Luceafărul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 6, nr. 1-13)

1963-01-01 / nr. 1

O antologie de literatură antimonarhică Preluind titlul cunoscutei poezii­­pamflet Mare farsor, mari gogo­mani a lui I. L. Caragiale, antologia de litera­tură antimonarhică, apărută recent la Editura pentru literatură, cu prilejul celei de-a XV-a aniver­sări a proclamării­ Republicii Popu­lare Române, vine să demonstreze încă o dată că, devenind ecoul sen­timentelor şi năzuinţelor maselor populare, scriitorii noştri din trecut au manifestat necontenit o aversiu­ne făţişă împotriva monarhiei, îm­potriva „capului încoronat", expo­nentul şi reazimul principal al oli­garhiei burghezo-moşiereşti. Alcă­tuitorul şi comentatorul acestei noi entologii, tînărul istoric literar Al. Hanţă, a întreprins o se­lecţie judicioasă a celor mai re­prezentative texte din literatura antimonarhică, lărgind unghiul de vedere în virtutea căruia a fost ur­mărită evoluţia acestei teme. Astfel, paginile antologiei demonstrează că ostilitatea scriitorilor faţă de monarhie precum şi crezurile repu­blicane ale multora dintre ei s-au manifestat cu pregnanţă nu numai după 1866, cînd este adus Carol I în ţară, ci cu mult timp înainte. Poezia Tatăl nostru parodiat de Alecu Văcărescu, Cîntecul X din ţiganiada lui Budai-Deleanu şi mul­te din fabulele lui Grigore Alecsan­­drescu sînt edificatoare în acest sens. Deosebit de importante şi pe deplin edificatoare sunt cuvintele marelui patriot şi luptător revoluţio­nar Nicolae Bălcescu din Manualul bunului român (capitolul III Despre popor şi stăpînire), în care autorul respingea ideea republicii aristocra­te, deoarece, în cadrul ei, „puterea „Harpe şi ape“ Asemeni primei cărţi a autorului, Ev nou în ţara banilor, apărută a­­cum un an şi ceva, cea de curînd ieşită de sub teascuri, Harpe şi ape, creşte dintr-o imagine. Hotarele Ol­teniei — observa reporterul în volu­mul său de debut — seamănă cu un arc, adică destinul istoric al dîrzului şi încercatului ţinut e scris parcă simbolic în însăşi înfăţişarea lui. Pe o analogie similară se întemeiază şi viziunea poetică ce se încheagă în noua carte a lui Ilie Purcaru. Pri­vind harta ţării, reporterului inspi­rat i se revelă „cel mai armonic sistem hidrografic din cîte se cu­nosc”. O harpă închipuie —­in re­prezentarea sa — apele Romîniei. Cartea nu-şi poate, desigur, pro­pune să descrie fiecare strună a în felul lor — pagini de calitate, atestînd din nou prezenţa unui scri­itor autentic. D. Micu VASILE REBREANU Dimineaţă de toamnă Recentul volum al lui Vasile Re­­breanu vădeşte din nou, în citeva din schiţele sale, capacitatea auto­rului de a comunica adevăruri des­pre contemporaneitate prin arta su­gerării. Metafora, simbolul, imagi­nea memorabilă sunt procedee pre­dilecte ale tînărului prozator. Reţinem din prezentul volum schi­ţele Foşnetul, Deruta, Marş forţat, în care autorul sugerează slăbirea moralului armatelor cotropitoare pe pămîntul rusesc. Teama halucinantă a ostaşului aflat în post, care ia foş­­netul drept un atac neaşteptat al partizanilor (Foşnetul) este elocven­tă pentru starea de spirit a armatei dezarmate în faţa măreţiei unei na­turi şi a unui popor necunoscut. De asemenea, monologurile mute ale celor doi soldaţi nemţi din Deruta , Bressen şi Fink, monologuri care coincid perfect, dar rămîn ascunse undeva în conştiinţă, pentru că sol­daţii se tem unul de celălalt şi a­­mîndoi de ofiţerul incult cu pretenţii de cuceritor, sînt grăitoare pentru atmosfera de suspiciune şi teroare care domnea în sînul armatei lui Hitler. Tot astfel elocventă ni se pare imaginea apocaliptică a cailor