Luceafărul, iulie-decembrie 1959 (Anul 2, nr. 13-24)

1959-07-01 / nr. 13

Două cărţi pentru copii*) Am ales din numărul mare al lucrărilor relativ recente, tipărite in Editura Tineretului, două care — înscriindu-se în genuri cu totul diferite — pot exemplifica teza conform căreia scrierile pentru copii trebuie să aparţină întru totul literaturii adevărate şi că specificul ei deosebit nu poate ştirbi în nici un fel valoarea artistică. Elanul liric al Otiliei Cazimir şi-a găsit întotdeauna un larg cîmp de activitate în creaţia pentru cei mici. Versatile de o mare gingăşie şi limpezime au făcut ca poeta să fie considerată o adevărată clasică a genului. Volumul apărut de curînd confirmă vechea preocupare a scriitoarei de a aduce în faţa cititorilor săi o lume nebănuită, ascunsă în firele mărunte de iarbă, în frunzele pădurilor vrăjite; personajele sînt florile, gîzele, copiii, singurii care înţeleg graiul prietenilorlor încă şi mai mărunţi. Înzestraţi cu însuşirile minunate pe care le au în poveştile populare eroii Otiliei Cazimir se comportă asemeni modelelor lor umane, rezumînd — la nivelul de înţelegere al copiilor — fapte şi tipuri ale societăţii omeneşti. Chiar dacă morala nu e totdeauna exprimată, ea e conţinută , în majoritatea cazurilor de versurile poetei, ceea ce face ca într-un sens, volumul să se prezinte ca o suită de fabule. Otilia Cazimir adaugă insă registrelor sale poetice cunoscute, unul nou, mai amplu, cu o rezonanţă mai profundă. Primul ciclu al volumului Cîntece abordează teme desprinse din stricta actualitate. Versurile din Cîntec pentru patrie, sînt un imn înălţat Republicii care .....rude cu glas tineresc / cum nîde grădina cînd plouă / şi florile cînd înfloresc“. Copiii de moţ din satele uitate de pînă mai ieri și au schimbat joaca; în hîrjoana lor intervin, ca un ecou, elemente noi din realitate : imitarea onomatopeică a duduitului de tractor, etc. Cu totul remarcabil ni s-a părut cîntecul drumului, compus într-o tonalitate care amintește adesea versul popular. Drumurile pe care trece belşugul ţării, freamătulnecontenit al oamenilor ce trec spre muncă, încărcaţi de gînduri şi de doruri, sînt prezentate în cîteva fragmente elocvente, de o mare valoare poetică. Elogiind munca, fericirea de a trăi, descoperind mereu alte izvoare de bucurie, versurile recentului volum al Otiliei Cazimir conţin un mesaj tineresc, aruncind punţi largi între generaţiile patriei -. Basmele publicate de Al. Gheorghiu-Pogoneşti, utilizează procedeele clasice ale genului: Feţi.Frumoşi plecaţi în căutarea Ilenelor -Cozînzene — răpite de zmei, zine bune care ajută pe cei viteji, vrăjitoare îşi jivine veninoase care li se împotrivesc. Și, ca în orice poveste, puterile binelui sînt în cele din urmă învingătoare. Elementele fantastice consacrate sînt mînuite cu fantezie ; scriitorul imaginează împrejurări şi detalii noi care fac ca volumul să fie foarte atractiv. Dar, fără îndoială, nu ar fi fost suficient ca poveştile să se oprească la acest aspect, cu totulexterior. Al. Gheorghiu- Pogoneşti a fost conştient că substanţa etică, aât de densă în basmele populare, poate fi accentuată fără să atingă în nici un fel stridenţa. Eroii săi luptă pentru o cauză precisă : libertatea şi fericirea popoarelor împilate de împăraţii,zmei şi de căpcăuni. In felul acesta, isprăvile lor de neasemuită vitejie sunt privite într-o perspectivă mai amplă. Forţele binelui şi răului capătă o semnificaţie reală mai