Informaţia Harghitei, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 1275-1351)

1972-05-14 / nr. 1311

Pag. 2 ia I i I i g ia i I 1 .* v . . n, yr V.țfV'' |t țm .'■'rni, ■ A A ■ â Mm ,v„ li țiiwÂM' i‘ 1 I* î,i f«| , : ■„ k jw­. i : IM ' m Printre realizările impunătoare ale constructori­lor germani se remarcă noul hotel Berlin din zona Alexander Platz a capitalei R.D. Germane Frămîntări sociale în împrejurimile Ocnelor şi Praidului­­». Termenul de „preva­­ricaţie In accepţiunea evenimentelor pe care le înfăţişăm, însemna­ infracţiune, a ţine cu partea adversă, contra­venţie, încălcarea legii în ascuns, încălcarea poruncii (primire), pac­tizare (cu o persoană adversară intereselor statului). Termenul de „prevaricator” este şi el tradus în mai multe sensuri dintre care menţionăm următoa­rele­­ spărgător, hoţ, om cu două feţe, cel care încalcă legea dreaptă,, cel pe care legea îl a­­cuză, iar cineva se pre­supune că îl sfătuieşte pe ascuns sau îl ajută cu sfaturi. ■ Folosit ca termen consacrat pentru denu­mirea furtului de sare, prevaricaţia se atestă în toate documentele seco­lelor al XVII-lea şi al XIX-lea care consem­nează acest fenomen. Am arătat­ că impozi­tul indirect la care populaţia era impusă prin cumpărarea sării, a cărei exploatare, transport şi desfacere constituiau un monopol al Curţii, prezenta una d­in sursele principale de alimentare a vistie­riei imperiale. Folosirea sării din alte surse de­cit cele impuse din im­pozitul indirect şi vîn­­dută prin oficiile de sare, ameninţa în per­manenţă realizarea ve­niturilor necesare Curţii pentru a susţine războa­iele costisitoare, chel­tuielile ocazionate de întreţinerea aparatului de stat militar-birocra­­tic. Din această cauză a fost necesară aplica­rea unor măsuri severe spre a opri furtul de sare, indiferent de for­ma în care se făcea. Cu toate măsurile pre­conizate, fennomenul nu a putut fi stîrpit, deşi el a suscitat interesul şi atenţia oficialităţilor politico-militare, admi­­nistrativ-juridice şi e­­conomice legate de ex­ploatarea sării, timp de aproape 100 de ani, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi prima ju­mătate a celui următor. Răspîndirea fenome­nului prevaricaţiei a determinat Curtea im­perială să emită la 16 martie 1786 „îndrumă­rile“ cu privire la mo­dul de tratare a pre­­varicatorilor de sare. Chiar din primul pa­ragraf, „îndrumările“ precizează că „sub di­verse forme... s-a pă­gubit Erariul prin fur­tul de sare“... în condiţiile întăririi pazei ocnelor de sare şi a stîncilor unde a­­ceasta se găseşte la su­prafaţă, prevaricatorii atacă în grupuri înar­mate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pentru ase­menea cazuri „îndru­mările“ prevăd „dacă prevaricatorii sunt în grup, păzitorii să prin­dă cîţiva, sau cel pu­ţin unul, care să-i di­vulge pe ceilalţi tova­răşi ai săi“. Consecinţele prevari­caţiei pentru tezaur şi intensificarea ei exce­sivă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, determină autorităţile şi chiar guberniul şi Era­riul să ia o serie de măsuri pentru întărirea sistemului de pază a sectorului sării din păr­ţile Praidului şi Oc­nelor. Astfel, la 30 octom­brie 1819, Oficiul de sa­re din Praid cere Scau­nului Mureş, să ordone locuitorilor din Sovata, să ajute pe păzitorii de sare, pentru ca aceştia să poată împiedica fur­tul sării din stîncile a­­flate la suprafaţă în ho­tarul comunei, de ■ către prevaricatorii ca­re atacă în grupuri de 50—100 persoane pe păzitori ameninţîndu-i cu moartea. Acelaşi conţinut îl are şi