Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)

1961-07-01 / nr. 13

feil­m­p I = 1­ 05 . PROFILURI LITERARE Costache Anton έn preajma apariţiei unui nou roman, Costache Anton se dovedeşte a păşi într-o nouă fază a dezvoltării sale ca prozator. De la debutul din 1050, după publicarea unei plachete de povestiri din viaţa premierilor,­ şi pînă la ulti­mele schiţe şi nuvele tipărite în trastițiile revistelor noastre literare, tînărul prozator a descris o evoluţie interesantă, stimulată considerabil de o cunoaştere operativă a problemelor actualităţii. Volumaşul apărut în 1956 Nelinişte în detaşament cuprindea povesitiri inspirate din viaţa pionierilor şi dezba­tea o seamă de aspecte ale educaţiei în spirit comunist a tinerei generaţii. Furtul unor pepeni dintr-o bostănărie (o întilnire neaş­teptată) sau dezbaterea unei probleme de conştiinţă, cum este cea din istorisirea care dă titlul cărţii, recomandau cititorului un autor înclinat cu precădere spre latura morală a dezvoltării tînărului erou al literaturii noastre contemporane. Preocuparea de atunci s-a con­tinuat în creaţia lui Costache Anton, cîştigînd teren în investigaţia asupra profilului spiritual al aceluiaşi tip de erou. Extinderea ariei de cercetare este evidentă în paginile romanului Seri albastre. Aici obiectivul principal al autorului se vădeşte a fi descifrarea unor trăsături caracteristice adolescentului din zilele noa­stre, ale acelui erou care începe să-şi pună primele întrebări în legătură cu viaţa de familie, să-şi formeze o anumită sensibilitate faţă de toţi ceea ce angajează demnitatea, mîndria, ambiţia. In ro­manul Seri albastre psihologia adolescentului se bucură de o ana­liză atentă : aceasta reuşeşte să ne facă evidentă trecerea de la copilărie la adolescenţă îndeosebi prin descrierea peripeţiilor lui Ţîru. A fost o serioasă piatră de încercare pentru autor realizarea acestei analize a mobilurilor sufleteşti care acţionează în firea tî­nărului înzestrat cu un ascuţit simţ al demnităţii. Calea aleasă de prozator pentru a urmări evoluţia eroului său într-un impas destul de greu nu este ferită de tentaţiile unor implicaţii roman­ţioase... Casa părăsită, unde se ascunde Ţîru, are o seamă de co­tloane misterioasei, colţuri singuratice populate numai de lilieci şi păianjeni, iar drumul pînă aici trebuie parcurs cu prudenţă pentru a nu se trăda ascunzătoarea ! Parte provocate, chipurile de spe­cificul vîrstei, parte însă explicabile numai prin tendinţa introdu­cerii unor artificiale note de culoare (despre care cred unii că ar face farmecul cărţilor consacrate eroilor tineri) — aceste detalii nu umbresc decît într-o măsură realizarea portretului lui Ţîru. Profilul moral este construit cu simplitate­­ dîrzenia şi curajul tînărului erou, neîmpăcat cu micile umilinţe de-acasă, se contu­rează fără ca autorul să întreprindă eforturi deosebite. Aspectul fi­resc al descrierilor se dovedeşte a fi una dintre calităţile lui Cos­­tache Anton şi în mare parte realizarea unor personaje din romanul Seri albastre îndreptăţeşte pe deplin această observaţie. In orice caz, apariţia romanului a marcat maturizare în creaţia lui Costache Anton , avînd numeroase preocupări comune cu unele dintre po­vestirile din Nelinişte în detaşament, acest roman operează cu mij­loace de expresie mai evoluate atît la amănunt, ca şi în viziunea de ansamblu a lucrării. Autorul luptă împotriva tendinţei spre li­rismul moldovenizant, excesiv şi plictisitor, care era foarte lesne de întrezărit în paginile volumului publicat în 1956. In Seri albastre se arată a fi predominantă ,preocuparea pentru precizarea sensu­rilor naraţiunii. Simplitatea, un anumit simţ al măsurii în desfă­şurarea dialogului, indicau în romanul­ acesta posibilităţile autorului de a lucra cu sine însuşi, căutînd cele mai propice căi pentru ex­primarea unui punct de vedere înaintat în educaţia tinerei gene­raţii. Revenirea lui Ţîru acasă ,— cu ajutorul colegilor care descoperă ascunzătoarea — nu se reduce, în compoziţia romanului, la apla­narea unui conflict de familie. Acţiunea se desfăşoară pe planuri diverse, confruntînd atitudini opuse printre colegii eroului, antre­­nînd soarta mai multor personaje care alcătuiesc de fapt, la scara respectivă, imaginea societăţii interesate în dezvoltarea firească, ar­monioasă a tuturor. Sensul general al conflictului din Seri albastre demonstrează victoria prieteniei, a încrederii şi a sentimentului de responsabilitate colectivă. Ultimii ani au adus mărturii noi despre evoluţia tînărului prozator Costache Anton , activitatea harnică, în paginile