Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)
1961-07-01 / nr. 13
feilmp I = 1 05 . PROFILURI LITERARE Costache Anton În preajma apariţiei unui nou roman, Costache Anton se dovedeşte a păşi într-o nouă fază a dezvoltării sale ca prozator. De la debutul din 1050, după publicarea unei plachete de povestiri din viaţa premierilor, şi pînă la ultimele schiţe şi nuvele tipărite în trastițiile revistelor noastre literare, tînărul prozator a descris o evoluţie interesantă, stimulată considerabil de o cunoaştere operativă a problemelor actualităţii. Volumaşul apărut în 1956 Nelinişte în detaşament cuprindea povesitiri inspirate din viaţa pionierilor şi dezbatea o seamă de aspecte ale educaţiei în spirit comunist a tinerei generaţii. Furtul unor pepeni dintr-o bostănărie (o întilnire neaşteptată) sau dezbaterea unei probleme de conştiinţă, cum este cea din istorisirea care dă titlul cărţii, recomandau cititorului un autor înclinat cu precădere spre latura morală a dezvoltării tînărului erou al literaturii noastre contemporane. Preocuparea de atunci s-a continuat în creaţia lui Costache Anton, cîştigînd teren în investigaţia asupra profilului spiritual al aceluiaşi tip de erou. Extinderea ariei de cercetare este evidentă în paginile romanului Seri albastre. Aici obiectivul principal al autorului se vădeşte a fi descifrarea unor trăsături caracteristice adolescentului din zilele noastre, ale acelui erou care începe să-şi pună primele întrebări în legătură cu viaţa de familie, să-şi formeze o anumită sensibilitate faţă de toţi ceea ce angajează demnitatea, mîndria, ambiţia. In romanul Seri albastre psihologia adolescentului se bucură de o analiză atentă : aceasta reuşeşte să ne facă evidentă trecerea de la copilărie la adolescenţă îndeosebi prin descrierea peripeţiilor lui Ţîru. A fost o serioasă piatră de încercare pentru autor realizarea acestei analize a mobilurilor sufleteşti care acţionează în firea tînărului înzestrat cu un ascuţit simţ al demnităţii. Calea aleasă de prozator pentru a urmări evoluţia eroului său într-un impas destul de greu nu este ferită de tentaţiile unor implicaţii romanţioase... Casa părăsită, unde se ascunde Ţîru, are o seamă de cotloane misterioasei, colţuri singuratice populate numai de lilieci şi păianjeni, iar drumul pînă aici trebuie parcurs cu prudenţă pentru a nu se trăda ascunzătoarea ! Parte provocate, chipurile de specificul vîrstei, parte însă explicabile numai prin tendinţa introducerii unor artificiale note de culoare (despre care cred unii că ar face farmecul cărţilor consacrate eroilor tineri) — aceste detalii nu umbresc decît într-o măsură realizarea portretului lui Ţîru. Profilul moral este construit cu simplitate dîrzenia şi curajul tînărului erou, neîmpăcat cu micile umilinţe de-acasă, se conturează fără ca autorul să întreprindă eforturi deosebite. Aspectul firesc al descrierilor se dovedeşte a fi una dintre calităţile lui Costache Anton şi în mare parte realizarea unor personaje din romanul Seri albastre îndreptăţeşte pe deplin această observaţie. In orice caz, apariţia romanului a marcat maturizare în creaţia lui Costache Anton , avînd numeroase preocupări comune cu unele dintre povestirile din Nelinişte în detaşament, acest roman operează cu mijloace de expresie mai evoluate atît la amănunt, ca şi în viziunea de ansamblu a lucrării. Autorul luptă împotriva tendinţei spre lirismul moldovenizant, excesiv şi plictisitor, care era foarte lesne de întrezărit în paginile volumului publicat în 1956. In Seri albastre se arată a fi predominantă ,preocuparea pentru precizarea sensurilor naraţiunii. Simplitatea, un anumit simţ al măsurii în desfăşurarea dialogului, indicau în romanul acesta posibilităţile autorului de a lucra cu sine însuşi, căutînd cele mai propice căi pentru exprimarea unui punct de vedere înaintat în educaţia tinerei generaţii. Revenirea lui Ţîru acasă ,— cu ajutorul colegilor care descoperă ascunzătoarea — nu se reduce, în compoziţia romanului, la aplanarea unui conflict de familie. Acţiunea se desfăşoară pe planuri diverse, confruntînd atitudini opuse printre colegii eroului, antrenînd soarta mai multor personaje care alcătuiesc de fapt, la scara respectivă, imaginea societăţii interesate în dezvoltarea firească, armonioasă a tuturor. Sensul general al conflictului din Seri albastre demonstrează victoria prieteniei, a încrederii şi a sentimentului de responsabilitate colectivă. Ultimii ani au adus mărturii noi despre evoluţia tînărului prozator Costache Anton , activitatea