Luceafărul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 6, nr. 1-13)
1963-01-01 / nr. 1
O antologie de literatură antimonarhică Preluind titlul cunoscutei poeziipamflet Mare farsor, mari gogomani a lui I. L. Caragiale, antologia de literatură antimonarhică, apărută recent la Editura pentru literatură, cu prilejul celei de-a XV-a aniversări a proclamării Republicii Populare Române, vine să demonstreze încă o dată că, devenind ecoul sentimentelor şi năzuinţelor maselor populare, scriitorii noştri din trecut au manifestat necontenit o aversiune făţişă împotriva monarhiei, împotriva „capului încoronat", exponentul şi reazimul principal al oligarhiei burghezo-moşiereşti. Alcătuitorul şi comentatorul acestei noi entologii, tînărul istoric literar Al. Hanţă, a întreprins o selecţie judicioasă a celor mai reprezentative texte din literatura antimonarhică, lărgind unghiul de vedere în virtutea căruia a fost urmărită evoluţia acestei teme. Astfel, paginile antologiei demonstrează că ostilitatea scriitorilor faţă de monarhie precum şi crezurile republicane ale multora dintre ei s-au manifestat cu pregnanţă nu numai după 1866, cînd este adus Carol I în ţară, ci cu mult timp înainte. Poezia Tatăl nostru parodiat de Alecu Văcărescu, Cîntecul X din ţiganiada lui Budai-Deleanu şi multe din fabulele lui Grigore Alecsandrescu sînt edificatoare în acest sens. Deosebit de importante şi pe deplin edificatoare sunt cuvintele marelui patriot şi luptător revoluţionar Nicolae Bălcescu din Manualul bunului român (capitolul III Despre popor şi stăpînire), în care autorul respingea ideea republicii aristocrate, deoarece, în cadrul ei, „puterea „Harpe şi ape“ Asemeni primei cărţi a autorului, Ev nou în ţara banilor, apărută acum un an şi ceva, cea de curînd ieşită de sub teascuri, Harpe şi ape, creşte dintr-o imagine. Hotarele Olteniei — observa reporterul în volumul său de debut — seamănă cu un arc, adică destinul istoric al dîrzului şi încercatului ţinut e scris parcă simbolic în însăşi înfăţişarea lui. Pe o analogie similară se întemeiază şi viziunea poetică ce se încheagă în noua carte a lui Ilie Purcaru. Privind harta ţării, reporterului inspirat i se revelă „cel mai armonic sistem hidrografic din cîte se cunosc”. O harpă închipuie —in reprezentarea sa — apele Romîniei. Cartea nu-şi poate, desigur, propune să descrie fiecare strună a în felul lor — pagini de calitate, atestînd din nou prezenţa unui scriitor autentic. D. Micu VASILE REBREANU Dimineaţă de toamnă Recentul volum al lui Vasile Rebreanu vădeşte din nou, în citeva din schiţele sale, capacitatea autorului de a comunica adevăruri despre contemporaneitate prin arta sugerării. Metafora, simbolul, imaginea memorabilă sunt procedee predilecte ale tînărului prozator. Reţinem din prezentul volum schiţele Foşnetul, Deruta, Marş forţat, în care autorul sugerează slăbirea moralului armatelor cotropitoare pe pămîntul rusesc. Teama halucinantă a ostaşului aflat în post, care ia foşnetul drept un atac neaşteptat al partizanilor (Foşnetul) este elocventă pentru starea de spirit a armatei dezarmate în faţa măreţiei unei naturi şi a unui popor necunoscut. De asemenea, monologurile mute ale celor doi soldaţi nemţi din Deruta , Bressen şi Fink, monologuri care coincid perfect, dar rămîn ascunse undeva în conştiinţă, pentru că soldaţii se tem unul de celălalt şi amîndoi de ofiţerul incult cu pretenţii de cuceritor, sînt grăitoare pentru atmosfera de suspiciune şi teroare care domnea în sînul armatei lui Hitler. Tot astfel elocventă ni se pare imaginea apocaliptică a cailor