Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)

1961-07-01 / nr. 13

r'-------- « ■ 1 --------- __________________________________________________/ Dimor Rendis Iartă-mă, iubito, iartă-mă că-mi retrag mina din miinile tale şi nu te mai învălui cu privirea - ci răvăşesc cu paşii, absent, pietrişul alb al aleii. Uirt&-mă, dar am prea multe lucruri de ţinut minte, prea multe lucruri ce nu pot fi uitate... Nu trebuie să uit că zăpada poate fi roşie uneori, că apele cristaline ale rîului de munte pot să fiarbă, in inima iernii iar frunzele copacilor pot să te umple de rugini şi să cadă In plină luna mai, ca-n vremea toamnei, nu, nu trebuie să uit. Mă simt dator să redau zăpezii albul ei de totdeauna, să ajut rîul să nu-şi schimbe răceala, să veghez lunecarea firească a unui anotimp intr-altul... lartă-mă, iubito, «m tu ai numai douăzeci de ani, tu nu ştii — iartă-mi gesturile nervoase, adesea dure, cindi din îmbrăţişările tale mi emulg, dar vezi, cei de-o vîrstă cu mine trebuie să ţină minte prea multe, şi suntem cuprinşi de-o nelinişte parcă... Nu trebuie să uităm că şcoala din colţul străzii plină de linişte, poate fi prefăcută în spital pentru răniţi, iar la cinematograful din cartier proiecţia filmului de dragoste poate fi întreruptă de alarma aeriană... să înfrăţim ferestrele şcolii cu glasurile copiilor, să scoatem mesuţele restaurantului pe trotuar şi să le-mpodobim cu halbe gulerate , să veghem ca sărutul eroilor din film să nu fie şi să nu fie tulburată perechea de îndrăgostiţi, din întunericul sălii... Iartă-mă, iubito, să mă ierţi, atunci cind şoaptele tale nu le aud, cină noaptea tresar din somn şi-ncep să ţip, când bat cu pumnul în masă după ce diese în ziare despre parada tancurilor lui Globke pe străzile dar, înţelege, generaţia mea trebuie să nu ştie să uite. Nu trebuie s-o uităm pe fata aceea din Moscova, ce păşea desculţă şi goală prin zăpada-ngheţată, împinsă, cu ţeava armei, de un hitlerist înfofolit în blănuri călduroase, nu trebuie să-l uităm pe învăţătorul român care şi-a scos ochelarii şi i-a pus cu grijă în buzunar, pentru ca gloanţele plutonului de execuţie să nu îi spargă — nu trebuie să uităm de trotineta aflată la Lidice, într-un muzeu şi noi, noi trebuie să le ajutăm pe fete să îmbrace hainele de duminecă cind merg la prima lor întîlnire, trebuie să le oferim învăţătorilor, ochelari ca ei să silabisească eternul A.B.C. acompaniaţi de clasa toată — şi să învăţăm trotinetele să alunece pe străzile lumii. Tu mă înţelegi, iubito, tu mă ierţi atunci cina — pnvmau-te — nu te zăresc parca, cind sînt îngîndurat, dar vezi, trebuie să ţin minte o sumedenie de lucruri şi nu trebuie să uit nu trebuie să uităm nimic, dacă vrem să merităm numele simplu de Om ! In romînește de GHEORGHE TOMOZEI tulburat Londrei. A NOUL SI lăturînd aceşti doi termeni nu vreau să fac o simplă butadă, ci să arăt cum neglijarea raportului dintre ei poate să ducă în unele reportaje şi — aş îndrăzni să lărgesc aria — în unele opere literare ale noastre din orice gen, la vicii de optică, la o reflectare simplistă a realităţii. In contextul acestei argumentări înţeleg prin noutate tot ceea ce cade nemijlocit în bătaia observaţiei reporterului, tot ceea ce îl frapează, îl entuziasmează, îl pune senzorial şi sufleteşte în mişcare. De aici pînă la nou mai este, cred, un singur pas, dar, vai, de multe ori ne împiedicăm tocmai aici. Noul, aşa cum încerc eu să-l definesc, e o noţiune mult mai largă, dar în acelaşi, timp , mult mai exclusivă, mai categorică ; e tot ce are contemporaneitatea mai sensibil, mai caracteristic, mai deosebit faţă de altă epocă istorică. Noutatea face parte nemijlocit din nou, e între ele raportul dintre senzaţional şi general, dintre ocazional şi obişnuit. Dar tocmai acest pas, prin care mişcării noastre senzoriale şi sufleteşti trebuie să-i adăugăm multă-multă luciditate, uităm