Inainte, octombrie 1953 (Anul 10, nr. 2691-2716)

1953-10-14 / nr. 2702

Pag. 2 ÎNAINTE FIERARUL GOSPODĂRIEI Pe un perete al atelierului de fierărie de­ gospodăria agri­colă colectivă „23 August” din Băilești se poate citi următoarea inscripție: 9.1.1953. Poate mulți oameni au citit această inscripție, dar l'au căutat să afle rostul ei. A­­ții, însă, l-au întrebat de multe ori pe meșterul fierar: — Ce vrea să spună această dată, tovarășe Cimpoieru? — Apoi, 9 ianuarie 195?, este ziua când a luat ființă zich­erul de fierărie, al gospodăriei noas­tre colective. Privesc acest om scund de sta­tură, de o vârstă care depășește 50 ani, cu fața plină de funin­gine. Ochii săi exprimă bucurie, dragoste nesecată de viață. Pen­tru a afla ceva de la Cimpoieru Ion — fierarul gospodăriei — mai întâi trebue să-l pri­vești lucrând și să-l lași să în­ceapă singur să-ți povestească multe lucruri din viața sa și a tovarășilor săi de muncă. De abia depășise vârsta de 10 ani, când părinții săi au ho­­tărît să-l dea pe micul Ionică să învețe o meserie. „Poate că o fi mai bine meseriaș — ziceau ei. Că dacu-i vorba să trăiești muncind pământul, trebue să te istovești pentru nimic spre a să­tura pe cei bogați”­ . Și într’o bună zi,­ Ionică s fost dat la un fierar dintr’o co­mună vecină, să învețe fieră­ria. Fierarul s’a purtat bine cu el. De multe ori, când sudoarea îi apărea pe frunte, îl mai dăs­călea pe Cimpoieru Ion. — în lumea asta, măi Ionică, sunt oameni răi. Și aceștia sunt bogații. Lucrezi din sori și până’n noapte pentru ca ei să trăiască bine și tu să ralezi mereu. Ionică a prins a învăța rostul meseriei, dar și despre viața ri­mară și plină de chinuri a o­­mului sărac a aflat câte ceva. Și anii s’au scurs unul câte unul, fiecare cu necazurile lui. Mai târziu, când deja înce­puseră să-i apară câte pe frunte, Cimpoieru Ion s’a căsătorit cu Maria. Cu greu și-au făcut o casă și au crescut pe Constantin — copilul lor. În anul 1950, prin Iurta Au­gust, o parte din țăranii mun­citori cu gospodării mici și mij­locii din Băilești, au hotărit să-și unească pământurile într’o gos­podărie agricolă colectivă. Și ast­fel s’a făcut că in Băilești, a luat ființă gospodăria agricolă colectivă „23 August”. La început influențat de zvo­nurile chiabur­ești, omul care îna­inte trăise greu, a șovăit să se înscrie în gospodăria colectivă. Dar, an de an, gospodăria a înregistrat noi succese. Casele co­lectiviștilor deveneau din­­e in ce mai pline de belșug. Gospo­dăria se întărea necontenit. Cim­poieru Ion, începuse a se căi că nu intrase în gospodărie. O seară de iarnă. In casa lui Cimpoieru, se iscase o discuție aprinsă intre el și Maria — so­ția lui. — Ce aici Maria, fac cerere de înscriere în colectiv? — îi ceruse el părerea intr’un târziu. .— Ce-o zice băiatul? — Și el cred că o­­ să vrea. Afară s’a auzit zgomotul făcut de Cimpoieru Constantin — copilul lor, ce-și scutura încăl­țămintea de zăpadă. Ușa s’a deschis cu grife și a apărut Constantin. — încă nu v’ați culcat? — Punem „țara” la cale, — a zis zâmbind bătrânul. — Ce anume? — Eu zic să depunem cerere de înscriere in colectivă. — Apoi gândul aceste mă fră­mântă și pe mine de multă vreme: — Să ne înscriem atunci. La 7 ianuarie 1953, a avut loc adunarea generală a mem­brilor gospodăriei agricole co­lective. Cimpoieru Ion a fost primit în gospodărie cu inven­tarul micului său atelier, căci pământ nu avusese niciodată. 