Ilustratiunea Română, 1934 (Anul 6, nr. 28-52)
1934-07-04 / nr. 28. szám
Aţi auzit desigur un reportaj la radio. Fie că speakerul vorbeşte în faţa microfonului, înfăţişând fazele unui match sportiv, fie că transmisiunea se face de la Moşi, dela o reuniune, sau dintr’un aşezământ industrial, v’aţi dat seama întotdeauna că ambianţa sonoră joacă aici un rol covârșitor, întrucât trebue să suplinească absența imaginilor vizuale. Această lacună a difuziunilor la radio nu poate fi compensată decât prin crearea unei atmosfere sonore speciale, de natură să sugereze prin impresii acustice, ceea ce nu vede ochiul. Cu alte cuvinte, decorul vizual trebue înlocuit printr’un decor auditiv adecvat. In faţa difuzorului de radio, auditorul are o situaţie oarecum asemănătoare cu aceea a orbilor. Se ştie, că aceşti infirmi reuşesc totuş să „simtă“ atmosfera înconjurătoare, graţie unei desvoltări speciale a celorlalte simţuri : auzul şi pipăitul. Cum însăradio-auditorul nu recepţionează senzaţii tactile, el e nevoit să s se mulţumească cu cele auditive, al căror efect plastic trebue exploatat în cel mai înalt grad, în emisiunile radiofonice. Până la realizarea definitivă a televiziunei — trasmisiunea la distanță a imaginilor — radio e condamnat să rămână o „artă oarbă“, după cum până la inaugurarea filmului sonor, cinematograful era o „artă mută“. Marea desvoltare a cinematografului mut se datorește tocmai lacunei lui caracteristice. Ecranul a realizat o artă specială, în care lipsa vorbelor era înlocuită prin efecte mimice, din ce în ce mai complexe. La fel s’au petrecut lucrurile în cazul radiofoniei. Dintr’o infirmitate, microfonul a ajuns să-și facă un merit, prin faptul că a inovat o serie întreagă de recurse, deosebit de ingenioase. Nimic mai curvincios decât această minusculă ,,ureche electrică“ pe care o numim microfon. Sensibil, indiscret, curios, și mai ales... misterios. Cutare voce, agreabilă în realitate, nu ,e totuș redată frumos la radio, după cum se întâmplă adesea că un chip frumos neutru ochii noştri, nu este înregistrat ca atare de obiectivul fotografic. Există o fonogenie, după cum şi o fotogenie. Technicienii microfonului au studiat problema sub toate aspectele ei şi au la curn să descopere lucruri din cele mai nebănuite , care sunt instrumentele muzicale cele mai bine redate la radio, care e poziţia lor optimă în raport cu microfonul, care e compoziţia cea mai potrivită a unei orchestre în studio-ul radiofonie, unde trebue plasat microfonul pe o scenă de teatru sau de operă, unde trebue să-l instalăm, în cazul unei retransmisiuni sportive ? etc. Aceste probleme, odată rezolvate, s’a făcut un pas mai departe. S’a căutat ca, în afară de rezultate techniice cât mai adecvate scopului urmărit, i să se obţie şi efecte sonore speciale, capabile să sugereze auditorului atmosfera scenelor transmise. In locul decorului vizual s’a născut astfel aşa zisul „decor sonor“ sau—ca să folosim un termen consacrat — „culisa sonoră“. Domeniul In care culisa sonoră şi-a găsit o aplicaţie importantă şi mai largă este în teatrul radiofonic. Ce trebue să înţelegem prin „teatru radiofonic ?“ Un gen special de producţiuni dramatice, reprezentate în studio-ul de radio şi adecvate exigenţelor microfonului. Este evident că o piesă de treastru nu poate fi jucată la radio în acelaş fel în care e reprezentată pe o scenă de teatru. Aceasta, în primul rând din cauză că auditoriul nevăzând nimic, atenţia lui oboseşte repede şi deci nu mai poate urmări desfăşurarea acţiunii. Singurul mod de a întreţine atenţia auditoriului, constă în crearea unor sgomote şi efecte acustice intuitive, care, gradate şi exploatate după regulele unei regii iscusite, produc o impresie neînchipuit de mare. Regia „culisei tonore“ cuprinde mijloace şi resurse extrem de bogate. Fel de fel de dispozitive şi aparate, mai simple sau mai complicate, sunt utilizate pentru acest scop. Vântul, furtuna, ploaia, tunetul, sgomotul valurilor, vâjâitul mării, ciripitul pasărilor, sute şi sute de sgomote sunt imitate pe această cale, pentru a reda scenelor jucate în faţa microfonului aparenţa realităţii. In special posturile de radio din Germania folosesc intr’o măură considerabilă asemenea mijloace. O întreagă arhivă de rechizite stă la dispoziţia technicianului din studio. Imitaţia zgomotului unui tren, care circulă în viteză, şi cadenţa lui caracteristică sunt obţinute foarte simplu prin lovirea ritmică a unei cutii cu un soi de fel de sârme, folosit adesea în bucătărie pentru a bate... ouăle. Vântul ,se fabrică“, atingând uşor marginea unui pahar cu un arcuş de vioară. Efectul unei bombe lansată dintr-un avion e preparat la microfon printr’o lovitură de tobă de jazz. Tropotul cailor îl obţinem cu două... nuci de cocos, pe care le ţinem în câte o mână, bâtându-le alternativ pe o scândură. Ploaia o realizăm la radio printr’o cantitate de boabe de mazăre, scuturate într’o sită, şi aşa mai departe După cum vedem, arsenalul recuzitelor culisei sonore se confundă într’o mare măsură cu articolele de bucătărie. Efectul lor sugestiv este însă atât de mare, graţie însuşirilor acustice ale microfonului, încât se pot imita impecabil aproape toate sgomotele dorite. Cu timpul insă, publicul auditor a început să cunoască secretele „culisei radiofonice“ şi nu s’a mai mulţumit cu aceste imitaţii, oricât de perfecte erau ele în aparenţă. S’a recurs atunci la utilizarea sgomotelor naturale şi directe, imprimate în plăci de gramofon, care sunt apoi reproduse în studio. Şi astfel, vâjâitul mării, de pildă, nu mai e nevoie să-i producem in faţa microfonului cu ajutorul unui lighian umplut cu apă, ci printr’o placă imprimată chiar pe ţărmul mării. Cocoşii cântă la radio la fel ca şi cei din coteţul de păsări, iar ţăcănitul mitralierelor, lătratul câinilor, miorlăitul pisicii sau răgetele leilor siunt redate prin discuri corespunzătoare. S’a creat astfel o bogată „arhivă a sgomotelor“. E interesant de menţionat că portul de radio din Berlin posedă nu mai puţin de 20.000 de asemenea plăci, sortate pe categorii, in sertare speciale, în care pot fi găsite cu uşurinţă, la orice ocazie Şi iată cum radio a reuşit, fie prin dispozitive de recuzită sonore, fie printr’o arhivă de discuri, să completeze în modul cel mai fericit ambianţa sonoră a transmisiunilor. Şt. Tudor Arcuşul trecut pe buza paharului dă nuanţele de la vuetul vântului, până la vijelie Explozie, unei bombe de aeroplane evocată formidabil printr’o simplă bătae de tobă Instrumentul cu care bucătăreasa bate ouăle, imită la perfecţie mersul trenurilor Boabe de mazăre clătinate în sită, redau sgomotul ploii