Luceafărului, ale Gazetei literare sau ale Tribunei ne-a descoperit un orizont tematic inedit în creaţia sa, ca şi unele apti­tudini în domeniul genului scurt. Printre acele schiţe, povestiri şi nuvele care au văzut lumina tiparului în coloanele revistelor noastre literare, se disting cîteva în stare să ofere cititorului puncte de reper pentru înţelegerea prozei lui Costache Anton. In primul rînd, pre­ferinţa autorului pentru reflectarea unor aspecte caracteristice ale vieţii de la ţară în condiţiile transformării socialiste a agriculturii. Ceea ce reţine în principal tînărul prozator din sugestiile multiple oferite de o temă generoasă, sunt noile valori morale, împlinirile şi bucuriile aduse în viaţa ţărănimii muncitoare de gospodăria co­lectivă. De la început trebuie subliniat faptul că el îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra noilor relaţii dintre colectivişti, observînd consolidarea unor trăsături morale înaintate. Cele mai interesante nivele din acest punct de vedere sunt ultimele, printre care se află Luna beată, Zi pierdută, încredere. Printre oameni şi Primul la cuvânt, Costache Anton consacră, aproape în exclusivitate paginile acestor nuvele aspectelor specifice muncii în condiţiile întăririi eco­­nomico-organizatorice ale gospodăriilor agricole colective. Ele îşi găsesc expresie literară prin intermediul unor trăsături­­ în curs de evoluţie. Scrierile de pînă acum ale tînărului prozator ne dau posibilitatea detectării riguroase a unui profil literar artistic în curs de formare. Este cazul să amintim de simplitatea expunerii conflictului, de caracterul evident, explicit, al desfăşurării mişcării epice, astfel încît cititorul are de multe ori impresia că intervenţia tînărului prozator în relatarea faptelor vieţii, este minimă. Descriind viaţa colectiviştilor, evidenţiind elementele tonice, optimiste din mentalitatea ţăranului muncitor din zilele noastre, Costache Anton se opreşte de obicei asupra unei anumite trăsături, de predilecţie morală, ilustrînd-o într-o împrejurare semnificativă. Nuvelele sale respiră de aceea o anumită atmosferă care ţine cura este cazul cu Printre oameni sau Primul cuvint, de expunerea simplă, foarte su­gestivă, a unei situaţii în care s-a demonstrat cu prisosinţă opti­mismul, perspectiva luminoasă pe care socialismul o aduce în viaţa de toate zilele. Faptul că preşedintele gospodăriei colective elibe­rează un bon pentru transportul materialului de construcţie al casei sale, constituie pentru eroul din Printre oameni, un element prin care se poate verifica o dată mai mult, preţuirea, respectul de care se bucură el în lumea colectiviştilor. Alteori, aceste elemente tonice sunt demonstrate în împrejurări mai dramatice . Încredere este o nuvelă care demonstrează că ceea ce stă la baza efortului colectiv, al sprijinului şi al încrederii dintre colectivişti, este în primul rînd preţuirea reciprocă a aportului conştient al fiecăruia adus la con­solidarea gospodăriei. O idee importantă pe care o transmite în ansamblu nuvelistica lui Costache Anton este aceea că cea mai mare parte a eroilor care stau în centrul creaţiei sale sunt oameni inimoşi prin excelenţă, care nu se mulţumesc numai să-şi facă da­toria, ci, aduc o contribuţie personală inspirată şi pasionată la cauza comună. O nuvelă cum este Plecarea dezvoltă pe larg această temă a oamenilor care pun tot sufletul în fiecare din acţiunile lor. Eroul central este un activist de partid care îşi dezvăluie, ca om politic, un fond intens afectiv. Iată de ce plecarea din satul unde a muncit presupune momente de emoţie, stîrnite de trecerea în revistă a unor situaţii hotărîtoare din viaţa satului. Acest specific al participării su­fleteşti — nu întotdeauna ferită de o expansivitate excesiv lirică, ne­firească sobrietăţii generale a tonului­­— este caracteristic şi altor nuvele cum ar fi Zi pierdută sau Oaspetele. Observaţia generală care se poate face în legătură cu nuvelistica din ultimii ani a lui Costache Anton este îmbucurătoare nu numai din punct de vedere al orientării tematice a tînărului prozator. Există o seamă de calităţi literare, ţinînd de simplitate, de clari­tatea expunerii şi de vioiciunea acţiunii, pe care le-a cunoscut în romanul Seri albastre şi foarte recent în placheta de schiţe intitu­lată Coleri de clasă. Unele realizări de pînă acum impun însă şi un îndemn în privinţa unei exigenţe sporite a autorului pentru creaţia sa. De la stilul simplu şi clar tînărul prozator are datoria să nu alunece spre simplism, să reziste oricărei tendinţe spre arti­ficialitate. De la debutul autorului (Iaşul