înspăimîntaţi de tirul artileriei ruseşti, aşa cum îi apare ea artileristului Bressen, rănit de un obuz. losit aceleaşi procedee, efectul fiind însă vădit altul, ineficient. Aceasta tocmai pentru că e vorba aici de o complicare inutilă a unor fenomene in fond simple şi care trebuiau tratate ca atare. Mai sunt in această culegere unele schiţe pe care însă nici frumuseţea metaforei, nici ideea clară nu le salvează de un didacticism şi, am spune, de o superficialitate cu totul neconcordante cu scrisul unui prozator talentat şi exigent Cum este Vasile Rebreanu. E vorba de schiţe precum Cina , în intenţia autorului simbol al armoniei familiale, Necunoscutul sau Conducta subterană. E la mijloc o tratare cam la suprafaţă a problemelor contemporane. Atitudinea oarecum festivă din Cina suferă, credem, de un didacticism nedorit, de tare V. Rebreanu se va putea debarasa cu uşurinţă, dacă el va ancora mai adine în zonele grave ale realităţii contemporane. E. Tudor care, în prima schiţă, aşteaptă întoarcerea la ţărm a pescarilor în speranţa că va căpăta un peşte sau doi ca să-şi astîmpere foamea, a micului hamal care duce valizele călătorilor, a băieţandrului pentru care mizeria e mai puternică decit orice morală (furtul fiind pentru el o îndeletnicire la fel de normală ca oricare alta), pînă la muncitorul ce execută o lucrare primejdioasă pentru a scuti o săptămînă de muncă în plus, e explicată nu pe temeiul unei îndelungate analize sufleteşti. Arneanu povesteşte, prezintă întîmplări. Şi acestea sunt la fel de elocvente ca şi detaliile investigaţiei sufleteşti. Personajele sale sunt urmărite, în acest ciclu de schiţe, mai mult în manifestările lor exterioare, conflictul etic fiind subliniat prin cîteva gesturi caracteristice, simbolice. Sălcudeanu, Vasile Negoiţă evoluiază rapid (poate prea rapid !) de la starea de cinste şi omenie la cea de criminal înrăit în bandele organizaţiei Deutsche Jugend. O dată angrenat în mişcarea fascistă, Sile va fi otrăvit, încetul cu încetul, de ideologia ei antiumană. Faptul că el ajunge să-l denunţe Gestapoului pe tatăl său este un act de demenţă, care se prelungeşte, în finalul cărţii, prin accesul de nebunie în faţa trupului lui Irimie, secerat de gloanţele plutonului de execuţie. Este justificată psihologic degringolada tînărului Vasile ? Răspunsul nu e pe de-a-ntregul afirmativ. Punctul iniţial al căderii lui Sile este slab reprezentat. Cartea se deschide cu figura unui fascist care acţionează în bandă, tîlhăreşte, la drumul mare. Aceasta face ca tribulaţiile ulterioare ale lui Sile să-şi piardă uneori justificarea. Este adevărat că „pedeapsa trădării” stă ca sabia lui Damocles deasupra capului lui Sile, ca şi exemplul lui Ziegler, întîi spînzurat „de probă“, apoi înjunghiat de colegii săi, pentru că a avut un licăr de conştiinţă omenească. Cu toate acestea, iniţial, cînd nu intrase încă în „secretele” cămăşilor brune, Vasile nu acţionează, lăsîndu-se tîrît mai departe. Argumentele prin care se susţine această atitudine , sentimentul de bravadă, ambiţia de a-şi întrece colegii, nu justifică întrutotul aderenţa lui Sile la „lecţiile“ profesorului Schulz şi antrenarea în acţiunile criminale ale organizaţiei Deutsche Jugend. Cu toată inconsistenţa argumentării primelor momente, în evoluţia ulterioară a acţiunii romanului avem prilejul să remarcăm cîteva scene reuşite pentru definirea psihologică a lui Sile. Notăm, în special, cele două discuţii cu declasatul Visarion Baiaş, fost social-democrat spărgător de grevă, în prezent cu „serviciul“ la vidanjare. Dialogul e alert, cu întrebări-cheie