Informatia Bucureştiului, noiembrie 1970 (Anul 18, nr. 5347-5371)

1970-11-21 / nr. 5364

O *† •*5› o o­o o o ›s‹ ›i› O O O ‹4› o­‚&■ o o ♦ ›d› o ♦ o ■4» MIRCEA CÂRLOANŢĂ „Propoziţii“ Vă siuni că toată lumea scrie afo­risme, am încercat şi eu. Am ales, pentru volum, un număr de 60(h fiindcă nimeni n-a vrut să mi le publice pe cele, puţine la număr, care îmi plac, îl rog pe cititor să le caute pe acelea şi să arunce restul... c PGfrMp' — i o o «*• «o. o o o ›£• -e› ›‚■ ‚£›■ CORNELII) LEU „Femeia cu ochi albaştri“ Am dorit să scriu un roman-dez­­batere, un roman politic în cel mai deplin înţeles al cuvîntului. El este structurat pe două planuri. Primul — planul intim — surprinde acţiunile, gindurile şi reacţiile unei adolescente ajunsă în pragul iu­birii. Al doilea — planul amplu, de interes internaţional, în care se petrece o crimă politică. Am în­cercat să supun atenţiei o proble­matică diversă, incepînd cu iubirea şi cunoaşterea vieţii, pînă la plă­cerea puterii, inclusiv ideea de com­promis şi locul pe care îl ocupă acesta în viaţa noastră. Sper că împletirea celor două planuri a dus­­ o acţiune epică bine tensionată. .» o te α► ̋ ©• o o o ̋&ο •O' *¡ -e o­o C­URIER ION MLADIN (SINAIA). Evident că noţiunea de „co­autor“ implică şi ideea de „împreună“. Deci exemple­le, spicuite din presa lite­rară, denotă caracterul ple­onastic al expresiilor res­pective. ALEXANDRU VIŢIANU (Loco): Intr-adevăr, expre­sia „apa doarme culcată pe spate“ este la fel de sugestivă ca versul „Some­şul doarme P« spate1* citat in articolul menţionat. Cre­dem că la mijloc e, totuşi, o simplă coincidenţă, avînd in vedere anul (1930) de a­­pariţie a romanului dv. „O­­chii boschetelor“. Ca anec­dotică, cu mult Înainte de a cunoaşte poezia „Moartea căprioarei’* de Labiş, (res­pectiv stihul „Ciutura scoa­te din puţuri nămol“) un tînăr poet găsise versul „Ciutura scoate din mine nămol“. Pe care, e drept, nu l-a mai publicat... C­URIER „Anonim“ (Loco). Din mo­ment ce rubrica „Autografe în premieră“ a fost con­cepută tocmai ca o mică fereastră, pe care s-o des­chidă chiar autorii spre lumea cărţilor lor, nu ni se pare de loc absurd — dimpotrivă —­­ca fiecare să „ au­to-semneze” ceea ce cre­de de cuviinţă. Desigur, în limitele fireşti ale bunului simţ. In rest, tot cititorii sunt cei care decid... SOLUŢIA EXACTA la tema „Automobilul furat“ este următoarea : cel care intenţionează să-l deru­teze pe căpitanul Panai­­tescu , cu replica „Poate ca şi ele (rolele) şi-or fi dat seama că nu-i lucru curat...“ este tînârul care, în felul acesta, îi previne pe cei urmăriţi. Au indicat soluţia exac­tă sau plauzibilă: Nicolae Galbin, din Focşani; Petre Lupu şi Ioan Babescu din Timişoara; Liviu Popa, din judeţul Argeş; Martin Franz din Braşov, precum şi Gina Spandole, Adina Bojescu, Gavril Topan, J. C. Bădărău, Rodica Bene și Grigore Gonza din București.. C­URIER SERGIU DAU „Dintr-un jurnal de noapte“ Cele citeva crîmpeie apărute sub acest titlu nu-s, la urma-urmei, de­cit o seamă de mini-romane puse sub un moto care, după părerea mea, le și explică: „Acestea au fost. Nu mai sunt. Ca să le pot uita le scriu aici“. Mai e oare ne­voie să spun că personajele vin dintr-o zonă oarecum incontrola­­bilă a memoriei şi că n-am um­blat cu aparatul de filmat pentru a le aduna ? S-ar putea ca vreun portret reconstituit să ispitească