Informatia Bucureştiului, noiembrie 1971 (Anul 19, nr. 5655-5680)
1971-11-25 / nr. 5676
Pag. a 2-a INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI INFORMAŢIA Ofili-Ti m IU i i» Dialogul activ cu publicul, condiţie a existentei utile a creatorului (Urmare din pag. 1) Epoca noastră socialistă a ridicat pe noi trepte, la o nouă semnificaţie socială fertilitatea dialogului artistului cu publicul. Situarea operei de artă in mijlocul maselor, sub forma monumentului, a picturii monumentale, a afişului şi graficii de carte, a picturilor şi sculpturilor expuse in muzee şi expoziţii sau obiectelor de artă decorative menite să înfrumuseţeze interioarele, contribuie prin multiple mijloace la o educaţie ideologico-cultural-artistică, obişnuind marele public să aprecieze opera de artă după capacitatea ei educativă. Arta este o cauză publică, socială, deoarece prin utilitate ea întră in viaţa colectivităţii. Nu este oare un fenomen nou, cu caracter eminamente social, faptul că tot mai mulţi artişti, pictori şi sculptori, se îndreaptă spre artele monumentale ? Se dezvelesc monumente, busturi, statui reprezentind figuri istorice sau personalităţi sociale, complet,unel goluri lăsate de un trecut ostil educării sociale prin artă a maselor. Sunt de asemenea numeroase acele monumente prevăzute a fi ridicate, începând cu măreaţa figură a lui ştefan cel Mare, la Suceava, şi terminăm cu marile mozaicuri ce vor orna faţadele Teatrului Naţional din Bucureşti înfăţişând intr-o chintesenţă artistică înălţătoare istoria patriei noastre. Apariţia in ultimii ani a simpozioanelor artistice, expresie a creaţiei colective a artiştilor, ca cete de la Măgura, Arad sau Medgidia, subliniază că fenomenul creaţiei artistice contemporane nu mai poarte fi desprins de cel al comunităţii umane. Cuvinte ca arta de for public au devenit obişnuite. Recentele hotărâri ale plenarei C.C. a) P.C.R. au arătat această determinare istorică şi socială a creaţiei artistice şi «au precizat cu multă clarviziune ştiinţifică, rolul şi poziţia artei in societate. In acest sens, preocupările actuale ale Uniunii artiştilor plastici de a organiza expoziţii pe teme, fie ca rezultat al documentării artiştilor, ca expoziţiile închinate hidrocentralei de la Porţile de Fier sau a produselor artistice de la fabrica de faianţă Sighişoara, ori ca expoziţia programată pentru 1972, aniversând zece ani de la terminarea cooperativizării agriculturii, se înscriu în cadrul înţelegerii aplicării rolului social al artelor in societate. Arta contemporană, un socialism, presupune căutarea plină de îndrăzneală a artistului creator, înnobilind dialogul său cu viaţa. Artistul dobândeşte o înaltă funcţie ele educator, alături de aceea deexperimentator. El urmăreşte să trezească in privitor o conştiinţă creatoare. Un nou tip de artist se formează azi : artistul social, artistul care participă direct la viaţa societăţii, în economie el a pătruns sub forma resigner-ului, în cultură sub forma pictorului de afişe şi ilustratorului de cărţi, în arhitectură ca artist monumentalist şi decorator ş.a.m.d. Dar pe lingă util el exprimă o viziune progresistă asupra lumii, sarcină de frunte a artistului creator, in acest mod asistăm la integrarea lucidă a artistului în viaţa socială. Arta plastică a secolelor trecute se instalase confortabil într-un cadru social limitat, de unde şi modul ca particular de expresie. Arta actuală işi caută locul şi un cadru eminamente social şi va deveni necesară dacă reuşeşte să ne facă să medităm asupra noastră, înşine, mai mult chiar şi mai important decât să ne povestească o fabulă sau o istorie oarecare imaginată. Revelaţia interioară că rezultat al dialogului activ între artist şi public pare a fi esenţialul aici, restul rămânând o preocupare de stil exterioară, dacă nu greşim cum se obişnuieşte uneori să se facă din această preocupare subiectivă esenţa artei. Artistul se transformă intr-un comentator minunat ce ne va dezvălui idei, adevăruri despre oameni şi fapte aparţinind timpului social şi climatului spiritual în care trăim. ascut la 12 noiembrie 1916 in Fălticeni, NICOLAE JIANU a absolvit Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, luindu-şi licenţa în sociologie. Scrie versuri încă din adolescenţă şi publică în revistele timpului. In 1948, intră In redacţia revistei ,FU cât in coloanele căreia debutează ca prozator. După doi ani, ii apare romanul ,,Viforul“, iar în 1952 semnează ,,Cumpăna luminilor“, distins cu Premiul de stat. Urmează citeva culegeri de nuvele şi romanele „Veneam din întuneric« (1952), „Pămintul era viu** (1966), „Sfârşitul singurătăţii« (1967); în 1970, vede lumina tiparului volumul de nuvele „Manechine«. In aceste zile, a apărut ediţia a doua a cărţii Veneam din întuneric“. — Credeţi că ancorarea scriitorului la realităţile epocii sale e o chestiune de vocaţie pură sau de cunoaştere lucidă ? — S-au cheltuit mari cantităţi de energie grafică şi verbală — ’ uneori