în­­spăimîntaţi de tirul artileriei ruseşti, aşa cum îi apare ea artileristului Bressen, rănit de un obuz. losit aceleaşi procedee, efectul fiind însă vădit altul, ineficient. Aceasta tocmai pentru că­ e vorba aici de o complicare inutilă a unor fenomene in fond simple şi care trebuiau tra­tate ca atare. Mai sunt in această cu­legere unele schiţe pe care însă nici frumuseţea metaforei, nici ideea clară nu le salvează de un didacti­cism şi, am spune, de o superficia­litate cu totul neconcordante cu scrisul unui prozator talentat şi exi­gent Cum este Vasile Rebreanu. E vorba de schiţe precum Cina , în intenţia autorului simbol al armo­niei familiale, Necunoscutul sau Conducta subterană. E la mijloc o tratare cam la suprafaţă a proble­melor contemporane. Atitudinea oa­recum festivă din Cina suferă, cre­dem, de un didacticism nedorit, de tare V. Rebreanu se va putea de­barasa cu uşurinţă, dacă el va an­cora mai adine în zonele grave ale realităţii contemporane. E. Tudor care, în prima schiţă, aşteaptă în­toarcerea la ţărm a pescarilor în speranţa că va căpăta un peşte sau doi ca să-şi astîmpere foamea, a mi­cului hamal care duce valizele călă­torilor, a băieţandrului pentru care mizeria e mai puternică decit orice morală (furtul fiind pentru el o în­deletnicire la fel de normală ca ori­care alta), pînă la muncitorul ce execută o lucrare primejdioasă pen­­tru a scuti o săptămînă de muncă în plus, e explicată nu pe temeiul unei îndelungate analize sufleteşti. Arneanu povesteşte, prezintă întîm­­plări. Şi acestea sunt la fel de eloc­vente ca şi detaliile investigaţiei su­fleteşti. Personajele sale sunt urmă­rite, în acest ciclu de schiţe, mai mult în manifestările lor exterioare, conflictul etic fiind subliniat prin cîteva gesturi caracteristice, simbo­lice. Sălcudeanu, Vasile Negoiţă evoluiază rapid (poate prea rapid !) de la sta­rea de cinste şi omenie la cea de criminal înrăit în bandele organi­zaţiei Deutsche Jugend. O dată an­grenat în mişcarea fascistă, Sile va fi otrăvit, încetul cu încetul, de ideo­logia ei antiumană. Faptul că el a­­junge să-l denunţe Gestapoului pe tatăl său este un act de demenţă, care se prelungeşte, în finalul cărţii, prin accesul de nebunie în faţa tru­pului lui Irimie, secerat de gloanţele plutonului de execuţie. Este justifi­cată psihologic degringolada tînăru­lui Vasile ? Răspunsul nu e pe de-a-ntregul afirmativ. Punctul ini­ţial al căderii lui Sile este slab re­prezentat. Cartea se deschide cu fi­gura unui fascist care acţionează în bandă, tîlhăreşte, la drumul mare. Aceasta face ca tribulaţiile ulterioa­re ale lui Sile să-şi piardă uneori justificarea. Este adevărat că „pedeapsa trădă­rii” stă ca sabia lui Damocles deasupra capului lui Sile, ca şi e­­xemplul lui Ziegler, întîi spînzurat „de probă“, apoi înjunghiat de colegii săi, pentru că a avut un licăr de conştiinţă omenească. Cu toate a­­cestea, iniţial, cînd nu intrase încă în „secretele” cămăşilor brune, Va­sile nu acţionează, lăsîndu-se tîrît mai departe. Argumentele prin care se susţine această atitudine , senti­mentul de bravadă, ambiţia de a-şi întrece colegii, nu justifică întru­­totul aderenţa lui Sile la „lecţiile“ profesorului Schulz şi antrenarea în acţiunile criminale ale organizaţiei Deutsche Jugend. Cu toată inconsistenţa argumentă­rii primelor momente, în evoluţia ulterioară a acţiunii romanului a­­vem prilejul să remarcăm cîteva scene reuşite pentru definirea psi­hologică a lui Sile. Notăm, în special, cele două discuţii cu declasatul Visa­­rion Baiaş, fost social-democrat spăr­gător de grevă, în prezent cu „ser­viciul“ la vidanjare. Dialogul e