harnică, în paginile Luceafărului, ale Gazetei literare sau ale Tribunei ne-a descoperit un orizont tematic inedit în creaţia sa, ca şi unele aptitudini în domeniul genului scurt. Printre acele schiţe, povestiri şi nuvele care au văzut lumina tiparului în coloanele revistelor noastre literare, se disting cîteva în stare să ofere cititorului puncte de reper pentru înţelegerea prozei lui Costache Anton. In primul rînd, preferinţa autorului pentru reflectarea unor aspecte caracteristice ale vieţii de la ţară în condiţiile transformării socialiste a agriculturii. Ceea ce reţine în principal tînărul prozator din sugestiile multiple oferite de o temă generoasă, sunt noile valori morale, împlinirile şi bucuriile aduse în viaţa ţărănimii muncitoare de gospodăria colectivă. De la început trebuie subliniat faptul că el îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra noilor relaţii dintre colectivişti, observînd consolidarea unor trăsături morale înaintate. Cele mai interesante nivele din acest punct de vedere sunt ultimele, printre care se află Luna beată, Zi pierdută, încredere. Printre oameni şi Primul la cuvânt, Costache Anton consacră, aproape în exclusivitate paginile acestor nuvele aspectelor specifice muncii în condiţiile întăririi economico-organizatorice ale gospodăriilor agricole colective. Ele îşi găsesc expresie literară prin intermediul unor trăsături în curs de evoluţie. Scrierile de pînă acum ale tînărului prozator ne dau posibilitatea detectării riguroase a unui profil literar artistic în curs de formare. Este cazul să amintim de simplitatea expunerii conflictului, de caracterul evident, explicit, al desfăşurării mişcării epice, astfel încît cititorul are de multe ori impresia că intervenţia tînărului prozator în relatarea faptelor vieţii, este minimă. Descriind viaţa colectiviştilor, evidenţiind elementele tonice, optimiste din mentalitatea ţăranului muncitor din zilele noastre, Costache Anton se opreşte de obicei asupra unei anumite trăsături, de predilecţie morală, ilustrînd-o într-o împrejurare semnificativă. Nuvelele sale respiră de aceea o anumită atmosferă care ţine cura este cazul cu Printre oameni sau Primul cuvint, de expunerea simplă, foarte sugestivă, a unei situaţii în care s-a demonstrat cu prisosinţă optimismul, perspectiva luminoasă pe care socialismul o aduce în viaţa de toate zilele. Faptul că preşedintele gospodăriei colective eliberează un bon pentru transportul materialului de construcţie al casei sale, constituie pentru eroul din Printre oameni, un element prin care se poate verifica o dată mai mult, preţuirea, respectul de care se bucură el în lumea colectiviştilor. Alteori, aceste elemente tonice sunt demonstrate în împrejurări mai dramatice . Încredere este o nuvelă care demonstrează că ceea ce stă la baza efortului colectiv, al sprijinului şi al încrederii dintre colectivişti, este în primul rînd preţuirea reciprocă a aportului conştient al fiecăruia adus la consolidarea gospodăriei. O idee importantă pe care o transmite în ansamblu nuvelistica lui Costache Anton este aceea că cea mai mare parte a eroilor care stau în centrul creaţiei sale sunt oameni inimoşi prin excelenţă, care nu se mulţumesc numai să-şi facă datoria, ci, aduc o contribuţie personală inspirată şi pasionată la cauza comună. O nuvelă cum este Plecarea dezvoltă pe larg această temă a oamenilor care pun tot sufletul în fiecare din acţiunile lor. Eroul central este un activist de partid care îşi dezvăluie, ca om politic, un fond intens afectiv. Iată de ce plecarea din satul unde a muncit presupune momente de emoţie, stîrnite de trecerea în revistă a unor situaţii hotărîtoare din viaţa satului. Acest specific al participării sufleteşti — nu întotdeauna ferită de o expansivitate excesiv lirică, nefirească sobrietăţii generale a tonului— este caracteristic şi altor nuvele cum ar fi Zi pierdută sau Oaspetele. Observaţia generală care se poate face în legătură cu nuvelistica din ultimii ani a lui Costache Anton este îmbucurătoare nu numai din punct de vedere al orientării tematice a tînărului prozator. Există o seamă de calităţi literare, ţinînd de simplitate, de claritatea expunerii şi de vioiciunea acţiunii, pe care le-a cunoscut în romanul Seri albastre şi foarte recent în placheta de schiţe intitulată Coleri de clasă. Unele realizări de pînă acum impun însă şi un îndemn în privinţa unei exigenţe sporite a autorului pentru creaţia sa. De la stilul simplu şi clar tînărul prozator are datoria să nu alunece spre simplism, să reziste oricărei