şi insinuări. Aici, îndeosebi, dar şi în multe alte capitole, Petre Sălcudeanu îşi revelă o calitate nouă : simţul echilibrului în analiză. Totul este cîntărit cu grijă, redus la elementele esenţiale. Progresul faţă de ultimele sale volume (Iubeşte ziua de mîine, Front fără tranşee) este evident. Tocmai datorită acestui cîştig calitativ în scrisul lui Sălcudeanu, ies supărător în evidenţă defectele de concepţie. Astfel, Strada Lux reprezintă, în intenţia autorului, sentimentul repugnant faţă de barbaria fascistă. Pe această stradă trăiesc comunistul Matei, bunul Dénes bácsi, dat afară de la fabrică pentru că e ungur, profesorul Mitran care opreşte un tren cu deportaţi, ca să le dea apă, tînărul Pavel, pe care autorul l-a gîndit ca un personaj opus lui Sile, şi alţii. Cum se poate ca aceşti oameni, care trăiau ca într-o familie mai mare, să lase să alunece în mlaştina fascismului un tînăr înzestrat cu atîtea calităţi ? Acest lucru nu este explicat în carte. Romanul Strada Lux rămîne totuşi o contribuţie la reflectarea artistică a crimelor fasciştilor pe teritoriul ţării noastre, precum şi a urii nemăsurate cu care au fost întîmpinaţi aceştia de marea masă a poporului. Stancu Ilin matică, întorsătura pe care o ia evoluţia primului personaj e schematică . Sous se reîntoarce de unde plecase, deşi putea foarte bine să rămînă alături de noii tovarăşi de muncă. E o dovadă că el şi-a recunoscut vina ? Nu. E o rezolvare facilă. Verificarea noii atitudini etice se cerea dovedită altfel. De altminteri, lui Sous îi şi convine să se reîntoarcă : combinatul a fost terminat, un strung, ultima marcă, îl aşteaptă, iubita — personaj idilic, bun pentru reportajele lirice — de asemenea îl aşteaptă cu sufletul la gură. Meditaţiile de la sfîrşit („Viaţa însă-i lungă şi mai sînt multe de făcut. Fiecare om trebuie să înfrunte multe încercări. Mai sunt desişuri prin care trebuie tăiată o cărare, pentru tine şi pentru alţii, bărbăteşte, fără să-ţi pese de arsura spinilor") sunt cam neverosimile. Eroul, în nuvela scrisă ca un jurnal, termină pregătit şi el pentru „un astfel de drum", dar şi de data aceasta drumul a fost străbătut de alţii. Marin Bucur ILIE BURCARI! i 1962 - CĂRŢI ALE SCRIITORILOR TINERI din mina unor oameni numai ce se cheamă nobili sau boieri“, demonstrind că „numai în republica democratică poate fi poporul slobod şi stăpîn pe sineşi“. El cerea ca şi poporul nostru să-şi făurească un astfel de stat. „E neapărat ca şi poporul român, deşi va căpăta iarăşi libertatea, să întocmească şi el republica democratică“. Ideea dărîmării monarhiei şi transformării ţării în republică a dăinuit, mereu Vie, în conştiinţa poporului. Traducerea în faptă a acestei idei era imperios necesară pentru ca masele muncitoare să nu mai fie jefuite şi batjocorite, să fie ridicate din umilinţă şi durere. Scriitorii noştri, legaţi de viaţa şi aspiraţiile poporului, au contribuit activ, prin arta lor, la lupta maselor. Nenumărate sunt paginile de atitudine antimonarhică în operele scriitorilor noştri din trecut. Cezar Bolliac, B. P. Hasdeu, N. T. Orăşanu, Al. Macedonski, C. Miile,Bacalbaşa, Traian Demetrescu, I. L. Caragiale, A. Voihuţă, Coşbuc, N. D. Cocea, Tudor Arghezi şi mulţi alţii au dezvăluit cu combativitate, cu forţă realistă şi vigoare acuzatoare, chipul monstruos al monarhiei, fărădelegile şi abuzurile săvîrşite de monarh la adăpostul unor legi mincinoase şi cu sprijinul claselor exploatatoare. Antologia ,deschizîndu-se cu ample şi bine documentata prefaţă a lui Al. Hanţă, selectează şi transcrie textele cu o bună metodă