alert, cu întrebări-cheie şi insinuări. Aici, îndeosebi, dar şi în multe alte capitole, Petre Sălcudeanu îşi revelă o calitate nouă : simţul echilibrului în analiză. Totul este cîntărit cu grijă, redus la elementele esenţiale. Progresul faţă de ultimele sale vo­lume (Iubeşte ziua de mîine, Front fără tranşee) este evident. Tocmai datorită acestui cîştig calitativ în scrisul lui Sălcudeanu, ies supărător în evidenţă defectele de concepţie. Astfel, Strada Lux reprezintă, în in­tenţia autorului, sentimentul repug­nant faţă de barbaria fascistă. Pe această stra­dă trăiesc comunis­tul Matei, bunul Dénes bácsi, dat afară de la fabrică pentru că e ungur, profesorul Mitran care opreş­te un tren cu deportaţi, ca să le dea apă, tînărul Pavel, pe care auto­rul l-a gîndit ca un personaj opus lui Sile, şi alţii. Cum se poate ca aceşti oameni, care trăiau ca într-o familie mai mare, să lase să alunece în mlaştina fascismului un tînăr în­zestrat cu atîtea calităţi ? Acest lu­cru nu este explicat în carte. Romanul Strada Lux rămîne to­tuşi o contribuţie la reflectarea ar­tistică a­ crimelor fasciştilor pe teri­toriul ţării noastre, precum şi a urii nemăsurate cu care au fost întîmpi­­naţi aceştia de marea masă a po­porului. Stancu Ilin matică, întorsătura pe care o ia evo­luţia primului personaj e schema­tică . Sous se reîntoarce de unde plecase, deşi putea foarte bine să rămînă alături de noii tovarăşi de muncă. E o dovadă că el şi-a recu­noscut vina ? Nu. E o rezolvare fa­cilă. Verificarea noii atitudini etice se cerea dovedită altfel. De altmin­teri, lui Sous îi şi convine să se re­întoarcă : combinatul a fost termi­nat, un strung, ultima marcă, îl aş­teaptă, iubita — personaj idilic, bun pentru reportajele lirice — de ase­menea îl aşteaptă cu sufletul la gură. Meditaţiile de la sfîrşit („Viaţa însă-i lungă şi mai sînt multe de făcut. Fiecare om trebuie să în­frunte multe încercări. Mai sunt de­sişuri prin care trebuie tăiată o că­rare, pentru tine şi pentru alţii, băr­­băteşte, fără să-ţi pese de arsura spinilor") sunt cam neverosimile. Eroul, în nuvela scrisă ca un jurnal, termină pregătit şi el pentru „un astfel de drum", dar şi de data a­­ceasta drumul a fost străbătut de alţii. Marin Bucur ILIE BURCARI! i­­ 1962 - CĂRŢI ALE SCRIITORILOR TINERI d­in mina unor oameni numai ce se cheamă nobili sau boieri“, de­­monstrind că „numai în republica democratică poate fi poporul slo­bod şi stăpîn pe sineşi“. El cerea ca şi poporul nostru să-şi făureas­că un astfel de stat. „E neapărat ca şi poporul român, de­şi va căpăta iarăşi libertatea, să întocmească şi el republica democratică“. Ideea dă­­rîmării monarhiei şi transformării ţării în republică a dăinuit, mereu Vie, în conştiinţa poporului. Tradu­cerea în faptă a acestei idei era im­perios necesară pentru ca masele muncitoare să nu mai fie jefuite şi batjocorite, să fie ridicate din umi­linţă şi durere. Scriitorii noştri, le­gaţi de viaţa şi aspiraţiile poporu­lui, au contribuit activ, prin arta lor, la lupta maselor. Nenumărate sunt paginile de atitudine antimonarhică în operele scriitorilor noştri din tre­cut. Cezar Bolliac, B. P. Hasdeu, N. T. Orăşanu, Al. Macedonski, C. Miile,­­Bacalbaşa, Traian Deme­­trescu, I. L. Caragiale, A. Voihuţă, Coşbuc, N. D. Cocea, Tudor Ar­­ghezi şi mulţi alţii au dezvăluit cu combativitate, cu forţă realistă şi vigoare acuzatoare, chipul monstruos al monarhiei, fărădelegile şi abuzu­rile săvîrşite de monarh la adăpostul unor legi mincinoase şi cu sprijinul claselor exploatatoare. Antologia ,deschizîndu-se cu ample şi bine documentata prefaţă a lui Al. Hanţă, selectează şi transcrie