tendinţe spre artificialitate. De la debutul autorului (Iaşul nou, mai 1950, cu nuvela Lisaveta) şi pînă la ultima nuvelă apărută recent, Zi pierdută, Costache Anton a străbătut un drum spinos, cu hărnicie și pasiune pentru arta povestirii. Miron Dragu 1 luceafărul Revista a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Director : acad. Mihai BENIUCU4® COLEGIUL DE REDACŢIE : Dumitru CORBEA (redactor şef adjunct) ; Dan DEŞLIU (redactor şef); Mihu DRAGOMIR; V. Em. GALAN ; Silvian IOSIFESCU ; Aurel MIHALE ; Mihai NOVICOV; acad. Panaitescu-PERPESSICIUS ; Titus POPOVICI ; Al. I. STEFANESCU (redactor şef adjunct); Tiberiu UTAN ; Kardlamb ZINCA (redactor şef adjunct). i. /v. ri =: 1EF. 0 I55 == 1= Cu Anii tineri Nicolae Ţie se află acum la al doilea roman; acţiunea cărţii se petrece în cursul anilor 1955—1956 pe şantierul unei schele petrolifere nelocalizate (S). Primul său roman Oral, inspirat din viaţa contemporană a minerilor din Valea Jiului, a apărut cu un an în urmă. E demn de reţinut faptul că într-un răstimp atît de scurt, tînărul prozator se prezintă în faţa cititorilor cu două romane ce dezbat probleme de stringentă actualitate, inspirate din viaţa clasei muncitoare. O atare orientare către tematica majoră, către acele domenii ale vieţii foarte importante e necesar să fie evidenţiată. Ea oglindeşte căutările, care, pînă în cele din urmă, nu se poate să nu fie încununate de succes, ale tînărului prozator Nicolae Ţie. Există munii tineri un material faptic relativ bogat. Activitatea îndelungată de reporter, şcoala „genului scurt“, frecventată multă vreme de către autor (la un moment dat părea a se consacra exclusiv schiţei şi povestirii), i-au fost, se vede, de un real folos. Se simte aici, ca şi în Oraş, de altfel, un continuu efort pentru concizie. Cadrul, tablourile fadie sunt doar abia schiţate, restul e lăsat pe seama naraţiunii propriu zise. Totul este spus simplu, sobru şi lapidar. Poate chiar prea lapidar, căci în Anii tineri se vădeşte o pronunţată tendinţă spre simplificarea realităţii, spre schematism. Ca şi în Ora 6, în romanul Anii tineri avem de-a face cu lupta colectivului de muncitori pentru Înlăturarea elementelor descompuse, carieriste, necinstite. Că subiectele seamănă oarecum între ele, asta nu-i reprobabil în sine. Important este dacă Nicolae Ţie reuşeşte să spună artistic ceva nou faţă de precedenta lucrare. Aşadar, ne aflăm pe şantierul unei schele petrolifere (S). Facem cunoştinţă cu protagoniştii romanului: inginerul Dima, directorul Schelei — 30 ani; bătrînul brigadier Ilie Strihan, secretarul Organizaţiei de partid; muncitorul Pavel Oniga — 20 ani; inginera Nana Petrescu —24 ani; Maria, fosta soţie a lui Oniga, tinără în orice caz, fără vîrstă precisă ; Gogoţ, responsabilul cu transporturile, între două vîrste ; Alexandru Grecea, nepotul lui Gogoţ, pretins ziarist şi scriitor, în prezent contabil; Gigel Popescu, membru în biroul U.T.M., sondorul Simion D. Simion şi inginerul Săvulescu. Pentru o mai bună înţelegere a romanului e necesar să facem la început cîteva abstracţii. Adică să nu ţinem seama că în carte aproape toate aceste personaje nu trăiesc decit cu ajutorul epitetelor şi al numelor şi să le judecăm ca şi cum ar fi izbutite. Să nu ţinem seama de toate contrazicerile şi inadvertenţele ce se ivesc pe parcursul paginilor şi care, oricîtă bunăvoinţă ai avea, îţi dau tot timpul senzaţia de neverosimil (despre ele vom vorbi mai jos). Să ne închipuim, totuşi, schela petroliferă S, situată undeva într-un cadru concret, s-o fixăm noi în spaţiu cu imaginaţia, să dăm locurilor şi oamenilor coloritul „propriu" necesar. Ce se întîmplă la „schela S" ? Romanul începe prin plecarea lui Pavel Oniga. Oniga a venit aici, în 1953, dintr-unul din satele înconjurătoare, s-a calificat ca podar, a lucrat doi ani la sondă, a strins bani, şi-a zidit o casă la ţară, iar în momentul de faţă părăseşte colectivul pe motiv că nevastă-sa i-a trimis veste că dacă nu se întoarce acasă, ea se mărită cu altul. Fire blinda şi cuviincioasă, care suporta docil să fie exploatat de nevastă şi socri (or fi fost ei chiaburi sau ţărani săraci, asta nu mai ştim) Oniga are, intr-un incident cu ei, o ieşire demnă. Dintr-odată se desmeticeşte, li dă pe toţi afară din casa nouă, încuie uşa şi porneşte înapoi spre schelă cu gindul ca mai tirziu să vindă casa ori să o dea cuiva de pomană. La schelă, Oniga doreşte să-şi îndrepte greşeala de a-şi fi părăsit tovarăşii şi devine un muncitor sîrguincios. Vrea să se înscrie la liceu, la cursul