ştiinţifică, cu competenţă şi atenţie, autorul ei introducînd şi unele pagini mai puţin cunoscute, cum sînt Discursul în Adunarea Constituantă din 1866 al lui Ion Eliade Rădulescu, pamfletul De zece mai, paradă (1935) al lui Zaharia Stancu. Ea reuneşte, într-adevăr, cele mai reprezentative şi mai valoroase pagini de atitudine antimonarhică din literatura noastră. Sînt însă cîteva omisiuni, pe care ne permitem să le semnalăm. Lipseşte, de pildă, fragmentul din romanul Geniu pustiu al lui M. Eminescu în care monarhia este condamnată energic. De asemenea, lipseşte şi viguroasa poezie antimonarhică a lui A. Vlahuţă Ţară de pripas, publicată, sub cunoscutul său pseudonim Mirmidon, în ziarul Epoca din 4 octombrie 1886. Antologia recent apărută are o incontestabilă însemnătate, relevînd faptul că lupta poporului nostru pentru dărîmarea monarhiei şi pentru instaurarea puterii populare a fost întotdeauna înţeleasă şi sprijinită „activ de scriitorii noştri cei ioţiai, buni. V. Teodor imensei Harpe sonore. In spaţiile ei, reporterul îşi fixează atenţia doar asupra „punctului de reazim” al muzicalului „sistem hidrografic“ : Dunărea. Procedeul e asemănător cu acel al Cărţii Oltului, Ilie Purcaru dovedindu-se şi în această ultimă scriere a sa un discipol îndrăzneţ în viziune al lui Geo Bogza. Zic : îndrăzneţ, pentru că autorul volumului Harpe şi ape, ştiind să utilizeze posibilităţile pe care le oferă tehnica reportajului-poem, întemeiat de Bogza, dispune în acelaşi timp de vaste rezervoare proprii de mijloace de expresie. Imaginîndu-şi Dunărea înălţată către cer, Ilie Purcaru vede un arbore gigantic, ale cărui crengi se pierd în stratosferă, „pe acolo pe unde sateliţii sovietici au înscris de mult pîrtii de lumină”. De apă, fantasticul copac a fost în decursul istoriei şi o „arteră de foc în lupta popoarelor”, iar astăzi el încinge ca un brîu înflorat („arbore de floare”) ţări libere, ale căror popoare îşi urzesc destinul ele însele. Cum ni se vesteşte de la început, materia propriu-zisă a cărţii o formează „un album de fotografii şi cîntece de pe Dunărea romînească”. Fluviul este urmărit, de cum intră, la Baziaş, pe pămîntul ţării noastre, pînă la vărsarea lui „în cer”, — prilej nu numai de reliefare a pitorescului naturii, dar şi de evocare a trecutului şi de zugrăvire a prezentului celor mai însemnate locuri pe care le scaldă „undele frumoase”, cum le numea Hesiod, ale bătrînului Tstru. Mai întîi, ni se aduc înainte „trei stampe”, înfăţişînd respectiv defileul Dunării, „ţara legendelor”, Adakaleh şi „oraşul florilor” , Turnu Severin. Vorbind despre Adakaleh, reporterul realizează o pagină descriptivă antologică („smochini cu frunze prelungi, lucitoare ca mirtul; tapiserii nesfîrşite de oleandri, migdali şi moşmoni ; mii de crizanteme ca nişte bulgări imaculaţi de zăpadă , viţă de vie cu ciorchini imenşi, îmbrăţişînd pînă la sugrumare copacii şi arcuindu-se peste casele în culori pastelate, exuberantă ca sub un cer portugal”...), familiarizîndu-i totodată pe cititori cu preocupările gospodăreşti ale aleşilor minusculei insule şi rememorînd momente apăsătoare din viaţa de altădată a „ţării smochinului”. Intr-un capitol următor, evocatorul meleagurilor dunărene poposeşte în faţa fiecăruia dintre cele trei uriaşe poduri de peste Danubiu : al lui Traian, al lui Anghel Saligny şi Podul Prieteniei de la Giurgiu — Russe, văzînd în fiecare simbolul unei ere, pentru ca, în continuare, să fixeze imagini ale micilor porturi semănate pe întinsul „fluviului frumos”, profiluri de docheri, scafandri, pescari, ţărani colectivişti, agronomi, sate