Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)

1959-01-01 / nr. 1

Alecu Ivan Ghilia: CÎNTECE DE DRUMEŢIE Chiar unui spirit care se cer arăta ispitit mereu să claseze o operă literară în genuri şi specii prestabilite, lucrarea lui Alecu Ivan Ghilia Cîntece de drumeţie i-ar da multă bătaie de cap. Să fie oare materialele, din care e alcătuită cartea, schiţe ? Să fie nuvele sau povestiri ?... «S-ar putea, dacă, pe alocuri, ţesătura epică ar fi mai densă, dacă prezenţa directă a omului ar fi mai frecventă şi , uneori mai pregnant conturată. Să fie oare reportaje obişnuite sau, poate, note de călătorie ? S-ar putea, şiaceasta, dacă exactitatea faptelor şi chipul unor oameni ,anumiţi, cu buletin de populaţie, n-ar suferi o izbutită transfigurare poetică, dacă vibraţia lirică atît de puternică şi deautentică, din paginile cărţii nu ne-ar îndruma mai degrabă către nişte adevărate imnuri înălţate patriei socialiste, drumurilor, cîmpurilor, apelor şimunţilor ai, satelor şi oraşelor, hidrocentralelor şi gospodăriilor colective, in fine, omului nou de pe meleagurile ei. Dar problema clasificării, într-o asemenea împrejurare interesează prea puţin. Ceea ce reţinem, totuşi, dintr-o anume clasificare posibilă, este faptul că lucrareaaceasta intră în categoria cărţilor bune, cu tematică actuală, cu pronunţate note patriotice şi educative. Ghika cunoaşte drumurile ţării cu tot farmecul lor poetic, cu toată vraja lor legendară, pe care ne-o transmite şi nouă cu un remarcabil fior liric: „Drumuri glodoaşe de ţară, în pare roţile se-nfundă pînă-n butuc ; şosele largi ca nişte bulevarde, cu asfaltul mîngîiat de neostoitul zbor al maşinilor ; poteci tainice de munte, scobite-n stînci, sub care paşii sună agol, sau cusute ca o panglică cenuşiepe firul apelor repezi, cărărui zburdalnice, şerpuind sprinţare prin fineţe înflorite, pline de fiîşîitul veselal cosaşilor şi ■ de pîntecul subţire şi duios al unei fete ; şleauri vechi, trudite, căptuşite cu troscot şi colb, hîrtopite şi desfundate ; drumuri nesfîrşite de cîmpie, triste ca însăşi zarea, lungi ca dorul şi obositoare ca aşteptarea, cît de bine vă cunosc, cît de bine !“ autorul cunoaşte florile, buruienile, grinele şi gîzele, peştii şi animalele, munţii şi apele ţării,cunoaşte vorba şi portul oamenilor de la munte şi de labaltă, înţelege sufletul lor, îi e familiar mirosul reavăn al brazdei de pe pământurile desţelenite de tractoare, ca şi datele statistice privind viaţa seculară a unui oraş cu o istorică tradiţie, ca Botoşanii. Ochiul scriitorului deprins cu informaţiareportericească, sezisează noul din agricultură, din viaţa Dobrogei colectivizate sau de pe şantierele unde se înalţă hidrocentrale, ca cea de la Bicaz. Din păcate, Ghika e, însă, prea mult ispitit de peisaj, de pitorescul exterior, care copleşeşte uneori adevăratele semnificaţii ale noului din viaţa oamenilor de astăzi. Cîteodată natura umbreşte chipul omului şi exaltarea lirică estompează acuitatea observaţiei profund realiste. Deşi aproape toate materialele cuprinse în volumul Cîntece de drumeţie au fost cunoscute rind pe rind de cititor, fie din Contemporanul, fie din Veac Nou sau din Scînteia. Inmănunchiate, acum, intr-un vollum, ele ne apar într-o lumină nouă,cu semnificaţii ideologice şi estetice mai adinei şi mai complexe. Mai ■ales că o nouă intervenţie a autorului se pare că pe unele leui îmbunătăţit substanţial. Totuşi o anumită inegalitate,care nu e stridentă, există între unele materiale excelente şialtele mai puţin expresive şi mai destinate. Cele zece capitole: Cîntarea drumurilor, Cîntarea pămlînturilor, Reportaj dobrogean, Oraşe moldoveneşti, Schiţe portretistice, Şantierul luminii, Hramuri