, va da un prisos uriaş cu care se va putea ajuta ţările supra-populate. Prin întingerea de păduri şi câmpii, prin nume­roasele zăcăminte minerale, încă necăutate, Siberia va da omenirii mare isvoare de traiu. Africa, in afară de Nord şi Sud, e încă in stare de sălbăticie. Egiptul ar p­utea da exportului mult bumbac şi cereale. Restul Africei sălbatice, cu nesocotitele ei bo­găţii naturale Încă necunoscute, e in măsură să ajute populaţia Europei. Continentul Americii este cel mai bogat. Statele­ Unite au totul pentru împlinirea nevoilor: un pământ rodnic care ar putea hrăni 500 milioane de oameni, are cărbuni şi petrol îndeajuns, cum şi tot soiul de minerale. Canada ar putea hrăni o populaţie de 10 ori mai mare decât cea de acum. Mexicul ar hrăni o populaţie de 5 ori mai mare. Rodnicia Braziliei e fără pereche. Are păduri şi zăcăminte minerale ca să îndestuleze o Europă întrea­gă. O parte din această ţară a rămas încă neculcata de picior de om. Pământurile Braziliei cultivate ca la n­oi, ar hrăni populaţie de 2 ori mai mare ca a Europei. In sfârşit Argentinia, ţară agricolă, nu şi a pus în valoare nici a 20-a parte din bogăţiile ei naturale. Această ţară este de 10 ori mai mare ca Româ­nia, totuş abia e locuită de 9 milioane locuitori. (ju­mătate din populaţia României). .........»9­9» --­ No. '1 505 Lucrările de împroprietărire Aproape in toată ţara împroprietărirea este pe de-a’ntregul sfârşită şi lucrările s’au încheiat. Sătenii împroprietăriţi au devenit proprietari de veci pe bucata de pământ ce li s’a dat şi pe care acuma sunt chemaţi să muncească cu râvnă Şi e bine să se ştie că dacă această mare şi atât de trebuitoare reformă s’a săvârşit cu dreptate şi cu bun rezutat, fapta aceasta se datoreşte partidului naţional-liberal. Cu toate aceste Insă nu credem că destul să ne mul­ţumim cu atâta. Căci mai sunt încă foarte mari nevoi, ce trebuie Înlăturate pentru ca împroprietărirea să dea rezultate bune şi fo­lositoare pe care le doreşte stăpânirea. In adevăr, ştirile cari ne vin din străi­nătate nu sunt tocmai Îmbucurătoare In ceea ce priveşte felul cum sunt privite grânele noastre acolo. Un român, negustor de grâne,­­ Lon­dra, In capitala Angliei, ne scrie următoarele: „Grâul nostru românesc găseşte cu mare greutate cumpărători pe piaţa Londrei din pricină că e slab şi amestecat. Pe pieţele străine se aduc grâne bune din America şi din alte ţări. E nevoie ca să se ia măsuri, căci altfel cerealele româneşti vor rămâne ne­vândute“. Stăpânirea de faţă de altfel s’a gândit la lucrul acesta şi a hotârît să ia toate măsu­rurile pentru Înlăturarea acestui neajuns. Fiinţă după ce s’a Împărţit pământul la cei îndreptăţiţi, mai e o altă chestiune nu mai puţin vajnică şi care este : Îmbunătăţirea plu­­găriei in aşa fel în­cât pământul să rodească mai mult, iar grânele produse să fie de ca­litate mai bună decât cele ce le produc plu­garii români astăzi. Mai intăiu de toate stăpânirea se va în­griji de sămânţă bună pe care muncitorii de pământ să le aibă la îndemână pe un preţ mai redus şi cu înlesniri de plată. Am arătat noi dealtfel în mai multe rân­duri însemnătatea aşa numitei standardizări a cerealelor adică producerea unui singur fel de cereale de o calitate bună, fiindcă aceste feluri de produc sunt cu mult mai căutate şi mai bine plătite decât cele de astăzi. O altă măsură trebuitoare sunt sfaturile şi pildele pe care agronomii trebue să le dea sătenilor pentru a lucra mai bine şi mai cu pricepere pământul. Va fi o