şi podgorii din Dobrogea, şantierele de la Galaţi, în sfîrşit privelişti de neuitat din Deltă. Ochiul reporterului surprinde amănuntul revelator, menit să pună în lumină expresiv contrastul dintre ce sînt şi ce erau localităţile prezentate. Cum chiar din această succintă prezentare se poate deduce, în cartea lui Ilie Purcaru viziunile şi efuziunile lirice îşi dau întîlnire cu pagini de „reportaj monografic“. Sînt două modalităţi care cu greu pot fuziona. Decalajul dintre crîmpeiele de poem şi notaţiile propriu-zis reportericeşti împiedică, uneori, constituirea în Harpe şi ape a unei tonalităţi fundamentale unice. Din fericire, atît paginile de reportaj cît şi acelea ce depăşesc (precum în operele lui Geo Bogza) considerabil reportajul, sînt — fiecare impresionează, în schiţele amintite, siguranţa cu care autorul reconstituie atmosfera apocaliptică a războiului, ca şi autenticitatea sentimentelor personajelor. Imaginea, simbolul, metafora sunt concludente pentru că autorul le subordonează investigării unei realităţi dramatice, pentru că ele exprimă etapele unei psihologii nuanţate şi realiste... Dar se întîmplă că ele rămîn uneori neînsufleţite, cînd autorul renunţă a le mai găsi corespondenţa unor situaţii realiste. Deşi scrisă cu oarecare migală, urmărind efecte contrastante de clar-obscur în planul conştiinţei unor copii care nu mai sînt totuşi copii şi care descoperă cruzimea războiului. A treia zi după război rămîne totuşi o schiţă slabă, deoarece clarificarea cititorului se face tîrziu, descoperirea jocului celor doi copii fiind inutil complicată. Dimineaţă de toamnă se înscrie, fără îndoială, printre piesele de rezistenţă ale volumului. Finanţu, eroul acestei schiţe, un individual, se pregăteşte să meargă la tîrg, ca să-şi vîndă griul şi să-şi ia în schimb un porc. Graba lui Finanţu, pregătirile de drum, toate vorbesc de bucuria acestui om, pe care parcă n-ar putea s-o întunece nimic pe lume. Răcoarea nopţii, întunericul, vecinul care-i iese în cale cerîndu-i să-l laşi pe el cu căruţa, nimic nu-i clinteşte buna dispoziţie. Pînă în momentul cînd Rova (şi autorul nu ne spune cine e Rova, ci ne sugerează doar calitatea lui socială) — cel cu care călătoreşte Finanţa — începe să vorbească de unul singur. La început e stînjenit de tăcerea vecinului, apoi, ca să treacă timpul, Rova sporovăieşte mereu despre cai, despre piaţă, despre „puterea economică" a gospodăriei colective şi a celei individuale, despre stele... Totul pare spus aşa, de dragul de a discuta. Numai că la fiece nouă intervenţie a lui Rova, buna dispoziţie a lui Finanţu, încrederea lui se micşorează treptat pînă ce dispar cu desăvîrşire. Veselia celuilalt, care duce o altfel de viaţă, siguranţa afirmaţiilor lui Rova îl fac pe Finanţu să se întunece şi să-şi bruscheze interlocutorul. Autorul urmăreşte atent mişcarea sufletească a personajului său, sugerînd în final — prin criza sufletească a lui Finanţa — o etapă nouă în evoluţia sufletească şi socială a eroului. Dacă într-o schiţă ca Dimineaţă de toamnă — nuanţată descriere a sentimentului de însingurare trăit de ţăranul individual — imaginea stelelor care se sting simbolizează risipirea liniştii lui Finanţa, dacă într-o asemenea schiţă — în care realitatea nu e deloc simplificată — simbolul are şi claritate şi putere de sugestie maximă, în schimb, în schiţe ca Bătrînul sau La ferestrele Europei ni se pare că autorul a momentele de dragoste şi recunoştinţă pentru partid, poeta caută cele mai directe, mai calde şi mai convingătoare accente: „Eu ţie î ţi sunt datoare că