Inainte, octombrie 1953 (Anul 10, nr. 2691-2716)
1953-10-14 / nr. 2702
Pag. 2 ÎNAINTE FIERARUL GOSPODĂRIEI Pe un perete al atelierului de fierărie de gospodăria agricolă colectivă „23 August” din Băilești se poate citi următoarea inscripție: 9.1.1953. Poate mulți oameni au citit această inscripție, dar l'au căutat să afle rostul ei. Ații, însă, l-au întrebat de multe ori pe meșterul fierar: — Ce vrea să spună această dată, tovarășe Cimpoieru? — Apoi, 9 ianuarie 195?, este ziua când a luat ființă zicherul de fierărie, al gospodăriei noastre colective. Privesc acest om scund de statură, de o vârstă care depășește 50 ani, cu fața plină de funingine. Ochii săi exprimă bucurie, dragoste nesecată de viață. Pentru a afla ceva de la Cimpoieru Ion — fierarul gospodăriei — mai întâi trebue să-l privești lucrând și să-l lași să înceapă singur să-ți povestească multe lucruri din viața sa și a tovarășilor săi de muncă. De abia depășise vârsta de 10 ani, când părinții săi au hotărît să-l dea pe micul Ionică să învețe o meserie. „Poate că o fi mai bine meseriaș — ziceau ei. Că dacu-i vorba să trăiești muncind pământul, trebue să te istovești pentru nimic spre a sătura pe cei bogați” . Și într’o bună zi, Ionică s fost dat la un fierar dintr’o comună vecină, să învețe fierăria. Fierarul s’a purtat bine cu el. De multe ori, când sudoarea îi apărea pe frunte, îl mai dăscălea pe Cimpoieru Ion. — în lumea asta, măi Ionică, sunt oameni răi. Și aceștia sunt bogații. Lucrezi din sori și până’n noapte pentru ca ei să trăiască bine și tu să ralezi mereu. Ionică a prins a învăța rostul meseriei, dar și despre viața rimară și plină de chinuri a omului sărac a aflat câte ceva. Și anii s’au scurs unul câte unul, fiecare cu necazurile lui. Mai târziu, când deja începuseră să-i apară câte pe frunte, Cimpoieru Ion s’a căsătorit cu Maria. Cu greu și-au făcut o casă și au crescut pe Constantin — copilul lor. În anul 1950, prin Iurta August, o parte din țăranii muncitori cu gospodării mici și mijlocii din Băilești, au hotărit să-și unească pământurile într’o gospodărie agricolă colectivă. Și astfel s’a făcut că in Băilești, a luat ființă gospodăria agricolă colectivă „23 August”. La început influențat de zvonurile chiaburești, omul care înainte trăise greu, a șovăit să se înscrie în gospodăria colectivă. Dar, an de an, gospodăria a înregistrat noi succese. Casele colectiviștilor deveneau dine in ce mai pline de belșug. Gospodăria se întărea necontenit. Cimpoieru Ion, începuse a se căi că nu intrase în gospodărie. O seară de iarnă. In casa lui Cimpoieru, se iscase o discuție aprinsă intre el și Maria — soția lui. — Ce aici Maria, fac cerere de înscriere în colectiv? — îi ceruse el părerea intr’un târziu. .— Ce-o zice băiatul? — Și el cred că o să vrea. Afară s’a auzit zgomotul făcut de Cimpoieru Constantin — copilul lor, ce-și scutura încălțămintea de zăpadă. Ușa s’a deschis cu grife și a apărut Constantin. — încă nu v’ați culcat? — Punem „țara” la cale, — a zis zâmbind bătrânul. — Ce anume? — Eu zic să depunem cerere de înscriere in colectivă. — Apoi gândul aceste mă frământă și pe mine de multă vreme: — Să ne înscriem atunci. La 7 ianuarie 1953, a avut loc adunarea generală a membrilor gospodăriei agricole colective. Cimpoieru Ion a fost primit în gospodărie cu inventarul micului său atelier, căci pământ nu avusese niciodată. 