muncă grea şi vor trebui bani mulţi, dar guvernul de azi este hotărât să aducă la îndeplinire şi această lucrare,­după cum a adus la îndeplinire împărţeala cu drep­tate a pământului. Dacă prin urmare roadele pământului vor fi mai îmbelşugate, el­­e vor fi mai căutate şi mai bine plătite şi vor putea lesne fi vân­dute peste graniţă. Şi pe lângă faptul că pro­­ducţiunea aceasta va aduce mai mare venit sătenilor, ele va folosi In aceeaşi măsură, sau poate şi mai mare ţării, care printr’un ex­port bogat Îşi va mări şi valoarea banului nostru. —-----------------••••--------------------­ Ştiri din lume intre Bulgaria şi Jugoslavia intre ţările vecine Bulgaria şi Jugoslavia s’a iscat o mare duşmănie, care era aproape să dea naştere unui războiu crâncen Intre a­­ceste două popoare. Sunt cunoscute de toată lumea faptele şi omorurile la graniţa bulgară ce le săvâr­şesc aşa numiţii comitagii, cam­ ziua mare a­­tacă, pradă şi omoară locuitorii paşnici din apropierea graniţei. Acum 4 zile, mai mulţi comitagii de aceştia au trecut pe ascuns gra­niţa sârbă şi au omorât mişeleşte pe gene­ralul iugoslav Kovacevici. Când s’a auzit des­pre fapta asta la Belgrad, a izbucnit o mare indonare (mânie) prin populaţie, toţi cerând pedepsirea celor vinovaţi şi tragerea la răs­pundere a stăpânirii dela Sofia care să fi oblă­duit asemenea fapte. A doua zi după omorul generalului sâ­u, 3 necunoscuţi s’au rătăcit in apropierea unui sat de lângă graniţă. Bănuiţi a fi ucigaşii ne­fericitului general, sătenii s’au luat cu coase şi topoare după ei, urmărindu-i până într’o peşteră, unde 2 din ei au fost omorâţi de jandarmi. Al treilea a fost prins şi a mărtu­risit că au fost trimişi anume peste graniţă Di ii i’m val mii il mili de Ion Dragoslav A fost odată — de mult tare — pre când ani­malele vorbeau ca şi noi oamenii, pe când ursul a­­vea coada ca de vulpe şi ure hile ca de măgar, atâta că erau precosite în jos. A fost pre atunci într’o pă­dure un urs, pe care il chema Moş Dubău, şi vecin cu casa, avea pe cumătră vulpe, căreia toate fiarele îi ziceau leliţa Roşea. Amândoi trăiau de multă vreme acolo. Moş Dubău era văduv; abia se Însurase cu ursoaica lui şi i-o impuşcară nişte vânători, şi văduvă era şi leliţa Roşea; bârbatu-său, luând sarcina de re­vizor peste c­oaţe, ce-a făcut, cum s’a purtat, că in­tr’un sat aproape şi-a lăsat blana de caţaveică cum se mai zice şi scurteică, în curtea unui g­ospodar. Moş Dubău, ca un bât­ân singur ce se găsea, ar fi vrut să iaca casă cu ţaţa Roşea, dar ţi-ai găsit că abia îi pomenea de aşa ceva, şi dânsa îl şi râdea in nas. Totuşi, din când în când, el se ducea pe la dânsa, dar nu se putea lipi cu nimic, că ş reala făcea bucatele tot noaptea şi ziua le mâi­ca pe doste. Iar când jupân Dubău, îi pomenea că ar mânca şi el o bu­­ţicâ mai bună, ea se căina mai rău ci cea mai anunată văduvă; câ­n’are, că şi ea are noroc că e poftită pe ici, pe colo, pe la prieteni, că almin­­trelea ar muri de foame. Moş Dubău ştia că ea minte, că nu rare ori ie­şea noaptea afară, şi ii venea adieri de f­iptură dela casa cumetre! Şi doar icnea In sulierul lui de necaz, şi ar fi strâns-o de gât, dacă nu ar fi avut frică de Dumnezeu. Astfel s’au scurs zilele. Moş Dubău, ca unu care nu avea cine să-i facă o ulcică de ciorbă, trăia cum putea: vara cu mure, cu smoură, mai ciordea câte un stup-două de albine. Este drept că-l mâncau, de îl cuşm­eau gâzele, deşi avea blana groasă, şi tot 11 râs­­bea. Avea el meşteşugul lui. Iar cum da