nou, mai 1950, cu nuvela Lisaveta) şi pînă la ultima nuvelă apărută recent, Zi pierdută, Cos­tache Anton a străbătut un drum spinos, cu hărnicie și pasiune pentru arta povestirii. Miron Dragu 1 luceafărul Revista a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Director : acad. Mihai BENIUC­U4® COLEGIUL DE REDACŢIE : Dumitru CORBEA (redactor şef adjunct) ; Dan DEŞLIU (redactor şef); Mihu DRAGOMIR; V. Em. GALAN ; Silvian IOSIFESCU ; Aurel MIHALE ; Mihai NOVICOV; acad. Panaitescu-PERPESSI­­CIUS ; Titus POPOVICI ; Al. I. STEFANESCU (redactor şef adjunct); Tiberiu UTAN ; Kard­­lamb ZINCA (redactor şef adjunct). i. /v. r­i =: 1EF. 0 I55 == 1= C­u Anii tineri Nicolae Ţie se află acum la al doilea roman; acţiunea cărţii se petrece în cursul anilor 1955—1956 pe şantierul unei schele petrolifere nelocalizate (S). Pri­mul său roman Ora­l, inspi­rat din viaţa contemporană a minerilor din Valea Jiului, a a­­părut cu un an în urmă. E demn de reţinut faptul că într-un răstimp atît de scurt, tînărul prozator se prezintă în faţa cititorilor cu două romane ce dezbat probleme de strin­gentă actualitate, inspirate din viaţa clasei muncitoare. O atare orientare către tematica majoră, către acele domenii ale vieţii foarte importante e necesar să fie evi­denţiată. Ea oglindeşte căutările, care, pînă în cele din urmă, nu se poate să nu fie în­cununate de succes, ale tînărului prozator Nicolae Ţie. Există m­­unii tineri un material faptic re­lativ bogat. Activitatea îndelungată de reporter, şcoala „genului scurt“, frecventată multă vreme de către autor (la un moment dat părea a se consacra exclusiv schiţei şi povesti­rii), i-au fost, se vede, de un real folos. Se simte aici, ca şi în Ora­ş, de altfel, un continuu efort pentru concizie. Cadrul, tablourile fa­die sunt doar abia schiţate, restul e lă­sat pe seama naraţiunii propriu zise. Totul este spus simplu, sobru şi lapidar. Poate chiar prea lapidar, căci în Anii tineri se vădeşte o pro­nunţată tendinţă spre simplificarea realităţii, spre schematism. Ca şi în Ora 6, în romanul Anii tineri avem de-a face cu lupta co­lectivului de muncitori pentru Înlă­turarea elementelor descompuse, carieriste, necinstite. Că subiectele seamănă oarecum între ele, asta nu-i reprobabil în sine. Important este dacă Nicolae Ţie reuşeşte să spună artistic ceva nou faţă de pre­cedenta lucrare. Aşa­dar, ne aflăm pe şantierul unei schele petrolifere (S). Facem cunoştinţă cu protago­niştii romanului: inginerul Dima, directorul Schelei — 30 ani; bătrî­­nul brigadier Ilie Strihan, secretarul Organizaţiei de partid; muncitorul Pavel Oniga — 20 ani; inginera Nana Petrescu —24 ani; Maria, fosta soţie a lui Oniga, tinără în orice caz, fără vîrstă precisă ; Gogoţ, res­ponsabilul cu transporturile, între două vîrste ; Alexandru Grecea, ne­potul lui Gogoţ, pretins ziarist şi scriitor, în prezent contabil; Gigel Popescu, membru în biroul U.T.M., sondorul Simion D. Simion şi ingi­nerul Săvulescu. Pentru o mai bună înţelegere a romanului e necesar să facem la în­ceput cîteva abstracţii. Adică să nu ţinem seama că în carte aproape toate aceste personaje nu trăiesc decit cu ajutorul epitetelor şi al numelor şi să le judecăm ca şi cum ar fi izbutite. Să nu ţinem seama de toate contrazicerile şi inadver­tenţele ce se ivesc pe parcursul pa­ginilor şi care, oricîtă bunăvoinţă ai avea, îţi dau tot timpul senzaţia de neverosimil (despre ele vom vorbi mai jos). Să ne închipuim, totuşi, schela petroliferă S, situată undeva într-un cadru concret, s-o fixăm noi în spaţiu cu imaginaţia, să dăm locurilor şi oamenilor coloritul „propriu" necesar. Ce se întîmplă la „schela S" ? Romanul începe prin plecarea lui Pavel Oniga. Oniga a venit aici, în 1953, dintr-unul din satele înconju­rătoare, s-a calificat ca podar, a lu­crat doi ani la sondă, a strins bani, şi-a zidit o casă la ţară, iar în mo­mentul de faţă părăseşte colectivul pe motiv că nevastă-sa i-a trimis veste că dacă nu se întoarce acasă, ea se mărită cu altul. Fire blinda şi cuviincioasă, care suporta docil să fie exploatat de nevastă şi socri (or fi fost ei chiaburi sau ţărani să­raci, asta nu mai ştim) Oniga are, intr-un incident cu ei, o ieşire demnă. Dintr-odată se desmeticeşte, li dă pe toţi afară din casa nouă, încuie uşa şi porneşte înapoi spre schelă cu gindul ca mai tirziu să vindă casa ori să o dea cuiva de pomană. La schelă, Oniga doreşte să-şi îndrepte greşeala de a-şi fi părăsit tovarăşii şi devine un mun­citor sîrguincios. Vrea să se înscrie la liceu, la cursul seral. După destule eforturi, reuşeşte. O dată are chiar o propunere de reducere