moldoveneşti, Cîntarea Moldovei, Nopţi ucrainie■ne, Nopţi albe la Ieningrad, realizînd o interesantă sinteză de romantism şi realism, ne îndreptăţesc săaşteptăm de la acest talentat prozator activ şi însetat de a cunoaşteţara, lucrări tot mai izbutite, mai ales că un viu neastîmpăr îl caracterizează cu prisosinţă : „Setea, însă, care mereu m-a îmboldit să merg mai departe, spre alte zări, setea tainică, nepătrunsă, ce-mi umple ochii şi sufletul de veşnic schimbătoarea culoare a cerului şi-a pământului natal, setea aceasta nu trai-am potolit-o niciodată. Şi setea aceasta pe multe drumuri mă va mai purta“. Aşteptăm de la scriitor să ne aducă noi chipuri şi imagini culese din peregrinările sale pe „drumurile ţării“. Cartea lui Ghika e meritorie şi se citeşte cu plăcere şi interes. I. D. BALAN N. Moraru : ÎN LUMEA CONTRASTELOR In lumea contrastelor nu e un memorial de călătorie în înţelesul dat noţiunii de către manualele şcolare. Nu e nici o carte de informaţie strictă, notind ordonat, doct şi rece date în legătură cu realităţile contemporane ale Americii de Sud. Sau ca să folosim chiar autocaracterizarea autorului, cititorul nu va întîlni aici nici „efortul unui om de ştiinţă şi nici dezinvoltura unui literat“. N. Moraru s-a mulţumit, folosind cele mai variate modalităţi, să relateze succint cele văzute, aflate sau trăite în cursul celor cîteva luni petrecute in 1957 in Brazilia şi Argentina. Adevărat ghid — de proporţii, firesc, modeste —, cartea ne introduce în istoria celor două ţări vizitate, ne furnizează amănunte cu privire la economia Braziliei, citind cifre elocvente, schiţează un compendiu al literaturii braziliene sau argentiniene actuale, descrie oraşe ca: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Buenos Aires, etc. etc. Nu uită niciodată să înfăţişeze însă realităţile in toată complexitatea lor, insistind mereu asupra contrastelor ce stăpînesc la ora aceasta America de Sud. Pe bulevardele largi, străjuite de monumente, de statui, de busturi, artiştii plastici îşi aşteaptă clienţii, sub cerul liber, oferindu-şi tablourile la preţuri modeste. La 15 km. de Rio de Janeiro, unde e televiziune şi helicopter, se ară cu plugul de lemn şi domneşte analfabetismul şi cea mai neagră mizerie. In vreme ce unii sunt proprietari ai masivelor clădiri de pe Avenida Vargas, un biet muncitor plătit cu 4000 cruzeiros pe lună e silit să-i dea pe toţi pentru plata chiriei. Contrastele sunt specifice realităţilor feudalo-capitaliste şi sunt întreţinute ca citare, de cercurile interesate. In această „lume a contrastelor“, N. Moraru a descifrat însă şi sensurile ascendente pe care le urmează lupta celor mai buni fii ai celor două popoare. El a intîlnit aici oameni care militează pentru progres, pentru eliberarea ţărilor lor de sub dominaţia dolarului, pentru ridicarea materială şi spirituală a celor împilaţi. Unii din aceşti oameni sunt scriitori (ca Jorge Amado sau Rafael Alberti), alţii sunt gazetari ca grupul adunat in jurul unor publicaţii, precum Paratodos sau Imprensa popular. Desigur, lui N.Moraru i-au scăpat unele din aspectele caracteristice lumii sud-americane. Asupra altora el a trecut cu prea multă uşurinţă, mulţumindu-se abia să le sugereze. Timpul scurt petrecut în Brazilia şi Argentina nu i-a putut permite o aprofundare multilaterală a problemelor ce poate că ar mai fi meritat să fie abordate. Cartea rămîne însă un ghid util, izbutind să ne familiarizeze cu realităţi despre care pînă acum aveam prea puţine cunoştinţe. CONSTANŢA CONEA Francisc Munteanu: CERUL ÎNCEPE LA ETAJUL 3 Ultima carte a lui Francisc Munteanu aduce în actualitate discuţia raportului dintre autobiografie şi fantezie creatoare. Desigur