la o za­­darnică identificare, li previn pe cititor că orice asemănări cu persoane mai m­ult sau mai puţin cunoscute nu sunt decit întîmplă­­toare. ŞTEFAN AUG. DOINAŞ Alter ego“ 55 Fiecare poet visează, la un mo­ment dat, o anumită „schimbare la faţă“: idolii cărora li s-a Închinat nu-l mai satisfac integral, formula care l-a consacrat i se pare cu tim­pul mai puţin fidelă, un spirit nou 11 ispiteşte cu promisiunile sale. U­­neori modificarea (ca să întrebuin­ţez un termen la modă) survenită e o simplă iluzie, alteori ea se di­vulgă ca un nou reper al evolu­ţiei. Oricît am insista asupra alteri­­tăţii noastre de la un moment la altul, schimbările petrecute în noi au o bază comună, un eg­o fidel sie însuşi. Iată perspectiva în care acest volum de versuri — care con­ţine în addenda şi o „selecţie de adolescenţă“ — ar dori să se ofere deopotrivă publicului larg şi criti­cei literare. desene de NEAGU RÃDULESCU D­upă moartea lui Eugen Li­vinescu, în cenaclul acestuia biciuia poezia, între alţii, poetul Gheorghe Chivu, din Cluj, mi se pare. El făcea parte dintre furioşii acelor ani, existând cot la cot cu Tonegaru, Li­­tuan, Crama, Popovici, Al. Lungu şi Radu Teculescu. Mai timid, deşi avea o gură rea, mai circumspect, Chivu a dispărut pentru multă vreme din viaţa literară. După cîteva apariţii prin revistele noastre, iată-l cu volumul „Apocrife“, scos anul trecut la fosta Edi­­tură pentru literatură care a făcut operă de resurecţie me­ritorie în domeniul liric, lu­cru pentru care aplaudăm da aici. Poezia lui Chivu merge în linia contestatar-ironică a lui Tonegaru şi Geo Dumitrescu. Iată această Antiromantică : „Ana Maria era o maimuţă / Şi noi nişte haine pline de pureci / Pantaloni cu urangu­tani / Şi o iubeam pe Ana Ma­ria / Fie-vă milă de florile rupte / Pentru nunţile uran­gutanilor / Lăsaţi maimuţele să moară singure / Departe de văi şi grădini / Fie-vă milă de pînza curată / Rup­­tă-n spinările urangutanilor / Scăpaţi-le aprins în cuib un tăciune / Şi bucuraţi-vă de arderea lor / Somnul lor bun mingi­e, seara / Leagănul bun pentru îngeri şi pui / Nu mai siliţi îngerii Domnului / Să vi se culce un pat lingă dor / Mezalianţele noastre lăsară / Drumul pustiu, grădina ama­ră“. Este o poezie a disoluţi­ei, o poezie distructivă care a început să facă victime prin­tre poeţi pentru că în orice artă a dizolva numai, nu a­­junge. „Echinox“, poartă ace­eaşi pecete a disoluţiei. Sunt distruse clişeele verbale şi tot ceea ce e preconstituit men­tal : „M-a Îmbătat primăvara asta cu apă rece / Te poate Îmbăta primăvara cu te miri ce şi nu-ţi trece / Primăvara, mea, dragoste / se poate numi, forfotă, flacără, fug / Dar ce nume n-aş mai putea să-i mai Îndrug / Că risipite, cărările mele, iată se mişcă sub mine şi fug/ Al lunii alb flux, cum mă mai soarbe al lunii mag­net / Din creştet în sus de miliarde de ori mă prelun­gesc, mă repet / Răzui cu tîmpla, aripa, penajul zburli­telor stele / Departe de ţărm­ii natali, mă clatin pe cataligele mele / întruchipăm mitologii de demult / Ca Daphnis şi Chloe / Balerine cu plete-n vînt / Lungi alge In vint fără voie / Aprins ca o torţă, aprind cu flacăra mea a suta brînduşă, a mia / Cenuşa ru­gului meu, cuib în jur să le-o string / Şi strig arătîndu-mi-l singur, soarele-n zare, nătîng / Mi-a zburat, m­i-am pierdut, roată în cer pălăria !