9 ianuarie 1953. — Tovarășe Bozgan, începem! — Să începem tovarășe Cimpoieru! Și ochii lui Bozgan Tudor ajutor de fierar, aruncară o privire plină de căldură celor ce se strânseseră. Poalele începură să sufle puternic în foc. Mai târziu, răsunară sunetele ritmice produse de barosul ce lovea fierul cald de pe nicovală. Așa a început munca in atelierul de fierărie al gospodăriei agricole colective „23 August”, din Băilești. In colectivă, fierarul Cimpoieru Ion a întâlnit adevărați oameni. Cuconoiu Nicolae — secretarul organizației de bază — colectivistul lola Părvan, acum ii erau dragi. Regretă faptul că ii „repezise” atunci când căutasera să-l lămurească pentru a intra în gospodărie. Din ziua aceea, Cimpoieru Ion a început să muncească cu râvnă. De fiecare dată, era nemulțumit parcă, de ce realizase. Voia să facă mai mult, voia ca munca lui să fie dăruită spre folosul gospodăriei, împreună cu ajutorul său, Bozgan Tudor și cu lemnarii gospodăriei a făcut 4 care noi și 4 docare. Cimpoieru Ion, hotărîse în sinea lui să îndeplinească cuvântul partidului, efectuând 200 zile-muncă. La sfârșitul lunii Septembrie, pe tabla de evidență a muncii, colectivistul Cimpoieru Ion a citit cu mândrie: „292 zilemuncă”. Pe aceeași tabelă, ceva mai jos scria: „Cimpoieru Constantin 177 zile-muncă”. — Ehei, fiule! — a chiuit el cu inima plină de bucurie. Te-am întrecut. Ține-te bine! Ai timp să mă întrebi, că doar oameni ca noi, nu se dau bătuți cu una cu două în fața greutăților. Colectiviștii care mai erau pe acolo au prins să râdă și ei cu poftă. Avea dreptate fierarul gospodăriei. Drept avans de 40 la sută, împreună cu fiul său, care acum se califică strungar la întreprinderea economică Băilești, Cimpoieru Ion a primit sute de kilograme de cereale și o importantă sumă de bani. Cu aceste produse și cu cele pe care le va lua mai târziu, colectivistul Cimpoieru Ion, împreună cu familia sa va putea să trăiască o viață cu adevărat fericită. ...Colectiviștii au plecat la însămânțat. — Tovarășe Cimpoieru! !ezi că trebue să faci șina la roata carului! — a spus Patru Dafina, purtătoare de atelaj. — Nicio grijă! Va fi gata la timp. * Când am plecat, Cimpoieru Ion mi-a întins mâna prietenește. — Să mai veniți pe la noi, să soriți să vadă și ceilalți oameni că noi colectiviștii din Băilești ca și întreg poporul nostru muncitor luptăm pentru o viață fericită. G. PARLEA Vizitând expoziția etnografica regiunii Craiova Nemărginită este grija cu care partidul și statul nostru democratpopular scot la iveală și pun în valoare comorile artei noastre populare. Niciodată în istoria patriei noastre, genul popular nu s’a bucurat de o asemenea încredere și prețuire. Tocmai datorită acestei politici înțelepte, mersul revoluției noastre culturale este atât de impetuos și de bogat în realizări. O expresie grăitoare a acestei politici este și expoziția etnografică a regiunii Craiova, deschisă în localul Muzeului regional Craiova. Pentru vizitatori, această frumoasă și interesantă expoziție este un prilej de a cunoaște mai bine felul de viață al populației regiunii noastre și al artei populare, care a înflorit pe aceste meleaguri și de a iubi mai aprins poporul care a înzestrat cultura noastră cu o asemenea artă. Vizitatorii se opresc mai ales să admire minunatele costume naționale, care împodobesc o bună parte din sala expoziției. In jurul lor, fetele fac roată. Ele nu se mulțumesc numai să le privească de departe și să-și arate mirarea în fața măestriei impresionante cu care sunt cusute, ci, curioase și interesate, își pleacă privirea dealungul șirurilor de râuri, iscodind firele țesăturii. — Cum ar fi putând să coase atât de mărunt?! — murmură nedumerită o pionieră ’năltuță, cu obrajii rumeni, de culoarea cravatei de la gât. — Ia te uită, cusătură in două fire!... Câtă răbdare o fi avut cea care a făcut râurașii aceștia! Și pioniera, cu ochii umbriți de uimire, își poartă privirea de la altița măestrit înflorată, la pâlcul de colege care o înconjoară. Sunt eleve de la liceul teoretic Nr. 1, aduse aici de profesoara lor de istorie, tovarășa Elena Negreanu. — E adevărat că e foarte frumos lucrat costumul acesta — spuse profesoara, rupându-se din gânduri. Și toate câte le vedeți, și pânza asta albă ca zăpada, și râurii și fluturașii presărați cu atâta migală, sunt făcute