a timpului de muncă la sonde şi de realizare a unor importante econo­mii. Nici lucrul acesta nu ne este explicat prea clar. Cum a ajuns el la o­ atare idee ? Pare o descoperire foarte simplă, dar la care nimeni nu s-a gîndit. Urmează să fie discutată şi popularizată iniţiativa lui Oniga. Se opune insă directorul Dima, tot aşa cum s-a opus şi atunci cind Oniga voia să se înscrie la liceu. Dima nu-1 are la inimă pe eroul nostru, incă de la început. Ulterior intervin o serie de complicaţii. Pe lingă director se oploşise Gogoţ, afacerist şi şarlatan jalnic, care, fără un mobil social destul de pre­cis, este pus pe răutăţi. Ciştigînd încrederea lui Dima el pîrăşte pe toţi, inventează „cazuri“, seamănă suspiciunea. Despre Oniga, Gogoţ i-a şoptit lui Dima că ar fi „huli­gan" şi „afacerist" fiindcă un frate al lui, croitor, a înjurat odată pe cineva într-o circiumă. Din acest punct porneşte de fapt conflictul ro­manului. Oniga găseşte sprijin la Ilie Strihan, şeful lui de brigadă, care este totodată şi secretarul or­ganizaţiei de partid. Intre Dima şi Strihan au loc discuţii furtunoase. Pînă la urmă se dovedeşte că Go­goţ are legături cu nişte şoferi care fac afaceri prin satele pe unde merg cu maşinile şi că este un excroc. încetul cu încetul de acest adevăr se convinge şi Dima. Gogoţ este În­locuit. Totodată, se dezvăluie ca element descompus şi nepotul său Alexandru Grecea, „scriitorul“ care se lăuda (p. 270) că la Bucureşti e invitat la masă la primul secretar al Uniunii Scriitorilor, tovarăşul Beniuc (?!) Apar perspectivele unei înseninări a situaţiei. Dar firele merg mai departe. La forul imediat superior al schelei, la Trust, se află un anume inginer Săvulescu, care urmăreşte să ia locul lui Dima, compromis datorită faptului că a dat crezare minciunilor scornite de Gogoţ. El are complici pe funcţio­narul George Stan, pe sondorul Si­mion D. Simion, un tip de lingu­şitor clasic şi bineînţeles pe Gogoţ (se putea altfel?). Dus de nas de către Gogoţ, Dima pierde mult din încrederea colectivului şi numai cu ajutorul lui Strihan reuşeşte, par­ţial, în cele din urmă, să o re­capete. Va rămîne mai departe di­rector al schelei. Luat ca atare, conflictul în sine ni se pare şubred. Nici o clipă, în roman nu se dă de înţeles că unei­­titorii ar urmări alte scopuri decît simple satisfacţii meschine, nede­terminate social. A prezenta în felul acesta realitatea, a detaşa colectivul schelei de restul frămîntărilor poli­tice şi sociale din ţara noastră, a reduce totul numai la lupta pentru demascarea unui excroc ni se pare a forţa puţin legile vieţii, adevărul istoric. Noi ştim că oamenii sunt „buni" sau „răi", reacţionari sau cu vederi inaintate, nu prin firea lor, ci datorită unor anumite cauze sociale. Ori, romanul se dovedeşte incapabil să dezvăluie această com­plexitate a situaţiei reale. Schela ajunge o unitate singulară, lipsită de legături cu restul ţării. Totul se petrece la dimensiunile minci. Iniţia­tivele pe care Ie au muncitorii, e­­roismul de care ei dau dovadă în anumite împrejurări, apar drept fe­nomene banale, comune (cazul pro­punerii lui Oniga de a da locaţiile sondelor cu treizeci de zile înainte — pag. 84, al reparării conductei de gaz — pag. 137). Organizaţia de partid in roman nu se ocupă decit cu desfacerea di­verselor încurcături ticluite meschin de Gogoţ, cu probleme exclusiv ad­ministrative : împărţirea locuinţe­lor, asigurarea transportului munci­torilor etc. Inconsistenţa conflictului atrage după sine şi inconsistenţa persona­jelor. Oamenii lui Nicolae Ţie tră­iesc doar prin spusele scriitorului. Strihan e ceva mai bine conturat, ceilalţi nu se deosebesc unul de altul, se exprimă în acelaşi fel, fără vreo diferenţă de vocabular, aşa cum se întîmplă cu oamenii vii. Oniga, deşi se spune că la origine e ţăran şi că a plecat cu doi ani în urmă de acasă ca să-şi strîngă bani, se exprimă în felul următor: „A­tunci te deranjează prezenţa mea“? „Aseară s-a plimbat cu amicul meu Vasile Top" (e vorba de nevasta lui Oniga — n.n.). „Poate că o să mă scape amicul de ea“,... „îşi spuse că inginerul şef e simpatic şi rezo­nabil“. Senzaţia cea mai neplăcută o ai atunci cind vezi că scriitorul atri­buie o serie de stări de spirit mic burgheze unor muncitori. în acest sens, semnificativă ni se pare figu­ra lui Simion D. Simion, care se ţine numai de intrigi şi linguşeli ca o cuconiţă. Nu mai puţin conclu­dente ni se par apucăturile de ţaţă birfitoare şi foarte curioasă să afle cite ceva despre toată lumea, ale lui Vasile Ţop ori cele ale lui Gigel Po­pescu. Denunţurile calomnioase, pî­­riturile, suspiciunea