Ilustratiunea Română, 1929 (Anul 1, nr. 1-25)

1929-06-27 / nr. 1

Ivan, un om simplu şi modest, era hoţ de meserie şi îşi serba tocmai jubileul de 25 de ani al activităţei sale, în taverna „Pasărea de Noapte." Când în zorii zilei, după ce părăsi taverna şi cutre­­era fără nici un scop periferiile oraşului, ajunse într’o stradă dosnică. O vilă singuratecă îi atrase atenţia: aici, s’ar putea învârti ceva . . . Ivan îşi zise: Dacă aş deschide fereastra, cum pe pervaz sunt ghiveciuri cu flori, vor cădea jos şi a­­tunci m’am dus pe copcă. Aşa îşi zise el, dar timp prea mult de gândit n’a­­vea, pentrucă ziua începuse să se arate. Deci, strânse din dinţi, apăsă inelul pe fereastră, pu­se o cârpă albă pe geam ca să acopere sgomotul şi după un minut fu călare pe pervaz. Cauta sa pătrundă cu ochii întunericul camerei. Cu picioarele goale păşi pe podea şi bâjbâind prin întunerec, merse mai departe. Dar, ca dracul Piciorul i se împiedică de ceva moale mare şi nemişcat. Căzu şi în cădere, trase după el şi scaunul care se răsturnă şi în răsturnare se lovi de masă, iar lampa de pe masă începu să se mişte. Ivan se ridică binişor şi observă că într’un colţ al camerei se aprinsese o lumină, iar câteva clipe mai târziu apăru în pervazul ușii un domn cu o lampă în mână cu care lumi­nând în toate colțurile camerei, descoperi numaidecât pe spărgător. Cât ai clipi din ochi, Ivan, dintr-o săritura, fu la fereastră, dar celălat îi luă înainte și-i­­ închise drumul. Necunoscutul se așeză pe pervazul ferestrii și-i spuse lui Ivan pe un ton foarte liniștit: — Mi se pare, că te-ai speriat? — Da, răspunse Ivan cu resemnare. Ma’m cam speriat ! — Bine, Domnule, cum poate fi cineva așa de nervos? Te rog sa nu te mai sperii, pentru că proprietarul vilei nu este acasă. Ivan se uită cu mirare la necunoscut şi zise : — Dar cine ești dumneata ? — Eu ? ghicește ! Ivan se uită prin cameră, observă saltarele deschise ale biuroului, văzu și baloturile de bagaje din cauza căror căzuse, se uită și la obrazul necunoscutului care zâmbea flegmatic și luminat, zise : — Ei drăcia dracului, și eu care credeam că am dat de stăpânul casei. Eşti şi tu spăr­gător ca şi mine şi lucrezi singur aici — asta e ! Dar nu se face să lucrezi singur! Insă, explică-mi un lucru: cum ai putut intra când uşile şi ferestrele erau încuiate ?. Celălalt îi răspunse: — Eu am intrat cu cheia şi am încuiat uşa pe dinăuntru să nu mă deranjeze nimeni. — Dar când vine stăpânul casei, ce te faci ?­ — Nu vine, stă toată noaptea la club şi joacă cărţi. Se întoarce însă la 7 dimineaţa. Deaceia, noi putem împacheta în linişte, însă la şase trebue să fim gata şi să transportăm bagajul. — Să transportăm ? întrebă cu mirare Ivan. — Sigur că să transportăm! Dar ce’ai crezut? stri­gă celălalt. — Eu sunt hoţ modern, lucrez după sis­teme noui şi proprii, nu ca voi, cei din şcoala veche care n’aţi mai învăţat nimic nou, lucraţi fără cap, fără sistem, fără să reflectaţi şi la urmă vă miraţi că vă prinde. La voi, lucrul principal este să intraţi pe fe­reastră, să puneţi mâna pe ce puteţi şi să o ştergeţi la repezeală. Şi după toate acestea, mai credeţi că sunteţi meşteri în meseria voastră. Nu dragul meu, trebue să lucrezi în raport cu timpul­. — Şi cum lucrezi tu? întrebă Ivan, din ce în ce mai fermecat de ştiinţa modernă a adevăraţilor spăr­gători şi se aşează pe balot. — Eu ?. Eu lucrez cu plan. Mie mi-a trebuit o să o­ ILUSTRAŢI­UNEA ROMANA rămână întreagă pentru observaţii. M’am interesat de toate : cum locueşte stăpânul casei, ce face, când vine acasă, când pleacă. Ştiu, spre exemplu, că are un sin­gur servitor care doarme afară din casă, că domnul pleacă la opt seara la club unde joacă toată noaptea şi de unde se înapoiază la şapte dimineaţa. Intre timp, vila rămâne singură şi părăsită. Vezi tu ?. Aşa trebue să lucreze un hoţ modern. Ivan, tremurând la gândul întoarcerei stăpânului, îi spuse: — Va să zică ești sigur că nu se întoarce înainte de șapte­­.