ra­portul Oficiului de sare din Praid, d­in 18 oc­tombrie 1819, în care se cere un detaşament permanent de 70—80 de soldaţi, spre a-i spriji­ni pe păzitorii şi hai­ducii angajaţi, care sin­guri nu pot face faţă. Ca urmare, pînă la so­sirea trupelor de pază, contele Haller Gabriel, directorul Tezaurariatu­­lui regal, ordonă la 28 octombrie 1819, din Si­biu, Scaunului Mureș, să ia măsuri pentru îm­piedicarea furtului sării. Mai tîrziu, la 3 no­iembrie 1819, păzitorul de sare călare Gub Io­sif, raportează Oficiului de sare din Praid, că în noaptea trecută cir­ca 100 de oameni de pe Valea Nirajului cu vreo 30—40 de cai, au asaltat locurile de sa­re, gonind pe păzitori. După cîteva zile, a­­ce­lași păzitor raportea­ză Oficiului de sare din Praid că in noaptea de 7 noiembrie 1819, nu­mărul celor care au a­­saltat locurile cu sare, atacînd paznicii, a tre­cut de 250. La sesizarea Oficiului de sare din Praid, Ofi­ciul Scaunului Mureş ordonă vicejudelui re­gal Nagy Iosif să se deplaseze împreună cu toţi pretorii pentru a cerceta cauzele accen­tuării furtului sării şi a asaltului populaţiei la locurile cu sare, făcînd, totodată, atenţi pe lo­cuitori „că sarea for­mează proprietatea le­gală a majestăţii sale şi de aceea nimeni să nu îndrăznească s-o fu­re căci împotriva celor ce nu se vor supune va fi trimisă forţa armată“. I. BANCA DIN ISTORIA VECHE A JUDEŢULUI HBiiaiiaiii Biiaii Hiii Hiat BiBii IIBMBIHIHIlllllie 25.000 de franci pentru un careu La 15 aprilie s-a des­făşurat la Liege (Bel­gia) cel de-al doilea campionat naţonal de cuvinte încrucişate. Ce­lor zece finalişti le-a fost prezentat spre dez­legare un­­ careu uriaş de 25/25. Concurenţii au avut la dispoziţie o oră pentru soluţionarea problemei. La termina­rea celor 60 minute, nici unul din protago­nişti nu era gata. După alte opt minute însă, Emile Trimarche din Saint-Trond, a predat jocul dezlegat fără nici o greşeală. Campionul este un vechi iubitor al acestui sport al minţii, dezlegînd primul careu de cuvinte încrucișate in anul 1925, la vîrsta de 12 ani. Emile Tir­marche a primit un premiu de 25 000 de franci ! ! Muzee profilate pe ■ pantaloni, pantofi etc .. . Alături de obişnuitele muzee de artă, etnogra­fie etc., în multe oraşe de pe glob există insti­tuţii muzeistice sui-ge­neris dedicate celor tear neaşteptate obiective. Astfel, există o serie de muzee .. . alimentare Printre acestea, muzeul vinului de la Ialta (U.R.S.S.) şi cel de la Tokay (R.P. Ungară). Muzeul de la Ialta po­sedă o colecţie de 50.000 de sticle de vin. Cele mai interesante „piese" sunt o sticlă de Xeres din anul 1775 şi o sticlă de Tokay din anul 1892 Muzeul de la Tokay au 10.000 de exponate, ma­joritatea fiind vinuri europene. Muzeografia de aici fac şi cercetări ştiinţifice. O temă de studiu este de pildă in­fluenţa pe care o are mucegaiul de pivniţă a­supra calităţii diferite­lor sorturi de vin. In o­­raşul Imperia din Italia se află unul d­in cele mai mari muzee despre istoria alimentaţiei. O secţie specială este re­zervată exclusiv maca­roanelor, fiind expuse în ordine cronologică toate tipurile existente in lume. Dintre muzeele dedicate îmbrăcămintei, cel mai original este de­sigur cel existent la Londra, dedicat... pan­talonilor. Muzeul are pantaloni care au apar­ţinut unor celebrităţi din istoria lumii­­ Lu­dovic al XIV-lea, Na­poleon, Bismarck, Bee­thoven şi Kant. .. La Gottwaldov (R.S. Cehoslovacă), unde se află o mare fabrică de încălţăminte, s-a ame­najat un muzeu al pan­tofilor. In el se poate urmări evoluţia încălţă­­mintei