Adevărul Harghitei, iulie-septembrie 2003 (Anul 15, nr. 3219-3284)

2003-09-24 / nr. 3280

„ Clocoteşte, sânge al meu, clocoteşte!” (Urmare din pag. 1) germani: „Dacă puţinii urmaşi ai panonilor se arată supuşi, să nu-i crezi pe viclenii ăştia cu limbă necioplită şi respingătoare până ce nu s-au topit în sângele ungar. Nu lăsa răpitoarele astea cu gheare ascuţite să înveţe să zboare”. Sau: „Clocoteşte, sânge al meu, clocoteşte, când câinii de nemţ cu aripi de vultur pecetluiesc pe pielea de porc decăderea ta". Ori în creaţia populară: „Bate-l, Doamne, bate-l/ Pe cel de câine fătat de neamţ/ Gunoiul ţării noastre/ Pui de căţea”. Sfâşierea straielor tradiţionale ale românilor transilvăneni are gesturi corespondente cu o vechime respectabilă, împotriva cărora scria profesorul de germană L. A. Hoffman la 1790: „Lumea s-a îndoit că ar fi posibil ca patrioţi care nu s-au născut cel puţin în deşertul Libiei să fie în stare să-şi arate patriotismul rupând, în anumite localuri publice de amuzament, de pe trupurile germanilor născuţi în Ungaria, hainele germane şi jabourile cămăşilor germane. N-ar fi crezut în stare decât o naţiune complet barbară să facă propunerea (...) să-i gonească, fără excepţie, pe toţi germanii din ţară, socotindu-i stricători de moravuri, trădători de ţară...”. Dugonics, care şi-a intitulat opera „primul roman original maghiar” cerea ca germanii din Ungaria să fie maghiarizaţi prin biserici şi prin şcoală - idee însuşită, generalizată ca atitudine împotriva tuturor nemaghiarilor şi continuată consecvent până în zilele noastre. Impunerea limbii maghiare prin biserici şi şcoală a devenit parte esenţială a programului naţional al noii Ungarii până după 1945: o minoritate de 29% îşi propunea să deznaţionalizeze cu orice preţ şi pe nesimţite o populaţie nemaghiară reprezentând 71% din trăitorii ţării. Cum după 1800 ideile europene ale democraţiei şi liberalismului pătrund şi în Ungaria, ameninţând starea nobilimii, contele Széchenyi István spunea: „Urăsc din străfundurile sufletului orice evolupe care nu e maghiară”, urmat de Kossuth în 1842: „Despre care ţară este aici vorba, şi cui îi aparpne această ţară despre care este vorba? Răspunsul: este vorba despre Ungaria, şi ţara despre care e vorba le aparţine maghiarilor, în aceasta constă rezolvarea chestiunii”. De altfel, după ce aceste două personalităţi maghiare s-au exprimat, toţi scriitorii maghiari ulteriori s-au aflat sub influenţa agitaţiei lor politice. Bajza Jószef, deşi provenea dintr-o familie asimilată de slovaci, îndemna la stârpirea limbii germane „în convorbirile noastre”, afirmând că ungurii care vorbesc germana nu au „sentimentul că prin folosirea acestei ,Particularităţile naţionalismului ungar, comparativ cu cele ale naţionalismului din alte state europene, constau în aceea că el n-a dezvoltat nici un program de ameliorare a lumii, nici nu şi-a înzestrat purtătorii cu o concepţie mesianică. Dimpotrivă, cele două elemente constitutive ale naţionalismului maghiarilor sunt autocompătimirea şi angoasa existenţială. Maghiarii se văd pe sine ca micul popor din Est, identificat prin limba sa, care, în cea mai mare parte a istoriei sale de 1.100 de ani, cu greu s-a putut apăra în faţa atacurilor lacome ale vecinilor mai puternici şi care trebuie să facă totul pentru a nu fi asimilat de popoarele străine occidentale. Nu are nici o importanţă că istoria spune cu totul altceva. Această atitudine a maghiarilor faţă de poporul şi statul lor a supravieţuit Trianonului şi celui de-al doilea Război Mondial, rămânând până astăzi unul dintre factorii ce nu trebuie subestimaţi în configuraţia politicii interne şi externe maghiare". limbi comit o infracţiune împotriva naţiunii”, comiţând apoi fraze de o exaltare nefirească: „Să ne strângem rândurile, să fim mândri că suntem maghiari, membri ai singurului popor al lui Dumnezeu din Europa şi, probabil, din întreaga lume...” Ori Szemere Bertalan: „Rasă divină, pe tine te încununează în pace îngerul ţării (...) Limbii tale eşti fidel, de asemenea ţării (...) Oh, imaginea ta străluceşte ca soarele în lupta noastră”. Deşi Petőfi a fost făcut cunoscut lumii prin traducerile în germană (nemţii înşişi dezvoltând un adevărat cult al poetului maghiar), Petőfi se exprima astfel faţă de poporul civilizator: „Ce mai vorbesc nemţii ăştia!