9 ianuarie 1953. — Tovarășe Bozgan, începem! — Să începem tovarășe Cim­poieru! Și ochii lui Bozgan Tudor a­­jutor de fierar, aruncară o pri­vire plină de căldură celor ce se strânseseră. Poalele începură să sufle puternic în foc. Mai târziu, răsunară sunetele rit­mice produse de barosul ce lo­vea fierul cald de pe nicovală. Așa a început munca in atelierul de fierărie al gospodăriei agri­cole colective „23 August”, din Băilești. In colectivă, fierarul Cimpo­ieru Ion a întâlnit adevărați oa­meni. Cuconoiu Nicolae — se­cretarul organizației de bază — colectivistul lola Părvan, acum ii erau dragi. Regretă faptul că ii „repezise” atunci când căuta­sera să-l lămurească pentru a intra în gospodărie. Din ziua aceea, Cimpoieru Ion a început să muncească cu râvnă. De fiecare dată, era nemulțumit parcă, de ce realizase. Voia să facă mai mult, voia ca munca lui să fie dăruită spre folosul gospodăriei, împreună cu aju­torul său, Bozgan Tudor și cu lemnarii gospodăriei a făcut 4 care noi și 4 docare. Cimpoieru Ion, hotărîse în sinea lui să în­deplinească cuvântul partidului, efectuând 200 zile-muncă. La sfârșitul lunii Septembrie, pe tabla de evidență a muncii, colectivistul Cimpoieru Ion a ci­tit cu mândrie: „292 zile­­muncă”. Pe aceeași tabelă, ceva mai jos scria: „Cimpoieru Constantin 177 zile-muncă”. — Ehei, fiule! —­ a chiuit el cu inima plină de bucurie. Te-am întrecut. Ține-te bine! Ai timp să mă între­bi, că doar oameni ca noi, nu se dau bătuți cu una cu două în fața greutăților. Colectiviștii care mai erau pe acolo au prins să râdă și ei cu poftă. Avea dreptate fierarul gos­podăriei. Drept avans de 40 la sută, îm­preună cu fiul său, care acum se califică strungar la întreprin­derea economică Băilești, Cim­poieru Ion a primit sute de ki­lograme de cereale și o impor­tantă sumă de bani. Cu aceste produse și cu cele pe care le va lua mai târziu, colectivistul Cimpoieru Ion, împreună cu fa­milia sa va putea să trăiască o viață cu adevărat fericită. .­..Colectiviștii au plecat la în­sămânțat. — Tovarășe Cimpoieru! !­ezi că trebue să faci șina la roata carului! — a spus Patru Dafina, purtătoare de atelaj. — Nicio grijă! Va fi gata la timp. * Când am plecat, Cimpoieru Ion mi-a întins mâna priete­nește. — Să mai veniți pe la noi, să soriți să vadă și ceilalți oameni că noi colectiviștii din Băilești ca și întreg poporul nostru mun­citor luptăm pentru o viață fe­ricită. G. PARLEA Vizitând expoziția etnografica regiunii Craiova Nemărginită este grija cu care partidul și statul nostru democrat­­popular scot la iveală și pun în valoare comorile artei noastre populare. Niciodată în istoria pa­triei noastre, genul popular nu s’a bucurat de o asemenea încredere și prețuire. Tocmai datorită acestei politici înțelepte, mersul revoluției noastre culturale este atât­ de im­petuos și de bogat în realizări. O expresie grăitoare a acestei politici este și expoziția etnogra­fică a regiunii Craiova, deschisă în localul Muzeului regional Cra­iova. Pentru vizitatori, această frumoa­să și interesantă expoziție este un prilej de a cunoaște mai bine felul de viață al populației regiunii noa­stre și al artei populare, care a înflorit pe aceste meleaguri și de a iubi mai aprins poporul care a înzestrat cultura noastră cu o ase­menea artă. Vizitatorii se opresc mai ales să admire minunatele costume națio­nale, care împodobesc o bună par­te din sala expoziției. In jurul lor, fetele fac roată. Ele nu se mulțumesc numai să le pri­vească de departe și să-și arate mirarea în fața măestriei impresio­nante cu care sunt cusute, ci, cu­rioase și interesate, își pleacă pri­virea dealungul șirurilor de râuri, iscodind firele țesăturii. — Cum ar fi putând să coase atât de mărunt?! — murmură ne­dumerită o pionieră ’năltuță, cu o­­brajii rumeni, de culoarea cravatei de la gât. — Ia te uită, cusătură in două fire!... Câtă răbdare o fi avut cea care a făcut râurașii a­ceștia! Și pioniera, cu ochii umbriți de uimire, își poartă privirea de la altița măestrit înflorată, la pâlcul de colege care o înconjoară. Sunt eleve de la liceul teoretic Nr. 1, aduse aici de profesoara lor de istorie, tovarășa Elena Ne­­greanu. — E adevărat că e foarte frumos lucrat costumul acesta — spuse profesoara, rupându-se din gân­duri. Și toate câte le vedeți, și pânza asta albă ca zăpada, și râu­rii și fluturașii presărați cu atâta migală, sunt făcute