din antichitate pînă în zilele noastre. Tot prin curiozităţile muzeistice trebuie a­­mintite şi o uriaşă ciz­mă expusă în oraşul german Mildenstein. Confecţionată în 1925 în cinstea aniversării a 600 de ani de la întemeierea fabricii de încălţăminte Döbeln, cizma are o înălţime de 4 metri şi o talpă lungă de 2 metri. La manufactura de sticlărie din Harrachov, în nordul Boemiei, func­ţionează un muzeu al sticlei, în sălile lui sunt expuse peste 3.500 o­­biecte şi produse ilus­­trînd istoria acestei ma­nufacturi vechi de pes­te 250 de ani şi celebră în întreaga lume, mai ales datorită sticlei co­lorate. Prof. Dumitru POP HAHCMTErf ŞTIINŢA CREEAZĂ MATERIAL PLASTIC SPONGIOS Un grup de cercetă­tori britanici au reali­zat o acoperire din ma­terial plastic spongios care protejează oţelul de flăcări. In cazul u­­nui incendiu, acoperi­rea înspumează consti­tuind o protecţie îm­potriva încălzirii. In consecinţă, se micşorea­ză pericolul prăbuşirii clădirii în flăcări din cauza pierderii de rezistenţă de că­tre elementele por­tante din oţel. Cercetă­rile de laborator au de­monstrat că o acoperire groasă de 2,5 mm pro­tejează o construcţie de oţel timp de 30 minu­te, iar la o grosime de 5—6,5 mm, timp de o oră. NOI MATERIALE PENTRU ELECTRONICA La Institutul de fizi­că al Academiei polo­neze de ştiinţe s-a­­ela­borat tehnologia de producţie a unor noi materiale, aşa-numitele ortoferriţe, care des­chid vaste perspective în tehnica de calcul e­­lectronic, permiţînd micşorarea apreciabilă a dimensiunilor dispo­zitivelor realizate din ortoferrite. Intr-o pla­că din acest material cu grosimea de cîţiva zeci de microni şi cu o suprafaţă de 1 cmp, se pot amplasa 100.000 de informaţii. „Să nu uit ca cele 5 minute pierdute la sosire să le re­cuperez la pleca­re !“ T. STOIAN 1­1 în mijlocul cercului literar, din jurul revis­tei „Korunk"­, condus de Gaál Gábor s-a for­mat şi poetul Salamon Ernő. Revista i-a oferit posibilitatea de a sluji cauza, dragă lui, a apropierii şi înfrăţirii dintre români şi ma­ghiari, publicîndu-i tra­duceri foarte reuşite din Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Pan­ait Is­­trati, George Coşbuc, Emil Isac, Ion Barbu ş.­a. In afară de tradu­ceri, poetul a militat cu puterea versului pentru ideea înfrăţirii româno-maghiare, scri­ind : Cine vrea noi ho­tare ? Şi noi pămîn­turi ? Cine ?/ Români, maghiari — trăim ală­turi bine !/ Noi, cei mai buni, frumoasele vlăs­tare/ Ale acestor două vechi popoare,/ Cei ce am trăit aici-mpreună,/ De secole, pe vreme rea ori bună !“. In testa­mentul său Salamon Ernő şi-a exprimat do­rinţa : Traducerile mele din româneşte să apară sub titlul „Trăim îm­preună“, în ordinea în care au fost incluse în­­tr-un volum anterior de-al meu, „In pragul săracilor“. Să li se a­­dauge „Kira Chiralina“ şi „Sărac şi bogat“, ba­lade tălmăcite de mi­ne, precum şi „Semă­nătorii" lui Alecsandri, de asemenea, tradusă de mine în ungureşte. Prin maturizarea con­cepţiei sale marxist­­leniniste poetul, deve­nit revoluţionar con­ştient, se dedică total poeziei şi cauzei revo­luţionare a muncito­rimii. Acest lucru re­zultă şi din bogatul rod poetic combativ şi în­flăcărat al acestui an . 