complicindu-se lucrurile inutil — intru definirea locului şi rolului artistului în societate. Un scriitor se naşte cu nevoia de cunoaştere. El ,,vede“ mai repede, mai bine şi mai adînc decit alte structuri psihice. Se -p@at£ aftr- ' •ma ■ că întreaga lui existenţă e obsedată de iscodirea lumii. Legi nu se pot stabili în acest proces de conştiinţă ; cel mult se pot depista, de la individ la individ, diverse mijloace de investigaţie : puneţi-i alături pe Proust şi pe Hemingway şi veţi avea două moduri total diferite de a observa mişcarea lumii. Dar se ivesc în istorie momente cînd structurile sociale îşi părăsesc matca, antrenînd modificări de conştiinţă imprevizibile Scriitorul, şi în general artistul, care năzuieşte să afle esenţa şi comportamentul noilor forme de existenţă trebuie să vînture lumea, să coboare sau să urce cu fluxul social. E cunoscut cazul marelui Călinescu. Omul de bibliotecă, pătimaşul liniştit, ,mizantropul“, cum şi-a spus el însuşi cindva, s-a dus la uzinele „Griviţa“, pe şantiere, în sate îndepărtate, ştiind că izolarea in asemenea împrejurări înseamnă moartea unui scriitor. Bineînţeles, o cunoaştere, chiar desăvârşită, nu asigură automat şi valoarea actului artistic. Acum putem măsura foarte bine şi mecanismul acestor relaţii. Fără îndoială că literatura celor dinţii ani de după 1944, pe lingă inerente eşecuri,- a înregistrat destule succese. Zeci de scriitori s-au îndreptat atunci către acele medii în care clocoteau şi se alegeau noile forme de existenţă socială; acţiunea lor, declanşată şi stimulată de gîndirea comunistă a dus în orice caz la desţelenirea uuii vast teritoriu de investigaţie, a orientat travaliul artistic in sensurile revoluţiei, a marcat începutul unui alt ciclu al istoriei noastre literare. In ce mă priveşte, îmi voi aminti totdeauna cu emoţie zilele şi nopţile petrecute în munţii Banatului, acolo unde se construia cea dintâi hidrocentrală a socialismului. Nu voi uita lumina care tremura pe chipurile sutelor de moţi veniţi să lucreze acolo , şi care simţiseră că La masa de lucru, VAL JIANU drama veche se sfîrşise, că Începuse altceva, altcava. . . — Ce zone de existenţă socială credeţi că sint încă slab luminate in literatură, sau chiar necercetate Încă? — Privită in cuprinderea ei mare, nu se poate afirma că literatura noastră actuală ar fi lăsat deoparte anume fenomene esenţiale. Totuşi, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, in cuvinturile sale din iulie şi din noiembrie , contribuţia scriitorilor, a oamenilor de artă şi cultură la formarea conştiinţei socialiste a maselor poate fi îmbunătăţită in mod substanţial, printr-o mai mare aplecare spre problemele fundamentale ale construirii socialismului în patria noastră. Majoritatea creatorilor de frumos, condeiele cele mai bune trăiesc cu demnitate şi răspundere aceste imperative, s-au integrat organic în mişcarea ascendentă a societăţii româneşti. Cine a urmărit intervenţiile scriitorilor în recenta plenară a Comitetului Central al partidului, ca şi în dezbaterile care au urmat, nu se poate să nu fie impresionatde maturitatea, de bărbăţia, de luciditatea lor, suntem, fără îndoială, departe de romantismul Insuficient stăpînit al începuturilor. ‘Chiar şi aici putem măsura spaţiul imens străbătut de conştiinţa scriitorilor. Dar luciditatea nu înseamnă rigiditate obiectivistă, teroare a faptului izolat, obsesia răului. Proiecţia romantică, raza de umanitate, de încredere tenace în puterea omului de a învinge orice adversităţi a fost totdeauna semnul de distincţie al marilor cărţi. Ideea aceasta a fost enunţată cu mare forţă de convingere de către secretarul general al partidului în încheierea lucrărilor plenarei din 3—3 noiembrie : ,,Să nu uităm că a fi comunist înseamnă să fii şi puţin idealist — desigur, nu în sensul concepţiei idealiste, ci in sensul tutui "anumit, romantism revoluţionar, cum ii nunteam noi pe timpuri ; citeodată 11 combateam — dar greşit după părerea mea, — pentru ca fără a se dărui intereselor fetash muncitoare, fără a avea o viziune largă, a visa despre ceea ce trebuie să devină comunismul nu poţi fi un revoluţionar, nu poţi fi un comunist". Aşadar, orice comunist simte nevoia visării. Poate ignora artistul comunist adevărul elementar că tot ce clădim acum angajează viitorul ? Propria lui artă nu este o încercare de a supune timpul ? Oricît de modest, un scriitor nutreşte speranţa ascunsă că va fi citit de oamenii care vor veni. Şansa aceasta — rezervată, vai !, pentru puţini dintre noi — nu creşte oare prin legătură strinsă cu omul care construieşte monumentele socialismului, cu cei care făuresc văzutele şi nevăzutele vieţii ? Mă gîndesc la marile construcţii pentru că nu mă părăseşte nostalgia lumii de şantier, constituită din bărbaţi puternici, din furtuni, din piatră, din zăpezi cumplite, în munţi, pesta Dunăre, la malul mării. Dar am fost tulburat deopotrivă văzînd un circi de copii alergînd pe uliţele unui sat