textele cu o bună metodă ştiinţifică, cu competenţă şi atenţie, autorul ei introducînd şi unele pagini mai pu­ţin cunoscute, cum sînt Discursul în Adunarea Constituantă din 1866 al lui Ion Eliade Rădulescu, pamfle­tul De zece mai, paradă (1935) al lui Zaharia Stancu. Ea reuneşte, în­­tr-adevăr, cele mai reprezentative şi mai valoroase pagini de atitudine antimonarhică din literatura noas­tră. Sînt însă cîteva omisiuni, pe care ne permitem să le semnalăm. Lipseşte, de pildă, fragmentul din romanul Geniu pustiu al lui M. Eminescu în care monarhia este condamnată energic. De asemenea, lipseşte şi viguroasa poezie antimo­narhică a lui A. Vlahuţă Ţară de pripas, publicată, sub cunoscutul său pseudonim Mirmidon, în ziarul Epoca din 4 octombrie 1886. Antologia recent apărută are o incontestabilă însemnătate, relevînd faptul că lupta poporului nostru pentru dărîmarea monarhiei şi pen­tru instaurarea puterii populare a fost întotdeauna înţeleasă şi spriji­nită „activ de scriitorii noştri cei ioţiai, buni. V. Teodor imensei Harpe sonore. In spaţiile ei, reporterul îşi fixează atenţia doar asupra „punctului de reazim” al muzicalului „sistem hidrografic“ : Dunărea. Procedeul e asemănător cu acel al Cărţii Oltului, Ilie Purcaru dovedindu-se şi în această ultimă scriere a sa un discipol îndrăzneţ în viziune al lui Geo Bogza. Zic : în­drăzneţ, pentru că autorul volumu­lui Harpe şi ape, ştiind să utilizeze posibilităţile pe care le oferă teh­nica reportajului-poem, întemeiat de Bogza, dispune în acelaşi timp de vaste rezervoare proprii de mijloace de expresie. Imaginîndu-şi Dunărea înălţată către cer, Ilie Purcaru vede un arbore gigantic, ale cărui crengi se pierd în stratosferă, „pe acolo pe unde sateliţii sovietici au înscris de mult pîrtii de lumină”. De apă, fan­tasticul copac a fost în decursul is­toriei şi o „arteră de foc în lupta popoarelor”, iar astăzi el încinge ca un brîu înflorat („arbore de floare”) ţări libere, ale căror popoare îşi ur­zesc destinul ele însele. Cum ni se vesteşte de la început, materia propriu-zisă a cărţii o for­mează „un album de fotografii şi cîntece de pe Dunărea romînească”. Fluviul este urmărit, de cum intră, la Baziaş, pe pămîntul ţării noastre, pînă la vărsarea lui „în cer”, — prilej nu numai de reliefare a pito­rescului naturii, dar şi de evocare a trecutului şi de zugrăvire a prezen­tului celor mai însemnate locuri pe care le scaldă „undele frumoase”, cum le numea Hesiod, ale bătrînului Tstru. Mai întîi, ni se aduc înainte „trei stampe”, înfăţişînd respectiv defileul Dunării, „ţara legendelor”, Adakaleh şi „oraşul florilor” , Turnu Severin. Vorbind despre Adakaleh, reporterul realizează o pagină des­criptivă antologică („smochini cu frunze prelungi, lucitoare ca mirtul; tapiserii nesfîrşite de oleandri, mig­dali şi moşmoni ; mii de crizanteme ca nişte bulgări imaculaţi de zăpa­dă , viţă de vie cu ciorchini imenşi, îmbrăţişînd pînă la sugrumare co­pacii şi arcuindu-se peste casele în culori pastelate, exuberantă ca sub un cer portugal”...), familiarizîndu-i totodată pe cititori cu preocupările gospodăreşti ale aleşilor minusculei insule şi rememorînd momente apă­sătoare din viaţa de altădată a „ţării smochinului”. Intr-un capitol urmă­tor, evocatorul meleagurilor dună­rene poposeşte în faţa fiecăruia din­tre cele trei uriaşe poduri de peste Danubiu : al lui Traian, al lui An­­ghel Saligny şi Podul Prieteniei de la Giurgiu — Russe, văzînd în fie­care simbolul unei ere, pentru ca, în continuare, să fixeze imagini ale micilor porturi semănate pe întinsul „fluviului frumos”, profiluri de do­cheri, scafandri, pescari, ţărani