fantezia scriitorului crează o lume nouă, pornind însă de la fapte reale, în speţă autobiografice. Amănuntul liric al unei întîmplări neînsemnate, de multe ori pierdută în subconştient, revine în mintea scriitorului cu intensităţi complexe şi se transformă într-o construcţie masivă, complicată de fantezie cu alte materiale memoriale, uneori episodice, întotdeauna veridice. In nuvela Kilometrul 1314, acţiunea acestui mic roman de o forţă epică remarcabilă, se declanşează printr-un fapt divers : Un scriitor bulgar, cu care autorul se împrietenise, îi dă numărul de telefon ; numărul incepe cu 1314 ; cifrele îi amintesc de kilometrul 1314; locul unde a murit un soldat rezervist, cu numele Gali, cu care transporta muniţie pe Dunăre, din timpul războiului. Numele lui Gali i-a declanşat o amintire din copilărie, o imagine sumbră a unei nopţi cînd tatăl scriitorului, sculptor decăzut, îşi bate soţia, rostind acest nume. Mama scriitorului îi lămureşte, autobiografic, o scurtă dar semnificativă idilă cu Gali. Această înlănţuire de momente, aproape o asociaţie de idei, este completată cu episoade de coloratură din viaţa eroilor nuvelei. Desigur maniera e cunoscută, de la scriitorii antici pînă la contemporani, dar ceea ce dă nou Francisc Munteanu e totuşi impresia lipsei de manieră, scriitorul prezintă lucrurile într-o spontană descifrare a lor, într-o căutare verosimilă de coincidenţe. S-ar putea face cu succes o analiză a tonului firesc de o remarcabilă naturaleţe, cu care tratează Francisc Munteanu coincidenţele bizare tematic, cam poliţiste dar veridice, salvate de suflul ePoC incontestabil cu care este înzestrat. Cartea este o suită de nuvele şi schiţe, oarecum fişe complexe de roman ; în toată atmosfera cărţii respiri un aer de roman neîntregit. Faptele de viaţă fişate cu înălţări din cotidianul nud spre cotidianul veridic, evoluează palpitant spre sinteze dar nu reuşesc să se sintetizeze, îşi caută parcă romancierul. Francisc Munteanu deşi dă nuvele şi schiţe realizate la superlativ ca organizare epică trebuie să-şi concentreze la o temperatură de romancier acest bogat material de viaţă rafina în mod creato, de fantezia sa caldă şi umană. Şi aici ca şi-n Hotel tristeţe găsim aproape aceeaşi toponimie : Strada Semaforului, cursele cu şlepul pe Dunăre, Bratislava etc. Uneori peisajul şi eroii amintesc de Născut in Europa (Bouragon) alteori de peisajele din Oraşul de pe Mureş sau Fericitul negustor. Toponia şi onomastica autobiografică dau uneori impresia unei repetări dar posibilităţile sale epice corectează uşor această imagine. Frumoasa şi complexa nuvelă care a şi dat numele cărţii are aceeaşi organizare de roman ca şi nuvela amintită, dar are în plus momente mai palpitante pe plan psihologic, contraste şi coincidenţe, în care acţiunea se zbate pe muche de cuţit între autobiografie şi literatură. Războiul, cu franţeza lui oarbă, e un capitol de crime psihologice, spirituale. Cu o ingeniozitate care se apropie foarte mult de poezie, dar şi de experienţă artistică, de meserie, Francisc Munteanu descifrează într-o întîmplătoare aventură în Bratislava consecinţele grave pe plan spiritual ale crimelor războiului. Scriitorul e gata să profaneze clipa unei morţi eroice, de o înaltă ţinută morală, deoarece nu ştia cu cine îşi începuse aventura. Linda, eroina aventurii era fiica unui om care-l salvase de la moarte. Partea I a cărţii e un exerciţiu epic cu notaţii bine înregistrate dar trai facil decât finalul. Ultimele două nuvele sunt dense şi impresionante prin condensarea materialului epic. Inegale ca realizare, toate schiţele şi nuvelele cărţii aduc o lume şi o viziune contemporană. Unele cu aspectde mică fişă epică (Cicero