de o mână crăpată și bătătorită, pe care a doua zi o dogorea soarele pe pos­tală... E îmbrăcăminte de om gos­podar ceea ce vedeți voi aici—adă­ugă ea. Grupul a înconjurat apoi un cos­tum umil la înfățișare, dar în care arta omului simplu vorbește mai mândru. Zia asta este mai groasă și mai aspră. Stăpână-sa a împodo­bit-o cu râuri roșii aprinși. Ici, colo, i-a aruncat câte o licărire furișă de fluturaș. Prestelea este țesută in tonuri vioaie, cu rombu­­lețe și zig-zaguri albe și roșii. Tare mândră trebue să fi arătat într’o asemenea îmbrăcăminte, aceea care a lucrat-o. Mai sus, pe scări, voind parcă să îmbie privirile vizitatorilor, se află un costum bărbătesc, ițari strânși pe vână, epangea lungă de aba albă, căciulă de astrahan, neagră. Găitanele puse cu pricepere și mă­sură, arată seriozitate și cumpătare, întâlnești în expoziție am­ulțime de obiecte de ceramică, in mare parte­­ lucrate la Oboga. Câteva pie­se, intre care un urcior in formă de cloșcă cu pui, plac în chip de­osebit. Ele se disting atât prin ori­­­ginalitatea de concepție, prin meș­teșugul cu care au fost construite — lucru destul de dificil — cât și prin ornamentație. Pasionat de frumos, artistul popular a vrut ca toate obiectele cu care lucrează și se ajută să fie frumoase, să-i fie drag să umble cu ele. Se pot vedea in expoziție linguri și solnițe de lemn, furci de tors din părțile Gorjului, toate încrustate cu o migală de care nu putea fi în stare decât un om cu răbdare, un om hotărît să realizeze un obiect de artă. Și asemenea o­­pere se executau cu un simplu cu­­țitaș, în seri lungi de iarnă, la gura sobei. Intr’o vitrină rotundă sunt ex­puse paftale, brățări, inele, pum­nale, purtate cu veacuri în urmă. Iată și un pistol lung, ferecat în os, în pietre și argint. Va fi fost pistol haiducesc, or de pandur, poate. Voinicii lui Iancu Jianu, or pandurii lui Tudor l-or fi ținut de tovarăș... Câte chimire boierești nu s’or fi ușurat la vederea lui!... Și acum se odihnește sub cristalul unei expoziții și-și împreună glasul cu multe alte obiecte aflate aici, într’o poveste pe care­ o deapănă zilnic muncitorilor, funcționarilor și școlarilor veniți să-și petreacă printre lucruri dragi, un ceas de recreație. E o poveste despre râvna cu care poporul nostru a lucrat la înfrumusețarea vieții lui, despre neprețuitul lui simț artistic, în­viorat și întinerit sub soarele drep­tății și libertății zilelor noastre. I’. STOEN­ESC LI i i i» ost curând pe ecranele cinematografelor din orașul nostru va rula filmul: „NEPOȚII GORNISTULUI 44 Filmul „Nepoții Gornistului” este ultima realizare a cinemato­grafiei noastre- El are la bază sce­nariul lui Cezar Petrescu și Mi­h­ai Novicov- In regia lui Dinu Negreanu, interpreții rolurilor din film reușesc să ne prezinte în mod veridic lupta oa­menilor muncii din țara noastră pentru formarea Partidului Co­munist Român, pentru înlătura­rea exploatării burghezo-moșie­­rești. Nepoții aceluia care luptase la 1877 pentru independența de stat a României, își dau seama de faptul că țara lor dragă a fost vândută capitalului străin și de aceea ei sunt hotărîți să scuture jugul exploatării. In clișeu: o scenă din film. Parcurgând paginile volumului de teatru al scriitorului eston Au­gust Mihd­elevici Jacobson, apărut în editura „Cartea Rusă” cu­noști viața unui popor dornic de li­bertate. Scriitorul, cu o forță de pătrun­dere a fenomenelor sociale, carac­teristică artiștilor sovietici, aduce în paginile cărții aspectele cele mai esențiale din viața poporului său — în piesele unde arată aceasta, — iar în altele (Șacalii) ne introduce direct în jungla capitalismului din S.U.A. făcând o vehementă demas­care a hidoșeniei și putreziciunii societății capitaliste care merge inevitabil spre pieire, și în acelaș timp, un înflăcărat apel către oa­menii simpli, cinstiți, către cei mulți, de a se ridica la luptă îm­potriva robiei