seral. După destule eforturi, reuşeşte. O dată are chiar o propunere de reducere a timpului de muncă la sonde şi de realizare a unor importante economii. Nici lucrul acesta nu ne este explicat prea clar. Cum a ajuns el la o atare idee ? Pare o descoperire foarte simplă, dar la care nimeni nu s-a gîndit. Urmează să fie discutată şi popularizată iniţiativa lui Oniga. Se opune insă directorul Dima, tot aşa cum s-a opus şi atunci cind Oniga voia să se înscrie la liceu. Dima nu-1 are la inimă pe eroul nostru, incă de la început. Ulterior intervin o serie de complicaţii. Pe lingă director se oploşise Gogoţ, afacerist şi şarlatan jalnic, care, fără un mobil social destul de precis, este pus pe răutăţi. Ciştigînd încrederea lui Dima el pîrăşte pe toţi, inventează „cazuri“, seamănă suspiciunea. Despre Oniga, Gogoţ i-a şoptit lui Dima că ar fi „huligan" şi „afacerist" fiindcă un frate al lui, croitor, a înjurat odată pe cineva într-o circiumă. Din acest punct porneşte de fapt conflictul romanului. Oniga găseşte sprijin la Ilie Strihan, şeful lui de brigadă, care este totodată şi secretarul organizaţiei de partid. Intre Dima şi Strihan au loc discuţii furtunoase. Pînă la urmă se dovedeşte că Gogoţ are legături cu nişte şoferi care fac afaceri prin satele pe unde merg cu maşinile şi că este un excroc. încetul cu încetul de acest adevăr se convinge şi Dima. Gogoţ este Înlocuit. Totodată, se dezvăluie ca element descompus şi nepotul său Alexandru Grecea, „scriitorul“ care se lăuda (p. 270) că la Bucureşti e invitat la masă la primul secretar al Uniunii Scriitorilor, tovarăşul Beniuc (?!) Apar perspectivele unei înseninări a situaţiei. Dar firele merg mai departe. La forul imediat superior al schelei, la Trust, se află un anume inginer Săvulescu, care urmăreşte să ia locul lui Dima, compromis datorită faptului că a dat crezare minciunilor scornite de Gogoţ. El are complici pe funcţionarul George Stan, pe sondorul Simion D. Simion, un tip de linguşitor clasic şi bineînţeles pe Gogoţ (se putea altfel?). Dus de nas de către Gogoţ, Dima pierde mult din încrederea colectivului şi numai cu ajutorul lui Strihan reuşeşte, parţial, în cele din urmă, să o recapete. Va rămîne mai departe director al schelei. Luat ca atare, conflictul în sine ni se pare şubred. Nici o clipă, în roman nu se dă de înţeles că uneititorii ar urmări alte scopuri decît simple satisfacţii meschine, nedeterminate social. A prezenta în felul acesta realitatea, a detaşa colectivul schelei de restul frămîntărilor politice şi sociale din ţara noastră, a reduce totul numai la lupta pentru demascarea unui excroc ni se pare a forţa puţin legile vieţii, adevărul istoric. Noi ştim că oamenii sunt „buni" sau „răi", reacţionari sau cu vederi inaintate, nu prin firea lor, ci datorită unor anumite cauze sociale. Ori, romanul se dovedeşte incapabil să dezvăluie această complexitate a situaţiei reale. Schela ajunge o unitate singulară, lipsită de legături cu restul ţării. Totul se petrece la dimensiunile minci. Iniţiativele pe care Ie au muncitorii, eroismul de care ei dau dovadă în anumite împrejurări, apar drept fenomene banale, comune (cazul propunerii lui Oniga de a da locaţiile sondelor cu treizeci de zile înainte — pag. 84, al reparării conductei de gaz — pag. 137). Organizaţia de partid in roman nu se ocupă decit cu desfacerea diverselor încurcături ticluite meschin de Gogoţ, cu probleme exclusiv administrative : împărţirea locuinţelor, asigurarea transportului muncitorilor etc. Inconsistenţa conflictului atrage după sine şi inconsistenţa personajelor. Oamenii lui Nicolae Ţie trăiesc doar prin spusele scriitorului. Strihan e ceva mai bine conturat, ceilalţi nu se deosebesc unul de altul, se exprimă în acelaşi fel, fără vreo diferenţă de vocabular, aşa cum se întîmplă cu oamenii vii. Oniga, deşi se spune că la origine e ţăran şi că a plecat cu doi ani în urmă de acasă ca să-şi strîngă bani, se exprimă în felul următor: „Atunci te deranjează prezenţa mea“? „Aseară s-a plimbat cu amicul meu Vasile Top" (e vorba de nevasta lui Oniga — n.n.). „Poate că o să mă scape amicul de ea“,... „îşi spuse că inginerul şef e simpatic şi rezonabil“. Senzaţia cea mai neplăcută o ai atunci cind vezi că scriitorul atribuie o serie de stări de spirit mic burgheze unor muncitori. în acest sens, semnificativă ni se pare figura lui Simion D. Simion, care se ţine numai de intrigi şi linguşeli ca o cuconiţă. Nu mai puţin concludente ni se par apucăturile de ţaţă birfitoare şi foarte curioasă să afle cite ceva despre