“ Vedeţi, aici nu s-a ajuns la obrăznicia lui Breton, să spunem : la jolie menuiserie du sommeil sau la conceptul răsturnat al lui Saint John* Perse , et la mer au matin comme une présumtion de l’esprit unde invenţia paradoxală place. Aici e vorba de o cutezanţă formală mai mult, de o leje­­ritate de atitudine care ar trebui totuşi susţinută şi ar­tisticeşte. Răceala programa­tică pe întindere mare devine sterilitate şi e păcat pentru că există în Chivu poeme ex­celente mai puţin uscate : „Morţii au Început să uite / EUGEN BARBU Ingraţii morţi între flori / Prinşi în frumoasele mreji şi multe / O, iubiri, o, fiori / Morţii au început să ne uite / Vocea noastră a coborit atît de jos / Incit nu mai auzim liniştea ei / Morţii sunt nişte başi care coboară frumos / Coboară frumos şi numai in ei / Sunetul clopotelor bate în cruci / Dar noi nu-l au­zim dedesubt, noi, morţii / Sus, regiţiele-şi mănîncă da vii / In aşternuturi regale con­sorţii / Amîndoi în marş nup­ţial, sub cernită beteală / Să ne luăm, să ne furăm ca doi hoţi / Dar teamă mi-i, tare mi-i, tare mi-i că ne-nşală / Ne-nşală moartea cu toţi“. Spuneam că e păcat că acest poet bun nu-şi altoieşte din cînd în cînd scriitura cu un produs hibrid, la el cu puţină căldură şi surpriză a imaginii. Geometrismul ucide orice emoţie, şi, hai, fie, exis­tă şi o poezie rece, glaciară, frumoasă tocmai în puritatea ei absolută, în dimensiunile sale purificate de orice mi­crob sentimental, dar cînd scrii ca în Peisaj „Copacul se desfrunzi în aventură " Sinucigaşul din brume, cu braţele goale / Aşteaptă-n ză­pezi să-l vină din vis / Dar mugurii suie, tot din el / Nu­­duri patrupede, căprioare tre­ceau / Printre arborii surdo­muţi / Braţele lor le-ar fi cu­les umbrele / Numai, tăcute, izvoare, le cuprindeau / Unde-i o apă curată fără oglinzi / Un vitriol limpede care să ardă reflexele / Cuvîntul care să urce minunea / Vocea mea e departe şi nu e cu ce să o strig“, înseamnă că Gole­­mul liric a vorbit, că taina lui încremenită este tulburată de vagi unde electrice. Ulti­matumului, Chivu, îi poate opune ca manieră poetică, Patimi sau Cinegetică : „Eu n-aveam cap : se dusese-n o­­glindă / Şi se uita, la mine de­capitat / Ce atent se uita ; nu cumva m-am făcut singur / Nu cumva cu aur trupşonul mi-am falsificat­­ / Trădatul meu trup ca o lebădă, Ledă tobârîse / pe mine / Trădatul meu trup amarnic muşca / Tăbărîse pe mine şi visul creştea din oglindă / Incendii ardeau pe oglindă ; şi apa curgea, oglindea” (Ultimatum) unde manufactura se simte, în contrast cu aceste versuri din Paradis absent : „Şi mă întreba dacă şi clopotele din apă / Svoneau un ecou oglin­dit / Ridicau nedumeriri umerii ei / Fără cer umerii ei, fără aripi / Şi o tristeţe ca o le­pădare / Ca o percheziţie su­­measă în Inimi / Şi un zum­zet înainte de sinucidere / O legănare de splnzurători /... N-ai văzut niciodată plîngind / Singur în el sîngele / In parcuri pletoase fîntina / Pes­te acelaşi havuz / Şi ea era domnişoară de aici / Dar avea undeva, pribegit / Cocaina albumelor de peste graniţi / Calcul, înainte de viaţă ple­cat / Cîteodată dacă luna o bate / Ca un fluture umbra ei / Ne-ntunecă plînsul mare şi cald / îngerii cad risipă sub el / Şi-acum nu le mai vedem pe celelalte / In oblo­nul lacrimilor dintîi / Mai filfite pe la citiri / Aripa he­­ruvului mort“, ciudat este