adesea să-l facem, în aşa fel incit — îngustate şi mai mult la masa de scris (căci ele nu s-au fixat destul de temeinic în noi înşine, fiindcă nu le-am găsit esenţa, adîncimea adevărată) — observaţiile noastre de pe teren rănim uneori ca nişte decupaje simpliste, cărora le lipseşte timbrul necesar al epocii, originalitatea socială. Aici cred eu că stă explicaţia unor nereuşite ale reportajului nostru — şi nu numai ale acestuia. Căci, în treacăt fie spus, ca reporter, consider cam jignitor şi nedrept pejorativul pe care criticii noştri îl aplică de-a valma poeziei slabe („poezie-reportaj” !) atîta vreme cit ceea ce i se impută poeziei respective este un viciu (şi nicidecum un element definitoriu) al reportajului însuşi. Lucrurile merg oarecum paralel, cele două sfere, deşi atît de diferite, au totuşi păcate comune (posibil, cel mult, ca reportajul legat mai nemijlocit de viaţă, să fi intrat cu ceva mai devreme în incubaţie). în cazul nostru, ceea ce critica numeşte factură reportericească în poezie, nu cred să fie altceva decit factura descriptivistă în reportaj. Şi, la efecte identice — cauză identică : trecerea superficială peste semnificaţia adîncă a noului, substituirea acestuia cu artificii pe cit de variate pe atît de sterile. Rămînînd la reportaj , cîteva exemple. Reporterul descinde, să presupunem, într-un oraş muncitoresc. Aici se izbeşte, pur şi simplu, de o serie de realităţi din cele mai diferite, de a căror apartenenţă la epoca noastră nu se poate îndoi nici o clipă. Să înşirăm cîteva, întîlneşte un bulevard cu totul nou, de o arhitectură impresionantă. Este cazat într-unul din acele apartamente, unde, să zicem, locuieşte în acelaşi timp un delegat de la Codlea venit să studieze problema parcurilor de flori din interiorul cvartalelor. Pe un bloc vecin, inaugurat acum 6 luni, zăreşte o tăbliţă cu inscripţia : „Muzeul de Istorie al oraşului X“. înăuntru, între pereţii încă umezi, găseşte vitrine cu multe paleolitice. Intrînd în uzină cunoaşte un inovator cu peste o sută de inovaţii la activ. Deplasîndu-se cu maşina întreprinderii, , observă că şoferul un om de treizeci de ani, învaţă printre picături din manualul de franceză, clasa a VlI-a. Asistă în laborator la încercarea unui material, prima încercare pe ţară. Află, pe deasupra, nenumărate cifre de producţie, una mai importantă decit alta, asistă la zeci de momente care îl emoţionează, i se dau zeci de explicaţii tehnice privitoare la procesul de producţie ş.a.m.d. Ei bine, odată parcurs acest lanţ al noutăţilor, reporterul va căuta modalitatea de a le retopi în viitoarea sa scriere. Va porni în căutarea unei idei care să-i permită exprimarea cit mai completă, mai logică şi mai publicistică a celor văzute.. Dar tocmai aici cred că greşim noi de cele mai multe dăţi. O idee, oricît de cuprinzătoare ar fi ea, obligă la o selecţie riguroasă, la renunţări uneori dureroase. Ce mă voi face dacă ideea aleasă nu-mi permite să includ în reportaj pe inovatorul cu o sută de inovaţii sau, de pildă, muzeul din blocul proaspăt inaugurat ? Iată, cred că tocmai acest fel de a judeca lucrurile ne încurcă cel mai adesea. Procedînd in felul acesta rămînem sau robii momentelor circumscrise, sau ai cifrelor, sau ai tehnicismului, sau ai senzaţionalului, sau, ca să reiau ideea de la început, ai „noutăţii“ în sine. Dilema apare, în acest caz, tocmai din cauza neglijării dintru bun început a legăturii dintre „noutate“ şi „nou”. Atunci cînd vom pătrunde fiecare din aceste aspecte, în aparenţă disparate, ale realităţii, atunci cînd ne vom întreba de fiecare dată prin ce sînt ele caracteristice epocii noastre şi numai ei, patriei noastre şi numai ei, localităţii respective şi numai ei, — ideea reportajului apare de la sine, selecţia materialului brut se efectuează pe parcurs, iar etapa chinuitoare, cerebrală, meşteşugărească a „centrării" secvenţelor, a „montajului“ se elimină prin însăşi firea lucrurilor. Aş îndrăzni să aseamăn „noul” în reportaj cu centrul optic al unui tablou. întîia privire se îndreaptă spre el, toate detaliile îl completează, îl pun în lumină, dar asta fără ca artistul să fi folosit o altă pastă pentru reliefarea lui. Romulus Rusan TRIBUNA SCRIITORULUI TÎNĂRĂ ,Ta . fr . / ' ‘ - • NOU TAIE A Anul IV, Nr. 13 (72) • 1 iulie 1961 • Apare la 1 și 15 ale lunii • 12 pagini — 1,50 Iei s *nt''n’re 'ntre p0€" 0 2 I I ţii romini şi soviestici e un eveniment |m pe cit de importom gj jjj ^ pe atît de firesc 2 g căci a intrat deja || jj§ in tradiţia noastră, a o° g fj menilor înaripaţi de idea- || jj Iurile socialismului şi co- 2 g munismului, să căutăm şi j§ g să găsim împreună, prin- || H tr-un efort creator una- 2 g nim acele mijloace prin 2 g care aceste măreţe idea- g guri devin zi de zi o rea- jg g litate vie. g întâlnirea poeţilor celor f| g două ţări se adaugă la j §j şirul nenumăratelor schim- j§ §j buri de experienţă care g H au avut loc de-a lungul jjj H anilor între mînuitorii g p strungului şi ai combinei, s H ai riglei de calcul şi ai s s instrumentelor ştiinţifice g fi cele mai moderne, g Dacă la Dubna, Horia jjj §§ Hulube] şi Leonid Sedov g g se întâlnesc pentru a e p jj la bora noi metode de fo- = g losire a energiei nucleare jjj p in scopuri paşnice, dacă gj g ilustrul strungar sovietic g g Bikov îşi împărtăşeşte ex- p p perienţa la Bucureşti, iar jg g Ştefan Tripşa, vestitul p p p ţelar hunedorean face a g pcelaş lucru la Zaporoje, pj este de la sine înţeles că gj p Mihai Beniuc, Margarita g g Aligher, Maxim Tank şi p p Marcel Breslaşu să stea g jj cot la cot la aceeaşi mo- p p să şi să discute despre g p modul cum aceste efor- jj p turi grandioase ale po- r j 2 poarelor noastre să ca- s p pete o mai înaltă întru- p g chipare poetică. gj Sub acest semn, al slu- gj 2 jirii tot mai depline a ca- g p uzei socialismului şi co- g g munismului s-a şi desfăşu- = p rat timp de trei zile, între p g 28 - 30 iunie, întâlnirea g 2 de la Bucureşti dintre s jj poeţii romini şi delegaţia 3 g sovietică formată din es- n jj teticiamul sovietic Ale- Ij g xandr Dementiev, redac- Hator şef adjunct al revis- g gj tel „Novîi mir" şi poeţii jj g Margarita Aligher, Maxim 1 g Tank, Alexandr Iaşin şi j 3 Viktor Bokov. Tema cen- 3 g trai a a dezbaterilor care g g au avut ca bază cele g 2 două rapoarte susţinute jj jjj de academicianul Mihai jj g Beniuc şi Alexandr De g 2 mentiev a fost raportul g dintre actualitate şi p g 2 glindirea acesteia în poe g , fie' g Atât din rapoarte cit și M g din luările la cuvînt ale g g fiecărui participant, fie §j g el poet român sau sovie- g g tic, s-a reliefat puternic jjj = dorința unanimă a tutu- gj jj rar de a se strădui prin § g operele lor „să răspundă g jj — cum spunea marele §§ g nostru poet Tudor Arghe g 2 zi, în salutul adresat a- 2 g cestei întâlniri, cu cit f§ g mai multă strălucire în g g crederii ce li se acordă", g j Tocmai datorită acestui M jjj accent deosebit care s-a f§ g pus pe străduinţa comu- g g nă a poeţilor realismului g g socialist de a fi rapsozi g j§ cit mai viguroşi ai victo- j§ g iunilor obţinute de po- §§ g poarele lor în construcţia g g paşnică a noii vieţi, a g 3 ceastă întîlnire capătă o 3 g însemnătate mult mai jj H profundă, ideile exprima- g g te aici bucurîndu-se g g neîndoielnic de Un interes g . Au răsunat de aceea g g cit se poate de solemn, g g și de semnificativ totoda g g tă. cuvintele lui Tudor g g Arghezi : 1 g „Slavă ţie, poezie, s a- g g vă ţie, pace" 1 g 1 „SLAVĂ TIS, I [ PREZIIÎ“ I In pag. 5-a Actualitatea ideilor lui Belinski In pag. 10-a Atlas literar: Prozatori polonezi fi¥ Un precursor al criticii militante Amintirile contemporanilor sînt unanime în a ni-1 prezenta pe Vissarion Grigorovici Belinski ca un luptător, ca un tribun, ca „o fire