co­lectivişti, agronomi, sate şi podgorii din Dobrogea, şantierele de la Galaţi, în sfîrşit privelişti de neuitat din Deltă. Ochiul reporterului surprinde amănuntul revelator, menit să pună în lumină expresiv contrastul dintre ce sînt şi ce erau localităţile prezen­tate. Cum chiar din această succintă prezentare se poate deduce, în car­tea lui Ilie Purcaru viziunile şi efu­ziunile lirice îşi dau întîlnire cu pa­gini de „reportaj monografic“. Sînt două modalităţi care cu greu pot fuziona. Decalajul dintre crîmpeiele de poem şi notaţiile propriu-zis re­portericeşti împiedică, uneori, con­stituirea în Harpe şi ape a unei to­nalităţi fundamentale unice. Din fericire, atît paginile de re­portaj cît şi acelea ce depăşesc (pre­cum în operele lui Geo Bogza) con­siderabil reportajul, sînt — fiecare impresionează, în schiţele amin­tite, siguranţa cu care autorul re­constituie atmosfera apocaliptică a războiului, ca şi autenticitatea senti­mentelor personajelor. Imaginea, simbolul, metafora sunt concludente pentru că autorul le subordonează investigării unei realităţi dramatice, pentru că ele exprimă etapele unei psihologii nuanţate şi realiste... Dar se întîmplă că ele rămîn uneori ne­însufleţite, cînd autorul renunţă a le mai găsi corespondenţa unor si­tuaţii realiste. Deşi scrisă cu oare­care migală, urmărind efecte con­trastante de clar-obscur în planul conştiinţei unor copii care nu mai sînt totuşi copii şi care descoperă cruzimea războiului. A treia zi după război rămîne totuşi o schiţă slabă, deoarece clarificarea cititorului se face tîrziu, descoperirea jocului ce­lor doi copii fiind inutil complicată. Dimineaţă de toamnă se înscrie, fără îndoială, printre piesele de re­zistenţă ale volumului. Finanţu, eroul acestei schiţe, un individual, se pregăteşte să meargă la tîrg, ca să-şi vîndă griul şi să-şi ia în schimb un porc. Graba lui Finanţu, pregăti­­rile de drum, toate vorbesc de bucu­ria acestui om, pe care parcă n-ar putea s-o întunece nimic pe lume. Răcoarea nopţii, întunericul, vecinul care-i iese în cale cerîndu-i să-l la­şi pe el cu căruţa, nimic nu-i clinteşte buna dispoziţie. Pînă în momentul cînd Rova (şi autorul nu ne spune cine e Rova, ci ne sugerează doar calitatea lui socială) — cel cu care călătoreşte Finanţa — începe să vor­bească de unul singur. La început e stînjenit de tăcerea vecinului, apoi, ca să treacă timpul, Rova sporovă­­ieşte mereu despre cai, despre piaţă, despre „puterea economică" a gos­podăriei colective şi a celei indivi­duale, despre stele... Totul pare spus aşa, de dragul de a discuta. Numai că la fiece nouă intervenţie a lui Rova, buna dispoziţie a lui Finanţu, încrederea lui se micşorează treptat pînă ce dispar cu desăvîrşire. Vese­lia celuilalt, care duce o altfel de viaţă, siguranţa afirmaţiilor lui Rova îl fac pe Finanţu să se întunece şi să-şi bruscheze interlocutorul. Auto­rul urmăreşte atent mişcarea sufle­tească a personajului său, sugerînd în final — prin criza sufletească a lui Finanţa — o etapă nouă în evo­luţia sufletească şi socială a eroului. Dacă într-o schiţă ca Dimineaţă de toamnă — nuanţată descriere a sentimentului de însingurare trăit de ţăranul individual — imaginea stelelor care se sting simbolizează risipirea liniştii lui Finanţa, dacă într-o asemenea schiţă — în care realitatea nu e deloc simplificată — simbolul are şi claritate şi putere de sugestie maximă, în schimb, în schiţe ca Bătrînul sau La ferestrele Europei ni se pare că autorul a mo­mentele de dragoste şi recunoştinţă pentru partid, poeta caută cele mai directe, mai calde şi mai convingă­toare accente: „Eu ţie î ţi sunt da­toare că