ajung să inunde viaţa şantierului; preocupările poli­­tice ale muncitorilor trec pe plan se­cundar. Apar şi cîteva figuri feminine, dintre care ar trebui să reţină aten­ţia aceea a Nanei Petrescu, inginera de care se îndrăgosteşte Oniga, şi care-i răspunde cu aceleaşi senti­mente tînărului muncitor mai mic decît ea cu vreo patru ani. Dar în caracterul Nanei Petrescu nu se simte nici o notă de feminitate. Dacă ar purta nume de bărbat şi ar fi exclusă povestea amorului dintre ea şi Oniga, plus complicaţiile ero­tice cu Dima, personajul ar putea fi tot atît de bine şi un bătrîn de 60 de ani. Dealtminteri şi între vîrsta lui Oniga, un tînăr de 20 de ani, şi comportarea lui există un decalaj izbitor. Oniga se comportă şi gîn­­deşte prea matur pentru anii lui. în general, romanul suferă din pricina schematismului. Ai impre­sia unor prime notaţii care vor trebui pe viitor mult adîncite şi îmbogăţite pentru a realiza o crea­ţie epică densă, consistentă. în for­ma actuală a cărţii acţiunea s-ar putea petrece oriunde şi ar fi su­ficient să schimbăm numele schelei cu numele unei alte întreprinderi, diversele atribuţii organizatorice ce ţin de exploatările petrolifere cu altele şi romanul poate fi plasat într-o fabrică de bumbac, la con­strucţia unei Centrale electrice, a un­ui pod etc. Nici un element spe­cific nu este cit de­cit concretizat. Se pare că Nicolae Ţie, în mod de­liberat, a procedat astfel, vizînd probabil un efect „modern“, specta­culos. Dar nu e nevoie să te consi­deri adeptul unor formule estetice „moderne" pentru a scrie schematic. Să fim înţeleşi, nu este vorba de a imputa cărţii faptul că nu descrie amănunţit procesul de extracţie a ţiţeiului, diversele amănunte tehni­ce, ţinînd de munca la schelele pe­trolifere, ci de faptul că personajele lui Tie nu reacţionează într-un mod propriu, individual. Autorul putea să se inspire din orice domeniu. Peste tot în societatea noastră se găsesc trăsături ale moralei noi. Că în mediul muncitoresc ele se ma­nifestă mai pregnant asta e foarte adevărat şi Nicolae Ţie are meritul incontestabil de a fi încercat să o­­glindească acest fenomen în romanul „Anii tineri“. Dar literatura — ştie oricine — oglindeşte întotdeauna a­­devărurile generale prin imagini particulare. Sunt probleme elemen­tare de teorie literară și ni se pare anacronic să discu­tăm asupra lor acum, în 1961. Multe pasaje din carte sunt de-a dreptul puerile. Lui Oniga i se nă­­zare la un moment dat că directo­rul nu are încredere in el fiindcă „n-ar fi un om devotat partidului“, fiindcă n-are un trecut glorios de luptă. Atunci el inventează o po­veste naivă cu o tovarăşa Nora — activistă — pe care el, copil fiind, a condus-o în 1945 prin sat. Exage­rat înfăţişat ni se pare amorul „ful­ger" înfiripat între Nana Petrescu şi Oniga, imediat a doua zi după ce acesta îşi părăseşte nevasta. Fără să mai vorbim de povestea cu stin­gerea incendiului înscenată de Go­goţ, prima dată, pentru a trece în ochii oamenilor drept un erou şi apoi de întîmplarea, intr-adevăr „deus ex machina", cu salvarea de la incendiu a soţiei inginerului şef Filipescu, tocmai cind Gogoţ tr afla într-o situaţie critică, întîlnim multe inadvertenţe şi contraziceri penibile. La pagina 55 directorul Dima primeşte o scrisoa­re anonimă răutăcioasă, în care cineva îi doreşte moartea copilului. Citeşte scrisoarea şi o rupe în bu­căţi. La pagina 245, acesta scoate scrisoarea din buzunar şi o citeşte lui Gogoţ. Exemple se mai pot da. Asemenea inadvertenţe, care ar pu­tea trece neobservate în alte con­diţii, în „Anii tineri“, alături de celelalte deficienţe ale romanului, contribuie la crearea unei senzaţii de neveridic. Anumite neglijenţe stilistice, epitete, caracterizări ste­­reotipe folosite abuziv ca: „res­ponsabilul cu transporturile“ (Go­goţ), „membrul în birou" (Gigel Po­pescu), „nepotul" (Grecea), apoi cindi sunt daţi afară „fostul respon­sabil", „fostul contabil“, „fostul membru în birou", devin supără­toare. Terminînd de citit romanul te întrebi cu ce te-ai ales din această lectură? Şi îţi vine foarte greu să găseşti un răspuns pozitiv. Ce concluzii se impun la sfirşitul acestor rînduri, înainte de toate, pentru autor, o mai mare exigenţă faţă de cuvîntul scris. Nicolae Ţie putea să ne dea un roman valoros despre viaţa clasei noastre munci­toare. Credem că el s-a grăbit în­­credinţînd lucrarea editurii în for­ma actuală. Atitudinea superficială şi arbitrară faţă de realitatea socia­listă obiectivă l-au făcut să ne ofere un hibrid. Imperativul luptei pentru calita­te, atît de actual în toate sectoarele vieţii