din Maramureş. Şi ei erau viitorul. — Aţi publicat o ediţie revăzută a romanului „Veneam din întuneric“. Ce modificări aţi operat asupra versiunii iniţiale ? — Nu sunt adeptul cărţilor rescrise. Un roman, o povestire, un poem sunt imaginea unui anume moment, expresia sublimată a unei trăiri. Am adăugat puţine vorbe, am tăiat mai multe; cartea este mai ales o datorie fată de cei in mijlocul cărora m-am născut. — Prozele publicate in „România literară“ pot fi considerate fragmente dintr-un viitor roman ? — Cum se întimplă, cu vremea omul devine mai reflexiv ; de fapt,, simte nevoia unor judecăţi mai cuprinzătoare. Este ceea ce încerc acum. Timpul individului — timpul istoriei — relaţia aceasta dintotdeauna implicită actului artistic devine obsesivă pentru artistul revoluţionar sau al cărui destin se consumă în aria unor mari răsturnări sociale. Echilibrul se obţine rar, şi atunci apare şansa capodoperei. Personajul principal şi naratorul din romanul „Scrisori pentru morţi“ este un compozitor în căutarea dramatica a acestui echilibru. El va avea de luptat nu numai cu asaltul unor criterii sociale covârşitoare prin complexitate, dar şi cu disoluţia conceptelor tradiţionale în propria lui artă. Titlul romanului nu are sugestii macabre, el vizează doar istovirea unor fenomene, lege inexorabilă a devenirii, şi poate o suferinţă intimă a personajului carese mărturiseşte. — Consideraţi publicistica un simplu „divertisment“ ! — Ion Vinea, în a cărui redacţie am lucrat un timp, obişnuia să spună câ ziaristica e bună pentru un scriitor cu condiţia să se lase la timp de ea. El însuşi nu s-a lăsat, pentru că nevoia de comunicare a fost mai puternică decit ambiţia creatorului. Nu ştiu cum va fi fost altădată, dar acum prezenţa masivă a scriitorilor in presa cotidiană este încă un semn al participării lor directe la treburile societăţii. Condeiul lor, ca şi opinia publică au deopotrivă de câştigat. Dacă ne referim la concluziile recentei plenare a Comitetului Central, e lesne de înţeles ce sarcini mari le revin scriitorilor în propagarea ideilor revoluţiei, în opera uriaşă, dar fascinantă prin ţelurile ei de creare a societăţii comuniste. Ion Butnaru contrapunct „SOARE“ CU „VA URMA Abia s-au stins ecourile, deosebit de favorabile, ale primei „SOARE LA MUSEU“, şi putem, anunţa pe iubitorii literaturii că ”stagiunea“ iniţiată de Muzeul literaturii române, in sala din str. Fuundaţiei nr. 4 (prin Piaţa Romană), tinde să devină permanentă. Spectacolul susţinut de „menestrelul“ Tudor" Gheorghe va putea fi urmărit sîmbătă la ora 19:30; biletele se pot procura de la sala muzeului. PRIME AUDIŢII... CU CÎNTEC Reuniune de lucru , studioul artistului amator (al Casei creaei populare a munipiului). Aseară, infructori şi membri ai irmaţiilor de amatori li ascultat — în premia autorilor — 16iese corale în primă ediţie, înregistrate pe andă, în execuţia corurilor de la Filarradică, Radioteleviziune,nsamblul „Rapsodia maână". Audiţia a aut rol de necesară prefaţă pentru dialogul intre compozitori şi virtuali interpreţi, care a urmat. Obiectul discuţiei : posibilitatea includerii noilor cîntece in repertoriul corurilor. Deci, schimb de opinii despre arta tematică a pieselor, despre adaptări tehnice la capacităţile interpretative ale unor formaţii, în concluzie, instructorii au optat pentru o serie de lucrări, iar compozitorii au plecat cu speranţa că, în curînd, le vor asculta împreună cu publicul. Apreciind iniţiativa, amintim insă eşecul altei întâlniri, de la care au absentat (nemotivat) principalii invitaţi : responsabilii culturali din întreprinderi. Adică cei cu prerogative organizatorice în eficienţa dialogului formaţiilor artistice cu publicul. A renunţat Casa creaţiei populare să-i mai solicite ? Dacă nu, aşteptăm altă reuniune a studioului, în care să le auzim opinia. E. C. " Un poet florentin intre scriitori bucureşteni Unul dintre cunoscuţii poeţi italieni contemporani, florentinul Mario Luzi, este oaspetele ţării noastre timp de o săptămâină. Evenimentul prilejuieşte o primă întîlnire cu o şerie de scriitori bucu- reşteni, o discuţie la masa rotundă cu tema „Mario Tazi şi asajtisul ermetism florentin“. Participă profesorul Bruno Arcurio, directorul Bibliotecii italiene, poetul Eugen Jebeleanu, criticul literar Ion Negoiţescu, poeţii Nichita Stănescu şi Dragoş Vrânceanu (semnatarul versiunii româneşti a selecţiei bilingve care a văzut lumina tiparului în colecţia „Orfeu a Editurii Univers). Manifestarea are loc la sediul bibliotecii, (din str. Nuferilor nr. 27) astăzi, la ora 10 ki PE ECRANE Nu te întoarce Producţie a studiourilor bulgare. Regia : Liudmil Kirkov, în distribuţii : Asen Gheorghiev, Dimitar Buinozov, Anton Gorcev, Mihail Mutafov. La ora cea mai imposibilă a zilei* am găsit la Nu te întoarce o sală plină care fremăta ca la un western la această poveste cu trei partizani hăituiţi, în munţi, de o întreagă armată. O sală care aplauda încîntată virajele de