de o mână crăpată și bătătorită, pe care a doua zi o dogorea soarele pe postală... E îmbrăcăminte de om gospodar ceea ce vedeți voi aici—adăugă ea. Grupul a înconjurat apoi un costum umil la înfățișare, dar în care arta omului simplu vorbește mai mândru. Zia asta este mai groasă și mai aspră. Stăpână-sa a împodobit-o cu râuri roșii aprinși. Ici, colo, i-a aruncat câte o licărire furișă de fluturaș. Prestelea este țesută in tonuri vioaie, cu rombulețe și zig-zaguri albe și roșii. Tare mândră trebue să fi arătat într’o asemenea îmbrăcăminte, aceea care a lucrat-o. Mai sus, pe scări, voind parcă să îmbie privirile vizitatorilor, se află un costum bărbătesc, ițari strânși pe vână, epangea lungă de aba albă, căciulă de astrahan, neagră. Găitanele puse cu pricepere și măsură, arată seriozitate și cumpătare, întâlnești în expoziție amulțime de obiecte de ceramică, in mare parte lucrate la Oboga. Câteva piese, intre care un urcior in formă de cloșcă cu pui, plac în chip deosebit. Ele se disting atât prin originalitatea de concepție, prin meșteșugul cu care au fost construite — lucru destul de dificil — cât și prin ornamentație. Pasionat de frumos, artistul popular a vrut ca toate obiectele cu care lucrează și se ajută să fie frumoase, să-i fie drag să umble cu ele. Se pot vedea in expoziție linguri și solnițe de lemn, furci de tors din părțile Gorjului, toate încrustate cu o migală de care nu putea fi în stare decât un om cu răbdare, un om hotărît să realizeze un obiect de artă. Și asemenea opere se executau cu un simplu cuțitaș, în seri lungi de iarnă, la gura sobei. Intr’o vitrină rotundă sunt expuse paftale, brățări, inele, pumnale, purtate cu veacuri în urmă. Iată și un pistol lung, ferecat în os, în pietre și argint. Va fi fost pistol haiducesc, or de pandur, poate. Voinicii lui Iancu Jianu, or pandurii lui Tudor l-or fi ținut de tovarăș... Câte chimire boierești nu s’or fi ușurat la vederea lui!... Și acum se odihnește sub cristalul unei expoziții și-și împreună glasul cu multe alte obiecte aflate aici, într’o poveste pe care o deapănă zilnic muncitorilor, funcționarilor și școlarilor veniți să-și petreacă printre lucruri dragi, un ceas de recreație. E o poveste despre râvna cu care poporul nostru a lucrat la înfrumusețarea vieții lui, despre neprețuitul lui simț artistic, înviorat și întinerit sub soarele dreptății și libertății zilelor noastre. I’. STOENESC LI i i i» ost curând pe ecranele cinematografelor din orașul nostru va rula filmul: „NEPOȚII GORNISTULUI 44 Filmul „Nepoții Gornistului” este ultima realizare a cinematografiei noastre- El are la bază scenariul lui Cezar Petrescu și Mihai Novicov- In regia lui Dinu Negreanu, interpreții rolurilor din film reușesc să ne prezinte în mod veridic lupta oamenilor muncii din țara noastră pentru formarea Partidului Comunist Român, pentru înlăturarea exploatării burghezo-moșierești. Nepoții aceluia care luptase la 1877 pentru independența de stat a României, își dau seama de faptul că țara lor dragă a fost vândută capitalului străin și de aceea ei sunt hotărîți să scuture jugul exploatării. In clișeu: o scenă din film. Parcurgând paginile volumului de teatru al scriitorului eston August Mihdelevici Jacobson, apărut în editura „Cartea Rusă” cunoști viața unui popor dornic de libertate. Scriitorul, cu o forță de pătrundere a fenomenelor sociale, caracteristică artiștilor sovietici, aduce în paginile cărții aspectele cele mai esențiale din viața poporului său — în piesele unde arată aceasta, — iar în altele (Șacalii) ne introduce direct în jungla capitalismului din S.U.A. făcând o vehementă demascare a hidoșeniei și putreziciunii societății capitaliste care merge inevitabil spre pieire, și în acelaș timp, un înflăcărat apel către oamenii simpli, cinstiți, către cei mulți, de a se ridica la luptă împotriva robiei