19 dintre poemele vo­lumului său „Versuri alese“ sunt scrise acum. Impresionat de bătălia din 15—16 februarie 1933 de la Griviţa, cîntă în versuri vibrante dreapta ridicare la lup­tă a muncitorimii ce­feriste. Mai tîrziu, timp de peste un an, Sala­mon Ernő cutreieră ţa­ra, difuzînd publicaţia comunistă „Korunk“. Pînă la urmă se sta­bileşte la Tîrgu Mureş. Continuă să scrie, să publice versuri, poeme, traduceri, dar conco­mitent­ ia parte cu dă­ruire şi pasiune la lup­ta ilegală de partid, a­­vînd legături cu co­muniştii încercaţi, ca Józsa Béla, Simp Géza şi alţii. în anul 1937, îi apare la Tîrgu Mureş volumul de versuri „Soarta minunată“, iar peste un an, volumul „In pragul săracilor“. Versurile sale, cu un conţinut antifascist, va­lorifică tradiţiile cîn­­tecului şi baladei populare. In acelaşi an, 1938, mai , publică volumul de poeme sce­nice „Cîntec despre soarta slugilor“. Dictatul de la Viena îl găseşte la Tîrgu Mu­reş. La 48 de ore după intrarea autorităţilor horthiste în oraş, Sala­mon Ernő împreună cu soţia — o tînără învă­ţătoare comunistă — sunt convocaţi la tribu­nal, declaraţi „elemen­te periculoase“ şi pri­mesc dispoziţia să pă­răsească oraşul în timp de 24 ore. Cu ajutorul unor prieteni, reuşeşte să amine această hotă­­rîre, dar timp de doi ani va trăi mereu cu sentimentul primejdiei în faţă. La începutul lu­nii septembrie 1940 este concediat de la redac­ţia unui ziar local unde lucra. Reuşeşte să se angajeze timp de patru luni ca salahor sezo­nier la fabrica de za­hăr. In februarie 1941 este din nou şomer. Veşnic hăituit de au­torităţile horthiste, fără muncă, trăind cu greu de azi pe mîine, dînd lecţii, Salamon Ernő continua să scrie ver­suri, proză. Simţindu-şi sfîrşitul, la 26 mai 1942, cînd abia împlinise 30 de ani, îşi scrie Testa­mentul, document reve­lator al consecvenţei sale revoluţionare. A­­taşamentul fără mar­gini faţă de clasa mun­citoare, al cărui fiu s-a socotit pînă la moarte, este precis conturat de poet : „Consider că pen­tru un bărbat, pentru un om cu adevărat conştient, e o nobilă cinste ca soarta lui — chiar fără voia sa — să fie împletită cu a acelora care înseamnă pentru el totul în via­ţă“. Credinţa lui faţă de proletariat, faţă de partidul clasei munci­toare sînt trăsături ca­racteristice atît pentru etica şi estetica operei sale, cît şi pentru perspectiva gîndirii din care se degajă străluci­rea luminoasă a unui umanism nou. „Cred — notează poetul —­in cei ce muncesc, pentru că au suferit nedreptatea, au fost jefuiţi, au fost înşelaţi, au fost batjo­coriţi, au robit, au ză­cut în bezna inculturii, au fost chinuiţi de boli şi au flămînzit“. In vara anului 1942 primeşte ordinul de chemare, fiind încadrat într-un detaşament de muncă forţată din U­­craina. Bolnav, a su­portat marşuri, foame, frig, chinuri. Un singur fir îl lega de viaţă­­ scrisul. Continuă să ţi­nă un jurnal, continua, pînă în ultima clipă a vieţii, să scrie versuri. Atunci, în acea zi de 27 februarie 1943, cind a fost asasinat de fas­ciştii horthişti, lîngă tru­pul poetului, în ran­iţa-i doldora de cărţi şi ver­suri, s-au găsit frag­mente din ultimul său poem­­ Cartea suferin­ţelor. Ultimul mesaj al poe­tului comunist, căzut jertfă pe altarul luptei antifasciste, este stră­bătut de o neţărmurită încredere în eliberarea omului, în forţa pro­gresului. „Liniştiţi-vă , va fi în curînd, pace. O pace frumoasă. Vre­me senină, pentru mun­că, pentru veselie. Neş­tiinţa Şi nedreptatea vor dispare. Oamenii vor învăţa să-şi facă datoria zîmbind... Arun­caţi-mi versurile, dacă te socotiţi zadarnic, dar cinstiţi-mi mormăi­tul : eu am crezut în­tr-o lume a muncii, a libertăţii şi a păcii“. Amaliu CHEŢA, dir. adj. al Cabinetului judeţean de partid NTR-O LUME A , A LIBERTĂŢII ŞI PĂCII ţin ^ ANUL V, nr 1311 — — — -—-5 Satul plutitor Există un sat plutitor — care nu poate fi gă­sit pe nici o hartă — şi acesta se