situaţie şi pindea, cu hohotul de ris gata pregătit, ticurile comice ale unui comandant coleric — dar trecea cu indiferenţa peste un final cu adevărat frumos : un avion i-a descoperit şi-i urmăreşte pe fugari, răscolind tufişurile cu grindina mitralierei ; pentru ca doi dintre ei să poată duce misiunea la bun sfîrşit, al treilea aleargă în direcţia opusâ, răspunzând mitralierei cu focuri de automat. Acceptând cu greu să-l lase singur, prietenii pornesc la drum cu urechea aţintită la zgomotele cese îndepărtează. Cită vreme se mai aud rafalele de automat, tovarăşul lor e încă viu. Dacă momentul trece neobservat, vina nu e însă atit a unui public grăbit, cii mai ales a unui regizor indecis . „ O comod — care ezită îndelung între citeva soluţii posibile, pentru a alege in cele din urmă cărările mai bătute şi ţintele aflate mai la-ndemină. Privind Nu te întoarce, nu poţi să nu bagi de seamă că Liudmil Kirkov a început de fapt trei filme, dar a trădai două, împlinind unul singur — şi nu asta e râu, ci faptul că, dintre cele trei, s-a hotant pentru cel mai puţin interesant. Nu te întoarce ar fi putut fi, de pildă, un film despre prietenie. Despre o prietenie dramatică, bărbătească, între oameni pândiţi de moarte, care n-au nici un alt adăpost şi nici o altă garanţie de izbândă decât golidaritatea lor. De acest film ţine, de altfel, chiar titlul. Şi, bineînţeles acel atit de omenesc, de cald şi de simplu final care te câştigă instantaneu, făcindu-te să asculţi laolaltă cu ceilalţi ecourile împuşcăturilor, ca şi cum te-ai afla acolo şi atunci, ca şi cum soarta ta ar depinde intr-adevar de ele. Dar prima secvenţă aparţine altui film. Venind din direcţii deosebite, trei oameni se întâlnesc la un canton, pentru o acţiune secretă. Surpriză : cantonul e împresurat de soldaţi. Reuşind să se salveze, cei trei pornesc la drum alături, dar între ei s-a strecurat deja bănuiala. Privindu-se pe furiş, cercetindu-i şi neîncrezători gesturile, cuvintele, suspectindu-sşi absenţele sau întârzierile, ei se vor tortura intrefeîndu-se într--una : cine a trădat ? Iată aşadar un posibil film de suspense psihologic, pretext, propice pentru savante gradaţii de tensiune şi distilări ■ de mister. Dar interpreţii pe care şi i-a ales Liudmil Kirkov n-au nici pe departe suflul necesar pentru o asemenea partidă nu trei : pe chipurile lor inocente, răspunsul la ghicitoare stă scris de la bun început. Iar pentru cei ce nu se pricep să n citească, el e rostit răspicat, foarte curând. Autorii filmului preferă confruntării de conştiinţe — aventura pur şi simplu. Şi uite aşa se apucă Liudmil Kirkov să incendieze grajduri, să rostogolească motociclete în rtPa, bachiar să născocească un căpitan hazliu, copiat spre deliciul spectatorului de matineu — din care western comic doriţi dumneavoastră. Iar, parcă spre a ne uimi definitiv, regizorul ne demonstrează — cu totul în treacăt — că de fapt ştie să deseneze foarte exact un caracter, să dirijeze excelent un interpret. Din colaborarea lui cu actorul Mihail Murafov, apare un personaj surprinzător , un fel de bestie duioasă şi subtilă. In care dintre cele trei filme din Nu te întoarce ar fi Jocul acestei stranii apariţii episodice ? Hotărîţi,, vă rog,singuri. Adriana Rotaru „Ar fi putut fi, de pildă, un film despre prietenie. Nu exista doua moduri de a aplica legea (Urmare din pag. 1) ce a luat măsuri pentru aplicarea prevederilor legale. Se poate pune întrebarea : dacă nedreptatea a fost reparată, de ce ne mai referim la ea ? Facem aceasta, intrucit considerăm inadmisibil ca niște oameni să fie purtați pe drumuri, să fie nevoiţi să piardă din timpul lor liber, pentru a obţine pur şi simplu un drept elementar, consfinţit ca atare în legislaţia existentă. De altfel, din răspunsul trimis redacţiei de către Ministerul Industriei Uşoare lipsesc măsurile ce trebuia luate împotriva acelora care au încălcat legalitatea. Ceea ce arată că, nu rareori, este înlăturat doar efectul unor asemenea abuzuri, dar nu se urmăreşte eradicarea definitivă a cauzelor. O situaţie similară o întîlnim şi în cazul cetâţeanului Dinu Nicolae, salariatul unei unităţi din cadrul Regionalei C.F. Bucureşti. O interpretare eronată, de către cei care prin atribuţii aveau, obligaţia să cunoască normele de aplicare a sistemului de salarizare, a făcut ca lui D.N. să i se nesocotească o parte din vechimea în muncă. După multe trepte urcate pe la diferite birouri din cadrul regionalei, el a cerut, în cele din urmă, intervenţia ziarului nostru, fiind sprijinit să soluţioneze favorabil problema în suspensie. Şi acest caz ni se pare semnificativ, el explicind nenumăratele intervenţii, sesizări la care sunt nevoiţi să recurgă unii salariaţi pentru lămurirea unor probleme litigioase ce se referă la drepturile de concediu, de pensii etc. Cu toate acestea, în unităţile respective, exista servicii de personal, oficii juridice, se acordă audienţe la nivelul conducerii administrative. De ce