noastre, nu ni se pare mai pu­ţin valabil pentru scriitori. Pe mă­sură ce înaintăm în construcţia so­cialismului viaţa ne obişnuieşte să avem pretenţii din ce în ce mai mari faţă de noi înşine. Suntem­ da­tori să dăm cititorilor — oameni ai muncii — cărţi de o înaltă ţinută artistică, cu atît mai mult cu cit în proză, în poezie, în teatru, în cri­tică, literatura romină realist socia­ - : • v ■ /■ ' dié Gh. Schijer listă a realizat un stadiu superior de dezvoltare. Deţinem în momentul de faţă un număr impresionant de valori artistice, intrate în conştiinţa maselor şi orice apreciere asupra ultimelor apariţii se cere făcută, în­tr-un fel sau altul, prin raportare la acestea. Obişnuiţi cu marile crea­ţii ale prozei noastre ne vom com­plăcea întotdeauna mai puţin în compania unor romane artificioase. Ar fi absurd să pretindem de la fie­care scriitor capodopere. Obiectiv, au existat şi vor exista mereu între cărţile apărute, sensibile diferenţe de valoare. Nu facem însă nimănui nici un serviciu nedeosebind ceea ce constituie partea pozitivă a ex­perienţei literare cîştigate în ultimii ani, de simplele exerciţii, de căută­rile doar în parte încununate de succes sau de rebuturi. Dimpotrivă. A avea perspectiva clară a ceea ce s-a realizat cu adevărat valoros şi a ceea ce n-am izbutit încă, este mult mai folositor. Desigur, din orice experienţă se poate învăţa. Dar nu e obligatoriu ca orice expe­rienţă să fie neapărat un succes strălucit. Din acest punct de vedere credem că unele cronici literare a­­părute pînă acum pe marginea ro­manului „Anii tineri“ de Nicolae Ţie fac un deserviciu atît autorului cit şi lectorilor, ignorind, totuşi, lipsu­rile fundamentale ale cărţii. N­icolae A N­I Ţ 1 c: T­INERI CRONICA LITERARA Exigenţa editorului I. L CARAGIALE, Opere, (vol. II) Inaugurată cu doi ani in urmă, noua ediţie Ca­ragiale depăşeşte tot ceea ce s-a realizat pînă acum în privinţa cunoaşterii şi difuzării operei scriitoru­lui. Iniţiativa editurii de a pregăti azi, în lumina concepţiei ştiinţifice, mar­xiste „ediţii definitive“ este în plină fază a reali­zării. Un unghi ştiinţific de interpretare nou şi expe­rienţa dobîndită în par­curgerea operei lui Ca­­ragiale în ultimele dece­nii au unit preocupările intelectuale ale unor vechi editori Al. Rosetti şi Şer­­ban Cioculescu — aso­ciind colaborarea unui tî­năr cercetător, Liviu Că­lin, într-o operă de dura­tă care să tindă a repu­blica tezaurul artistic al lui Caragiale. Ediţia de care ne ocupăm lasă cu mult în urmă vechea edi­ţie din Fundaţii. O simplă confruntare în­tre cele două ediţii e edi­ficatoare pentru a ve­dea cit de mult i se restituie lui Caragiale din adevăra­ta sa operă, uitată în a­­nonimatul revistelor şi zia­relor, pagini care pot sta alături de schiţe şi mo­mente, strălucind prin a­­celeaşi scîntei ale artei umoristice. Din periodice se retipăresc Din foloase­le tiparului, Varietăţi geo­grafice, Varietăţi literare, Cronica, Trădarea romî­­nismului­­, Triumful străi­nismului !!, Consumatum est! !!, Accident parla­mentar, In tren accelerat, Carnet High-Life, Cum se naşte o revistă, Istoria se repetă, Politică înaltă, „Moftul“, făcător de mi­nuni etc. Credem totuşi că în re­viste ca Moftul, au mai rămas lucrări de-ale lui Caragiale neincluse în e­­diţia actuală. Operaţia de identificare e cit se poate de anevoioasă, cerînd un simţ al limbii deosebit. Materialul e nesemnat, şi tot ceea ce ştim, e că re­vista era scrisă de cei doi prieteni care au lăsat din abundenţă strălucirea ta­lentului lor în­tr-o acţiu­ne comună. Ce aparţine aşa­dar lui Caragiale şi ce aparţine lui Tony Ba­­calbaşa? Cîteodată se observă că cei doi scrii­tori îşi împrumută unul altuia din mijloacele lor artistice. Spre exemplu în Trădarea romînismului... fraza desfăşurată într-o a­­valanşă de epitete tari a­­minteşte de articolele lui Tony . Şi totuşi e Caragiale, chiar dacă un moment de­­ îndoială ni-l dă faptul că din acelaşi număr de re­vistă el a ales numai Congresul cooperativ ro­mân. Schiţe ca Moftul în fa­ţa opiniei publice (Moftul român, nr. 12, p. 2) ca şi Moftangioaicele (nr. 14 între High-Life şi Logica baroului) sunt neîndoielnic ale lui Caragiale şi ele puteau figura în volum cu certitudinea adevăratei lor paternităţi. Editorii citează în note­le la Politică (p. 389) apă­rută în Mofitul prin care Caragiale protesta împo­triva votării Legii Maxi­mului, articole de Ion N. Roman, V. Beldiman, Vic­tor Orăsescu, ca să arate „atmosfera periferiei cara­­gialiene şi pecetea ei în dialog“, trecînd cu vederea cele trei mici note sau schiţe Legea Maximului care pot fi chiar