numeşte Gil­­derslew-City, aflat în partea sud-estic­ă a pe­ninsulei Alaska. Este greu să-i fie precizată poziţia exactă. Gilderslew-City este o aşezare a tăietorilor de lemne, construită pe o plută, şi cuprinde un „teritoriu“ de 160 m lungime şi 30 m lăţime. Aici trăiesc cîteva familii, în total mai puţin de 50 membri. Pluta face anual că­lătorii de 1.000—2.000 km, deplasîndu-se de la o exploatare forestieră la alta. Viaţa în satul plutitor cere de la locuitorii săi mult curaj şi bărbăţie, deoarece, de cele mai multe ori, cel mai apropiat punct locuit se află la zeci de ki­lometri şi numai un mic hidroplan poposeşte arareori lingă plută, provizionîndu-i cu oile ne­cesare existenţei. ­ CA£EIDHSCO/) Potrivit inscripţiei descifrate pe o a doua Tabula Traiana, desco­perită pe malul iugo­slav, cu prilejul con­strucţiei barajului de la Porţile de Fier, Du­nărea a fost deviată în anul 101 pe o albie nouă, după un plan al vestitului arhitect Apo­­llodor din Damasc. Do­cumentul arheologic e­­lucidează definitiv mo­dul ingenios în care romanii au reuşit să ridice pilonii podului, peste care au trecut cohortele imperiale, spre a pătrunde în Dacia. Datorită unui canal, lung de 3 km, ale că­rui urme au fost recu­noscute în apropierea localităţilor Kladovo şi Sip, nivelul apelor flu­viului a fost diminuat în albia naturală, uşu­rînd şi urgentînd mun­ca pietrarilor care edi­ficau picioare­lim podu­lui. Echipe speciale au retezat, totodată, vîrfu­­rile numeroaselor stînci, care periclitau naviga­ţia galerelor.­­ In 1852, Alecsandri publică celebra „Mio­riţa“. De atunci, cerce­tătorii de folclor au descoperit nu mai pu­ţin de 1000 de variante ale acestei emoţionante balade româneşti, răs­­pîndite practic pe teri­toriul întregii ţări.­­ Podul de la Cernavo­dă, inaugurat în 1895, a fost considerat pînă în anul 1920 cel mai lung din lume. Cu cei 4.088 m lungime ai săi, el a rămas totuşi, pînă astăzi, cel mai întins din Europa şi de pe Dunăre, deşi în ultime­le două decenii, numai în sectorul danubian românesc el a primit încă 3 fraţi (la Vadu Oii, Giurgiu şi cel de peste barajul Porţile de Fier).­­ Un document de ar­hivă găsit de cercetă­tori se referă la pă­­mîntul Rovinarilor. In el se arată, printre al­tele, că prin anii 1916— 1917 s-au săpat la Ro­­vinari primele galerii. Clăcaşii Nicolae Trăis­­taru, Ioan Olaru, Cezar Dimoiu şi mulţi alţii au încercat să schim­be sapele cu uneltele primitive de minerit. Şi, deşi lucrau cite 10—12 ore în galerii, fără nici o măsură de prevedere, minerii n-au reuşit în doi ani să scoată decit 1000­ de­­ tone de căr­bune. Astăzi,, un singur ex­cavator, instalat la mi­na Roşia de Jiu, extra­ge într-o oră o cantita­te mult mai mare de cărbune. „ Oraşul Blaj găzduieş­te numeroase vestigii ale trecutului, impor­tante obiective şi mo­numente turistice şi is­torice. Printre acestea se află clădirile din Pia­ţa Republicii, construi­te în secolul al XVIII- lea şi casele memoria­le ale cărturarilor Gheorghe Şincai şi Ti­m­­otei Cipariu. Pe o co­lină care predomină localitatea, se înalţă „Teiul lui Eminescu“, de unde poetul a ad­mirat oraşul, excla­­mînd : „Te salut Romă mică“. Un important monument al naturii — stejarul lui Iancu — străjuieşte de peste 600 de ani în parcul ora­şului. Tot la Blaj a fost înfiinţată (în 1754) „Şcoala de obşte“, unde fiii de iobagi învăţau carte pentru a deveni luminătorii satelor. Li­ceul agricol din locali­tate are o grădină bo­tanică şcolară creată în 1881, considerată a fi cea mai veche din Europa. CAIEIDHSCO/’

Next