de gladiator“ (Herzen). Intr-o epocă il o înLunior’Pr't'â martiria la aceea a „veacului crîncen“, Belinski a fost un înflăcărat apărător al adevărului şi dreptăţii. Căutînd cu perseverenţă un ideal social-politic şi estetic înaintat, el a trecut de la materialismul metafizic al secolului al XVIII-lea prin idealismul dialectic al lui Hegel spre materialismul dialectic, de la iluzii iluministe, unite cu considerarea democratică a problemelor sociale, la concepţia revoluţionară asupra lumii şi a societăţii, la afirmarea idealului revoluţionar de transformare a vieţii. „Ideea socialismului a devenit pentru mine ideea ideilor“ — declara Belinski în 1841, referindu-se desigur la socialismul de natură utopică. Drumul lui Belinski n-a fost nici uşor, nici scutit de meandre, de tributuri plătite idealismului. Dar cu un curaj rar, cu o putere deosebită el a ştiut totdeauna să-şi recunoască, erorile, să le învingă, să meargă înainte, cucerind pas cu pas o conştiinţă înaintată de luptător revoluţionar. V. I. Lenin l-a numit precursor al social-democraţiei ruse şi primul dintre democraţii revoluţionari, a cărui activitate s-a desfăşurat încă în anii de dominaţie ai feudalismului. Prezent — şi cu multă originalitate din cele mai diverse domenii ale vieţii intelectuale din vremea sa (filozofie, pedagogie, istorie) Belinski s-a manifestat cu deosebită strălucire în critică literară, estetică şi istorie literară, pe care le-a ridicat la o înălţime cum ele nu au cunoscut înainte i Rusia. Preluînd cele mai bune tradiţii ale criticii literare decembriste, el le-a dezvoltat, le-a dat o temelie estetică materialistă şi strălucirea unei creaţii autentice. Articolele lui Belinski uimeau pe contemporani prin soliditatea şi logica argumentării, prin bogăţia cunoştinţelor din cele mai variate fenomene ale literaturii universale, prin digresiunile captivante în cele mai diferite domenii ale ştiinţelor, prin varietatea structurii, a compoziţiei lor. Activitatea de critică literară a „impetuosului Vissarion“ a fost întotdeauna însufleţită de spirit polemic. De la primul său articol Reverii literare şi pînă la Scrisoarea către Gogol el s-a manifestat ca un spirit viguros militant. Dacă în Reverii literare el proclama entuziast „mindreşte-te, mîndreşte-te, om, cu înalta ta destinaţie... viaţa înseamnă acţiune, iar acţiunea înseamnă luptă“, în Scrisoarea către Gogolel afirmă concret şi viguros necesitatea luptei revoluţionare împotriva tiraniei ţariste, pentru eliberarea ţăranului rus, a poporului rus din asuprire, din iobăgie. Iubind mai presus de orice patria şi poporul său, cultura rusă, literatura rusă, „viaţa şi sîngele meu“, cum spunea, Belinski şi-a consacrat tot talentul promovării acesteia, afirmării ei pe drumul artei adevărate, valoroase. Şi aceasta nu a putut-o face decit luptind împotriva ideologiei reacţionare din epoca sa, împotriva teoriei „poporanităţii oficiale“, şi a ideilor slavofile, împotriva şcolii care propagă teoria „artei pentru artă“, împotriva scribilor vînduţi ţarismului. Moartea prematură a împiedicat formularea ideilor lui Belinski într-un sistem estetic unitar, armonios şi original. Totuşi ultimele lui articole Privire asupra literaturii ruse în 1846 şi Privire asupra literaturii ruse în 1847 ne îngăduie să-i cunoaştem orientarea în problemele principale. Respingînd părerile apărătorilor artei pure, Belinski arăta că „Literatura trebuie să fie o expresie a vieţii sociale ; societatea este aceea care dă viaţă literaturii“. Menirea scriitorului este de „a zugrăvi viaţa, aşa cum este ea şi nu o viaţă ideală“, de a fi „proorocul idealurilor celor mai măreţe ale vremii sale". Belinski era convins că „Ideea unei arte pure, desprinsă de realitate, ce ar vieţui In propria ei sferă, neavînd nimic comun cu celelalte aspecte ale vieţii este o idee abstractă, himerică..." El arată legătura strînsă