exist, / Sunt piatra înviată din viitoare, / Şi dacă mi se spune comunist / E-o cinste pentru care-ţi sínt datoare. / Să-ţi dau un dar, nu-mi este greu să-nşir / Nici stea, nici sori pe­ al versului meu fir. /.../ Dar dintre toate cîte sínt şi sínt / Comori între comori pe-acest pă­­mînt, / Ţi-o dăruiesc pe cea mai dragă ţie, — / Comoara tinereţii veş­nic vie”. Folosind metrul popular cu proprietate şi fluenţă, ea aduce un elogiu industrializării stufului : „Pînă şi la noi, pe unde / Stuful se­­oglindea în unde / Străjuind cu săbiile / Stînele şi vrăbiile, / Şoapte nouă înfioară / Balta pentru-ntîia oară / Şi foşnind ca o mătasă / Stu­ful fibra lin îşi lasă / Modelată ne’n­­cetat / în căuş de combinat, / Fiind­că mîine-o să-i fie / Silueta mai mlădie”. Spre a putea zugrăvi în mod ex­­presiv şi cu eficienţă artistică varie­tatea şi bogăţia unor aspecte ale vie­ţii de azi, poeta caută o exprimare originală, o imagine artistică inedită, ca în „Belşug” : „Dobrogea ca-n basme, şi-a pus nouă ie / Cu motiv de grîne unduind domol / Plin îi e ulciorul azi de apă vie ! Şi cu ochi de vise ţărnii dau ocol. / Dimineaţa­­şi sună trîmbiţe pe coastă, / Soarele surîde.n geană de cleştar / Că spre el înalţă tînăra nevastă / Snopul care singur umple un hambar”. Am lăsat însuşi instrumentul poe­­tei să grăiască prin propriile strune, citind cîteva din versurile cuprin­se de volum, pentru ca lectorul să se încredinţeze că filonul de lirism al autoarei, oglindit în imagini ar­tistice grăitoare, proaspete, e al unui poet adevărat. Florentina Scorcearof slăveşte victoriile noastre şi cîntă bucuria zilelor de azi cu o expresie sinceră, directă ; nimic facil, con­fecţionat nu se simte în timbrul poeziei. El sună natural, pentru că este ecoul patetic al vieţii noastre noi, răsfrînt de coardele unei lire sensibile. Camil Baltazar MANOLE 4 IMAM­I „Cerul era aproape“ Calitatea principală a prozei lui Manole Arneanu este reconstituirea nuanţată a universului sufletesc al copilăriei şi adolescenţei. Eroii săi, puşi în situaţii dramatice, au reac­ţii psihologice perfect explicabile prin prisma unei maturizări tim­purii, rod al împrejurărilor prin care trec. Evoluţia copilului orfan Tache se întoarce acasă cu o torbă cu peşti, daţi din milă. O găseşte pe maică-sa întinsă „nemişcată, dreap­tă", ucisă de bombardament. Un alt lumpen, Obleţ, nu acceptă ideea că munca e singura soluţie pentru sal­varea din mizerie şi foame. Şi, în vreme ce prietenii lui se îndreaptă spre centrul de înscriere în bri­găzi, el rămîne în mijlocul străzii. Această înclinare spre conferirea de semnificaţii simbolice unor ges­turi obişnuite riscă însă uneori să se transforme în grandilocvenţă. Este cazul povestirii Telalul, care prezintă ultima treaptă a mi­zeriei pe care a căzut Obleţ, parti­zanul cîştigului obţinut uşor, fără muncă, fostul tovarăş de excrocherii al „talciocarului“ care „fraiereşte ţăranii" cu „sus de şapte, jos de şapte". Intre zidarii de pe un şan­tier, eroului i se pare că recunoaşte pe „Titi Obleţ de acum 8—10 ani“. Şi, lăsînd să cadă bocancii pe care încercase, fără succes, să-i vîndă, „traversă strada şi se duse să vadă dacă zidarul acela nu erae chiar el“. Procedeul e naiv şi, întrucîtva, me­lodramatic. Nuvela de mari proporţii, cum e Teatru în aer liber, ni se pare că nu constituie încă punctul forte al artei literare a lui Manole Arneanu. Explicînd prea amănunţit reacţiile sufleteşti ale personajelor, căutînd prea stăruitor mobilul care deter­mină transformarea lor, subliniind prea apăsat detaliile care demon­strează apartenenţa la una sau alta din categoriile psihologice, scriitorul