exist, / Sunt piatra înviată din viitoare, / Şi dacă mi se spune comunist / E-o cinste pentru care-ţi sínt datoare. / Să-ţi dau un dar, nu-mi este greu să-nşir / Nici stea, nici sori pe al versului meu fir. /.../ Dar dintre toate cîte sínt şi sínt / Comori între comori pe-acest pămînt, / Ţi-o dăruiesc pe cea mai dragă ţie, — / Comoara tinereţii veşnic vie”. Folosind metrul popular cu proprietate şi fluenţă, ea aduce un elogiu industrializării stufului : „Pînă şi la noi, pe unde / Stuful seoglindea în unde / Străjuind cu săbiile / Stînele şi vrăbiile, / Şoapte nouă înfioară / Balta pentru-ntîia oară / Şi foşnind ca o mătasă / Stuful fibra lin îşi lasă / Modelată ne’ncetat / în căuş de combinat, / Fiindcă mîine-o să-i fie / Silueta mai mlădie”. Spre a putea zugrăvi în mod expresiv şi cu eficienţă artistică varietatea şi bogăţia unor aspecte ale vieţii de azi, poeta caută o exprimare originală, o imagine artistică inedită, ca în „Belşug” : „Dobrogea ca-n basme, şi-a pus nouă ie / Cu motiv de grîne unduind domol / Plin îi e ulciorul azi de apă vie ! Şi cu ochi de vise ţărnii dau ocol. / Dimineaţaşi sună trîmbiţe pe coastă, / Soarele surîde.n geană de cleştar / Că spre el înalţă tînăra nevastă / Snopul care singur umple un hambar”. Am lăsat însuşi instrumentul poetei să grăiască prin propriile strune, citind cîteva din versurile cuprinse de volum, pentru ca lectorul să se încredinţeze că filonul de lirism al autoarei, oglindit în imagini artistice grăitoare, proaspete, e al unui poet adevărat. Florentina Scorcearof slăveşte victoriile noastre şi cîntă bucuria zilelor de azi cu o expresie sinceră, directă ; nimic facil, confecţionat nu se simte în timbrul poeziei. El sună natural, pentru că este ecoul patetic al vieţii noastre noi, răsfrînt de coardele unei lire sensibile. Camil Baltazar MANOLE 4 IMAMI „Cerul era aproape“ Calitatea principală a prozei lui Manole Arneanu este reconstituirea nuanţată a universului sufletesc al copilăriei şi adolescenţei. Eroii săi, puşi în situaţii dramatice, au reacţii psihologice perfect explicabile prin prisma unei maturizări timpurii, rod al împrejurărilor prin care trec. Evoluţia copilului orfan Tache se întoarce acasă cu o torbă cu peşti, daţi din milă. O găseşte pe maică-sa întinsă „nemişcată, dreaptă", ucisă de bombardament. Un alt lumpen, Obleţ, nu acceptă ideea că munca e singura soluţie pentru salvarea din mizerie şi foame. Şi, în vreme ce prietenii lui se îndreaptă spre centrul de înscriere în brigăzi, el rămîne în mijlocul străzii. Această înclinare spre conferirea de semnificaţii simbolice unor gesturi obişnuite riscă însă uneori să se transforme în grandilocvenţă. Este cazul povestirii Telalul, care prezintă ultima treaptă a mizeriei pe care a căzut Obleţ, partizanul cîştigului obţinut uşor, fără muncă, fostul tovarăş de excrocherii al „talciocarului“ care „fraiereşte ţăranii" cu „sus de şapte, jos de şapte". Intre zidarii de pe un şantier, eroului i se pare că recunoaşte pe „Titi Obleţ de acum 8—10 ani“. Şi, lăsînd să cadă bocancii pe care încercase, fără succes, să-i vîndă, „traversă strada şi se duse să vadă dacă zidarul acela nu erae chiar el“. Procedeul e naiv şi, întrucîtva, melodramatic. Nuvela de mari proporţii, cum e Teatru în aer liber, ni se pare că nu constituie încă punctul forte al artei literare a lui Manole Arneanu. Explicînd prea amănunţit reacţiile sufleteşti ale personajelor, căutînd prea stăruitor mobilul care determină transformarea lor, subliniind prea apăsat detaliile care demonstrează apartenenţa la una sau alta din categoriile psihologice, scriitorul