că acest poet, Gh. Chivu, este ignorat de o critică ce se vrea mereu degustătoare de poezie fină în mari libaţii li­vreşti, cînd scrie aceste admi­rabile versuri ce-mi spun că alături de Vinea, Doinaş, Ne­­goiţescu şi Matei Călinescu poezia noastră a intrat într-un templu sublim: „Apele curgea un vin / Sub cer de culoare, de frunze, de paradisuri în goi risipite / M-am îmbătat şi mult şi puţin / De pretutin­deni mă ceartă că nu mă pot desfrunzi, risipi / îmbietoare, nendurătoare ispite / Alergăm, sîngerăm după înfrîn­geri / Căutători de tragice roluri / Ca nişte flagelaţi, nişte Îngeri / Celebrind autumnale violuri / A strigat cineva şi m-am fă­cut mare / M-am făcut depăr­tare, corabie, vînt / Şi am pornit către celălalt pămînt / Să-ţi fiu alături strigare / La drum de cucoare, la zări de pămînt, / Bătute de stranii metale de soare. / La ţărmuri de mare, cu palmele-n vînt / învăţ o frunză căzută să sboare / Iată, dacă le-aş stri­ga, eu, ar cădea toate / Li­niştea mea le ţine plutind / Numai cornul, departe, al vîn­­tului / Roşie spaimă le pune pe goarnă“. Arheologie lirică Augusto Murei, numai Profitând de faptul că celebrul sculptor italian AUGUSTO MURER şi-a petrecut vacanţa în România, Tam solicitat cu citeva întrebări : — Pentru a cita oară ne vizitaţi ţara ? — Vin în ţara dv. de aproximativ 8 ani, vizitele mele fiind, uneori, şi de două ori pe an. Sunt îndrăgostit de România şi mă aflu aici pentru a face cele mai frumoase vacanţe din viaţa mea. Iubesc poporul român pentru că este un popor cu un suflet mare şi imediat comunicativ. — Permiteţi-mi o întrebare ce fră­­mîntă astăzi lumea artistică : cum vedeţi relaţia dintre public şi artă, care este drumul acesteia către ma­rele consumator ? — După părerea mea, artiştii mun­cesc — înainte de toate — pentru ei ; dar, prin arta lor, ei creează opinii, condiţionind, astfel, tocmai legătura „ cu" poporul, pe care-l văd în toate manifestările lui ; din aceasta, ei îşi creează emoţii, inventând un mesaj in care ceilalţi trebuie să se regă­sească. De exemplu , experienţa mea de artist este foarte legată de om, de umanitate. Cultura mi-o fac pe strada,­in piaţă, oriunde, îmi place să observ şi să ascult discuţii obiş­nuite de la oameni obişnuiţi, dar al căror suflet este legat de al meu. — Cum vedeţi înţelegerea relaţiei dintre public şi artă în ţara dv. ? — Publicul italian este interesat nu­mai parţial de acest lucru : o parte din populaţie are bani pe care ii investeşte — mai mult din orgoliu — N­ăscut In 1917 la Fălticeni, HORIA LOVI­­NESCU este nepotul marelui critic cu acelaşi nume, var cu scriitorul Anton Holban şi descendent prin mamă al lui Ion Budai-Deleanu. Intimplător sau nu, cele trei „izvoare“ genealogice conduc spre o defi­niţie a personalităţii sale artistice care nu mi se pare prea hazardată. Solida sa formaţie in­telectuală, dublată de o sensibilitate deosebită* de o luciditate ieşită din comun 11 situează printre scriitorii care meditează cu gravitate, dar şi cu răspundere, asupra condiţiei umane în contextul epocii noastre. Reputaţia sa lite­rară ne scuteşte de orice „prefaţă“ la convor­birea de azi. — Consideraţi că datele de familie şi de ambianţă au contribuit la cristalizarea personalităţii dv. scri­itoriceşti ? Altfel spus : cînd, unde şi cum v-aţi for­mat ca dramaturg ? — In ceea ce priveşte