ce trebuie să existe între scriitor şi poporul sau, intre arta şi mecuuum sociale înaintate. Belinski acorda o mare importanţă conţinutului de idei al unei opere : „Numai conţinutul poate fi măsura adevărată a unui scriitor, fie el genial sau numai pur şi simplu talentat". Conţinutul de idei el îl punea în strînsă legătură, în dependenţă directă de necesităţile vieţii, ale realităţii. „Poezia reprezintă o reproducere a realităţii. Ea nu inventează nimic din ceea ce nu ar exista în realitate. De aceea criteriul dună care poate fi apreciată valoarea unei opere poetice este veridicitatea în oglindirea realităţii". Dar totodată Belinski arăta că dacă „orice operă literară... trebuie să fie expresia vieţii“ ea trebuie să fie „în primul rînd o operă literară". De aci importanţa pe care criticul literar o acorda relaţiilor armonioase, de contopire şi perfectă unitate între conţinutul şi forma unei opere de artă. Ideile lui Belinski cu privire la arta înaintată, realistă, cu un caracter adine popular, și-au găsit aplicare în numeroasele sale analize și comentarii asupra literaturii ruse contemporane lui sau din trecut. Belinski a fost în genere adeptul principiului istoric în cercetarea fenomenelor literare. Cu atît mai mult perspectiva istorică, istorismul caracterizează studiile sale de istorie literară, deosebindu-le şi determinînd superioritatea lor faţă de cele ale predecesorilor. Considerînd „dezvoltarea organic-istorică a literaturii în care toate fenomenele se condiţionează şi se leagă între ele” raportînd fenomenele literare la epocă, la mersul istoriei, căutînd totodată să le valorifice pe plan estetic, Belinski a reuşit să fixeze în aprecieri ce şi-au păstrat valabilitatea pînă astăzi importanţa lui Antioh Cantemir, Fonvizin, Krilov, Derjavin. El a fost primul care a dat o periodizare a literaturii ruse, arătînd importanţa stabilirii unor atari jaloane pentru o istorie a oricărei literaturi. Pentru Belinski, istoria literaturii nu e o ştiinţă moartă, nici prilej de refugiu în cercetări rupte de realitate. Cu multă atenţie şi deosebită pătrundere a urmărit Belinski desfăşurarea vieţii literare, manifestările fenomenelor literare contemporane. Lozinca actualităţii, a zugrăvirii vieţii contemporane în literatură, Belinski a cunoscut-o şi a lansat-o ca pe una din cerinţele cele mai de seamă. Această literatură actuală, contemporană, inovatoare în conţinut şi în formă a promovat-o în primul rînd Belinski, romantism perimat, ajuns la şabloane, împotriva clasicismului închistat în reguli, el a afirmat ca poezie a epocii sale, „poezia reală“, „şcoala naturală“ iniţiată de Gogol şi manifestată cu atîta strălucire în creaţia lui ca şi a altor scriitori din deceniul al patrulea şi al cincilea al sec. XIX-lea. (Herzen, Grigorovici, Nekrasov, Dostoievski etc.). Prin această teoretizare şi afirmare a principiilor realismului critic rus, Belinski a adus o contribuţie din cele mai de seamă la dezvoltarea unei critici literare militante, ca şi la progresul literaturii ruse însuşi. Pe drumul deschis de el vor merge curînd după aceea Cernîşevski şi Dobroliubov. Cu o grijă cu adevărat paternă, cu toată răspunderea şi conştiinţa menirii sale şi a datoriei sale faţă de cultura rusă, de literatura rusă, a vegheat el la dezvoltarea talentului tinerilor scriitori ai epocii sale, deveniţi mai tîrziu nume de frunte ale literelor ruseşti : Herzen, Dostoievski, Nekrasov, Gonciarov, Turgheniev, Grigorovici etc. De fapt am putea spune că pe plan teoretic, pe planul orientării sale ideologico-artistice, toată literatura rusă dintre 1835—1848 s-a dezvoltat sub nemijlocita înrîurire a personalităţii lui V. Gelinski. Pe bună dreptate l-a caracterizat Turgheniev ca „figura centrală“ a epocii, adăugind : „Belinski era foarte aproape, prin firea lui, de inima poporului său, era expresia lui deplină“. Tatiana Nicolescu