nu se pot lămuri acolo, fără aminări, cu probitatea necesară, asemeneaaspecte ? Ni se pare că pe lingă o doză de incompetenţă în cunoaşterea şi aplicarea legilor, este vorba şi de nepăsare, indiferenţă faţă de cererile oamenilor muncii. Şi astfel este nevoie ca unii cetăţeni să fie siliţi să facă drumuri peste drumuri, in situaţii Cu totul limpezi. Există insă —■ trebuie s-o spunem — şi cazuri tind unii cetăţeni recurg la sesizarea diferitelor organe după ce... au încălcat ei înşişi dispoziţiile in vigoare. Asemenea situaţii sunt, în general, puţine. Fără a da, de data aceasta, nume, vom reproduce un dialog strict autentic avut cu un asemenea „solicitant“. — Acum cîţiva ani mi-am construit o casă. Am plătit amendă... — Deci nu aveaţi autorizaţie... — Exact, dar nu pentru asta am venit. Să vedeţi, după un timp, s-a mutat la mine şi ginerele meu tocmai din Alexandria. N-are încă buletin de Bucureşti dar s-a apucat şi el să-şi construiască încă trei camere. Am fost amendaţi ammndoi. E drept asta ? Chiar dacă răspunsul nu avea să-l satisfacă pe solicitant, el nu putea fi decit unul singur , aşa a fost drept să se procedeze. Pentru că nu numai instituţiile publice, ci şi fiecare cetăţean în parte este obligat să respecte, în propriul său interes, prevederile legale. ★ Da, respectul faţă de lege reprezintă o obligaţie inexorabilă. Din păcate, uneori suntem nevoiţi să repetăm asemenea adevăruri îndeobşte cunoscute, pentru a fi... recunoscute de cei care, situîndu-se în afara îndatoririlor generale, cred că există două moduri de a aplica legea. A apărut revista „FORUM" nr. 10/1971 Semnalăm citeva titluri din sumarul ultimului numâr (ro) al revistei învăţâmintului superior „Forum“, care se deschide cu un editorial vizind „Comandamentele majore ale şcolii româneşti in procesul de formare a omului nou“ de Ion Deleanu. Intre acestea, sunt : „Şcoala muncii — şcoală de înaltă educaţie comunistă“ de Ludovic Tövissi; „Zece savanţi români despre drumul tinarului spre afirmare“ („A-l îndruma pe tinăr Înseamnă a-l plasa in condiţiile de realizare optimă şi a căuta continuu menţinerea echilibrului Intre caracteristicile dezvoltării personalităţii sale şi cele ale profesiunii îmbrăţişate’) ; „Sinteze de literatură generală“ de Mihai Bujeniţă ; „Specificul autodotării Intr-un laborator de maşini unelte“ de Mihai Aelenei. La rubrica „Educaţie permanentă — perfecţionare“ este înserat articolul „Formarea şi perfecţionarea cadrelor din cooperaţia meşteşugărească“ de Dumitru Sisulescu iar la cea de „Ştiinţe sociale“ se dezbat citeva probleme ale „Perfecţionării predării ştiinţelor sociale” de Iile Sirzea („In centrul predării ştiinţelor sociale se situează preocuparea pentru asigurarea cunoaşterii şi aprofundării de către elevi şi studenţi a problemelor actuale ale construcţiei societăţii socialiste, a principiilor politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru“). . ri* Recomandări pentru producţie Senitalăm o lăudabilă iniţiativă a cadrelor didactice de la institutul agronomic „Nicolae Balcescu“, editarea unei culegeri de „recomandări“ pentru producţie. Pe această cale, se pun la dispoziţia producţiei agricole rezultatele unor cercetări întreprinse în domeniul agrofitotehniei, horticulturii, medicinei veterinare. Aflate acum la al doilea volum (următorul, inserind şi lucrări studenţeşti) „recomandările” constituie prima încercare de acest gen la noi şi reprezintă un pas însemnat pe calea apropierii mai decise a invăţămintului de cercetare şi producţie. Specialiştii iau astfel cunoştinţă de concluziile unor experienţe efectuate, în cea mai mare parte, în unităţile productive cu care institutul a colaborat efectiv. ig LA INSTITUTUL AGRONOMIC (Urmată din pag I) Totodată, cadrele didactice ale institutului au elaborat un proiect de desecări în incinta C.A.P.-ului si în jurul serelor, iar studenţii, prin multe ore, de muncă patriotică, au construit canale de scurgere a apei. Cum la acest C.A.P. există si un dispensar veterinar, studenţii de la medicină veterinară şi zootehnie efectuează aici periodic unele lucrări eradice. Ir. sfîrşit, o altă acţiune întreprinsă este efectuarea practicii la I.A.S. Popeşti-sere unde săptămînal studenţii de la grupa de specializare culturi forţate, împreună cu membrii, catedrei, ţin cursuri, fac lucrări practice in sere. După cum o altă grupă de studenţi de la pomicultură şi silvicultură se deplasează, în acelaşi scop, la I.A.S. 30 Decembrie. E neîndoios că o asemenea activitate nu poate decit să stimuleze familiarizarea mai intimă a viitorilor absolvenţi cu domeniul specialităţii lor. Credem că, în forme specifice, asemenea iniţiative trebuia să-şi găsească ecou şi nu alte instituţii de învăţămint superior. GRĂDINARI (Urmare din pag. 1) taie sau ne desfată gustul cu aromele fructelor alese. Astăzi, cind înfrumuseţarea oraşelor pune in întrecere toate primăverile patriei, cînd se, tinde ca toate aşezările noastre omeneşti să devină