/ De i-ar trăzni neîntârziat! (...) Plătiţi-vă singuri datoriile/ Până vă atârnă limbile, ca la cotei,/ Chiar de-ar Johann Weidlein, fi să crăpaţi,/ Escroci blestemaţi"; nu ezită apoi să profereze injurii deşucheate împotriva germanilor şi a „curvei lor de mamă". Petőfi a instigat în poeziile sale împotriva tuturor nemaghiarilor („această cloacă de păduchi”, cum zice în altă poezie), deşi cânta cu entuziasm (şi talent) sfânta libertate, dar aşa cum o înţelegea el, independenţă faţă de statul austriac, dar dominaţie maghiară faţă de celelalte popoare. Tot împotriva nemaghiarilor, Petőfi scrie în 1849 o poezie „sângeroasă”, din care redăm un fragment în traducere neversificată: „Să pronunţăm o asemenea sângeroasă condamnare, încât lumea să înmărmurească. Vom împrăştia atâta timp asupra lor nenorociri îngrozitoare şi aducătoare de moarte, până ce nu va mai rămâne decât unul singur de-al lor, care să povestească acasă tremurând: vai de cel care nu-l cinsteşte pe maghiar!" (...) „Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru: ţie mă rog, iadule, sădeşte în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaştem îndurare până mai mişcă vreunul din nemernicii aceştia pe acest pământ!” Chiar unii contemporani ai lui au vorbit despre josnicia creaţiei sale; mai târziu, această pornire irepresibilă i-a fost pusă pe seama unui handicap psihologic, el nefiind de fapt maghiar, credea de cuviinţă să-şi afirme continuu şi violent maghiaritatea. Nici contemporanul său Tompa Mihály nu se lasă mai prejos, exprimându-şi „apetitul european” astfel: „Şi gunoiul cerşetor al popoarelor/ Se repede din apus/ Aşezându-se pe pământul unde curg/ Laptele şi mierea”. Iar Arany János: „L-am măturat afară pe neamţ/Acest gunoi de trei sute de ani!”. Simptomatic este că poeziile conţinând cele mai viscerale instigări şovine au fost şi sunt cuprinse în manualele şcolare, învăţate pe de rost sau cântate şi, mai nou, recitate de tineri actori furioşi pe la toate întrunirile cu caracter festiv ale maghiarilor din afara graniţelor. Jókai Mór, atât de cunoscut şi apreciat în ţară şi-n afara graniţelor Ungariei, tratează ştiinţa istoriei cu maximă lejeritate, îndreptându-şi simpatiile după criterii foarte personale: conform unui roman al lui, Viena n-ar fi fost eliberată de principele Karl de Lorena, ci de Sobieski - şi asta pur şi simplu pentru că primul era german şi Jókai refuza să-i acorde această glorie, iar Sobieski voia să cucerească Transilvania, ceea ce în conjunctura epocii era o acţiune convenabilă maghiarilor. Scria batjocoritor despre saşii transilvăneni (Aici doar oala cu care-i reţine/ Pescuind în ape tulburi), pentru că-şi păstraseră portul şi obiceiurile, preferându-i pe cei din Zips, deoarece numai „limba germană şi-au păstrat-o, în toate celelalte însă au devenit maghiari”. Autorul studiului consideră că, sub aspectul ideilor culturale, romanele şi povestirile lui Jókai au avut o consecinţă dezastruoasă, întrucât ele „sunt răspândite în Ungaria în milioane de exemplare, iar marea majoritate a populaţiei nu şi-a însuşit istoria propriei ţări şi a popoarelor ei din opere de istorie serioase, ci din aceste romane, atât în trecut, cât şi în ziua de azi”. Conform lui Weidlein, Petőfi era la rându-i