toată lumea, ale lui Vasile Ţop ori cele ale lui Gigel Popescu. Denunţurile calomnioase, pîriturile, suspiciunea ajung să inunde viaţa şantierului; preocupările politice ale muncitorilor trec pe plan secundar. Apar şi cîteva figuri feminine, dintre care ar trebui să reţină atenţia aceea a Nanei Petrescu, inginera de care se îndrăgosteşte Oniga, şi care-i răspunde cu aceleaşi sentimente tînărului muncitor mai mic decît ea cu vreo patru ani. Dar în caracterul Nanei Petrescu nu se simte nici o notă de feminitate. Dacă ar purta nume de bărbat şi ar fi exclusă povestea amorului dintre ea şi Oniga, plus complicaţiile erotice cu Dima, personajul ar putea fi tot atît de bine şi un bătrîn de 60 de ani. Dealtminteri şi între vîrsta lui Oniga, un tînăr de 20 de ani, şi comportarea lui există un decalaj izbitor. Oniga se comportă şi gîndeşte prea matur pentru anii lui. în general, romanul suferă din pricina schematismului. Ai impresia unor prime notaţii care vor trebui pe viitor mult adîncite şi îmbogăţite pentru a realiza o creaţie epică densă, consistentă. în forma actuală a cărţii acţiunea s-ar putea petrece oriunde şi ar fi suficient să schimbăm numele schelei cu numele unei alte întreprinderi, diversele atribuţii organizatorice ce ţin de exploatările petrolifere cu altele şi romanul poate fi plasat într-o fabrică de bumbac, la construcţia unei Centrale electrice, a unui pod etc. Nici un element specific nu este cit decit concretizat. Se pare că Nicolae Ţie, în mod deliberat, a procedat astfel, vizînd probabil un efect „modern“, spectaculos. Dar nu e nevoie să te consideri adeptul unor formule estetice „moderne" pentru a scrie schematic. Să fim înţeleşi, nu este vorba de a imputa cărţii faptul că nu descrie amănunţit procesul de extracţie a ţiţeiului, diversele amănunte tehnice, ţinînd de munca la schelele petrolifere, ci de faptul că personajele lui Tie nu reacţionează într-un mod propriu, individual. Autorul putea să se inspire din orice domeniu. Peste tot în societatea noastră se găsesc trăsături ale moralei noi. Că în mediul muncitoresc ele se manifestă mai pregnant asta e foarte adevărat şi Nicolae Ţie are meritul incontestabil de a fi încercat să oglindească acest fenomen în romanul „Anii tineri“. Dar literatura — ştie oricine — oglindeşte întotdeauna adevărurile generale prin imagini particulare. Sunt probleme elementare de teorie literară și ni se pare anacronic să discutăm asupra lor acum, în 1961. Multe pasaje din carte sunt de-a dreptul puerile. Lui Oniga i se năzare la un moment dat că directorul nu are încredere in el fiindcă „n-ar fi un om devotat partidului“, fiindcă n-are un trecut glorios de luptă. Atunci el inventează o poveste naivă cu o tovarăşa Nora — activistă — pe care el, copil fiind, a condus-o în 1945 prin sat. Exagerat înfăţişat ni se pare amorul „fulger" înfiripat între Nana Petrescu şi Oniga, imediat a doua zi după ce acesta îşi părăseşte nevasta. Fără să mai vorbim de povestea cu stingerea incendiului înscenată de Gogoţ, prima dată, pentru a trece în ochii oamenilor drept un erou şi apoi de întîmplarea, intr-adevăr „deus ex machina", cu salvarea de la incendiu a soţiei inginerului şef Filipescu, tocmai cind Gogoţ tr afla într-o situaţie critică, întîlnim multe inadvertenţe şi contraziceri penibile. La pagina 55 directorul Dima primeşte o scrisoare anonimă răutăcioasă, în care cineva îi doreşte moartea copilului. Citeşte scrisoarea şi o rupe în bucăţi. La pagina 245, acesta scoate scrisoarea din buzunar şi o citeşte lui Gogoţ. Exemple se mai pot da. Asemenea inadvertenţe, care ar putea trece neobservate în alte condiţii, în „Anii tineri“, alături de celelalte deficienţe ale romanului, contribuie la crearea unei senzaţii de neveridic. Anumite neglijenţe stilistice, epitete, caracterizări stereotipe folosite abuziv ca: „responsabilul cu transporturile“ (Gogoţ), „membrul în birou" (Gigel Popescu), „nepotul" (Grecea), apoi cindi sunt daţi afară „fostul responsabil", „fostul contabil“, „fostul membru în birou", devin supărătoare. Terminînd de citit romanul te întrebi cu ce te-ai ales din această lectură? Şi îţi vine foarte greu să găseşti un răspuns pozitiv. Ce concluzii se impun la sfirşitul acestor rînduri, înainte de toate, pentru autor, o mai mare exigenţă faţă de cuvîntul scris. Nicolae Ţie putea să ne dea un roman valoros despre viaţa clasei noastre muncitoare. Credem că el s-a grăbit încredinţînd lucrarea editurii în forma actuală. Atitudinea superficială şi arbitrară faţă de realitatea socialistă obiectivă l-au