veritabile grădini, avem minunile noastre autohtone, create cu mare fantezie de către harnicii noştri grădinari. Pentru cei care văzuserăm Cişmigiul din urmă cu un sfert de veac, nu există termeni da comparaţie cu cel de astăzi. Şi asemenea exemple sunt cu noianul, in Bucureşti şi in toate oraşele ţării. Tot aşa parcul Herăstrău are aspecte mirifice, paradisiace. Gura de rai din folclorul Mioriţei a intrat în toate localităţile, incintele uzinelor şi instituţiilor au devenit şi ele mici parcuri şi grădini. *■ Cu diplomă parafată sau simpli amatori, grădinarii au devenit numeroşi, inspiraţi, depăşindu-şi măiestria de la o primăvară la alta. Nu le cunosc numele şi poate e păcat că despre arta lor, ale cărei citate florale ne întîmpină prin patreuri, pa străzi, prin incinte — nici un condei nu se învredniceşte să scrie cronicile de rigoare. Mi s-a istorisit insă un fapt emoţionant...pe care opinia,. măi" sfătuieşte sa vă-o relatez. Zilele trecute, la Palatul pionierilor din Capitală, a ieşit la pensie bătrinul grădinar care a grădinărit în parcul şi serele palatului timp de douăzeci de ani. Cînd fostul palat de la Cotroceni a fost încredinţat pionierilor — printrecei care au lucrat acolo din prima zi a fost şi actualul pensionar. Se păstrează şi azi fotografia de la inaugurare: încerc să-l disting pe grădinarul, atunci în puterea vîrstei, dar sunt mulţi şi e greu. De atunci, timp de 20 de ani, grădinarul nostru n-a lipsit de la slujbă nici măcar o singura oră. Sănătatea robustă a celui ce a muncit o viaţă întreagă în aer liber şi mai cu seamă munca, dragostea de muncă şi de braţara de aur a meseriei, o dată cu puritatea de cristal a conştiinţei sale socialiste, l-au făcut pe grădinarul nostru sa fie zi de zi, ceas de ceas, la datorie. Prin specificul muncii lor, oamenii care muncesc la talatul pionierilor sunt in marea lor majoritate profesori. Intr-un fel insă şi grădinarul nostru a fost dascăl-profesor şi nu numai prin faptul că, două decenii încheiate, i-a învăţat pe pionieri arta altoiului şi cultivării pomilor, gingăşia floraritului, tainele serelor, ci m-a ales, fiindcă pentru el, grădinar pasionat, puieţii de pomi erau ca nişte copii care cresc. De aceea îi îngrijea cu dragostea cu care dascălul îşi îngrijeşte elevii. Iar dacă generaţiile de pionieri, o dată crescuţi, au părăsit palatul şi au ajuns utecişti, comunişti, la locurile lor de muncă, pomii grădinarului nostru, elevii lui ascultători, au crescut şi ei, dar au rămas acolo, în parcul palatului, să dea umbră şi fructe noilor generaţii de pionieri. Iată de ce comparaea grădinarului cu dascălii nu este o metaforă gazetărească adusa frumos din condeiul ei. De altfel metafora nici nu-mi aparţine; mi-a sugerat-o prietenul meur.Nicolae Prădoses, directorul Palafurii piShiefilor, cu o pasiune care m-a pus pe gînduri şi n-a determinat să scriu acest articol.Tn fine, in ziua pensionăm bătrinului grădinar i s-au făcut cadouri, a avut loc o masă tovărășească de adio.: In toiul discuțiilor s-a observat insă că sărbătoritul nu se mai află la masă. Plecase, pe furiş, fără să-l observe nimeni. Cântîndu-1, l-au găsit în parcul palatului, săpînd la rădăcina unor puieţi care considera el că au nevoie de îngrijire. Săpa şi cînta o melodie atit de frumoasă incit l-au lăsat să-şi termine lucrul. Cred că gestul grădinarului este atit de încărcat de emoţie incit nu mai are nevoie de comentarii. Pe grădinar îl cheamă Dumitru Dragomir şi-l îmbrăţişez cu dragostefrăţească de aici, dintre literele acestei pagini de ziar. (urmare din pagi plic — dece nu se fac glume, nu se zîmbeşte, nici măcar nu se discută familiar, in grupuri formate pe afinităţi sau pe prietenii, cum se întîmplă, de regulă, in preajma unei adunări obişnuite. Maistrul Ion Talaban şi inginerul Constantin Ionescu — nominalizează referatul — s-au făcut vinovaţi de încălcarea moralei comuniste şi a spiritului de echitate socială. în jurul lor s-a format — pe parcursul unor ani — o adevărată gaşcă de profitori, favoritismul ridieîndu-se la rang de principiu. Luarea de mită de la salariaţii aflaţi In subordine devenise, in vremea din urmă, „cîntarul“ calităţii muncii, iar falsificările repetate ale fişelor de pontaj stabileau retribuţii de-a dreptul bizare. Un dosar gros, întocmit de o comisie de anchetă numită de comitetul de partid al întreprinderii, aduce probe scrise, amănunte greu de contestat. Sunt citate nume pontate fictiv — Petre Beldiman şi Ştefan Ionescu, ultimul, fratele şefului secţiei — sau obligate să plătească mită pentru a obţine trepte superioare de calificare — Jiahu Hristu şi Ion Parpală. Ascult capetele de acuzare şi mă întreb cum de s-a ajuns la această situaţie. Referatul e redactat simplu, aproape telegrafic, nu vrea să influenţeze pe nimeni, lăsînd ca judecarea faptelor să fie făcută in perimetrul deplinei obiectivităţi. Cum, vor reacţiona cei 36 de comunişti rămîne de văzut. Respiraţia sălii e grea, fiindcă nici lipsurile nu sunt „normale“. Peste o comportare nelalocul ei mai treci cu vederea, o abatere oarecare o critici — de la caz la caz — mai aspru sau mai cu duhul blîndeţii, dar aici jumătăţile de măsură dispar; trebuie să spui clar, răspicat, cu deplină fermitate partinică, dacă ai sau nu încredere în doi oameni care, pînă a ieşi din schimb, au fost şefi, au controlat munca celorlalţi, au dat dispoziţii — faci asta şi asta! Discuţia începe sub imperiul acestei gravităţi r Spetă de citeva ori ! „Nu se mai poate!