ambianţa, sigur. In privinţa familiei, cred că dubla mea origine — ardelenească şi moldovenească — explică foarte multe lucruri din fiinţa mea spirituală. La a doua parte a întrebării, precizez că nu mă gândeam să fac carieră de dra­maturg, nu aveam un interes deosebit pentru teatru. Mă tenta mai mult eseistica şi proza. Am ajuns la teatru, pe de o parte, datorită unei intlmplări ; pe de alta, din dorinţa de a găsi un gen literar care să mă oblige la o maximă economie de mijloace. In proza scrisă — şi rămasă necunoscută — aveam ten­dinţa de prolixitate. Primul text de teatru a fost o piesă radiofonică : „Alături de fiii noștri“. In ce constă hazardul de care vorbeam ? Radioul Îmi ce­ruse un montaj politico-literar, iar eu am început să-l dialoghez. Spre surprinderea mea, a ieșit o piesă de teatru, jucată de altfel de Calboreanu ?i Marietta Sadova. Datorez foarte mult­e marii doamne a teatrului românesc“, Lucia Sturd­za Bulandra, care mi-a patronat debutul cu o căldură şi o prietenie nesperate, salutare pentru cariera mea. — Bănuiesc un răspuns inedit la o întrebare care se repetă : de ce scrieţi ? — E foarte greu de răspuns ! Se spune, de obicei , dacă n-aş scrie aş muri... N-aş îndrăzni să dau acest răspuns, deşi e „impresionant“ ; cum insă nu pot intra in prea multe amănunte aici, voi spune că scriu pentru că aceasta este meseria mea. — Consideraţi scrisul numai o meserie sau şi o vocaţie ? — In ceea ce mă priveşte, prefer să vorbesc de meserie. Vocaţia e un termen prea vag. — Totuşi, orice meserie îşi are­­,secretele" ei... — Bineînţeles . In primul rînd — deci , condiţia esenţială — ea presupune dragoste şi pasiune din partea celui care o practică. In felul acesta, e greu să mai faci diferenţa între meserie şi vocaţie. Există, desigur, în afară de condiţia amintită, şi o tehnică a profesiei, care pretinde o calificare meşteşugăreas­că. Totuşi, trebuie să mărturisesc că, deşi s-a s­pus deseori despre mine că sunt un tehnician a­l teatrului, probabil că mă folosesc de tehnică mai mult incon­ştient. Nici azi n-aş putea răspunde în ce cggstau aşa-zisele secrete ale meseriei de dramaturg. Câte­odată mă întreb dacă ele n-au fost inventate de autorii bătrîni pentru a-i speria pe cei tineri... — In accepţiunea lui tradiţională, teatrul înseamnă FORUM, deci dezbatere publică. Ce problematică NUMAI a dv. credeţi că aţi adus în dramaturgia ac­tuală ? — Nu cred că există o problematică numai a unui singur scriitor, oricît ar fi acesta de mare. De altfel, o asemenea singularizare absolută ar face din el un caz cu totul insolit şi străin de contextul literaturii şi de lumea cititorilor. Se poate vorbi însă de Înclinarea spre anumite teme sau zone spirituale. Pe mine, critica m-a definit ca pe un autor preo­cupat de „problema“ intelectualului epocii noastre. Eu îmi recunosc lucrurile mai bune pe care le-am scris după altceva ; după un soi de motive muzicale, aș spune, care revin In ele. — Constatarea ar putea surprinde prin ineditul di­e în ce sens s-o acceptăm ? — In sensul de lait-motiv obsesiv, generat mai de­grabă de o sensibilitate profundă și ascunsă, de o sensibilitate primară, originară, decit ele speculaţiile intelectului. — Ca sferă tematică, teatrul dv. poate fi circum­scris pe trei mari coordonate : afirmare a încrederii în valorile eterne ale omului ; meditaţie asupra