ajunge să frîneze desfăşurarea dinamică a acţiunii. Eroii sînt împărţiţi net în „buni“ şi „răi", Pepino e atît de evident ticălos, Horaţiu carierist îngîmfat, îneît te miri că oamenii de pe şantierul naval unde se petrece acţiunea nu observă un lucru atît de clar pentru cititor. E limpede că nuvela nu oferă spaţiu pentru o analiză psihologică atît de amănunţită cum ar vrea să realizeze Auneanu. Credem că un exerciţiu stăruitor asupra tehnicii povestirii va avea rezultate fericite şi în nuvela de întindere mai mare. Dan Grigorescu PETRE SAlIDEANU „Strada lux“ Acţiunea de pervertire a tineretului de către fascism pînă la totala descompunere morală, constituie tema romanului „Strada Lux” de Petre FLORENTINA SCORCEARDE „Cartea bucuriei“ Consecventă idealurilor şi tendinţelor celui mai tinăr contingent de poeţi, autoarea acestei cărţi închină în versurile sale un imn bucuriei de a trăi în epoca noastră înnoitoare ; de aceea placheta se şi intitulează „Cartea bucuriei’. Lirica tinerei poete se distinge prin îmbinarea unei sensibilităţi suave cu o percepţie materială a actualitaţii, pe care F. Scorcearof o redă cu plasticitate, ascuţime şi claritate. Cînd vrea să-şi exprime senti. PAPP FERENC „Prima zăpadă“ Munca în sine nu-i totul. Pe Soós István nu-l caracterizează numai rezultatele deosebite obţinute în procesul muncii. Sub raport etic, el e un om mărginit, egoist, care evită greutăţile, sacrificiile, un mic burghez comod, îndată ce află că fabrica va fi demontată şi cîtă vreme nu e sigur că se va construi alta în loc, el aleargă acolo unde nu va cunoaşte forfota şantierului, îşi părăseşte colectivul de muncă. Dar tot colectivul îl va îndrepta ; noul colectiv nu-i iartă această comportare laşă pentru că într-o situaţie similară, Sous ar proceda aşa cum procedase şi mai înainte. Din punct de vedere etic, Soós nu se ridică la altitudinea morală a tovarăşilor săi care rămîn să muncească pe şantier, în alte branşe, unde e nevoie, pînă la intrarea în funcţiune a combinatului. E o atitudine de viaţă care ne interesează cel puţin tot atît cît şi piesele pe care le lucrează cu conştiinciozitate la strung. Papp Ferenc a tratat conflictul cu nerv şi vioiciune, prinzîndu-l într-un angrenaj social larg. Comportarea lui Soós vizează desigur o trăsătură particulară, însă ea nu poate rămîne doar o chestiune personală, privind viaţa intimă a personajului. Ceea ce face Soós nu-l priveşte numai pe el. Există şi o responsabilitate a colectivului social, căruia nu-i mai este indiferentă atitudinea unui membru al său. Nu sunt îndoieli asupra cinstei şi simţului proletar ale lui Soós , pentru asta şi este primit în partid. Dar nu i se cruţă comportarea nedemnă, părăsirea tovarăşilor de muncă într-un moment în care se cerea învingerea unor dificultăţi. Soós István e un comod. Nici în partid n-a vrut să intre mai de mult, pentru că a vrut să trăiască liniştit, fără răspunderi, să aibă numai grija celor opt ore de muncă. E un conflict între inerţia mic-burgheză şi necesitatea integrării în marele curent al vieţii colective pe care Papp Ferenc l-a condus dezinvolt pînă spre scenele finale, cînd însă a coborît, neaşteptat, tensiunea draION GRECEA „întoarcerea la viaţă“ Orînduirea burgheză, prin esenţa ei ostilă spiritului uman, a împiedicat manifestarea omului sub raportul adevăratei sale meniri, obligîndu-l să acţioneze, uneori să şi gîndească, în virtutea nevoii de a-şi asigura existenţa, dar şi împotriva propriilor sale sentimente. Aşa s-a întîmplat cu Ana, eroina din prima povestire a acestei cărţi. Ion Grecea relatează o