“ Gesturile o iau, totuşi, înaintea cuvintelor, trădîndu-l. Cindva — aminteşte cineva — a refuzat să se prezinte la lucru, nemaiputînd suporta atmosfera creată in secţie de cei doi. Izbucneşte, în sfîrşit, Gheorghe Rotaru (maistru) : Adineaori, inginerul Ionescu spunea câ afinitatea lui faţă de cei cu care lucrează cota cât a fost calificată tendenţios „favoritism“. Cred că a depăşit măsura, aşa ceva e de neconceput. Se ştie că prietenii de chefuri, protejaţii şefului secţiei sunt Hristu Jianu, Beldiman, adică tocmai acei care fug de muncă şi încearcă, prin linguşiri, să iasă de sub controlul colectivului. Ştefan Ionescu a fost numit şef de echipă. Se laudă că l-a costat o masă la restaurant, în valoare de 400 de lei. Ce trebuie să înţelegem prin asta : că frate, frate, dar funcţia-i pe bani ? Un conducător ,de producţie cinstit, onest, se ataşează, în primul rind, de oamenii care duc greul. Muncitorul are nevoie de aceasta bucurie sufletească, el trebuie să vină cu drag la slujbă, să ciştige cit i se cuvine, nu să se gîndească cu cine să se dea mai bine ! Un şef de echipă, Ion Parpală. Sectorul lor este lăsat in voia soartei. Nu li se dau ajutoare, sunt nevoiţi să-şi procure singuri materialele, de aceea ciştigă puţin. „Sunt aici, în adunare — afirmă Parpală — membri de partid care au dus plocoane. De ce nu se ridică să mărturisească deschis că goana după căpătuială a inginerului Ionescu îi atinge la buzunar ?“ — Mi se pare că şi dumneata ai dat bani şefului de secţie... (Jean Mitrea, locţiitorul secretarului comitetului de partid). — Da, Truşcă a venit la mine acasă şi mi-a spus : „Arde-l şi tu pe şef cu un sutar". l-am dat... Nu explică de ce, dar lasă să se înţeleagă că mita a devenit, pentru mulţi, „un mod de a exista“. Se aşază tăcut, jignit parcă de propria-i slăbiciune. Sfredeleşte podeaua cu privirea, fără să ştie că, o clipă mai înainte, pusese, primul, degetul pe rană. Gheorghe Râdulescu (şef de echipă la turnare saboţi pentru tramvaie): Au existat şi vor mai exista pontaje fictive atita vreme ci normarea muncii la saboţi se face cum se face. Toţi fug de acest sector şi pe bună dreptate. Oamenii asudă, trag din greu şi abia dacă reuşesc să-şi scoată salariul. Pe mine mă miră, însă, faptul că dezinteresul, proasta organizare au devenit, sub ochii noştri, o sursă de ciştig pentru cei ce conduc secţia. Aparent, ai impresia că pontajul fictiv se face în favoarea muncitorilor solicitaţi să lucreze la saboţi, întrucît sunt pontaţi în alte echipe, ca soţiu le scadă venitul. Dar cine suportă povara acestor jonglerii necinstite? Tot noi... Tudor Scarlat (turnător) : Eu le-am spus maiştrilor deschis, pe şleau, că nu admit să-mi fie zeciuită munca. La saboţi, sunt încă probleme nerezolvate. Dar cine i-a împiedicat pe şeful secţiei, pe Rotaru, pe Tălăban să pună mina pe creion şi să facă referat la conducere ? Beat pentru asta sunt plătiţi, să vegheze la bunul mers al producţiei şi să asigure, fiecăruia, dreptul care i se cuvine. Munca e o creaţie, o cinste, nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de ea ! S-a vorbit aici de mită. Părerea mea e că şi acei care au dat bani sunt la fel de vinovaţi. Climatul l-am creat noi, acesta e adevărul, dacă vrem să fim principiali. Gheorghe Râdulescu : Am dat examen de categorie şi nu mi s-au cerut bani. E drept că, deşi am reuşit, nu mi-am primit încă dreptul. Am fost şters de pe listă. In locul meu a fost trecut Bărbuţ. Tudor Bărbuţ se miră de acuzaţiile care i se aduc lui Talaban. Maistrul e mai glumeţ sau mai răstit, dar corectitudinea lui nu poate fi pusă la îndoială. Cit despre inginerul Ionescu, de ce i se uită meritele deosebite ? Datorită lui secția a fost fruntaşă ani de zile... — Cine l-a şters de pe listă pa Gh. Rădulescu ? (o întrebare adresată, de la prezidiu, ing. Constantin Ionescu). — Eu — răspunde şeful secţiei. L-am înlocuit cu Bărbuţ. Legea îmi dă acest drept... Tudor Bărbuţ se foieşte pe scaun, stînjenit. Nicolae Papanide (pensionar, fost maistru principal) : Favoritismul e o boală mai veche a celor pe care îi discutăm astăzi. Şi pe ■ vremea mea se dădeau învoiri retroactive, după sprinceană. Nu i-am lăsat niciodată. Ori de cite ori sesizam vreo neregulă, mă duceam la serviciul personal şi retrăgeam biletele false. Unii se uitau cam urît la mine, dar asta era situaţia. Noi suntem comunişti, deţinem puterea în România şi, dacă vrem să fim respectaţi, trebuie să fim exemplu de