­­ — Desigur că nu. Eu sunt bine informat. De aceia m’am hotărât să golesc toată vila. E o stradă liniștită Nimeni nu ne-aude și nici nu ne vede. Pentru ora șase trebue să ne grăbim, să nu ne surprindă nimeni.­ eu am comandat două autocamioane. Sunt oamenii mei şi vor transporta totul în cele mai bune condițiuni. — Extraordinar, toată locuinţa ? spuse Ivan şi-şi împreună mâinile. — Totul, până la ultimul cui!. Ceva am și înpachetat. — Tu eşti un băiat excelent — strigă Ivan plin de admiraţie — Lasă-mă să’ţi ajut.! — De ce nu? împachetează şi tu! Timpul e bani. Deci, repede la lucru ! Eu voiu scoate ce e prin birou, tu dă jos tablourile şi împachetează cărţile din biblio­tecă. Atâta obrăznicie din partea acestui pungaş modern, îi impusese lui Ivan. Ascultând de ordin, dete jos tablourile, scoase căr­ţile din bibliotecă şi le împachetă. Prinsese şi Ivan curaj. Spuse celuilalt: — Noi hoţii moderni, suntem băeţi excelenţi.­­ — Nu mai vorbi atâta. Timpul ne e măsurat. Tre­bue să împachetăm. Pune lampa pe ladă și fii atent că e de porțelan. Ivan avea destule de făcut. Împachetă lucrurile pe rând, legă pachetele cu îngri­jire iar din când în când se uita cu evlavie la celălalt hoţ. nuvelă de ARCADY AVERTCENKO Acesta, cu cel mai mare sânge rece din lume, puse diverse bibelouri într’un geamantan de piele şi după aceia se aşeză pe un scaun şi îşi aprinse o ţigare, lă­sând pe Ivan să împacheteze mai departe. Ivan venia din când în când la el cu câte un lucru şi îl întreba : — Să luăm şi asta? — Da. Totul poate avea o întrebuinţare. — Şi această servietă­ ? — Pentru ce să o laşi ? Grăbeşte-te că acum vin au­tomobilele şi noi nu suntem gata. Şi hoţul modern işi fuma tacticos ţigarea uitându-se pe fereastră. Aproape de ora şase, două autocamioane traseră la poartă. Totul era gata, împachetat şi legat. Ivan abia mai putea să se ţină pe picioare de oboseală. Vru să-și aprindă și el o țigare, dar celălalt îi strigă nervos: — Lasă fumatul, Domnule! Ce e timp de fumat? Mai bine cară lucrurile afară. Trebue să ne grăbim, să nu ne surprindă nimeni. Ivan, de-abia îndrăsnind, îl întrebă: — Dar tu de ce nu ajuți­ ? — Pentru că eu am lucrat mai’nainte ! Vezi tu? Mai e nițel și totul va fi încărcat. Pe stradă era frig și zloată. Celălalt se duse și el afară și se uita cu indiferență cum Ivan cu ceilalți doi oameni încarcau lucrurile. — Sunteți gata? întrebă el. — Da, îndată.­­ Atunci, întorcându-se spre Ivan fața lui somnoroasă necunoscutul ii spuse : — Prietene, poţi să te duci ! Noroc să dea Dumnezeu!. — Cum să mă duc ? Și lucrurile . . . — Care lucruri ? — Acelea pe care le-am împachetat. — Doar n’or fi lucrurile tale. 1 — Dar nici ale tale. 1 — ca ale mele. 1 — Cum, eşti poate stăpânul lor ? Necunoscutul râse cu poftă. — N’am spus eu că voi hoţii sunteţi nişte proşti ? — Uite eu sunt stăpânul lucrurilor. Pentru că mă mut astăzi, m­i-ani împachetat toată casa şi tu, tu mi-ai ajutat. Eu n’am avut nimic contra să mă ajuţi. Ai câştigat şi tu cel puţin odată paralele în mod cinstit. Eu nu vreau sa profit de pe urma muncii tale. Poftim. Și-i puse lui Ivan o rublă în mână. Apoi să­rind intr’unul din autocamioane plecă cât ai clipi din ochi. Soarele apăruse între timp. Pe strada încă pustie, Ivan mergea încet, bombănind ceva între dinți. In pumnul strâns avea rubla pe care o câștigase cu o muncă cinstită de trei ore și rubla îi ardea mâna parcă ar fi fost un cărbune aprins. Cu furie, o aruncă în apă când trecu pe primul pod ce i se ivi în cale. Ii părea rău că i s’a întâmplat drăcia asta tocmai în ziua jubileului. Ii era de două ori mai neplăcut. Se gândi însă că tot putea fi mulțumit, că necunos­cutul îl lăsase să plece fără să-i facă vre’un rău. Că putea să dea de un om fără suflet, care, cu toate că muncise „cinstit“ o noapte, cărând bagaje şi încăr­când o casă, să-l mai dea şi pe mâna poliţiei şi să intre la răcoare pe gratis. Hotărât, viaţa nu este aşa de tristă şi oamenii nu se pot socoti atât de nenorociţi. In fiecare nenorocire, există şi un dram de noroc. Se gândi la asta şi se declară mulţumit. Cu capul plecat, se înapoie la taverna „Pasărea de Noapte“

Next