precisă. Este, evident, cea mai mare calitate a volumului. Nu trebuie negată puterea de invenţie a scriitorului, nici ştiînţa de a imita, cu măsură, limbajul popular, sfătos şi energic în acelaşi timp. Poate că, uneori, strădania de a descoperi modalităţi noi oboseşte şi nu totdeauna duce la rezultate fericite. Mai cu seamă cînd aceste modalităţi personale se repetă de la o povestire la alta (coborîrea în inimapămîntului, de pildă). Dar in general volumul reuşeşte să atragă, punînd — în acelaşi timp în circulaţie idei morale foarte valoroase. Faptul că scriitorii nu au neglijat nici un moment criteriul educativ al creaţiilor lor este cit se poate de îmbucurător. Ei *) Otilia Cazimir Poezii , Al. Gheorghiu-Pogoneşti, Spune, moştilică, spune... amîndouă apărute în Editura Tineretului, şi-au dat seama că educarea în spiritul muncii, al dragostei de libertate şi de pace se poate şi trebuie să se facă la orice vîrstă şi cu orice mijloace. DAN GRIGORESCU George Nestor: PUIUL CIORII Cu un dar admirabil de povestitor, George Nestor izbuteşte nu rareori să ne păstreze în contact cu locuri şi oameni ai muncii, şi să facă din cartea sa o lectură deopotrivă de plăcută cititorului de orice vîrstă. Iscusinţa de a creiona portrete de oameni pe care i-a cunoscut cândva în copilărie, stilul cursiv, (fără abuz de regionalisme), şi mai cu seamă, ştiinţa dea folosi dialogul ce înviorează chiar şi cele mai puţin reuşite episoade ale menţionatelor amintiri, ne dă certitudinea unui talent. In Puiul ciorii, ritmul domol face ca oamenii din Stănuleşti să se mişte secaţi de vitalitate, molcom, stinşi parcă de seceta neagră ce le bîntuie ţinutul. Ei nu au resurse capabile să se împotrivească năpastei. Numai copiilor autorul le conferă, total şi firesc, frăgezimea naivităţii şi lipsa de griji, încît hîrjoana şi drăcoveniile înregistratepe un alt portativ, mai săltăreţ, să bată în contra timp şi în contrast cu necazurile şi preocupările pentru ziua de mîine ale vîrstnicilor. Drama micului şcolar Grigoriţă, fiul aprigului învăţător Nicu, se va consuma astfel sub semnul spectrului acestui flagel al pământului, seceta, dar şi a stării de mizerie în care burghezia înţelegea să ţină învăţătorirrea. Dorinţa voluntară a învăţătorului de a-işi vedea fiul urmaş vrednic la şcoala din sat, să lumineze poporul, îi este schimbată brusc printr-o înţelegere tîrzie (din conflict cu inspectorul şcolar) a felului cum concep „domnii“ apostolatul şi la ce desconsiderare şi umilinţă trebuie să se aştepte învăţătorul. Grigoriţă, rămâne într-o deznădejde amară, asemeni puiului ciorit căzut din cuib, neajutorat, fără speranţa de a se mai putea ridica sppre zările albastre. George Nestor surprinde setea ţăranului de a răzbate cu orice preţ la lumina culturii, însă duioasa dramă a lui Grigoriţă duce în final la o resemnare aproape ilogică (dacă ne gândim la sacrificiile ce-şi impune învăţătorul de a-i creia fiului un orizont nou) la un simbol prea puţin optimist, neconcludent. Ori, se poate vedea că autorul trecând uşor peste anumite împrejurări din viaţa învăţătorului Nicu din Stănuleşti, ori de altfel hotărît şi cu mari resurse morale, lasă în suspensie sau simplifică unele conflicte vitale (cum ar fi aceia cu primarul) şi expediază pur şi simplu conflictele iscate între învăţător şi autorităţile vechilor stări de lucruri, ca şi combaterea slabă a racilelor sociale din trecut, aşa încât cartea nu-şi mai atinge deplin ţelul scontat. O