is­toriei şi tribună a actualităţii. Cît de tranşantă poate fi această circumscriere ? — Nu există temă in stare pură, chimică ; temele se întrepătrund întotdeauna şi sunt, bineînţeles, mar­cate de subiectivismul autorului. Dacă, de pildâ, în unele piese accentul cade pe latura socială sau poli­tică, acea­sta nu înseamnă că ele reprezintă simple reflecţii pe politicului sau socialului. Ele sunt în mare măsură „răfuieli“ personale ale auto­rului cu unele anacronisme din jurul lui sau din el­­ însuşi. în ceea ce priveşte piesa istorică, ar trebui precizat în primul rind conceptul : după mine, „Su- I­rorile Boga“ reprezintă o piesă tot atît de istorică,­­ cît şi „Petru Rareş“» Dacă ne referim Insă la con­ceptul convenţional despre drama istorică, atunci «Petru Rareş“ rămîne — deocamdată — unica scriere de acest fel din literatura mea — şi este determi-­­ nată d­ai puţin de tentaţia de a Încerca un alt tip I , de teatru, decit ca o intenţie polemică. Ea a repre­­­zentat pentru minş­i un fel de protest împotriva unui anumit fel de a se concepe teatrul istoric la noi.­­ In ceea ce priveşte atitudinea dramaturgiei mele faţă de destinul omului, aş defini-o drept stoică şi bărbătească, fără concesii făcute unui optimism su­perficial. — Mulţi ani s-a vorbit despre răimînerea in urmă a dramaturgiei faţă de celelalte genuri literare. Fără o pledoarie pro domo, vedeţi, Intr-adevăr, un revi­riment al creaţiei in acest domeniu ? — S-au produs modificări calitative şi cantitative. Se scrie mai mult teatru astăzi, datorită In special tinerilor, şi se scrie în mare măsură altfel de teatru. — In ce fel „altfel“ ? — Aceste modificări noi nu ţin numai de formă, ci şi de sensibilitate şi de influenţe (care nu trebuie socotite întotdeauna negative). Ele reprezintă, după părerea mea, pentru moment, un fenomen obiectiv, nou, dar încă imperfect definit sub aspectul valorii. — In încheiere : ce piese aveţi pe şantier ? — Am în repetiţie la Teatrul „Nottara“, piesa „Şi eu am fost în Arcadia”. Vorbesc despre ea pentru că nu consider lucrul terminat pînă la data pre­mierei. (Cu atît mai mult cu cît mă preocupă soarta ei şi ca director al acestui teatru). Am început să lucrez la o piesă care are pentru mine semnificaţia unui omagiu adus semicentenarului partidului. Ion Butnaru La masa de lucru: HORIA LOVINESCU VA PREZENTAM ÎN AVANPR­EMIERA DOUA DINTRE EXPONATE Dr. Percek Arcadie LA O PAROLA Dr. Kottegoda S. R. BĂRCI DE PESCUIT Ediţia jubiliară a Bienalei internaţionale de artă fotografică (Urmare din pag. 1) — înfiinţat cu 14 ani în urmă. Foto­­clubul a parcurs un drum ascendent, marcat de participări la peste 200 ex­poziţii şi saloane deschise pe toate me­ridianele, soldate cu numeroase distinc­ţii, medalii­ şi premii. 14 dintre membrii fotoclubului au fost distinşi cu înaltul titlu de „excellence FIAP“. Iar în cadrul celui de al II-lea Congres al Federaţiei internaţionale a artiştilor fotografi de la Torino, un punct important al ordinul de zi l-a constituit raportul reprezentan­tului nostru privind activitatea fotogra­fică internaţională a medicilor. — Prin ce se caracterizează actualul salon ? — Reunind 210 fotografii şi 195 diapo­zitive color, aparţinînd unui număr de 165 expozanţi din 24 ţări ale lumii, salo­nul tinde să ofere o imagine de ansam­blu a punctului atins de tehnica și arta fotografică