ajunge să frîneze desfăşurarea di­namică a acţiunii. Eroii sînt împăr­ţiţi net în „buni“ şi „răi", Pepino e atît de evident ticălos, Horaţiu carierist îngîmfat, îneît te miri că oamenii de pe şantierul naval unde se petrece acţiunea nu observă un lucru atît de clar pentru cititor. E limpede că nuvela nu oferă spaţiu pentru o analiză psihologică atît de amănunţită cum ar vrea să realizeze Auneanu. Credem că un exerciţiu stăruitor asupra tehnicii povestirii va avea rezultate fericite şi în nuvela de întindere mai mare. Dan Grigorescu PETRE SAl­IDEANU „Strada lux“ Acţiunea de pervertire a tineretului de către fascism pînă la totala des­compunere morală, constituie tema romanului „Strada Lux” de Petre FLORENTINA SCORCEARDE „Cartea bucuriei“ Consecventă idealurilor şi tendin­ţelor celui mai tinăr contingent de poeţi, autoarea acestei cărţi închi­nă în versurile sale un imn bucu­­riei de a trăi în epoca noastră în­noitoare ; de aceea placheta se şi intitulează „Cartea bucuriei’. Liri­ca tinerei poete se distinge prin îmbinarea unei sensibilităţi suave cu o percepţie materială a actuali­­taţii, pe care F. Scorcearof o redă cu plasticitate, ascuţime şi clari­tate. Cînd vrea să-şi exprime senti. PAPP FERENC „Prima zăpadă“ Munca în sine nu-i totul. Pe Soós István nu-l caracterizează numai re­zultatele deosebite obţinute în pro­cesul muncii. Sub raport etic, el e un om mărginit, egoist, care evită greutăţile, sacrificiile, un mic bur­ghez comod, îndată ce află că fa­brica va fi demontată şi cîtă vreme nu e sigur că se va construi alta în loc, el aleargă acolo unde nu va cu­noaşte forfota şantierului, îşi pără­seşte colectivul de muncă. Dar tot colectivul îl va îndrepta ; noul co­lectiv nu-i iartă această comportare laşă pentru că într-o situaţie simi­lară, Sous ar proceda aşa cum pro­cedase şi mai înainte. Din punct de vedere etic, Soós nu se ridică la al­titudinea morală a tovarăşilor săi care rămîn să muncească pe şantier, în alte branşe, unde e nevoie, pînă la intrarea în funcţiune a combina­tului. E o atitudine de viaţă care ne interesează cel puţin tot atît cît şi piesele pe care le lucrează cu con­ştiinciozitate la strung. Papp Ferenc a tratat conflictul cu nerv şi vioi­ciune, prinzîndu-l într-un angrenaj social larg. Comportarea lui Soós vi­zează desigur o trăsătură particu­lară,­ însă ea nu poate rămîne doar o chestiune personală, privind viaţa intimă a personajului. Ceea ce face Soós nu-l priveşte numai pe el. Exis­tă şi o responsabilitate a colectivu­lui social, căruia nu-i mai este in­diferentă atitudinea unui membru al său. Nu sunt îndoieli asupra cinstei şi simţului proletar ale lui Soós , pentru asta şi este primit în partid. Dar nu i se cruţă comportarea nedemnă, părăsirea tovarăşilor de muncă într-un moment în care se cerea învingerea unor dificultăţi. Soós István e un comod. Nici în partid n-a vrut­ să intre mai de mult, pentru că a vrut să trăiască liniş­tit, fără răspunderi, să aibă numai grija celor opt ore de muncă. E un conflict între inerţia mic-burgheză şi necesitatea integrării în marele curent al vieţii colective pe care Papp Ferenc l-a condus dezinvolt pînă spre scenele finale, cînd însă a coborît, neaşteptat, tensiunea dra­ION GRECEA „întoarcerea la viaţă“ Orînduirea burgheză, prin esenţa ei ostilă spiritului uman, a împiedi­cat manifestarea omului sub rapor­tul adevăratei sale meniri, obligîn­­du-l să acţioneze, uneori să şi gîn­­dească, în virtutea nevoii de a-şi asigura existenţa, dar şi împotriva propriilor sale sentimente. Aşa s-a întîmplat cu Ana, eroina din prima povestire a acestei cărţi. Ion Grecea relatează o întîmplare