amprentă personală poartă paginile lucrate cu fineţe, topite în dialoguri sprintene, şi care conţin o adevărată monografiea orăşelului Bîrlad şi a împrejurimilor sale. • N. B. — Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Unire, George Nestor ia tipărit o nouă povestire de dimensiuni mici : Cuza Vodă la Hanul Cucului. E o anecdotă istorică gen Reforma de Garagiale, desigur pe alt plan şi alte temeiuri. Limba uşor arhaizată, dar limpede, conciziiunea stilului şi umorul reţinut o face savuroasă. Anecdotia, sau cel puţin o parte din ea (Capra turcului cu potcap) e de sorginte folclorică. ION CALOVIA prezintă cel mai frumos vis de fericire, formind ţinuta unor întreprinderi aventuroase, ca aceea povestită în Faţa mării. Din fiecare pagină respiră o molipsitoare afecţiune pentru oamenii mării, o vie admiraţie pentru hărnicia lor, pentru cutezanţa în luptele lor înverşunate cu valurile furioase, îmbinarea descripţiei grandiosului peisaj marin cu înfăţişarea veridică a traiului de fiecare zi al pescarilor, cum şi împletirea de nedesfăcut a realului cu fantasticul, conferă istorisirilorun farmec original, demonstrînd, odată mai mult, cum în literatură ca şi în viaţă, realismul şi romantismul se întrepătrund. !Copiilor şi tineretului Poveştile dunărene le procură o lectură instructivă sporită, desigur, şi de remarcabilele ilustraţii, semnate de Cristea Condacci, ce însoţesc textul. Cuceriţi de frumuseţea piaturalăa unor pasaje, de neprevăzutul dsfăşurării epice a altora, tinerii cititori dobîndesc implicit o sumedenie de cunoştinţe ce se întipăresc mult mai adine în memorie decit dacă ar fi fost comunicate direct, ca într-un manual. Ei află tot soiul de lucruri interesante despre pelicani, pescăruşi, vidră şi alte animale acvatice, despre felurite flori de mare sau din preajma Dunării. Uneori, ca în basmul Traista năzdrăvană, povestitorul reuşeşte să contopească atit de intim ficţiunea cu observaţia concretă, incit, simultan, transmite cunoştinţe zoologice şi prin analogie, sporeşte cunoaşterea vieţii pescăreşti. Amărăciunile pelicanilor din bucata citată, ostenelile lor spre a-şi creşte puii, sforţările de a stringe cu mai mulţi peşti în traista de sub gti, pentru a nufi nevoiţi să facă de prea multe ori un drum istovitor de la apă la cuib, seamănă leit cu necazurile şi zorul pescarilor. Instruind, Poveştile dunărene acreditează literar o seamă de concepţii avansate, pledează in limbajul imaginilor in serviciul unor înalte principii morale. (Florile de aur, spre exemplu, e unbasm-legendă, construit pe ideea că bogăţia agonisită cu preţul sărăcirii altora nu poate crea adevărata fentire. Frumoasa Atrice se simte ca o prizonieră în somptuosul palat al tatălui, hrăpăreţul Setim, un cherhanagiu putred de bogat. Refuzînd să se mărite cu prinţul Abdah, ce „stăpâneşte pământuri întinse i pe care muncesc mii şi mii de robi“ ea fuge cu pescarulOhmaz, după ce aruncă in apele din jurul palatului grămezile de galbeni din sipetul primit de tatăl său în dar de la ginerele prezumtiv. Evadarea tinerei fete e un med bul eliberării ei de o viaţă searbădă, urâtă, un mod al cuceririi unei fericiri adevărate. Celelalte bucăţi din volum propagă deasemenea, prin mijlocirea unor istorisiri pline de farmec, idei preţioase. Traista năzdrăvană face elogiul muncii, al perseverenţei in urmărirea unui scop util. Piatra de Zamfir glorifică statornicia în dragoste, fidelitatea conjugală şi de asemeni sensibilitatea