făcut să ne ofere un hibrid. Imperativul luptei pentru calitate, atît de actual în toate sectoarele vieţii noastre, nu ni se pare mai puţin valabil pentru scriitori. Pe măsură ce înaintăm în construcţia socialismului viaţa ne obişnuieşte să avem pretenţii din ce în ce mai mari faţă de noi înşine. Suntem datori să dăm cititorilor — oameni ai muncii — cărţi de o înaltă ţinută artistică, cu atît mai mult cu cit în proză, în poezie, în teatru, în critică, literatura romină realist socia - : • v ■ /■ ' dié Gh. Schijer listă a realizat un stadiu superior de dezvoltare. Deţinem în momentul de faţă un număr impresionant de valori artistice, intrate în conştiinţa maselor şi orice apreciere asupra ultimelor apariţii se cere făcută, într-un fel sau altul, prin raportare la acestea. Obişnuiţi cu marile creaţii ale prozei noastre ne vom complăcea întotdeauna mai puţin în compania unor romane artificioase. Ar fi absurd să pretindem de la fiecare scriitor capodopere. Obiectiv, au existat şi vor exista mereu între cărţile apărute, sensibile diferenţe de valoare. Nu facem însă nimănui nici un serviciu nedeosebind ceea ce constituie partea pozitivă a experienţei literare cîştigate în ultimii ani, de simplele exerciţii, de căutările doar în parte încununate de succes sau de rebuturi. Dimpotrivă. A avea perspectiva clară a ceea ce s-a realizat cu adevărat valoros şi a ceea ce n-am izbutit încă, este mult mai folositor. Desigur, din orice experienţă se poate învăţa. Dar nu e obligatoriu ca orice experienţă să fie neapărat un succes strălucit. Din acest punct de vedere credem că unele cronici literare apărute pînă acum pe marginea romanului „Anii tineri“ de Nicolae Ţie fac un deserviciu atît autorului cit şi lectorilor, ignorind, totuşi, lipsurile fundamentale ale cărţii. Nicolae A NI Ţ 1 c: TINERI CRONICA LITERARA Exigenţa editorului I. L CARAGIALE, Opere, (vol. II) Inaugurată cu doi ani in urmă, noua ediţie Caragiale depăşeşte tot ceea ce s-a realizat pînă acum în privinţa cunoaşterii şi difuzării operei scriitorului. Iniţiativa editurii de a pregăti azi, în lumina concepţiei ştiinţifice, marxiste „ediţii definitive“ este în plină fază a realizării. Un unghi ştiinţific de interpretare nou şi experienţa dobîndită în parcurgerea operei lui Caragiale în ultimele decenii au unit preocupările intelectuale ale unor vechi editori Al. Rosetti şi Şerban Cioculescu — asociind colaborarea unui tînăr cercetător, Liviu Călin, într-o operă de durată care să tindă a republica tezaurul artistic al lui Caragiale. Ediţia de care ne ocupăm lasă cu mult în urmă vechea ediţie din Fundaţii. O simplă confruntare între cele două ediţii e edificatoare pentru a vedea cit de mult i se restituie lui Caragiale din adevărata sa operă, uitată în anonimatul revistelor şi ziarelor, pagini care pot sta alături de schiţe şi momente, strălucind prin aceleaşi scîntei ale artei umoristice. Din periodice se retipăresc Din foloasele tiparului, Varietăţi geografice, Varietăţi literare, Cronica, Trădarea romînismului, Triumful străinismului !!, Consumatum est! !!, Accident parlamentar, In tren accelerat, Carnet High-Life, Cum se naşte o revistă, Istoria se repetă, Politică înaltă, „Moftul“, făcător de minuni etc. Credem totuşi că în reviste ca Moftul, au mai rămas lucrări de-ale lui Caragiale neincluse în ediţia actuală. Operaţia de identificare e cit se poate de anevoioasă, cerînd un simţ al limbii deosebit. Materialul e nesemnat, şi tot ceea ce ştim, e că revista era scrisă de cei doi prieteni care au lăsat din abundenţă strălucirea talentului lor într-o acţiune comună. Ce aparţine aşadar lui Caragiale şi ce aparţine lui Tony Bacalbaşa? Cîteodată se observă că cei doi scriitori îşi împrumută unul altuia din mijloacele lor artistice. Spre exemplu în Trădarea romînismului... fraza desfăşurată într-o avalanşă de epitete tari aminteşte de articolele lui Tony . Şi totuşi e Caragiale, chiar dacă un moment de îndoială ni-l dă faptul că din acelaşi număr de revistă el a ales numai Congresul cooperativ român. Schiţe ca Moftul în faţa opiniei publice (Moftul român, nr. 12, p. 2) ca şi Moftangioaicele (nr. 14 între High-Life şi Logica baroului) sunt neîndoielnic ale lui Caragiale şi ele puteau figura în volum cu certitudinea adevăratei lor paternităţi. Editorii citează în notele la Politică (p. 389) apărută în Mofitul prin care Caragiale protesta împotriva votării Legii Maximului, articole de Ion N. Roman, V. Beldiman, Victor Orăsescu, ca să arate „atmosfera periferiei caragialiene şi pecetea ei în