capitaliste. Talentul de mare dramaturg al lui August Jacobson înflorește în perioada postbelică, talent care se concretizează în remarcabilele sale opere dramatice. In­sușindu-și tot mai mult me­toda realismului socialist, scriito­rul observă procesele complexe care se petrec în țara sa și le zugrăvește plastic, în culori vii, convingând ci­titorul sau spectatorul de adevărul vieții. • In prima perioadă de după Ma­rele Războiu pentru Apărarea Pa­triei, popoarele sovietice aveau ne­voie de o literatură care să oglin­dească fidel năzuințele oamenilor sovietici. Scriitorii sovietici s-au încadrat în această „luptă fără linie front” — cum ar spune Jacob sonde — consacrându-și forțele lor crea­toare cauzei drepte a poporului, muncii de construire a unei lumi noi, libere. Sarcina aceasta și-a propus-o A. M. Jacobson când a scris piesele sale, care reflectă tocmai etapele cele mai importante din viața po­porului său, etapele luptei acestuia împotriva propriei burghezii, lupta pentru triumful puterii sovietice, împotriva cotropitorilor fasciști, pentru dezvoltarea unei culturi noi, socialiste, care să ajute la consolida­rea bazei social-economice, cores­punzătoare regimului sovietic. Pie­sele lui sunt caracterizate printr-un profund dramatism, dramatism care iese la iveală din înseși situațiile, evenimentele și oamenii prezen­tați. Tipul omului sovietic, luptător pentru cauza dreaptă a poporului, Jacobson ni-i redă un chip stră­lucit în „Viața în citadelă”, prin persoana maiorului sovietic Kuslap, care urmărind pas cu pas dușma­nul, ajunge până-n propria-i vi­zuină, răpunându-i. „Viața în ci­tadelă” redă etapa finală din lupta poporului eston pentru scuturarea robiei fasciste. Participăm la luptă, la începerea unui proces de formare a omului nou. Lidia și Kari — copiii profeso­rului Miilas se conving de drepta­tea luptei poporului eston și se a­­lătură acestuia. Dar în „citadela” bătrânului profesor Miilas, fără voia sa, se adăpostiră asasini ca­muflați ca Ralf și Dr. Miilas, agenți ai fascismului, dușmani inveterați ai poporului. In finalul piesei,­ figura lumi­noasă a luptătorului sovietic dă o formulare justă a sensului vieții, a rostului muncii și luptei: „Nicio muncă, tovarășe profesor, nu tre­bue făcutu pentru ea însăși, ci pen­tru popor și pentru fericirea lui”, i se adresează maiorul Ruslap profesorului Miilas, care se închi­sese în „citadela” sa, crezând că o­­pera lui de creație nu are nicio legătură cu viața poporului: îna­inte de a cade cortina, forța vân­tului de afară doboară gardul de 3 metri din jurul citadelei, vrând parcă să distrugă orice obstacol din fața pătrunderii vieții în casa profesorului. Principala forță motrice a tea­trului iacobsonian, o constitue lupta de clasă care pune în lu­mină adevăratul caracter al perso­nagiilor, redată în piesa „Lupta fără linie de front” care are me­ritul de a evoca cu intens drama­tism perioada asupririi capitaliste pe timpul Estoniei burgheze. Aci, exploatatorii se demască singuri cum face Till Kondor proprietar de fabrică, când adresându-se lui Samuel Kondor, îi spune: „ești mai prieten cu noi, exploatatorii, decât cu lagărul celălalt”. Dar ceea ce oglindește­ teatrul iacobsonian în epoca capitalistă este tipul muncitorului și viața lui mizeră, prezentate cu un viguros talent. Adevă­rul vieții este redat prin aceea­­ că muncitorii, pe lângă suferințe au și bucuriile lor când cântă, și se pregătesc pentru o altă viață. In piesa „Două lagăre”, drama­turgul A. M. Jacobson reușește în mod strălucit să demaște și să acuze căile diferite pe care ar putea să pătrundă ideologia pu­tredă, hidoasă și criminală a impe­rialismului; ea are meritul de a în­arma pe cititori și spectatori îm­potriva unor agenți ai burgheziei ca bacteriologul Johannes Langus care vrea să răspândească în lu­mea pașnică bacilul tuberculozei, împotriva „smeritelor” slugi ale vaticanului îmbrăcate