întîmplare auzită în ceasuri de noapte pe bordul unui şlep. Tatăl, în virtutea experienţei lui amare, crede că fericirea fiicei poate fi asigurată prin bani. Flăcăul tomnatec, dar cu bani (în cazul de faţă un adevărat „lup de mare”) sincer îndrăgostit de ea, se poartă delicat şi prevenitor. Cel iubit de fată nu poate interveni pentru că se află în armată. Fata pleacă, izgonită de-acasă, şi se sinucide. Este ceva nou aici, un aspect inedit, in raport cu tratarea temei în literatura realist-critică, nesesizat pînă acum a întrebării, scriitorul pare a-i da un răspuns abia în ultima povestire (Mîndrie) ; aici datele tragice ale acestei întîmplări vechi sînt confruntate cu noua condiţie a omului liber să-şi aleagă drumul în viaţă. Şi aici se petrece o dramă : o tînără muncitoare este părăsită de prietenul ei, student în medicină, care, în virtutea unor false deducţii, o jigneşte prin lipsă de încredere. Această despărţire, împotriva Sentimentelor, dar în acord cu demnitatea fetei, nu are însă urmări tragice, nu mai poate avea asemenea consecinţe. Ajutată de oameni, de prieteni, de organizaţia de partid, eroina îşi găseşte rostul în viaţă, devenind învăţătoare şi căsătorindu-se cu un om care o iubeşte. Maniera de a povesti întîmplări comportă riscul unei anume superficialităţi cînd cele povestite nu au fost şi asimilate, adică trecute printr-o interpretare personală. Aşa se explică de ce o povestire ca oaspete la nuntă nu comunică nici o idee, limitîndu-se la „a expune” o întîmplare. Se petrece un liltru curios : povestitorul are senzaţia că participarea sa directă — specifică modalităţii — ar putea dăuna veridicităţii faptelor şi atunci se abţine de la stabilirea unor semnificaţii clare, a unor aprecieri personale. Povestind pur şi simplu, înseamnă să rămîi la un conflict îngheţat, fără a-l dezvolta într-o evoluţie corespunzătoare. De aceea apreciem efortul de a adînci un conflict în situri de aur, bucata cea mai bună din volum sub acest aspect al valorii de cunoaştere. Bătrinul meşter Voicu se opune calificării Floricăi în virtutea unor precepte retrograde moştenite de el din vechea societate. Dar se teme şi pentru că încetinirea ritmului de muncă, pe care ar fi produs-o calificarea fetei în procesul producţiei, îi va micşora cîştigul. Modificarea înţelegerii sale limitate are loc în condiţiile imediate ale procesului de muncă, lucru ce ni se pare intuit cu exactitate de scriitor. Aici scriitorul depăşeşte nivelul constatativ, adîncind semnificaţia faptelor pe care le integrează unui proces, însă necristalizat, insuficient de convingător, dar perfectibil. Prejudecăţile meşterului Voicu sunt supuse unei judecăţi demonstrative, convingerea lui este efectuată mai ales în chip logic. Transformarea adîncă, vizînd afectivitatea concepţiei lui abia începe cînd povestirea se sfîrşeşte. Conflictul din Întoarcerea la viaţă suferă aceeaşi tratare incompletă. Femeia care şi-a părăsit bărbatul aflat la armată şi şi-a retras cererea de intrare in gospodăria colectivă. însoţindu-se cu fiul fostului cîrciumar, parcurge, într-o jumătate de noapte, o „întoarcere“ nefirească, îndată ce bărbatul vine din armată. Printr-o convingere logică îşi leapădă zgura ce i s-a prins de suflet. Dar înlăturarea unei mentalităţi burgheze nu înseamnă numai opţiune lucidă, rece, calculată, ci este şi un proces afectiv, iar forţa noului va acţiona convingător dacă se va adresa şi acestei zone. Tocmai această particularitate determină necesitatea conflictului puternic care, din păcate, nu este prezent în toate povestirile din volum. C. Stănescu