cinste, de corectitudine. Cum să-i educăm pe alţii dacă între noi există membri de partid cu apucături urîte ? Nu dăm în nimeni cu lirta, dar nici nu putem fi îngăduitori faţă de cel care, primind o sarcină de partid, transformă secţia sau întreprinderea in feudă. Ii vom da la o parte, ne vom lipsi de ei, chiar dacă au anumite calităţi profesionale. Ilie Nicolae : Vedeţi, eu pînă acum i-am crezut cinstiţi pe cei doi... Am observat, uneori, anumite nereguli, dar nu mi se puteam explica. Luna trecută, de pildă, mi s-au pontat, mai puţin opt ore. Toată echipa ştie că n-am lipsit niciodată. A trebuit să alerg trei zile de la un funcţionar la altul — că de aceea avem funcţionari mulţi, ca să avem la cine alerga ! — ca să-mi iau dreptul. Nu la bani mă gîndeam, ci la obraz. Va să zică, sunt prezent la treabă şi lipsesc de la oglindă. Că fişa aia de la personal e o oglindă a fiecăruia, nu ? Alţii vin la lucru, se învoiesc din nimica, dar oglinda lor e curată ca lacrima. Cam fiecare am avut de suferit de pe urma abaterilor ce le discutăm aici, în adunare. Şi trebuie să re curmăm o dată pentru totdeauna ! S imt, în jurul meu, o frămîntare ciudată. Vorbeşte Ilie Duţu, vorbeşte frumos, curgător, şi-a notat pe o hîrtiuţă toate punctele. Prestigiul organizaţiei — susţine Duţu — scade, fiindcă se bazează pe declaraţiile unor oarteni intriganţi, ca Beldiman, ca Hristu. Iată, pontajul fictiv se aruncă numai în spatele lui Tălăban. Dar celălalt maistru, Rotaru, ce-a păzit ? Cînd turnătoria nu avea materie primă, Tălăban s-a dus tocmai la Hunedoara, s-a zbătut şi a venit cu camioanele pline. Iar inginerul Ionescu a adus de atîtea ori în secţie steagul de fruntaşă pe întreprindere. Conchide : „Altceva ar trebui să discutăm. Vine anul, să vedem cum facem planul!“ Ion Mihalache : Mă uit la dosarul acela plin cu declaraţii şi nu mă convinge. Treptele de calificare le hotărăşte comisia, nu ? Păi ce, inginerul Ionescu scoate „treptele" din buzunar ? Eu ştiu că trebuie îndeplinite nişte condiţii... Aurel Raindl (tehnolog) : „ Nu putem să-i lăsăm pe Duţu şi pe Mihalache să întoarcă şedinţa pedos! Au încercat să-şi apere protectorii, treaba lor. Noi avem treburile noastre. Cine primeşte învoire cind vrea ? Duţu ! Cine este pontat în lipsă ? Mihalache! Tălăban a stat la Hunedoara o săptămînă, ca să aducă trei fiare şi a pierdut alte zile pentru două oale cu grafit. Haideţi să dăm cărţile pe faţă, cinstit, a avut interese personale şi le-a rezolvat cu diurna întreprinderii. Dacă nu le vom spune acum, aici, tot adevărul, dacă vom continua să-i cocoloşim înseamnă că organizaţia noastră nu-i capabilă să-şi lichideze, curajos, propriile lipsuri. Nu vi se pare că e în joc autoritatea comuniştilor din secţie faţă de restul muncitorilor ? Ion Voit (modeller) i l-am dat inginerului lonescu recomandare de intrare în partid. M-am pripit. Vă spune asta un comunist cu o vechime de 27 de ani în partid. Leneşii sunt oblojiţi de Tălăban, încrezuţii stau în umbra şefului secţiei. Beldiman strigă în gura mare: „Te atingi de mine? Vezi că sunt prieten cu ing. lonescu!“ Celălalt lonescu, fratele şefului de secţie, îl ia de guler pe Tălăban, iar acesta stă drepţi în faţa lui. L-am întrebat : „De ce îi permiţi să te jignească?" A ridicat din umeri : „Vrei să mă pun rău cu familia Ionescu?“ E bine că discutăm aici toate aceste nereguli, era şi mai bine dacă le discutam mai de mult, atunci cînd ele nu prinseseră rădăcină. " Ion Ciugulan (turnător, secretarul organizaţiei de bază) " Pe noi nu trebuie să ne caracterizeze îngăduinţa faţă de lipsuri, chiar dacă ele aparţin unor oameni cu funcţii de răspundere. Aici, în adunare, toţi suntem comunişti, gradele le lăsăm la uşă. Adică ce, 19 salariaţi care au dat declaraţii mint? Tălăban trăieşte din învîrteli, ing. Ionescu şi-a creat un grup de „elită". Faptele sunt evidente şi e de datoria noastră să le sancţionăm ca atare. Judecata noastră trebuie să fie aspră şi dreaptă. Şi e bine că le-am spus tot ce credem despre dinşii, e o lecţie din care avem toţi de învăţat. Astăzi, organizaţia noastră a dat, cred eu, un examen de maturitate fiindcă, simţiile de cei doi, au ieşit la iveală şi lipsurile noastre. Da, mai avem încă mult de muncit pînă cînd responsabilitatea comunistă a fiecăruia dintre noi să ajungă la nivelul dorit. După aproape patru ore, verdictul a fost cel propus iniţial de biroul organizaţiei de bază , vot de blam cu avertisment şi propunerea ca maistrul Ion Tălăban să treacă în producţie, ca muncitor, iar Constantin Ionescu, pe un post de inginer executant. Ce aş mai putea adăuga la acest epilog ? Că am asistat la o dezbatere densă, în care unii dintre cei 36 de comunişti au trebuit să lupte mai întîi cu propriile lor limite, pentru a putea judeca faptele altora. Important este însă că la o astfel de probă tăria morală a acestui colectiv a rezistatcu succes. R JUDECATA ONOAREI S ala pare o corabie scuturată de furtună. Sunt valurile indignării.