la ora actuală. „Hiveiul lui­ Brâncuşi Picasso l-a atins" în divers« opere da artă. Cei mal mulţi insă... — Cum priveşte tineretul arta mo­dernă ? — Am multă încredere In el, în personalitatea şi bunul său simţ. Am fost martorul unei spang impresio­nante la penultima Bienală de la Vevnţia : un mare număr de tineri au demonstrat împotriva unor „nou­tăţi” în artă. Tineretul nostru esta dinamic, are curajul răspunderii. — Aţi călătorit mult ; ce ne puteţi spune despre aceeaşi relaţie, public — artă, în ţările pe care le-aţi vizitat ? — In Europa occidentală, situaţia este aceeaşi ca şi in Italia. Un inte­ras mai deosebit pentru cultură l-am remarcat in R.F. a Germaniei. — In ce măsură credeţi că sculptu­ra românească, afirmată pe plan uni­versal prin Constantin Brâncuşi, îşi află căutarea şi dacă este dusă mai departe în găsirea de noi forme ? — Ca să spun adevărul, generaţia artistică nouă o cunosc mai puţin, dar — din cite am văzut — ea 11 imi­tă mult pe Brâncuşi. El s-a inspirat din folclorul românesc, dar cu per­sonalitatea şi talentul sâu l-a trans­format şi interpretat, sintetizîndu-l la maximum , aceasta, datorită şi mo­mentului artistic cu care a luat con­tact în Franţa, adăugindu-i vasta sa experienţă de viaţă, de Înţelegere a oamenilor. Tinerii îl­­pli­­ă fără să aibă fondul de inspiraţie şi geniul lui. El a plecat din ţară cu tot spiritul românesc, devenind mesager al lo­cului unde se născuse. Pentru mine, Brâncuşi reprezintă un nivel de artă pe care — în zilele noastre — numai Picasso l-a atins. Arta sa consti­tuie un drum către nod forme. Infinite. In cul­tura mondială, Brâncuşi este un artist care riml­­ne in Istorie.­— In încheiere» pe cînd o expoziţie perso­nală In Români» . — Cit de curind, «per. ILEANA MATAG Foto : A. MURER : „Don Quijote" (sculptură în bronz) 33 Ritm şi ritmare — „Se vorbeşte insistent, în ultima vreme — îmi scrie Romulus Oancea din Cluj — despre virtutea ritmului, ca element indispen­sabil nu numai muzicii, ci oricărei arte. Ce este adevărat în aceste afirmaţii ?“ — Nu numai „In ul­tima vreme“ se vor­beşte despre calităţile „ritmice“ ale unei o­­pere de artă, ei Încă de la Aristotel, care mult înaintea teoreti­cienilor contemporani spunea că ritmul este o trăsătură naturală a omului. Asupra vir­tuţilor ritmului în dans, muzică şi poe­zie s-au oprit nu pu­ţini esteticieni — ger­mani. Îndeosebi — mai ales în veacul trecut, iar în prima jumătate a secolului nostru, lu­crările a doi români, Plus Servien­t Cocu­­lescu şi Mathyla Ghy­­ka, au devenit lucrări de referinţă. Esteticile contemporane, care Îşi propun să găsească pa­rametri ai operei de artă, determinabili cu rigoare matematica, se apleacă cu mare In­teres asupra problemei ritmului. Unii teoreti­cieni au găsit, In rit­mul artistic, transpu­nerea spirituală a rit­mului fiziologic (ppls, respiraţii, mers), alţii au vorbit despre rit­mul k­osmic, al suc­cesiunii zilei cu noap­tea, al alternanţei re­gulate a anotimpurilor. In veacul trecut, Karl Bücher vorbea despre rolul ritmului In or­donarea mişcărilor ne­cesare muncii umane primitive, şi vedea, aici, originea ritmului În dans şi muzică. Pentru Charles Laloy ritmul ţine mai cu seamă de simţul nos­tru muscular, kineste­­zic — în vreme ca pentru Wupolt, ritmul reprezintă o alternanţă a tensiunilor şi des­tinderilor psihologice, o succesiune regulată a factorilor de memori­zare cu cel de imagi­naţie, a unor elemente de recunoaştere cu e­­lemente ale aşteptării, pline de curiozitate. Dacă am amintit a­­tîtea opinii de auto­ritate (şi, te asigur, puţine dintre cele e­­xistente) am făcut-o pentru a-ţi arăta că problema nu este nici nouă, nici factice. Dar mi se pare că, de multe ori, tratarea ei 19.X. Eugen Schileru : .Impresionismul“ 19.X.