capitaliste. Talentul de mare dramaturg al lui August Jacobson înflorește în perioada postbelică, talent care se concretizează în remarcabilele sale opere dramatice. Insușindu-și tot mai mult metoda realismului socialist, scriitorul observă procesele complexe care se petrec în țara sa și le zugrăvește plastic, în culori vii, convingând cititorul sau spectatorul de adevărul vieții. • In prima perioadă de după Marele Războiu pentru Apărarea Patriei, popoarele sovietice aveau nevoie de o literatură care să oglindească fidel năzuințele oamenilor sovietici. Scriitorii sovietici s-au încadrat în această „luptă fără linie front” — cum ar spune Jacob sonde — consacrându-și forțele lor creatoare cauzei drepte a poporului, muncii de construire a unei lumi noi, libere. Sarcina aceasta și-a propus-o A. M. Jacobson când a scris piesele sale, care reflectă tocmai etapele cele mai importante din viața poporului său, etapele luptei acestuia împotriva propriei burghezii, lupta pentru triumful puterii sovietice, împotriva cotropitorilor fasciști, pentru dezvoltarea unei culturi noi, socialiste, care să ajute la consolidarea bazei social-economice, corespunzătoare regimului sovietic. Piesele lui sunt caracterizate printr-un profund dramatism, dramatism care iese la iveală din înseși situațiile, evenimentele și oamenii prezentați. Tipul omului sovietic, luptător pentru cauza dreaptă a poporului, Jacobson ni-i redă un chip strălucit în „Viața în citadelă”, prin persoana maiorului sovietic Kuslap, care urmărind pas cu pas dușmanul, ajunge până-n propria-i vizuină, răpunându-i. „Viața în citadelă” redă etapa finală din lupta poporului eston pentru scuturarea robiei fasciste. Participăm la luptă, la începerea unui proces de formare a omului nou. Lidia și Kari — copiii profesorului Miilas se conving de dreptatea luptei poporului eston și se alătură acestuia. Dar în „citadela” bătrânului profesor Miilas, fără voia sa, se adăpostiră asasini camuflați ca Ralf și Dr. Miilas, agenți ai fascismului, dușmani inveterați ai poporului. In finalul piesei, figura luminoasă a luptătorului sovietic dă o formulare justă a sensului vieții, a rostului muncii și luptei: „Nicio muncă, tovarășe profesor, nu trebue făcutu pentru ea însăși, ci pentru popor și pentru fericirea lui”, i se adresează maiorul Ruslap profesorului Miilas, care se închisese în „citadela” sa, crezând că opera lui de creație nu are nicio legătură cu viața poporului: înainte de a cade cortina, forța vântului de afară doboară gardul de 3 metri din jurul citadelei, vrând parcă să distrugă orice obstacol din fața pătrunderii vieții în casa profesorului. Principala forță motrice a teatrului iacobsonian, o constitue lupta de clasă care pune în lumină adevăratul caracter al personagiilor, redată în piesa „Lupta fără linie de front” care are meritul de a evoca cu intens dramatism perioada asupririi capitaliste pe timpul Estoniei burgheze. Aci, exploatatorii se demască singuri cum face Till Kondor proprietar de fabrică, când adresându-se lui Samuel Kondor, îi spune: „ești mai prieten cu noi, exploatatorii, decât cu lagărul celălalt”. Dar ceea ce oglindește teatrul iacobsonian în epoca capitalistă este tipul muncitorului și viața lui mizeră, prezentate cu un viguros talent. Adevărul vieții este redat prin aceea că muncitorii, pe lângă suferințe au și bucuriile lor când cântă, și se pregătesc pentru o altă viață. In piesa „Două lagăre”, dramaturgul A. M. Jacobson reușește în mod strălucit să demaște și să acuze căile diferite pe care ar putea să pătrundă ideologia putredă, hidoasă și criminală a imperialismului; ea are meritul de a înarma pe cititori și spectatori împotriva unor agenți ai burgheziei ca bacteriologul Johannes Langus care vrea să răspândească în lumea pașnică bacilul tuberculozei, împotriva „smeritelor” slugi ale vaticanului