ale lui Caragiale. Dacă acest lu­cru e îndoielnic, specia­listul are latitudinea de a le comenta în note. Cîteo­dată pe această suprafaţă lucioasă se ză­resc unele pete care au scăpat editorilor la ultima finisare , mărunte sau in­signifiante înr-o altă edi­ţie, aici capătă o gravita­te, textul cerînd maximum de exigenţă. Scrupulozităţii stilistice a lui Caragiale (moş vir­gulă­­) trebuie să îi cores­pundă aceeaşi scrupulozi­­tate din partea editorilor. Un text de Caragiale e ca un text de poezie în care cuvîntul şi punctua­ţia au valori stilistice. O virgulă, o literă schimbată strică efectul muzical al­ frazei. Paginile ediţiei dau în general această sa­tisfacţie şi transcrierile cele mai dificile în care scăpările sunt parcă ine­rente şi iertate, aproape sunt perfecte. Observaţiile vin aşa­dar dintr-o nos­talgie a prezenţei unei e­­diţii fără erată chiar şi a­­tunci cind ea nu se mai află lipită la finele volu­mului. Sondaje în diferite compartimente descoperă aceste mici nimicuri cari strică unele pagini... ma­ma s­a (p. 59) (mama sa, Momente 1901), obiceiu (p. 246) forma articulată e dată obicei, confundînd u final cu valoare grafi­că cu u care ţine loc în rostirea populară formei articulate gramatical co­recte („damele aveau obi­ceiu“ nu „aveau obicei“). Nefiinnd o chestiune de grafie, Caragiale nu scrie într-o grafie formală, con­venţională, unele forme care par gratuite se ce­reau a fi respectate în­tocmai. In Petiţiune el spune ghiaţă, perdut; e­­ditorii transformă difton­gul în ea gheaţă, difton­­ghează pe e în ie (p. 164- 165). Sînt alte valori soni­­ge şi pe urmă, într-un text ca acesta fiecare sunet e cîntărit şi cizelat de însuşi Caragiale. In note şi va­riante ar trebui să se ur­mărească modificările de la o ediţie la alta, dar, semnalînd diferenţele de text ca rezultat al unei acţiuni migăloase de du­rată. De exemplu in no­ta schiţei Examenul anual din ciclul Şcoala romina se notează unele diferen­ţe faţă de textul din Mof­tul român. Insă cu ce o­­cazie au apărut ele? Alt­minteri se lasă impresia că diferenţele sínt între textul prim şi textul pu­blicat în ediţia de care ne ocupăm. De asemenea în Moftul sínt forme ne­­semnalate : genarale, ger­mina, estuia, şepke (jenă­­rale, jermînă, ăstuia, şă­pke). Cind a renunţat Ca­ragiale la aceste forme fo­netice şi din ce cauză? Trimiterea bibliografică a schiţei Politică (p. 389) e greşită (nu nr. 19, 4 a­­prilie 1893, ci nr. 17, p.2), influenţată de titlul unui articol pamflet intitulat tot Politică, însă fără nici o legătură cu schiţa, scris, bănuim, de Bacalbaşa. Nota la schița Nedesci­frabil (p. 398) dă trimite­rea incompletă 3 iunie, devenind astfel veritabilă : 3 iunie, nr. 34, 1893, p.7. In general nu se indică paginile revistelor și nu se specifică de fiecare da­tă dacă textele au fost sau nu semnate de Cara­giale. Această ultimă ches­tiune, nu e o simplă da­tă de formular. Ea întăreş­te acţiunea noastră, de a descoperi cu atenţie alte opere rămase în anonima­tul paginilor de vreme ce opere „clasice“ au figurat o vreme fără semnătură. Ediţia, fiind o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifi­că, impune un control se­ver al observaţiilor şi al operelor critice pe care îşi sprijină autoritatea. Toate acestea vor figura într-o bibliografie genera­lă a scrierilor despre Ca­ragiale. Editorii citează Istoria literaturii române, vol. II, E.S.P.L.A., 1955, pentru a-şi completa ana­liza critică a schiţei Aren­daşul român. Această isto­rie a literaturii e însă un manual de şcoală medie, iar „ampla analiză“ e o analiză pentru elevi, des­tul de elementară. Avem studii actuale soilide des­pre tematica socială în schiţele lui Caragiale,­la care se putea recurge. Oricîte „note critice“ am adăuga, ele sînt insen­sibile în contextul gene­ral al unei lucrări de ma­re anvergură care, ridică cu fiecare volum tot mai sus adevăratul monument literar al lui Caragiale a­­cea e­diţie care să cores­pundă exigenţelor şi sar­cinilor istoriografiei lite­rare noi, mai ales acum în perioada alcătuirii Tratatului de Istorie a Li­teraturii Române. MARIN BUCUR cele mai largi. Familia ţă­ranului Dorneanu, în casa căruia este instalată tipo­grafia ilegală, este un exemplu elocvent în aceas­tă privinţă. „Filele de cronică“, cum se intitulează partea a do­ua a volumului, sînt pa­gini din „anii de neuitat“ 1945—1946 cu evocarea dramatică a luptei cu se­ceta, cu mizeria, cu sabo­tajul, şi — în continuare — cîteva aspecte din viaţa de astăzi a oamenilor mun­cii. Folosind cu pricepere genul scurt, autorul reali­zează cîteva schiţe (Fie­rarii şi