un afon în istorie, exemplul dat fiind crearea legendelor despre Rákóczi şi curuţi, care n-au nimic de-a face cu personajul istoric real. Astfel, în vreme ce cronicile europene îl ironizează că-şi asigura veniturile curţii din bordeluri şi că cel mai mare oligarh al Ungariei s-a aşezat căpetenie a curuţilor desculţi, flămânziţi tocmai pe moşiile sale, Petőfi şi scriitorii care l-au urmat fac din Rákóczi un erou fără egal. Imaginea lui şi a epocii sale tulburi intrase complet în uitare în secolul al XVIII-lea, fără să lase urme în poezie sau cântece. Abia în timpul reacţiei naţional-maghiare din timpul lui Iosif al ll-lea s-ar fi cântat în Transilvania, pe o melodie românească, un cântec despre Rákóczi, răspândit de ţiganii muzicanţi şi transformat, abia în sec. XIX, în Marşul lui Rákóczi compus de primarul ţigan Bihari, în treacăt fie zis, Rákóczi nici nu era ungur, ci provenea dintr-o familie polono-ruteană. La fel, sutele de legende despre eroismul curuţilor n-au nici o bază reală, deşi imperialii fuseseră retraşi din Ungaria înainte de izbucnirea răscoalei şi practic aceştia nu mai aveau un adversar serios, abia au reuşit să cucerească câteva cetăţi. Celebrele cântece ale curuţilor au fost dovedite, chiar de unii cercetători maghiari, a fi un fals al lui Thaly Kálmán, textele conţinând tezele momentului: „Neamţ nenorocit cu picioare de cocor, cu nas de coţofană; el fuge de noi, i-e frică de noi, naţiune nenorocită! E cocoşat, căci muscheta sa afumată îl apasă, prăjină obosită, epuizată". în aceleaşi texte românii sunt „câini bătuţi”, sârbii sunt „lepădături de căţea”, „fii de târfă bestiali, trândavi şi jefuitori”, danezii şi croaţii „buni de ucis" etc. Wiedlein conchide: „Totul este falsificat în privinţa cântecelor curate care se învaţă pe de rost în şcoală şi se cântă în Ungaria; autentică este doar ura fără de margini, pe care creatorii cântecelor, în fanatismul lor politic, au inoculat-o pe parcursul a aproape o sută de ani sufletului unui întreg popor şi care, după prăbuşirea armatei germane în 1945, a dat roadele sperate, prin expulzarea germanilor din Ungaria”. Situaţia imaginii germanului şi a străinilor în operele literare maghiare nu s-a schimbat nici mai târziu, în romanul realist şi operele moderne asupra cărora nu ne mai oprim în această prezentare, dar o face Wiedlein în cartea sa - aşa cum n-a dispărut exaltarea faţă de tot ce este maghiar, începând cu limba. Marele stilist Gárdonyi Géza (Ziegler, pe numele adevărat) scria: „O mai frumoasă, mai desăvârşită şi mai bogată limbă decât cea maghiară nu are nici o naţiune... Maghiara este limba universală a viitorului”, exprimându-şi apoi extazul faţă de „desăvârşirea fără de cusur prin care maghiara se înalţă ca un turn deasupra limbilor tuturor celorlalte naţiuni". Politicienii maghiari - mai ales cei naţionalişti ori şovini - şi-au dat seama că scriitorii sunt o adevărată mină de aur pentru realizarea programelor lor. Un singur exemplu e suficient: după debarcarea anglo-americanilor în nordul Africii, premierul ungur Kállay Miklós n-a convocat Parlamentul, ci pe cei mai cunoscuţi scriitori naţionalişti, pentru a discuta cu ei, în prezenţa şefului Marelui Stat-Major şi a ministrului de război, noua situaţie creată! Este un caz unic în care ponderea la o întâlnire ce urma să trateze o situaţie urgentă de război n-o au nici militarii, nici politicienii, ci...literaţii! De altfel, conducătorii unguri şi-au dat tot timpul seama că scriitorii care exaltă maghiarismul şi maghiaritatea pot fi folosiţi cu succes ca înainte-mergători ai ideilor politice ori măsurilor pe care vor să le promoveze. De pildă, scriitorii maghiari ceruseră cu mulţi ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial expulzarea şvabilor din Ungaria. MIHAIL GROZA ALETHEIA .