faţă de durerile şi nevoile semenilor, înfăţişînd o văduvă care, in loc să comercializeze o nestemată găsită în măruntaiele unui peşte, o dăruie tovarăşilor soţului ei defunct, spre a-şi cumpăra unelte. In Mireasa tapelor, povestitorul dezvăluie frumuseţea sentimentului dragostei filiale, pentru ca în Faţa mării, să reveleze, ţesînd legenda naşterii pescăruşului, puterea minunată a dragostei curate în general. In sfîrşit, Crăiasa cea rea, povestea metamorfozării unei crăiese frumoase, dar de o răutate fără seamăn, Vidra, în animalul ce poartă acest nume, condamnă îngîmţarea, cruzimea, tirania. Prelucrind în chip original creator, anumite motive folclorice, (pe alocuri, cu exces de stilizare) Alexandru Şahighian a adunat în cartea intitulată Poveşti dunărene un mănunchi de flori rare, în a căror frumuseţe oarecum stranie desluşim o parte din tulburătoarea splendoare albastră a nesfîrşită mării. Roger Garaudy: UMANISMUL MARXIST Ca şi în cazul altor intelectuali, calea luiGaraudy spre marxism n-a fost nici dreaptă nici lipsită de greutăţi. Fiu al clasei muncitoare, a căutat mai tatii o soluţie la contradicţiile lumii înconjurătoare in teologia lui Karl Barth şi în gîndirea lui Kirkegaard. Dar viziunea creştină a lumii pe de o parte, concepţiaindependenţei conştiinţei de alta, îl îndepărtau de clasa muncitoare pînă la ruptura completă. Contactul cu Romain Rolland a fost insă salutar, pentru că i-a impus cunoaşterea situaţiei omului în societate, iar dialectica internă a acestei situaţii l-a făcut să vadă că filozofia trebuie neapărat legată de lupta pentru eliberarea omului. De aici drumul spre Marx a fostuşor. Unitatea dintre teorie şi practică pe care i-o ofer,ea marxismul i-a risipit cu totul iluziile despre independenţa spiritului şi l-a dus spre ,,adevârul aspru" : trebuie mai intîi schimbată lumea pentru a schimba oamenii şi conştiinţa lor. Dobîndindun numitor comun, filozofia şi revoluţiaurmăreau acelaşi ţel: „Să pună capăt înstrăinării care dezumanizează pe om şi care face iluzorie gândirea sa“. Acesta este sensul adevăratuluiumanism, al umanismului marxist.îmbinare ideală a unei teorii şi a unei practici revoluţionare, în egală măsură desrobitoare. Prezentarea diverselor aspecte ale acestui sens face obiectul celor cinci „eseuri polemice“ înmănunchiate în cartea de faţă, iar introducerea, o patetica confesiunea drumului anevoios al unui intelectual cinstit şi ataşat clasei muncitoare, dă acestor pagini de mare elevaţie spirituală amprenta unei experienţe autentice. Studiile Umanismului marxist sunt intr-adevăr polemice. Dar polemica in cazul de faţă, şi în tradiţia marii filozofii militante marxiste, este deopotrivă un răspuns peremptoriu la ,,argumentaţia" adversarilor cit şi eşaflodareaunei temeinice concepţii comuniste. Eseul „despre înstrăinare", de pildă,polemizează cu gînditoml catolic Rigo (Marxism şiumanism) . ..dialectica şi materialismul“ răspunde reverendului Cuivez (Gândirea lui Karl Marx) sau lui Merleau-Ponty (Aventurile dialecticii) ; „dialectica şi libertatea“ trece prin sită -intervenţiile existenţiatiste ale lui Sartre -(în Les Temps modernes , capitolul „Despre intelectuali“ pune la punct confuziile altor vulgarizatori simplişti care susţin că poziţia partinică în filozofie şi in ştiinţă ducela un subiectivism de clasă, iar ultimul, „ce este un partidmuncitoresc“, loveşte necruţător în tezele reformiste vechi sau recente. Această critică de mare ţinută, dar