dialog“, trecînd cu vederea cele trei mici note sau schiţe Legea Maximului care pot fi chiar ale lui Caragiale. Dacă acest lucru e îndoielnic, specialistul are latitudinea de a le comenta în note. Cîteodată pe această suprafaţă lucioasă se zăresc unele pete care au scăpat editorilor la ultima finisare , mărunte sau insignifiante înr-o altă ediţie, aici capătă o gravitate, textul cerînd maximum de exigenţă. Scrupulozităţii stilistice a lui Caragiale (moş virgulă) trebuie să îi corespundă aceeaşi scrupulozitate din partea editorilor. Un text de Caragiale e ca un text de poezie în care cuvîntul şi punctuaţia au valori stilistice. O virgulă, o literă schimbată strică efectul muzical al frazei. Paginile ediţiei dau în general această satisfacţie şi transcrierile cele mai dificile în care scăpările sunt parcă inerente şi iertate, aproape sunt perfecte. Observaţiile vin aşadar dintr-o nostalgie a prezenţei unei ediţii fără erată chiar şi atunci cind ea nu se mai află lipită la finele volumului. Sondaje în diferite compartimente descoperă aceste mici nimicuri cari strică unele pagini... mama sa (p. 59) (mama sa, Momente 1901), obiceiu (p. 246) forma articulată e dată obicei, confundînd u final cu valoare grafică cu u care ţine loc în rostirea populară formei articulate gramatical corecte („damele aveau obiceiu“ nu „aveau obicei“). Nefiinnd o chestiune de grafie, Caragiale nu scrie într-o grafie formală, convenţională, unele forme care par gratuite se cereau a fi respectate întocmai. In Petiţiune el spune ghiaţă, perdut; editorii transformă diftongul în ea gheaţă, diftonghează pe e în ie (p. 164- 165). Sînt alte valori sonige şi pe urmă, într-un text ca acesta fiecare sunet e cîntărit şi cizelat de însuşi Caragiale. In note şi variante ar trebui să se urmărească modificările de la o ediţie la alta, dar, semnalînd diferenţele de text ca rezultat al unei acţiuni migăloase de durată. De exemplu in nota schiţei Examenul anual din ciclul Şcoala romina se notează unele diferenţe faţă de textul din Moftul român. Insă cu ce ocazie au apărut ele? Altminteri se lasă impresia că diferenţele sínt între textul prim şi textul publicat în ediţia de care ne ocupăm. De asemenea în Moftul sínt forme nesemnalate : genarale, germina, estuia, şepke (jenărale, jermînă, ăstuia, şăpke). Cind a renunţat Caragiale la aceste forme fonetice şi din ce cauză? Trimiterea bibliografică a schiţei Politică (p. 389) e greşită (nu nr. 19, 4 aprilie 1893, ci nr. 17, p.2), influenţată de titlul unui articol pamflet intitulat tot Politică, însă fără nici o legătură cu schiţa, scris, bănuim, de Bacalbaşa. Nota la schița Nedescifrabil (p. 398) dă trimiterea incompletă 3 iunie, devenind astfel veritabilă : 3 iunie, nr. 34, 1893, p.7. In general nu se indică paginile revistelor și nu se specifică de fiecare dată dacă textele au fost sau nu semnate de Caragiale. Această ultimă chestiune, nu e o simplă dată de formular. Ea întăreşte acţiunea noastră, de a descoperi cu atenţie alte opere rămase în anonimatul paginilor de vreme ce opere „clasice“ au figurat o vreme fără semnătură. Ediţia, fiind o lucrare de înaltă ţinută ştiinţifică, impune un control sever al observaţiilor şi al operelor critice pe care îşi sprijină autoritatea. Toate acestea vor figura într-o bibliografie generală a scrierilor despre Caragiale. Editorii citează Istoria literaturii române, vol. II, E.S.P.L.A., 1955, pentru a-şi completa analiza critică a schiţei Arendaşul român. Această istorie a literaturii e însă un manual de şcoală medie, iar „ampla analiză“ e o analiză pentru elevi, destul de elementară. Avem studii actuale soilide despre tematica socială în schiţele lui Caragiale,la care se putea recurge. Oricîte „note critice“ am adăuga, ele sînt insensibile în contextul general al unei lucrări de mare anvergură care, ridică cu fiecare volum tot mai sus adevăratul monument literar al lui Caragiale acea ediţie care să corespundă exigenţelor şi sarcinilor istoriografiei literare noi, mai ales acum în perioada alcătuirii Tratatului de Istorie a Literaturii Române. MARIN BUCUR cele mai largi. Familia ţăranului Dorneanu, în casa căruia este instalată tipografia ilegală, este un exemplu elocvent în această privinţă. „Filele de cronică“, cum se intitulează partea a doua a volumului, sînt pagini din „anii de neuitat“ 1945—1946 cu evocarea dramatică a luptei cu seceta, cu mizeria, cu sabotajul, şi — în continuare — cîteva aspecte din viaţa de astăzi a oamenilor muncii. Folosind cu pricepere genul scurt, autorul realizează cîteva