iarna, închi­dea morocănos uşi la bordeiu şi se punea pe somn şi dormea, până ce da primăvara. Apoi, pe la Martie aşa, ieşea uscat şi prăpădit din cotlon, de să-i nu­meri oasele. Pe când cumâtra tocmai atunci era mai grasă şi mai cu voia bună. Şi în loc de bună ziua, nunului vecin, îi rânjea în bătaia de joc în nas. A­u, într’o vară, se hotărî şi Moş Dubău cum necum să nu se mai lase aşa pe iarnă, sărăcuţ de tot. Şi şi pregăti de cu vară câteva borcane cu miere, câteva şunci de porc mistreţ, ceva pastramă de bou sălba­tec, şi de căprioară, de, ca omul la bătrâneţe. Hoaţa de cumatra-sa vede tot şi într’o zi îl în­trebă: — Da ce faci, cumetre cu atâtea sticle, buto­iaşe, butoaie şi borcane ? Ce tot aduni şi pui şi faci ? Nu cumva te găteşti de însurătoare tocmai la bătrâ­neţe ?... — Aş, răspunde vecinul, vreau să deschid o spiţerie; tot mi-i urât iarna, şi vreau să-mi găsesc şi eu o ocupaţie. — Ira, ii dă şireata. Ştii ce cumetre ? De mult ţin să-ţi spun dar Mneata prea trăieşti retras. Mai cu seamă iarna, aş jura zău, că ţi-i casa pustie. Ce ar fi să facem amândoi o casă. Şi uite! Mneata cum eşti om aducător, eu numai să-ţi gătesc mâncare şi să te îngrijesc. Nu zău gândeşte-te, că uite, ca mâine eşti cel ce nu-i, şi cazi la o zăcere, ceva, şi n’are cine-ţi da o lingură de apă. — Şireata îşi pusese in minte să puie laba pe strânsura lui Moş Dubău. — De cumătră, îi dă Moş­neagul, b ne mă înveţi Mneata. In adevăr mor de urât iarna. Ar fi bine, să am şi eu o gospodină acătarea, o casă mai curată, să-mi vie şi mie un prieten, un neam, în casă. Şi ce-au mai sporovăit ei, că s’au şi pregătit de nuntă ? Dar şireata, nu-i era de nuntă, ci plănuia cum să-l păcălească pe Moş Dubău, să-i puie mâna pe toată agoniseala de cu toamnă. Şi iarna venea şi pregătirele urmau: Moş Du­­bău, îşi aduse lemne de foc, sa­i cu făină, de grâu, — de toate şi toată pădurea nu vorbeau decât de că­sătoria lui cu ţaţa Roşea. Mulţi locuitori, de ai pâ­­durei — chiar şi jupân iepuraş — pricepeau gândul vulpei, râdeau, dar nu îndrăzneau să-i râpeasca bu­­uri bătrânului. Ba unii ii s! sfătuiau să nu facă pa­sul ista cu jupâneasa Roşea, are sâ­­ păcălească şi are sâ-şi râdă de bâtrâneţele lui. Moşu foc, că îs toţi duşmani. Şi venia şi zăpezii mari înaintea Crăciunului. Dar şireata, ce-i zise lui Moş D­abău: — Cumetre, am uitat de un lucru; nu ne-am înguit de peşte. Tu şti câ eu îs cam gingaşa de mâncare şi fără o leacă de peşte nu pot. — Apoi de unde, câ balta a îngheţat. — Apoi m’oi îngriji eu de asta. Şi şireata într’o zi pieri ca o nălucă sa minună, şi ursul unde s’o fi dus cumătră. Merse ea merse, ieşi din codru; dar dă intr’o şosea ce ducea undeva spre un oraş, şi lacătă, aşa pe la un înserat că vede venind un car. Jupaneasa Roşea îşi înalţă capul. Îşi lărgi nările in vânt, se smorcâi, mirosi şi se întinse lungită în drum, moartă ca toate moartele. Când colo, carul era plin cu peştei care mer­gea la târg, şi mâncat de un ţăran, care era suit pe oiştea carului. — Bââ, făcu el, ce a hi acolo ? Se dă jos. Se pleacă, — o vulpe ! O ridica de cap, de pi­cioare, de coadă, — moartă ca toţii morţii. — Prin urmă românul, ce ca,avaică am sâ mai torn nevestei mele. Şi o şi luă de coadă şi o asvârli în codârla sau în coşu din urma carului, şi o acoperi cu sumarul. Şi aşa o porni pe drum nesupărat, gândindu-se In alte lucruri. Dar şireata, cum văzu carul pornit, hai, hai, prinse a Împinge peştele cu picioarele, jos. Şi când socoti ea, se trecură şi dânsa. Pe când

Next