nu mai puţin ascuţită este deosebit de oportună, dacă negîndim mai ales la faptul că vizează autori şi lucrări cu oarecare circulaţie in lumea occidentală. Şi Bigo şi Calmez, intre alţii, au abandonat metoda veche a negării ,pur şi simple a marxismului. Lucrărilelor,uneori de proporţii impresionante, acuză chiar o anumită familiaritate cu ideile lui Marx, Engels şiLenin. Acesta a şi fost motivul pentru care presa burgheză a făcut un neobosit tapaj în jurul lor.Obiecţiile veneau, cu alte cuvinte, din partea unor ,,cunoscători“. E destul însă să urmăreşti îndeaproape replica strinsă a lui Garaudy, pentru a vedea cit de sistematic şi de categoric în acelaşi timp se prăbuşesctoate fondările adversarilor, deghizaţi sau nu, ai marxism-leninismului, cit de străvezii devin obiectivele de clasăale clasei exploatatoare, bineînţeles) ale celor care pot oferi cel mult nişte cîrje ineloace gindird burgheze serios atinse de paralizie. Această „gîndire" nu poate argumentaazi cu pretenţii de seriozitate că înstrăinareanu se referă la om „in general“ că este o ..categorie abstractă" şi unblestem etern asu-pra muncii, atunci cînd realitatea capitalistă oferă forma •ceamai desăvîrşită a înstrăinării muncii; ea nu poate găsi o contradicţie evidentă între materialism şi dialectică şi nicireduce dialectica de la lege a naturii la legea gîndirii pure ; ea nu poate afla incompatibilitate între existenţa dialectică a naturii şi libertatea omului; ea nu oferă intelectualilor integraţi în regimul economiei de mărfuri decit poziţia unor creatori de valori supuse vicisitudinilor speculei şi exploatării. Dezvăluind toate aceste lacune ale gîndirii burgheze de ultimă oră,Garaudy realizează o operă cu deosebire utilă nu numaiîn măsura în care face inventarul exhaustiv al valorilor ,umanismului marxist, dar şi pentru că deschide intelectualilor serioşi şi cinstiţi, darîncă nelămuriţi, drumul sprecomunism, singura soluţie posibilă a contradicţiilor uneilumi care dezumanizează peom şi face iluzorie gîndirea sa. M. ROŞCA Tudor Măinescu: FLORILE PRIETENIEI Ne obişnuisem să vedem în Tudor Mâurescu un umorist cu verbul muşcător stau un artist ce ştie să dea glas stărilor sufleteşti discrete şi gingaşe, un creator idestanţe mici şi caustice sau imobil mânuitor al cromicii rimate. Volumul Flori şi ghimpi, din 1956, lărgea tematica poeziei lui Tudor Măinescu prin creaţii inspirate din realităţile noi din ţara noastră, dar modalitatea era de mult exersată : cronica rimată. ■Prima parte a Florilor prieteniei — volumul recent apărut în librării — reproduce un număr de poezii publicate în volumul anterior cărora li se adaugă artele noi, care darnica şi adâncesc sentimentul schiţat anterior — patriotismul. Dragostea de patrie apiare de data aceasta nu numai in creaţiiirico-epice care conturează — în loicina cronicii rimate — chipuri de oameni noi, ci şi ca expresie directă a conştiinţei şi sentimenteior artistului. Poetul însuşi nu e altceva daciît o oglindă a frumuseţilor patriei, un ecou al agitaţiei muncii creatoare idei pe meleagurile ei : „fiuporit in mine chipul ţării mele / iCiu munţi de piatră şi cu şesuri line, Lu ape repezi şi cu spice pline, / Cu cer deschis şi seceriş de stele" (Chipul patriei) . (Cântecele ciobanilor şi „Cantata -naltelor furnale“ doinesc în sufletul său. Gingăşia şi intimitatea de oidimidară sunt înlocuite de acordurile grave ale sentimentului de admiraţie pentru realizările uimitoare ale epocii