schiţe (Fierarii şi Academia, Şcoala lor, La operă) în care întîlnim aceeaşi conciziune, aceeaşi putere de a selecta faptele semnificative. „Omul cu părul cărunt“ de Dumitru Ignea se înscrie printre realizările prozei noastre actuale. S. MARIN Dumitru Ignea: Omul cu pârul cărunt Scriitor căruia îi place lucrul îndelung chibzuit, cîntărit şi cizelat cu migală, Dumitru Ignea apare rar cu cîte o carte, preferind să se „grăbească încet“. Volumul Omul cu părul cărunt, care se găseşte acum în librării, este rodul unei munci de cîţiva ani. O carte despre comunişti : lupta lor în ilegalitate, izbînzile şi bucuriile lor de astăzi. In nuvela care dă şi titlul volumului este evocată — aşa cum se remarca într-o recenzie apărută nu de mult în „Scînteia“ — ,istoria dramatică a tipăririi presei ilegale a partidului în condiţiile războiului antisovietic". Utecistul Mitru Dorneanu (Omul cu părul cărunt — cum îi spun tovarăşii, Necunoscutul — cum e numit în actele siguranţei) acţionează, sub îndrumarea Partidului Comunist, în mai multe puncte din Moldova. El organizează greve, împrăştie manifeste, etc. Pînă la urmă i se încredinţează de către partid editarea ziarului ilegal Moldova roşie. In ciuda tuturor piedicilor, el se achită cu, cinste de această sarcină şi ziarul, pe care se putea citi scris cu litere mari: „Jos fascismul ! Jos războiul! Vrem pîine!“ — se răspîndeşte pe străzile Iaşilor, în zilele odiosului război antisovietic. In jurul acestui personaj gravitează figurile luminoase ale celorlalţi : comunistul Păstrăvanu, utecista Dorina, profesorul universitar Colibaba sau tipograful Mandolin. Lupta dreaptă a comuniştilor cunoaşte deplina adeziune a oamenilor muncii şi unul din meritele autorului este acela de a fi zugrăvit veridic trezirea conştiinţei revoluţionare în masele îl. D. Cocea: Viţelul de aur Culegerea pe care Editura Tineretului o pune la îndemîna elevilor corespunde interesului din ce în ce mai mare al publicului cititor faţă de cel ce a devenit un clasic al pamfletului romînesc. Numai Tudor Arghezi mai poate fi comparat, din acest punct de vedere, cu N. D. Cocea. Dar Arghezi e în primul rînd poet, pe cind Cocea şi-a închinat întreaga viaţă pamfletului. Poate că o dată cu N. D. Cocea se poate vorbi de apariţia în literatura romînă a unui nou tip de intelectual. Vechea boemă şi atmosfera mărginită de cenaclu era înlocuită cu o atitudine activă, faţă de evenimente şi de masele largi de oameni ai muncii. Cred că unele trăsături ale scriitorului realist socialist, aşa cum îl concepem noi astăzi, pot fi descifrate încă în „publicistul“ Cocea. Din aceste motive şi ţinînd seama şi de nevoia creată prin introducerea lui N. D. Cocea în programa analitică a şcolilor medii socotim promptă iniţiativa Editurii Tineretului. Efortul lui Ioan Mihuţ e meritoriu. Prefaţa, aprecierile critice, tabloul biobibliografic, temele propuse dovedesc preocuparea de a oferi elevilor o imagine cit mai completă a neobositului Cocea. Dar miezul unei ediţii îl constituie textul operii publicate. Ne întrebăm de ce Editura Tineretului a dat o culegere care rezumă volumul apărut la Editura pentru literatură ? Ediţia Aureliei Bîrlă avea o caracteristică aparte. Ea a urmărit să repună in circulaţie unele pagini mai puţin cunoscute ale autorului (La umbră..... — Amintiri din puşcărie, Pagini din viaţa mea, nuvelele Urlătoarea şi Piinea albă, fragmentele din notele de călătorie intitulate Spre Roma şi unele articole sau pamflete). Culegerea din „Biblioteca şcolarului“ trebuia să-şi pună ca scop prezentarea de ansamblu a scriitorului, selecţionînd tot ce a dat el mai bun în diferite domenii : pamflet, amintiri, povestiri, roman, note de călătorie, articole politice şi literare. Trebuia procedat în aşa fel încît elevul să rămînă cu o impresie justă, despre ceea ce reprezintă N. D. Cocea pentru istoria literaturii, din însuşi sumarul volumului, Ioan Mihuţ s-a limitat la pamflet adăugind numai cîteva articole şi amintiri. Ar fi putut fi incluse şi din povestirile, notele de călătorie sau chiar fragmente din Vinul de viaţă lungă. Cocea e cunoscut ca un militant social cu o poziţie, în general, justă, dar există totuşi momente confuze în biografia lui cum ar fi atitudinea faţă de răscoalele din 1907, pe cind se afla la ziarul Dezrobirea din Brăila, sau cearta cu Romînia Muncitoare din anii 1913—1914. Desigur că într-o prefaţă nu puteau fi lămurite pe deplin asemenea inconsecvenţe. Dacă, însă, autorul le-ar fi semnalat, caracterul ştiinţific al prefaţei ar fi crescut. STANCU ILIN