­­ Tudor Vianu : .Introducere In opera Iui MARCEL BREAZU a mers fie pe drumuri lăturalnice, fie că avea pretenţii exclusiviste, absolutizante. Cred că s-a călătorit alături de adevăr, atunci cind, de la materialitatea u­­nor procese cosmice sau biologice s-a trecut mecanic la transpozi­ţia lor artistică. S-a uitat de cite ori­­t­mul muzical — sin­copat, de exemplu — nu are nimic comun cu bătăile regulate ale inimii sau cu placidele mişcări ale cutiei to­racice în respiraţie. Alteori, comparaţia cu succesiunea anotimpu­rilor a neglijat, cu to­tul ciudat, faptul că, în percepţia umană şi nu în ordonarea as­tronomică, anotimpu­rile sunt departe de a avea o pulsaţie ritmi­că regulată, pentru că depind de capriciile meteorologice. Dar, mai ales, s-a uitat că ritmul artistic este — cum spune, pe drept cuvînt, muzicologul Ro­bert Stohan — o sti­lizare a duratei, şi nu o mimare, tale-quale, a unor alternanţe ma­teriale. Ca de obicei, suprapunerea ieftină, întocmai, a unor fe­nomene culturale asu­pra unor elemente fi­­zicale, duce la mate­rialism vulgar. Dar, mai mult decît împotriva înţelegerii vulgare a originii rit­mului în artă, mi se pare că trebuie să ac­centuăm falsitatea ab­solutizării valorii lui estetice. Unii susţin că ritmul ar fi alfa şi o­­mega ale creaţiei ar­tistice şi că celelalte elemente de limbaj artistic — melodia şi armonia în muzică, a­cordurile de culoare în pictură, sensurile cu­vintelor şi structurilor sintactice în poezie — nu ar avea decît o importanţă estetică mi­noră. Dacă găsim in operă alternanţa ritmi­că — plinu­rile şi go­lurile spaţiale sau tem­porale, putem rosti — cred el — asupra o­­perei, o judecată de valoare deplină... Nu o dată, am avut prilejul să accentuez, în acest© „convorbiri“, asupra însemnătăţii elementelor de limbaj artistic specific. M-am străduit totdeauna să arăt că făr­ă capacita­tea de a înţelege, de a „descifra“ limbajul pro­priu artei — nu putem ajunge la bucuria in­tensă pe care arta o dă oamenilor, ca ma­nifestare umană deo­sebită de ştiinţă sau de filozofie. Dar toc­mai pentru că sîntem în prezenţa unui „lim­baj“, nu putem uita că arta transmite, prin intermediul specifici­tăţii sale, de la artist la contemplator, ceva — comunică cum s-a spus (din păcate, tri­­vializînd uneori ter­menul) un mesaj. Rit­mul, ca element al limbajului artistic — cu deosebiri specifice de la artă la artă — nu poate avea valoare artistică decît dacă, alături de celelalte e­­lemente, contribuie la vehicularea acestui mesaj, dacă prin in­termediul său proble­matica umană a epocii, emoţională şi ideativă, ajunge de la auten­ticul creator de artă, la beneficiarii ei, noi oamenii cu durerile şi bucuriile noastre, cu îngrijorările şi spe­ranţele noastre, cu în­făptuirile şi năzuinţele noastre, în secolul şl de meleagurile în care trăim. Convorbii if es fire artă 3 3 10 10 I 5 (Ed. Eminescu) 5 5 20 10 30 3 I Cronicei n e •• . i." ■ • n­t

Next