în sutane de călugăr, care ascund în gândurile și faptele lor intenția capitalismului din secolul XX, de a pregăti m­o­st ral și a reedita material un nou război mondial. Sunt prezentați oameni apilitici până în fundul sufletului, nepă­sători, parcă inexistenți în fața dra­mei care se desfășoară în jurul lor, ca poetul Nigu, care în loc să scrie o poezie nouă, realistă pă­trunsă de patosul muncii const­­u­­­tire a poporului, se umilește vân­­zându-și cărțile în piață. Oamenii care nu pot, sau nu vor să pri­vească adevărul în față cu ochii lor, și care, din păcate, mai sunt și în țara noastră, sunt tipizați în chipul bătrânei Olsen din „Intre zi și noapte” care ascultând de propaganda instigatorilor mistici ai războiului, cade în capcana pe care i-o întind, fiindcă nu a fost călăuzită de dorința de a cunoaște profund adevărul, sensul vieții. „Intre zi și noapte”, reușește să­­ înfățișeze prezentul, caracterizat TM prin crunta exploatare din țările m­arsb­al­liza­te, înarmând pe cititor și spectator de a fi vigilenți, luptă­tori dârzi împotriva legilor neo­menești din aceste țări, ca aseme­nea orânduire să nu-și mai în­tindă mârșavele-i ghiare peste po­poarele care, eroic, își croiesc o viață nouă și liberă. Volumul de teatru al lui A. M. Jacobson rezolvă probleme de sea­mă din viața poporului eston, iar prin profunda pătrundere a feno­menelor, prin căldura cu care este­ scris, lasă cititorului convingerea că, parcurgând paginile cărții, a participat efectiv la lupta împo­triva exploatării, a fascismului și a elementelor ideologiei burgheze, la lupta pentru triumful ideilor so­cialismului, pentru construirea u­­nei vieți noi, unei lumi noi. D. M. BUCUR R­ECENZIE A. M. Jacobson: „T­EATRU 99 CE SA CITIM Noi cărți pentru copii apărute în Editura Tineretului D. Furmanov. ..RĂZVRĂTIREA" (Editura Cartea Rusă) Într’o scrisoare adresată lui Ma­xim Gork­i, D. Furmanov spunea: „Cărților mele eu le-am dat un scop practic, de luptă, revolu­ționar”. Intr’adevăr, „Răzvrătirea” este un permanent îndemn la luptă pen­etru libertatea omului. TEATRU SOVIETIC (1925 - 1932) (Editura Curtea Rusă) Piesele cuprinse în acest volum: „Uraganul” de V. Bill-Beloțercov­­schi, „Liubov Iarovaia” de C. Tre­­niev, „Trenul blindat 14-0.9”, de V. Ivanov, „Ruptura” de B. Lavreniev și „Tragedia optimistă” de V. Viș­­nevschi, constitue o strălucită măr­turie a succeselor înregistrate de dramaturgia sovietică încă de la în­ceputurile sale. Tema acestor lu­crări este axată pe evenimentele Marii Revoluții Socialiste din Oc­tombrie și ale războiului civil. De curând a apărut în vitrinele librăriilor câteva noi cărți care se adresează copiilor de diferite vârste. Cu prilejul aniversării a 123 de ani de la nașterea marelui scriitor clasic rus L. N. Tolstoi au fost editate cărțile Prizonierul din Caucaz” pentru pionieri și școlari și povestea „Cei trei urși”, într-o ediție bogat ilustrată. Din literatura rusă a fost tra­dusă și povestirea „Pudelul alb” de A. I. Cuprin, in care autorul povestește cu multă duioșie despre întâmplările triste sau h­azini ale unei trupe de actori ambulanți, rătăcind prin sudul însorit al Cri­­meii pentru a câștiga o pâine a­­mară. Pentru copiii de vârstă preșco­lară au apărut în ediții îngrijite, cărțile „Uriașul” de S. Marșac in traducerea academicianului A. ’Io­nia, și „Bună dimineața” de Emil Dorian. Ambele volume conțin ver­suri cu subiecte din viața de cămin și din realitatea înconjurătoare. Aceste poezii vor sădi în inima tinerelor vlăstare ale Patriei noas­tre, dragostea față de muncă și încrederea în viitorul lor luminos și fericit. Cărțile tot mai numeroase edi­tate pentru copii în ultimii ani, dovedesc grija regimului nostru de democrație populară pentru edu­carea sănătoasă a generației tinere. Astfel, mumii în acest an, Editura Tineretului a publicat 79 de lu­crări într-un tiraj de 1.090.000 e­­xemplare. i ii

Next