din Moscova), altele de amintire simplă (Cum am hotărit să mă fac poet) sau de intense semnificaţii etice (O felie de pline), toate recomandă cu prisosinţă talentul acestui fecund şi interesant prozator. Trebuie să remarcăm ingeniozitatea şi maniera inteligentă a lui Francisc Munteanu ,în a-şi alege titlurile de cărţi, care plac şi atrag, leit-motivele lirice ale prozei sale, dar trebuie totuşi să reţinem că pe lingă incontestabilul suflu epic care salvează de ceiar mai multe ori artificiile cu care-şi construieşte nuvelele, scriitorul nu se interesează prea mult de limba scrierilor sale. Se pare că nu-şi revede la o lectură adjîncită lucrările (v. pag. 118, rîndul 12). Cursivitatea expunerilor de fapte, ironia spontană și scăpărătoare, buna organizare epică, mesajul profund uman şi actual al prozei sale solicită aceiastă preocupare. EMIL MANU Ion Gh. Pană : 260 DE ZILE ÎN LINIA I Avem de a face în cazul acestei cărţi, înainte de toate, cu un document uman simplu şi mişcător, cu atît mai demn de apreciat, cu cît autorul, nefiind un încercat mânuitor al condeiului, realizează totuşi în paginile cărţii, aspectul dramatic ,al războiului, dîrzenia cu care romînii au luptat cot la cot cu ostaşii sovietici, pentru zdrobirea definitivă a duşmanului comun. Difi -noaptea istorică la lui 23 August 1944, care a însemnat o cotitură uriaşă în viaţa poporului român, autorul, comandant al unei companii din Regimentul 34 Infanterie-Constanţa, s-a aflat necontenit, timp de 260 de zile, în linia I, urmînd drumul eroic al diviziilor romîneşti şi al oştilor sovietice, prin Ardeal, peste munţii Tatra, pînă sub zidurile capitalei cehoslovace. Volumul are meritul de a da o imagine din interior, din miezul evenimentelor, a războiului pentru alungarea fasciştilor ; autorul nu notează glacial şi distant, cu tonul unui comunicat oficial, evoluţia luptelor, citrăieşte cu pasiune fecare victorie a subunităţii sale şi a întregului front antihitlerist. Dîrzenia, voinţa de luptă, iată trăsături caracteristice ale ostaşilor noştri care ştiau în sfîrşit pentru ce luptă. ..Erau nerăbdători să ajungă pe Hont, să dea piept cu inamicul" constată autorul, după ce stă de ■vorbă cu soldaţii. Unitatea frăţească dintre ostaşii sovietici şi cei romîni, felul în care cooperează cele două armate sunt lucruri pe care autorul le atestă în fiecare capitol aproape. Spiritul de jertfă, optimismul şi curajul trupelor sovietice, produc o adîncă impresie ostaşilor romîni, călindu-le tăria morală şi capacitatea de luptă. Ultimul capitol al cărţii, e închinat în întregime figurii căpitanului sovietic Makriţki Grigori, comunist, a cărui puternică personalitate îl face stimat şi iubit de toţi ostaşii care l-au cunoscut. Momentul despărţirii, evocat în cuvinte impresionante, demonstrează legătura indestructibilă, ataşamentul puternic care ,s-a stabilit între ostaşii sovietici şi romîni, în viitoarea luptei comune pentru nimicirea Germaniei hitleriste : „In ziua aceea senină de vară, miinile care se string puternic, cald, cu prietenie au format un adevărat lanţ viu : legămîntul frăţiei de arme şi al prieteniei veşnice“. Modestă, ca încercare de literatură, dar deosebit de preţioasă prin semnificaţia ei, cartea it. colonelului în rezervă Ion Gh. Pană, e un omagiu fierbinte adus ajutorului militar şi strategic acordat ţării noastre de către Uniunea Sovietică, şi totodată un document grăitor despre evenimentele din perioada imediat următoare actului revoluţionar al insurecţiei armate de la 23 August 1944. Prefaţa semnată de Aurel Mhaie, e judicioasă şi plină de înţelegere pentru carte şi autor. CEZAR BALTAG Prezenţa cărţii străine E. L. Voynich : TĂUNUL Ethel Lilian Voynich