auzită în ceasuri de noapte pe bordul unui şlep. Tatăl, în virtutea experienţei lui amare, crede că fericirea fiicei poate fi asigurată prin bani. Flă­­căul tomnatec, dar cu bani (în cazul de faţă un adevărat „lup de mare”) sincer îndrăgostit de ea, se poartă delicat şi prevenitor. Cel iubit de fată nu poate interveni pentru că se află în armată. Fata pleacă, izgo­nită de-acasă, şi se sinucide. Este ceva nou aici, un aspect inedit, in raport cu tratarea temei în litera­tura realist-critică, nesesizat pînă acum a întrebării, scriitorul pare a-i da un răspuns abia în ultima poves­tire (Mîndrie) ; aici datele tragice ale acestei întîmplări vechi sînt confruntate cu noua condiţie a omu­lui liber să-şi aleagă drumul în viaţă. Şi aici se petrece o dramă : o tînără muncitoare este părăsită de prietenul ei, student în medicină, care, în virtutea unor false deducţii, o jigneşte prin lipsă de încredere. Această despărţire, împotriva Senti­mentelor, dar în acord cu demnita­tea fetei, nu are însă urmări tragi­ce, nu mai poate avea asemenea consecinţe. Ajutată de oameni, de prieteni, de organizaţia de partid, eroina îşi găseşte rostul în­­ viaţă, devenind învăţătoare şi căsătorin­­du-se cu un om care o iubeşte. Maniera de a povesti întîmplări comportă riscul unei anume super­ficialităţi cînd cele povestite nu au fost şi asimilate, adică trecute prin­­tr-o interpretare personală. Aşa se explică de ce o povestire ca oaspete la nuntă nu comunică nici o idee, limitîndu-se la „a expune” o întîm­plare. Se petrece un liltru curios : povestitorul are senzaţia că partici­parea sa directă — specifică moda­lităţii — ar putea dăuna veridicităţii faptelor şi atunci se abţine de la stabilirea unor semnificaţii clare, a unor aprecieri personale. Povestind pur şi simplu, înseamnă să rămîi la un conflict îngheţat, fără a-l dez­volta într-o evoluţie corespunză­toare. De aceea apreciem efor­tul de a adînci un conflict în situri de aur, bucata cea mai bună din vo­lum sub acest aspect al valorii de cunoaştere. Bătrinul meşter Voicu se opune calificării Floricăi în vir­tutea unor precepte retrograde moş­tenite de el din vechea societate. Dar se teme şi pentru că încetinirea ritmului de muncă, pe care ar fi produs-o calificarea fetei în proce­sul producţiei, îi va micşora cîşti­­gul. Modificarea înţelegerii sale li­mitate are loc în condiţiile imediate ale procesului de muncă, lucru ce ni se pare intuit cu exactitate de scriitor. Aici scriitorul depăşeşte ni­velul constatativ, adîncind semnifi­caţia faptelor pe care le integrează unui proces, însă necristalizat, insu­ficient de convingător, dar perfec­tibil. Prejudecăţile meşterului Voicu sunt supuse unei judecăţi demon­strative, convingerea lui este efec­tuată mai ales în chip logic. Trans­formarea adîncă, vizînd afectivita­tea concepţiei lui abia începe cînd povestirea se sfîrşeşte. Conflictul din Întoarcerea la viaţă suferă a­­ceeaşi tratare incompletă. Femeia care şi-a părăsit bărbatul aflat la armată şi şi-a retras cer­erea de in­trare in gospodăria colectivă. înso­­ţindu-se cu fiul fostului cîrciumar, parcurge, într-o jumătate de noapte, o „întoarcere“ nefirească, îndată ce bărbatul vine din armată. Printr-o convingere logică îşi leapădă zgura ce i s-a prins de suflet. Dar înlătu­rarea unei mentalităţi burgheze nu înseamnă numai opţiune lucidă, rece, calculată, ci este şi un proces afectiv, iar forţa noului va acţiona convingător dacă se va adresa şi acestei zone. Tocmai această parti­cularitate determină necesitatea con­flictului puternic care, din păcate, nu este prezent în toate povestirile din volum. C. Stănescu

Next