socialiste şi pentru făptuitorii lor : „Ei auînfipt tractoarele în furtcă / Şi-au ridicat oraşe-n largul zării, /Cutezători străbat întinsul mării / Şi-n brazdă bună bob ales aruncă“ (Chipul patriei III). Toate poeziile dedicate patriei şi muncii de primenire a vieţii par a spune : iată ce trebuie să cântăm. De altfel, una dintre coordonatele principiale ale volumului este definirea poetului în viaţa socială. Discuţia cu portarul şantierului de construcţii (Zidarii) este elocventă în acest sens. E aici o înţelegere partinicăa rostului poetului din epoca noastră exprimată în urma unui colocviu cu vetuste păreri care au avut ca rezultat nepăsarea autorităţilor de stat de altădată faţă ide mizeria în care şi-iasfîrşit viaţa Emiinescu sau K. Demetrescu. Conştient de faptul că astăzi poetul nu mai este „...un adaos neînsemnat al unui potentat", autorul se consideră unul dintre constructorii noii vieţi ; rostul lui e să cunoască transformările prin care trece ţara şi pe făptuitorii acestora şi, cunoscîndu-i, să consfinţească prin opere durabile faptele lor : „Euvreau să-ivăd pe oamenii cei noi ! ... / Să scriu poeme cu -aceştieroi / Drept pildă pentru azi şi viitor". Faptul este cu atât mai demn ide semnalat,, cu cult altădată Tudor Măinescu era „unul din aceia care socotesc poezia o simplă distracție mondenă", cum oberva pe bună dreptate a,cadi G. Căliinescu înIstoria literatură română. Florile patriei — prima parte a volumului despre care vorbim — este o culegere de poezii unde găsim sentimente legate de marile prefaceri sociale caredezvoltă în făptuitorii lor dimensiuni umane nebănuite. E un ibdlaint cu care poetul întâmpină a XV-a aniversare a eliberării patriei. ★ Partea a doua a volumului cuprinde traduceri din poeţii sovietici şi poeţii din diferite ţări socialiste — unitare prin natura sentimentelor. Deşi numai traduceri (sau mai bine zis ca toate traducerile) şiaceste poezii vorbesc despre preocupările tematice ale poetului Tudor Măimesicu. GH. CIOMPEC Pentru Concursul „Iubiţi cartea“ Leonid Leonov: SOŢI Apariţia ediţiei a treia, în limba română a romanului Scuti explică interesul crescând al maselor de cititori faţă de problemele complexe, umane şi sociale pe care le pune cartea. Scrisă în perioada cînd teritoriul Uniunii Sovietice se transformase într-un imens şantier industrial, Scuti poartă pecetea acestor schimbări înnoitoare, definindu-se ca un roman al construcţiei. Undeva, în îndepărtata taiga siberiană, pe malul unui rîu, care de altfel şi împrumută titlul lucrării, se va ridica o fabrică de celuloză. Deocamdată acest lucru este ştiut doar de Uvadiev, Favorov şi Suzana, primul nucleu pornit să înfrîngă cerbicia naturii şi a oamenilor. Nici locuitorii Makanihăi, care în noaptea aceea de primăvară dorm liniştiţi, nu ştiu cît de profund se va schimba viaţa lor şi a cătunului, nici pădurea nu bănuie că menirea ei de veacuri, aceea de a creşte şi putrezi nu peste multă vreme are să se strîmbe. Numai Kir, stareţul schitului şi alţi cîţiva călugări certaţi cu viaţa şi cu rânduielile ei, tutorii spirituali ai „turmei" din Mahariha şi Sonoha, simt că apariţia străinilor pe acele meleaguri este prevestitoare de rău pentru liniştea schitului, netulburată pînă atunci. încercarea lui Kir de a cumpăra cu bani pe Uvadiev dă greş, de aici înainte cele două forţe, una care va prinde teren pentru că ei îi aparţine noul, cealaltă, refractară, obtuză, se vor înfrunta pe viaţă şi pe moarte. Se