mai păstra şi acum trei ani, în cămăruţa ei modestă de la etajul al 17-lea al unui bloc din New- York, un portret infăţişînd pe un tînăr italian din perioada Renaşterii. După propria mărturisire, scriitoarea avea cînd lucra la Tăunul întotdeauna în faţă acest portret. Nu întimplător îşi alesese drept prototip un asemenea tablou: Italia veacului al XIX-lea avea nevoie de acei „titani în gîndire, pasiune şi caracter“, cum ii numise Engels pe oamenii Renaşterii. Arthur, eroul romanului, citeşte de altfel, cartea lui Dante De Monarchia şi vede că visul scump al unui stat italian unit şi puternic care să fie condus nu de papă, ci de o putere laică, nu fusese împlinit nici la cîteva secole după moartea marelui florentin. Studiind filozofia la seminarul teologic din Pisa, tinărul crescut în două medii religioase deosebite, cel protestant al familiei şi cel catolic al şcolii, simte la un moment dat nevoia de a găsi o aplicare practică a cunoştinţelor sale. El ia contact cu organizaţia revoluţionară Tînăra Italie înfiinţată de Giuseppe Mazzini, neobositul mltant pentru unirea patriei sale. Arthur îşi închipuie însă mişcarea tineretului italian ca pe o mişcare mai curînd religioasă decit politică. Divulgarea tainei spovedaniei de către un preot şi încălcarea preceptelor bisericii de către Montanelli, spulberă insă orice urmă de credinţă religioasă din conştiinţa sa. Arthur află primul mare adevăr: religia era o formă de liniştire a spiritului revoluţionar al maselor şi totodată un instrument de oprimare a lor. Ca emigrant în America de Sud, duce viaţa unui nou picaro, avînd ocazia să vadă că pretutindeni cei mulţi îndură foamea, mizeria şi sărăcia. Arthur îşi dă seama că dreptatea naţională şi socială nu se poate obţine decit pe calea luptei. Convingerea la care ajunge Tăunul, cu cîteva ore înainte de a fi condamnat la moarte este aceea că idealul religios şi cel laic nu sunt conciliabile. Finalul cărţii subliniază soliditatea convingerilor sale. Montanelli confirmă sentinţa morţii propriului său fiu — şi odată cu aceasta ni se dezvăluie şi esenţa idealului său. In ultimă instanţă, Tăunul este astfel un pamflet care demască esenţa reacţionară a religiei şi inumanitatea reprezentanţilor bisericii catolice. Arthur a trăit în conştiinţa câtorva generaţii de revoluţionari prin: pasiunea şi consecvenţa cu care şi-a urmărit ţelul, prin tenacitatea cu care a făcut faţă greutăţilor vieţii, prin spiritul său ireconciliabil şi prin luciditatea sa, înainte de moarte, el scria: „sînt cît se poate de fericit şi împăcat... nu cer de la soartă nimic altceva... Eu mi-am împlinit partea mea de datorie, şi sentinţa de moarte dovedeşte că mi-am împlinit-o cu prisosinţă“. Ne explicăm astfel uşor de ce Tăunul a fost iubit de un erou ca Pavel Korceaghin care admira în el modestia şi puterea de a pune interesele celor mulţi mai presus decît interesele sale personale. 1ERONIM TATARU Văleniin Ovecikin : O PRIMĂVARĂ BUCLUCAŞĂ Impresionantă şi copleşitoare în volumul lui V. Ovecikin este în primul rînd bogăţia de fapte. Autorul a fost 6 ani preşedinte de colhoz; pornind să scrie cartea, el nu a avut nevoie să „inventeze“ nimic, oamenii pe care i-a cunoscut, faptele lor oferindu-i un material epic masiv. O primăvară buclucaşă este un exemplu strălucit a generozităţii cu care viaţa contemporană se oferă scriitorilor, ca sursă de inspiraţie. Romanul lui V. Ovecikin este de o stringentă actualitate, reflectînd actualitatea imediată şi răspunzînd operativ şi din plin evenimentului politic din perioada respectivă. O primăvară buclucaşă a apărut mai întîi în foileton în Pravda cam în aceliaşi timp cînd la sate începeau să fie traduse în viaţă hotărîrile