Academia, Şcoala lor, La operă) în care în­tîlnim aceeaşi conciziune, aceeaşi putere de a selec­ta faptele semnificative. „Omul cu părul cărunt“ de Dumitru Ignea se în­scrie printre realizările prozei noastre actuale. S. MARIN Dumitru Ignea: Omul cu pârul cărunt Scriitor căruia îi place lucrul îndelung chibzuit, cîntărit şi cizelat cu miga­lă, Dumitru Ignea apare rar cu cîte o carte, prefe­rind să se „grăbească în­cet“. Volumul Omul cu părul cărunt, care se gă­seşte acum în librării, este rodul unei munci de cîţiva ani. O carte despre comu­nişti : lupta lor în ilegali­tate, izbînzile şi bucuriile lor de astăzi. In nuvela care dă şi titlul volumului este evocată — aşa cum se remarca într-o recenzie a­­părută nu de mult în „Scînteia“ — ,­istoria dra­matică a tipăririi presei ilegale a partidului în con­diţiile războiului antisovie­­tic". Utecistul Mitru Dornea­­nu (Omul cu părul cărunt —­ cum îi spun tovarăşii, Necunoscutul — cum e numit în actele siguran­ţei) acţionează, sub îndru­marea Partidului Comu­nist, în mai multe puncte din Moldova. El organizea­ză greve, împrăştie mani­feste, etc. Pînă la urmă i se încredinţează de către partid editarea ziarului ilegal Moldova roşie. In ciuda tuturor piedicilor, el se achită cu, cinste de a­­ceastă sarcină şi ziarul, pe care se putea citi scris cu litere mari: „Jos fascis­mul ! Jos războiul! Vrem pîine!“ — se răspîndeşte pe străzile Iaşilor, în zile­le odiosului război antiso­­vietic. In jurul acestui per­sonaj gravitează figurile luminoase ale celorlalţi : comunistul Păstrăvanu, utecista Dorina, profesorul universitar Colibaba sau tipograful Mandolin. Lup­ta dreaptă a comuniştilor cunoaşte deplina adeziune a oamenilor muncii şi unul din meritele autorului este acela de a fi zugrăvit ve­ridic trezirea conştiinţei revoluţionare în masele îl. D. Cocea: Viţelul de aur Culegerea pe care Edi­tura Tineretului o pune la îndemîna elevilor cores­punde interesului din ce în ce mai mare al publi­cului cititor faţă de cel ce a devenit un clasic al pam­fletului romînesc. Numai Tudor Arghezi mai poate fi comparat, din acest punct de vedere, cu N. D. Cocea. Dar Arghezi e în primul rînd poet, pe cind Cocea şi-a închinat întrea­ga viaţă pamfletului. Poa­te că o dată cu N. D. Cocea se poate vorbi de apariţia în literatura romînă a u­­nui nou tip de intelectual. Vechea boemă şi atmosfe­ra mărginită de cenaclu era înlocuită cu o atitudi­ne activă, faţă de eveni­mente şi de masele largi de oameni ai muncii. Cred că unele trăsături ale scrii­­torului realist socialist, aşa cum îl concepem noi as­tăzi, pot fi descifrate încă în „publicistul“ Cocea. Din aceste motive şi ţinînd sea­ma şi de nevoia creată prin introducerea lui N. D. Cocea în programa ana­litică a şcolilor medii soco­tim promptă iniţiativa Edi­turii Tineretului. Efortul lui Ioan Mihuţ e meritoriu. Prefaţa, apre­cierile critice, tabloul bio­bibliografic, temele propu­se dovedesc preocuparea de a oferi elevilor o ima­gine cit mai completă a neobositului Cocea. Dar miezul unei ediţii îl con­stituie textul operii publi­cate. Ne întrebăm de ce Editura Tineretului a dat o culegere care rezumă vo­lumul apărut la Editura pentru literatură ? Ediţia Aureliei Bîrlă avea o ca­racteristică aparte. Ea a urmărit să repună in cir­culaţie unele pagini mai puţin cunoscute ale auto­rului (La umbră..... — A­mintiri din puşcărie, Pa­gini din viaţa mea, nuve­lele Urlătoarea şi Piinea albă, fragmentele din no­tele de călătorie intitulate Spre Roma şi unele arti­cole sau pamflete). Cule­gerea din „Biblioteca şco­larului“ trebuia să-şi pună ca scop prezentarea de ansamblu a scriitorului, selecţionînd tot ce a dat el mai bun în diferite do­menii : pamflet, amintiri, povestiri, roman, note de călătorie, articole politice şi literare. Trebuia proce­dat în aşa fel încît elevul să rămînă cu o impresie justă, despre ceea ce re­prezintă N. D. Cocea pen­tru istoria literaturii, din însuşi sumarul volumului, Ioan Mihuţ s-a limitat la pamflet adăugind numai cîteva articole şi amintiri. Ar fi putut fi incluse şi din povestirile, notele de călătorie sau chiar frag­mente din Vinul de viaţă lungă. Cocea e cunoscut ca un militant social cu o pozi­ţie, în general, justă, dar există totuşi momente con­fuze în biografia lui cum ar fi atitudinea faţă de răscoalele din 1907, pe cind se afla la ziarul Dezrobi­rea din Brăila, sau cearta cu Romînia Muncitoare din anii 1913—1914. Desigur că într-o prefaţă nu puteau fi lămurite pe deplin ase­menea inconsecvenţe. Dacă, însă, autorul le-ar fi sem­nalat, caracterul ştiinţific al prefaţei ar fi crescut. STANCU ILIN

Next