îmbrăcate în sutane de călugăr, care ascund în gândurile și faptele lor intenția capitalismului din secolul XX, de a pregăti most ral și a reedita material un nou război mondial. Sunt prezentați oameni apilitici până în fundul sufletului, nepăsători, parcă inexistenți în fața dramei care se desfășoară în jurul lor, ca poetul Nigu, care în loc să scrie o poezie nouă, realistă pătrunsă de patosul muncii constutire a poporului, se umilește vânzându-și cărțile în piață. Oamenii care nu pot, sau nu vor să privească adevărul în față cu ochii lor, și care, din păcate, mai sunt și în țara noastră, sunt tipizați în chipul bătrânei Olsen din „Intre zi și noapte” care ascultând de propaganda instigatorilor mistici ai războiului, cade în capcana pe care i-o întind, fiindcă nu a fost călăuzită de dorința de a cunoaște profund adevărul, sensul vieții. „Intre zi și noapte”, reușește să înfățișeze prezentul, caracterizat TM prin crunta exploatare din țările marsballizate, înarmând pe cititor și spectator de a fi vigilenți, luptători dârzi împotriva legilor neomenești din aceste țări, ca asemenea orânduire să nu-și mai întindă mârșavele-i ghiare peste popoarele care, eroic, își croiesc o viață nouă și liberă. Volumul de teatru al lui A. M. Jacobson rezolvă probleme de seamă din viața poporului eston, iar prin profunda pătrundere a fenomenelor, prin căldura cu care este scris, lasă cititorului convingerea că, parcurgând paginile cărții, a participat efectiv la lupta împotriva exploatării, a fascismului și a elementelor ideologiei burgheze, la lupta pentru triumful ideilor socialismului, pentru construirea unei vieți noi, unei lumi noi. D. M. BUCUR RECENZIE A. M. Jacobson: „TEATRU 99 CE SA CITIM Noi cărți pentru copii apărute în Editura Tineretului D. Furmanov. ..RĂZVRĂTIREA" (Editura Cartea Rusă) Într’o scrisoare adresată lui Maxim Gorki, D. Furmanov spunea: „Cărților mele eu le-am dat un scop practic, de luptă, revoluționar”. Intr’adevăr, „Răzvrătirea” este un permanent îndemn la luptă penetru libertatea omului. TEATRU SOVIETIC (1925 - 1932) (Editura Curtea Rusă) Piesele cuprinse în acest volum: „Uraganul” de V. Bill-Beloțercovschi, „Liubov Iarovaia” de C. Treniev, „Trenul blindat 14-0.9”, de V. Ivanov, „Ruptura” de B. Lavreniev și „Tragedia optimistă” de V. Vișnevschi, constitue o strălucită mărturie a succeselor înregistrate de dramaturgia sovietică încă de la începuturile sale. Tema acestor lucrări este axată pe evenimentele Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și ale războiului civil. De curând a apărut în vitrinele librăriilor câteva noi cărți care se adresează copiilor de diferite vârste. Cu prilejul aniversării a 123 de ani de la nașterea marelui scriitor clasic rus L. N. Tolstoi au fost editate cărțile Prizonierul din Caucaz” pentru pionieri și școlari și povestea „Cei trei urși”, într-o ediție bogat ilustrată. Din literatura rusă a fost tradusă și povestirea „Pudelul alb” de A. I. Cuprin, in care autorul povestește cu multă duioșie despre întâmplările triste sau hazini ale unei trupe de actori ambulanți, rătăcind prin sudul însorit al Crimeii pentru a câștiga o pâine amară. Pentru copiii de vârstă preșcolară au apărut în ediții îngrijite, cărțile „Uriașul” de S. Marșac in traducerea academicianului A. ’Ionia, și „Bună dimineața” de Emil Dorian. Ambele volume conțin versuri cu subiecte din viața de cămin și din realitatea înconjurătoare. Aceste poezii vor sădi în inima tinerelor vlăstare ale Patriei noastre, dragostea față de muncă și încrederea în viitorul lor luminos și fericit. Cărțile tot mai numeroase editate pentru copii în ultimii ani, dovedesc grija regimului nostru de democrație populară pentru educarea sănătoasă a generației tinere. Astfel, mumii în acest an, Editura Tineretului a publicat 79 de lucrări într-un tiraj de 1.090.000 exemplare. i ii