plenarei din septembrie 1953 a C.C. al P.C.U.S. Printre altele romanul oglindeşte, în lumina hotărîrilor plenarei, o problemă de mare importanţă politică şi economică, problema cadrelor de conducere în colhozuri. Spunînd acestea nu înseamnă că reducem valoarea cărţii numai la promptitudinea cu care autorul a reflectat un moment al actualităţii, romanul lui Ovecikin avînd în substanţa sa toate elementele capabile să-i dea o tinereţe fără bătrîneţe, o valoare artistică remarcabilă. Scrisul lui V. Ovecikin sobru, reţinut, aparent lipsit de strălucire are ceva din febrilitatea, prospeţimea, patosul şi suflul agitatoric al reportajului cotidian. Un comentariu inteligent, vioi, sclipitor, presărat cu zicători şi proverbe populare însoţeşte o acţiune dinamică desfăşurată pe mai multe planuri.. In primăvară buclucaşă , nu vom găsi descrieri de natură „frumoase“, nici scene „tari“ sau „momente lirice“. In schimb, fiecare pagină, străbătută de o poezie discretă, este o autentică ”?fs? umană“. Rareori am întîlnit într-o carte un material de viaţă — ca să folosim o expresie devenită clasică — atît de bogat, de condensat, ca în romanul lui V. Ovecikin. Cifre citeşte o primăvară buclucaşă — carte care urmăreşte activitatea de zi cu zi a unui activist raional — întîlneşte nu numai o imagine largă, complexă a satului colhoznic, ci totodată unul din cele mai valoroase şi mai interesante personaje ale literaturi sovietice actuale. Comunistul Piotr Ilarionovici Martînov, cel care se întreba „pentru ce existăm noi comuniştii dacă nu pentru a face viaţa bogată şi fericită", este numit secretar raional de partid în locul lui Borzov, om slab, anchilozat sufleteşte, căzut pradă formalismului. Curajos, inteligent, plin de iniţiativă, Martînov spre deosebire de Borzov, nu porneşte în munca ce-i este încredinţată de la datele statistice sau de la instrucţiunile regionale. El îşi petrece zile şi nopţi în mijlocul oamenilor. Martînov socoteşte că activistul de partid trebuie asemeni scriitorului şi poate chiar mai mult decît el să fie „un inginer al sufletului omenesc“. Ca şi scriitorul, activistul de partid nu are decît „o singură armă — cuvîntul", armă care trebuie să spună curajos şi răspicat adevărul, să critice totodată necruţător orice manifestare incompatibilă cu etica socialistă. Va cunoaşte pînă în cele mai mici amănunte aspectele negative din munca unor conducători şi membri de rînd ai colhozurilor, şi în special rezultatele nefaste ale formalismului considerat a fi „cel mai mare duşman al nostru“. Martînov îi va critica aspru şi îi va demasca fără cruţare pe cei care dau sarcini formale, pe carierişti, leneşi, fricoşi, înfumuraţi,necinstiţi. Tot ce constituie o rămăşiţă a vechii mentalităţi, tot ce se opune mersului impetuos spre progres, este dezvăluit şi condamnat neîndurător. Lovind puternic în aceste elemente înapoia- ^ te, — fără a cădea nici un mo- * ment în negativism, Ovecikin face o critică constructivă, în numele dragostei faţă de uriaşele realizări ale Uniunii Sovietice, faţă de eroicul ei popor. Pătrunsă de un înalt spirit de partid, cartea cunoscutului scriitor sovietic este un tulburător elogiu adus activistului de partid, comunistului care-şi închină patriei tot talentul, toată viaţa sa. C. ARMAȘU luceafărul Revista a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Director : acad. Mihod BENIUC COLEGIUL DE REDACŢIE DoI DEŞLIU (membru în Comitetul de direcţie); Mihu DRAGOMIR (membru în Comitetul de direcţie) V. Era. GALAN; Silvicsn IOSTFESCU; Aurel MIHALE (membru în Comitetul de direcţie) ; Mihci NOVICOV ; acad. Panaitescu PERPESSICIUS ; Titus POPOVICI ; Tiberiu UTAN; Haralmb ZINCA (membru în Comitetul de direcţie).