încleştează de fapt două lumi, cu morala lor, cu concepţiile lor, două ideologii dintre care va ieşi învingătoare aceea care dă omului nu numai pîine ci şi demnitate. Sfârşitul cărţii nu marchează terminarea construcţiei şi cu atât mai puţin finalul luptei. Ca orice roman al realismului socialist toţi ne lasă să întrezărim viitorul, nu unul hazardat ci unul sigur, acel dorit de omul înaintat, pentru că între individ şi năzuinţele lui pe de o parte şi societatea care generează *asemenea indivizi, există o unitate de gîndire, o unitate de vederi, acelaşi ţel. De aceea atunci cînd Uvadiev şi-o închipuie pe fetiţa Katia citind din abecedarul tipărit pe hîrtia fabricata de el, noi care trăim primul an al măreţului septenal sîmtem convinşi că visurile lui s-au materializat pe o scară cu mult mai amplificată. Valoros pictor de caractere, Leonid Leonov ne face cunoştinţă în Soţi cu o variată gamă de personaje, complexe ca structură sufletească, dure, pentru că împrejurările în care acţionează le obligă să se comporte aşa, romantice în felul lor şi aprige la nevoie. Fin analist, Leonid Leonov pătrunde în cele mai intime resorturi ale firii omeneşti, demonstrînd că faptele nu se maseîntîmplăitor ci ca rezultat firesc şi logific al unor coordonate sufleteşti asemănătoare. Gît omenesc există în chipul lui Uvadiev, comisarul şantierului, om născut pe măsura anilor grei de după revoluţie, tenace, aparent fără inflexiuni sufleteşti, în fond cald în duritatea lui organică. Leonid Leonov are marele talent de a pune în lumină toate trăsăturile unui caracter stabilind in acelaşi timp o dominantă , la Potiomkin aceea de a vedea fabrica construită cit mai curînd, la Ghelari dorinţa de a rupe cu trecutul şi a se dărui vieţii noi, la Varvara necesitatea de a fi utilă indiferent de rangul şi condiţiile oferite pe scara socială. Neîntrecut peisajist atent pînă la cel mai mărunt amănunt pe care îl poate oferi natura, Leonid Leonov dăruiește cititorului momente de adevărată desfătare prin bogatele descrieri, suculente în culoare aproape pînă la perceperea vizuală. PETRE SALCUDEANU Alexandru Şahighian: POVEŞTI DUNĂRENE Destinată în primulrînd copiilor şi tineretului, această carte cuprinde basme, mai precis , legende din viaţa pescarilor Dunării şi Mării Negre, ce incintă prin subiectul lor, ca şi prin meşteşugul istorisirii, pe cititorul de orice vîrstă.Urmînd firul narativ, desfăşurat cu iscusinţă de scriitor, pătrundem într-o lume a cărei imagine nu a fost încă zugrăvită multilateral in literatura romină şi pe care, chiar în colecţiile de folclor mai răspîndite, o întîlnim numai incidental. Alexandru Şahighian îşi familiarizează cititorii cu atmosfera intimă a mediului pescăresc din trecut, descoperindu-le o umanitate vag cunoscută pînă acum în literatură. Fundalul acţiunii fiecărei poveşti e viaţa grea, zbuciumată, pindită în fiecare clipă de primejdii, Ia unor oameni săraci şi necăjiţi, pentru care faptul de a avea unelte de pescuit bune re D. MICU ■ luceafărul Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Director : acad. Mihai BENIUC COLEGIUL DE REDACŢIE Dumitru CORBEA (membru în Comitetul de direcţie) ; Dan DEŞLIU (membru în Comitetul de direcţie) ; Mihu DRAGOMIR (membru în Comitetul de direcţie) ; V. Em. GALAN ; Silvian IOSIFESCU ; Aurel MIHALE ; Mihai NOVICOV ; acad. Panaitescu-PERPESSICIUS ; Titus POPOVICI ; Tiberiu UTAN ; Haralamb ZINCA (membru în Comitetul de direcţie). — 1 ...........